5. 5
CUVÂNT ÎNAINTE
Știinţa dreptului penal, această disciplină juridică infinit de complexă, este
într-o neîncetată și intensă transformare. Când se pare că ultimul cuvânt s-a
spus în această știinţă, abia atunci se descoperă că s-a mai născut o perspectivă
a unor noi și vaste orizonturi. Nimeni nu ar putea constata, la un moment dat,
că s-a deschis ultima perspectivă, fiindcă este imposibil să se precizeze care vor
fi aspectele societăţii de mâine, bazele ei juridice, concepţiile și năzuinţele ce o
vor frământa. Căci prin natura sa intimă, ca și prin substanţa sa, știinţa drep-tului
penal este în cea mai strânsă dependenţă de această infinitate de faţete ale
celui mai instabil conglomerat: societatea omenească.
Profundele transformări social-economice pe care societatea le-a cunos-cut
în evoluţia sa au marcat, cum era și firesc, în mod direct și evoluţia drep-tului.
În acest context, o tendinţă constantă în planul evoluţiei dreptului a fost
și este apariţia unor norme și instituţii noi în cadrul ramurilor de drept ce
formează sistemul dreptului. Dreptul penal a fost determinat în evoluţia sa de
schimbările produse în realitatea socială supusă reglementării proprii. Ţinând
seama de faptul că prin intermediul normelor, dreptul penal protejează în
modul cel mai eficace ordinea de drept, pe cale de consecinţă, ordinea socială,
se recunoaște că această ramură a dreptului reprezintă în cadrul sistemului
unitar mijlocul principal de apărare a celor mai importante valori sociale.
Noile norme și instituţii sunt implementate în practica judiciară în măsura
în care sunt prevăzute de Codul penal. Codul penal adoptat la 18 aprilie 2002 a
iscat ideea studierii și tălmăcirii lui. Atât cât el a inclus instituţii noi, este abso-lut
necesară explicarea acestora celor care doresc să le cunoască și să le aplice.
Mai ales nu trebuie uitat un lucru, și anume că știinţa penală de astăzi deseori
este în dezacord vădit cu normele în vigoare.
Un manual de drept penal ar fi în acest context binevenit. Un manual în-seamnă
o dezvoltare de principii, bazată pe analiza acestora. Fiind mai presus
de simplul comentariu, manualul conţine explicaţia pe larg a controverselor
și discuţiilor în vederea celei mai bune interpretări. Oricare ar fi principiul
adoptat de legea pozitivă, oricare ar fi teoria preconizată de legiuitor, oricare
ar fi sistemul codificării, toate acestea sunt analizate în manual, astfel încât
interpretul este în măsură să afle sensul, întinderea și conţinutul fiecărei dis-poziţii
de lege.
6. 6 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
Ţinând seama de cerinţele înaintate faţă de manualul de drept penal,
autorii acestuia – S. Botnaru, M. Grama, A. Șavga, V. Grosu – au tins să facă o
lucrare care ar putea servi și generaţiile de juriști care vor veni în viitor, rămâ-nând
la fel de utilă și actuală.
Materialul utilizat a fost sistematizat în ordinea în care normele și institu-ţiile
sunt examinate în Codul penal.
Astfel, Capitolul I cuprinde o introducere în studiul dreptului penal. Păs-trând
consecutivitatea ideilor de expunere, sunt propuse spre însușire: no-ţiunea,
caracteristicile și obiectul dreptului penal; politica penală; conexiunea
dreptului penal cu alte ramuri de drept; principiile dreptului penal; izvoarele
dreptului penal; știinţa dreptului penal. Întrucât acest capitol include dispozi-ţiile
generale ale dreptului penal, ele sunt elucidate astfel încât celui ce le stu-diază
să-i fie absolut clar despre ce este vorba și, mai mult decât atât, să poată fi
memorate pentru a fi reţinute în ulterioara examinare a materiei studiate.
În Capitolul II, luându-se în consideraţie faptul că până la momentul ac-tual
nu s-a întreprins vreo cercetare sistematizată a evoluţiei dreptului penal,
s-a încercat a o face, prin evidenţierea perioadelor istorice de dezvoltare a nor-melor,
instituţiilor și actelor normative, care le-au caracterizat.
În continuare în Capitolul III, Legea penală, sunt propuse spre însușire
următoarele obiecte de referinţă: noţiunea de lege penală; categorii de legi
penale; scopul legii penale; norma juridico-penală, interpretarea legii pena-le;
aplicarea legii penale în timp și în spaţiu. În acest compartiment autorii
manualului au modificat tratarea anterioară a materiei, incluzând și anumite
obiective noi.
Capitolele IV, V, VI vizează instituţiile de bază ale dreptului penal: infrac-ţiunea,
raportul juridic penal, componenţa infracţiunii, elucidându-se aspectele
lor constitutive.
În Capitolele VII-X sunt analizate detaliat elementele componenţei infrac-ţiunii:
obiectul infracţiunii, latura obiectivă a infracţiunii, subiectul infracţiu-nii,
latura subiectivă a infracţiunii. Aceste compartimente constituie o parte
din miezul știinţific al cercetării efectuate. Expunerea coerentă, concretă și
exemplificată a problemelor studiate ajută la formularea conceptelor, la iden-tificarea
deosebirilor și acumularea cunoștinţelor pentru cei care tind să le
perceapă.
Este semnificativ și Capitolul XI, Răspunderea penală, în care instituţia
dată este expusă într-o altă dimensiune prin intermediul noţiunii, al formelor,
principiilor răspunderii penale, mecanismului de realizare a răspunderii pe-nale,
prin temeiul răspunderii penale.
7. 7
Capitolul XII, Formele infracţiunii intenţionate, reprezintă un studiu com-plet
al etapelor de desfășurare a infracţiunii intenţionate și al formelor infrac-ţiunii
intenţionate în raport cu etapele de desfășurare.
Capitolul XIII, Unitatea și pluralitatea de infracţiuni, conţine: considera-ţiunile
generale, infracţiunea unică și pluralitatea de infracţiuni.
Capitolul XV, Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, cuprinde
cauzele care permit cetăţenilor să-și realizeze plenar apărarea drepturilor
și libertăţilor ce le sunt garantate: legitima apărare, reţinerea infractorului,
starea de extremă necesitate, constrângerea, riscul întemeiat și alte cauze care
înlătură caracterul penal al faptei.
Atât Partea generală, cât și Partea specială a Codului penal prevăd norme
care au menirea de a eficientiza lupta împotriva criminalităţii organizate.
Astfel, Capitolul XV, Participaţia, constituie un studiu multilateral în care s-a
făcut o încercare pozitivă de a valorifica cele mai noi implementări doctrinare
și de practică judiciară referitoare la participaţie în contextul asigurării unei
sancţionări corespunzătoare a persoanelor-participante.
Nu mai puţin complex se prezintă Capitolul XVI, Liberarea de răspundere
penală, important nu doar din punct de vedere teoretic, ci și al aplicabilității
practice.
În Capitolul XVII, Pedeapsa penală, se face o analiză amplă a noţiunii și
a caracteristicilor pedepsei, la fel sunt detaliate categoriile de pedepse aplicate
persoanelor fizice, precum și cele aplicate persoanelor juridice.
Lupta împotriva criminalităţii – în înţelesul larg de faptă vătămătoare
săvârșită de om împotriva altui om – se confundă cu istoria societăţii umane
și a cunoscut, de-a lungul veacurilor, importante mutaţii în ceea ce privește
ideile referitoare la rostul sau la justificarea pedepsei, iar problema individua-lizării
pedepselor se află implicată în toate doctrinele penale care, în ultimele
două secole, începând de la constituirea școlii clasice, au marcat evoluţia poli-ticii
penale. În contextul dat, Capitolul XVIII, Individualizarea pedepselor, are
menirea de a explica, pentru o mai exactă înţelegere, problemele pe care le
ridică procesul de individualizare a pedepselor, întru fixarea poziţiilor drep-tului
penal referitoare la pedeapsă, în raport cu diverse idei privitoare la repre-siune.
S-a acordat o atenţie specială aplicării unei pedepse mai blânde decât
cea prevăzută de lege; acordului de recunoaștere a vinovăţiei; infracţiunii ne-consumate;
recidivei de infracţiuni; participaţiei; concursului de infracţiuni;
cumulului de sentinţe și executării hotărârii unui stat străin.
În Capitolul XIX, Liberarea de pedeapsă penală, sunt formulate noţiunile
generale și specificate tipurile liberării de pedeapsă penală, detaliate astfel în-cât
să fie clare litera și sensul legii penale.
8. 8 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
Capitolul XX, Măsurile de siguranţă, remarcă aspectele generale și speciale
ale măsurilor de siguranţă.
Capitolul XXI, Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele
condamnării, vizează amnistia, graţierea, împăcarea, antecedentele penale și
reabilitarea judecătorească.
Conotaţia semantică a unor termeni sau expresii cuprinse în capitolul XXII,
Calificarea infracţiunii, va facilita de asemenea aplicarea normelor penale. Ca-lificarea
infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni, al concurenţei
normelor penale, permite determinarea și constatarea juridică a corespunderii
exacte dintre semnele faptei prejudiciabile săvârșite și semnele componenţei in-fracţiunii
imputate.
În lucrarea de față fiecare autor a făcut analiza textului de lege, înfățișând
în același timp problemele care continuă să dea naștere la discuții în cadrul
literaturii juridice sau a practicii judiciare și adoptând, uneori cu privire la
aceste probleme, un punct de vedere propriu.
Așadar, manualul de drept penal (partea generală) este ferit de iraţiona-lismul
pur teoretic, îmbinând extrem de reușit doctrina știinţifică cu practica
judiciară, prezentând, totodată, și o confruntare pozitivă a opiniilor, poziţiilor
și concepţiilor existente vizavi de un aspect sau altul ale problemei.
Demersul știinţific este cu atât mai important, cu cât sunt încă numeroase
situaţii contradictorii, lămurite în această sursă.
Concluziile ce pot fi desprinse din conţinutul materiei expuse apreciază
originalitatea sa, iar unele vin chiar să schimbe opiniile existente până acum.
Mentalitatea perimată a timpului de odinioară, asociativitatea raţiunii
umane, unele stereotipuri formate în procesul activităţii practice – toate aces-tea
pot fi depășite prin apelarea la cercetările știinţifice din domeniul dreptu-lui
penal.
Tocmai în ideea suplinirii acestor deficienţe apare, în calitate de mostră de
interpretare doctrinară, prezenta lucrare.
Lucrarea reprezintă un studiu știinţifico-didactic profund, conţinând o
totalitate de idei noi, care permit formularea unor generalizări superioare ce-lor
existente anterior; ea poate fi recomandată celor interesaţi în speranţa că va
fi utilă mai multe decenii înainte.
Prof. univ., dr. Costică Bulai,
judecător la Curtea Constituţională
a României
9. C a p i t o l u l I 9
C a p i t o l u l I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI PENAL
Secţiunea I. DREPTUL PENAL – RAMURĂ A DREPTULUI
§1. Noţiunea și caracteristicile dreptului penal
Omenirea, în decursul istoriei sale, a parcurs etape interesante prin prisma
evoluţiei fenomenului criminalităţii, dar și a măsurilor de apărare socială pe
care le-a adoptat pentru a bloca, diminua și preveni unul dintre acele flageluri
care, în decursul veacurilor, au produs însemnate pagube umane, morale și
materiale.
Secolul XX și începutul secolului XXI, cu progrese remarcabile pe plan
tehnico-știinţific și sub raportul nivelului de dezvoltare al civilizaţiei umane,
reprezintă, din păcate, și un record în evoluţia fenomenului criminalităţii. De
la an la an infracţionalitatea a cunoscut creșteri alarmante. Mergând de la in-fracţiuni
cu un pericol social redus și până la infracţiuni săvârșite de grupuri
organizate, premeditate și cu urmări deosebit de grave, uneori afectând înseși
structurile de bază ale societăţii, criminalitatea s-a aflat într-o permanentă
ofensivă, societatea reușind să facă destul de puţin pentru a asigura o apărare
socială eficientă împotriva acestui devastator flagel. Totodată, s-a cunoscut o
extindere din ce în ce mai mare a crimei organizate, s-a mărit numărul fapte-lor
de corupţie, cu importante reverberaţii pe plan politic, economic, social și
juridic. Astfel perioada pe care o parcurgem se caracterizează printr-o perma-nentă
escaladare a criminalităţii, care implică efecte negative pentru stabilita-tea
societăţii noastre și, nu în ultimul rând, pentru fiecare persoană în parte.
Legile, numai prin conţinutul și sancţiunile pe care le prevăd, reprezintă
mult prea puţin pentru a contracara fenomenul infracţional. Organizarea unui
aparat de poliţie și judecătoresc de mare eficienţă, bine pregătit profesional și
dotat potrivit ultimelor realizări în domeniul luptei antiinfracţionale, consti-tuie,
de asemenea, doar o soluţie parţială.
Combaterea și diminuarea criminalităţii pot fi realizate doar în condiţiile
în care sunt întreprinse cumulativ iniţiative legislative și măsuri de ordin soci-al,
economic, juridic care să permită contracararea cauzelor și condiţiilor care
determină sau favorizează infracţionalitatea și să asigure intervenţia operativă
a organelor specializate, cu atribuţii antiinfracţionale.
10. 10 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
În lupta împotriva criminalităţii un loc aparte îl ocupă normele juridice
penale, care, în totalitatea lor, formează o ramură distinctă în cadrul sistemu-lui
de drept, și anume dreptul penal.
Dreptul penal reprezintă instrumentul prin care se apără valorile sociale
împotriva faptelor periculoase.
Denumirea de “drept penal” este folosită în două accepţiuni: a) de ramură
specifică a dreptului, care reunește sistemul normelor juridice penale, și b) de
știinţă, de ramură distinctă a știinţelor juridice care studiază aceste norme.
A reproduce toate definiţiile date dreptului penal de către diverși penaliști și
criminologi ar însemna să umplem pagini întregi cu un material aproape inutil.
Sarcina este cu atât mai dificilă când avem a defini dreptul penal care a
evoluat și a înregistrat schimbări spectaculoase de la o epocă la alta, de la o so-cietate
la alta. În raport cu această evoluţie și limitele dreptului penal au suferit
schimbări, iar definiţiile date s-au modificat în consecinţă. Dacă, cu decenii
în urmă, penalistul francez H. Donnedieu de Vabres definea dreptul penal
ca “ansamblul de legi care reglementează într-o ţară exercitarea represiunii
de către stat”, astăzi această definiţie nu mai corespunde realităţii, formând o
viziune prea îngustă asupra dreptului penal.
De aceea considerăm că, în etapa actuală, dreptul penal, ca ramură de
drept, reprezintă o totalitate de norme juridice, legiferate de puterea legis-lativă,
care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii
penale, pedepsele și alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către
instanţele judecătorești în cazul persoanelor care au săvârșit infracţiuni, în
scopul apărării celor mai importante valori sociale.
Din analiza definiţiei dreptului penal putem desprinde următoarele ca-racteristici
ale acestei ramuri de drept:
1) dreptul penal este o ramură de drept distinctă, care face parte din siste-mul
dreptului Republicii Moldova alături de alte ramuri de drept;
2) dreptul penal este autonom în raport cu celelalte ramuri de drept întru-cât
reglementează un domeniu distinct de relaţii sociale, la fel are obiect
și metodă de reglementare proprii;
3) dreptul penal are o structură unitară, deoarece este alcătuit din partea
generală și cea specială, care sunt interdependente și se completează în
mod reciproc;
4) ca orice altă ramură de drept, dreptul penal este format dintr-o totalita-te
de norme juridice;
5) normele dreptului penal stabilesc faptele considerate infracţiuni, con-diţiile
de tragere la răspundere penală a persoanelor ce le săvârșesc,
11. C a p i t o l u l I 11
precum și pedepsele ce trebuie aplicate sau măsurile ce trebuie luate în
cazul încălcării lor;
6) normele juridice penale se aplică în scopul ocrotirii statului și a ordinii
de drept din Republica Moldova împotriva faptelor socialmente peri-culoase.
Toate aceste trăsături atribuie dreptului penal un rol aparte în contextul
celorlalte ramuri de drept.
§2. Obiectul dreptului penal
Cunoașterea obiectului dreptului penal este importantă, deoarece de el
depinde gruparea normelor de drept penal într-o ramură aparte de drept și,
apoi, de caracterul și de felul obiectului depinde caracterul normelor care for-mează
conţinutul lui.
Obiectul dreptului penal îl constituie o categorie aparte de relaţii sociale,
numite relaţii juridice penale. Aceste relaţii iau naștere între membrii societă-ţii
și stat prin intermediul organelor judiciare din necesitatea apărării valorilor
esenţiale ale societăţii și a dezvoltării lor în deplină securitate1.
Analizând și explicând obiectul dreptului penal, în literatura juridică s-au
conturat câteva opinii referitoare la momentul apariției relațiilor juridice penale.
Pe de o parte, s-a afirmat punctul de vedere al acelor autori care susţin că
obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile sociale care apar între societate și
membrii săi din momentul intrării în vigoare a normelor penale2.
După părerea acestora, normele dreptului penal au o eficienţă activă din
însuși momentul intrării lor în vigoare, deoarece deja din acest moment socie-tatea
poate pretinde de la membrii săi o anumită conduită de conformare cu
normele dreptului penal, iar membrii societăţii sunt obligaţi să le respecte.
În condiţiile în care norma de drept este respectată, avem a face cu un ra-port
juridic de conformare. Atunci însă când se săvârșește o infracţiune, încăl-cându-
se dispoziţiile imperative ale legii, se naște un nou raport juridic, numit
de conflict, care apare între societate și infractor. În baza acestui raport statul
are dreptul de a trage la răspundere și de a-l sancţiona pe infractor, iar acesta
din urmă are obligaţia de a răspunde pentru fapta săvârșită și de a suporta
sancţiunea prevăzută de norma penală. Astfel, alt grup de autori consideră
1 Drept penal. Partea generală. Sub red. A. Borodac, Chişinău, Ştiinţa, 1994, p. 6.
2 V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 28; C. Bulai, Manual de drept penal. Partea
generală, Bucureşti, ALL, p. 3; Курс уголовного права. Общая часть, том I. Под. ред.
Н. Ф. Куз нецовой, И. М. Тяжковой, Москва, Зерцало, 1999, с. 2.
12. 12 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
că obiectul dreptului penal îl formează relaţiile sociale care apar ca urmare
a săvârșirii infracţiunii, relaţii de conflict care iau naștere numai în urma
săvârșirii și numai din momentul săvârșirii infracţiunii, fapt care, în ultimă
instanţă, provoacă tragerea la răspundere penală și pedepsirea infractorului3.
Potrivit celei de a treia opinii existente, relaţiile juridice penale se nasc nu-mai
în momentul tragerii făptuitorului la răspundere penală în calitate de în-vinuit4.
Dacă făptuitorul nu este descoperit și nu este tras la răspundere penală
în calitate de învinuit, nu poate fi vorba despre o relaţie juridică penală.
Și cea din urmă părere este că relaţiile juridice penale apar din momentul
intrării în vigoare a sentinţei pronunţate de instanţa de judecată5, pentru că
existenţa unor cazuri generale (spre exemplu, amnistia, prescripţia tragerii la
răspundere penală ș.a.) sau speciale (spre exemplu, darea de mită, alin. (3) al
art. 334; trădarea de patrie, alin. (2) al art. 337; circulaţia ilegală a substanţelor
narcotice, psihotrope sau a precursorilor, alin. (4) al art. 217, care înlătură răs-punderea
penală, exclude apariţia relaţiilor juridice penale.
Respectivii autori însă nu menţionează despre ce fel de sentinţă pronun-ţată
de instanţa de judecată este vorba. Care ar fi situaţia în cazul pronunţării
unei sentinţe de achitare?
Divergenţele de opinii existente la acest subiect ne demonstrează, că în-trebarea
privind conţinutul și momentul nașterii relaţiilor juridice penale ţine
de cele discutabile din punct de vedere teoretic.
Cititorul este îndreptăţit să accepte oricare dintre opiniile expuse mai sus.
Noi însă pledăm pentru părerea promovată și de distinsul profesor C. Bulai6,
în conformitate cu care obiectul dreptului penal este format de o categorie
aparte de relaţii sociale, pe care le numim relaţii de apărare socială. Aceste
relaţii se formează între membrii societăţii în mod obiectiv și logic, indepen-dent
de voinţa lor, din necesitatea de apărare a valorilor esenţiale ale societăţii
și a dezvoltării lor în deplină securitate, ca o condiţie sine qua non a existenţei
societății și a evoluţiei sale normale.
3 В. С. Прохоров, Н. М. Крапачев, А. Н. Таргабаев, Механизм уголовно-правового
регулирования: норма, правоотношение, ответственность, Кpаснодар, 1989;
V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, Gh. Nistoreanu, I. Molnar, A. Boroi, Drept penal. Partea
generală, Bucureşti, ATLAS LEX, 1996, p. 12.
4 А. Г. Ривлин, Об уголовно-правовых и уголовно-процессуальных отношениях, Пра-
во ведение, 1962, №2.
5 В. Г. Смирнов, Правоотношение в уголовном праве, Правоведение, 1961, №3.
6 C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Bucureşti, ALL, 1997, p. 3.
13. C a p i t o l u l I 13
De la apariţia statului și dreptului, relaţiile de apărare socială, care pot fi
atât de conformare, cât și de conflict, au constituit și continuă să fie obiect de
reglementare pentru dreptul penal, care prevede prin normele sale faptele in-terzise
ca infracţiuni și pedepsele ce urmează a fi aplicate celor care le săvârșesc.
Prin această reglementare relaţiile de apărare socială, care au existenţă obiecti-vă
și anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice penale.
Mai mult decât atât, această opinie este susţinută pe deplin și de legislaţia
penală în vigoare (art. 2 din CP al RM).
Deci, obiectul de reglementare al dreptului penal este format din relaţiile
de apărare socială, care au o existenţă obiectivă, anterioară oricărei încălcări,
fiind vorba de relaţiile de conformare, ce apar din momentul intrării în vi-goare
a normei de drept penal, precum și relaţiile de conflict, care apar din
momentul săvârșirii infracţiunii.
§3. Politica penală
Noțiunea “politică penală” a fost folosită pentru prima oară la începutul sec.
al XIX-lea, în manualul său de drept penal, de către penalistul german A. Feuer-bach
(1803), definind-o ca: “Ansamblul procedeelor represive prin care statul
reacţionează contra crimei”. Conceptul a fost dezvoltat ulterior cu noi idei.
Dintotdeauna, cei care și-au exprimat părerea cu privire la conceptul de
politică penală au scos în evidenţă un adevăr de justeţea căruia nimeni nu s-a
îndoit, toţi fiind de acord că elementul definitoriu al politicii penale este lupta
împotriva fenomenului infracţional.
În etapa actuală politica penală este definită ca un ansamblu de mijloace și
de măsuri, propuse legiuitorului sau folosite efectiv de stat, la un moment dat,
într-o anumită ţară, pentru a combate și a preveni criminalitatea7; sau politica
penală este în egală măsură o știinţă și o artă care constă în a descoperi cele
mai bune soluţii posibile pentru diferitele probleme de fond și de formă pe care
le implică fenomenul criminalităţii8.
Din definiţiile prezentate se desprinde concluzia că politica penală este
o parte a politicii generale a statului și se referă la măsurile și mijloacele ce
trebuie adoptate și aplicate pentru prevenirea și combaterea fenomenului in-fracţional
într-o anumită ţară și într-o perioadă determinată.
7 Şt. Daneş, V. Papadopol V., Individualizarea judiciară a pedepselor, Bucureşti, Editura
Juridică, p. 6.
8 C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, București, Universul
Juridic, 2003, p. 27.
14. 14 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
Ca parte integrantă a politicii generale a statului nostru, politica penală
(ca și politica economică, cea socială ș.a.) este abordată de conducerea statului,
prin elaborarea de către Parlament a unor legi penale, legi care să corespundă
cerinţelor societăţii actuale și, totodată, normelor legislaţiei europene pentru
integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană.
Politica penală ne apare, deci, ca o parte a politicii generale a statului, care
cuprinde ansamblul de măsuri și mijloace de prevenire și combatere a fenome-nului
infracţional, precum și ansamblul principiilor de elaborare și aplicare a
acestor mijloace și măsuri, adoptate la un moment dat, într-o anumită ţară.
Ansamblul de măsuri utilizate în lupta cu criminalitatea, studiate de știinţa
politicii penale, nu dobândesc eficienţă decât în măsura în care sunt acceptate
la nivelul politicii generale, ceea ce implică o concordanţă deplină între poli-tica
generală a statului și politica penală.
Politica penală a statului nostru este bazată pe câteva orientări fundamen-tale,
care alcătuiesc un ansamblu unitar:
1. Republica Moldova, ca stat de drept, concepe perfecţionarea legislaţiei
penale din unghiul urmărit de legiuitor, astfel încât legea să-și atingă
scopul privind apărarea valorilor fundamentale ale societăţii;
2. lupta organizată împotriva fenomenului infracţional, care se realizează
prin acţiuni de prevenire și acţiuni de combatere a criminalităţii. Rolul
prioritar îl au acţiunile de prevenire, care implică un întreg sistem de
măsuri și metode. Acţiunea de combatere a criminalităţii este concepută
ca o îmbinare echilibrată a intimidării, prin constrângere, cu reeducarea;
3. umanismul politicii penale. Principiul umanismului se întemeiază pe
valorile sociale ce urmează să fie apărate și pe mijloacele prin care se va
înfăptui această apărare.
§4. Conexiunea dreptului penal cu alte ramuri de drept
În sistemul de drept al Republicii Moldova, dreptul penal ocupă un loc
bine definit, care îi conferă un caracter autonom în raport cu celelalte ramuri
de drept. Acest caracter autonom se explică atât prin propriul său obiect de
reglementare, cât și prin faptul că apărarea valorilor sociale se face, în cazul
dreptului penal, prin stabilirea unor reguli de conduită pe care membrii socie-tăţii
trebuie să le respecte, dar și a unor sancţiuni, strict determinate de lege,
aplicabile în cazul în care dispoziţiile acestuia sunt încălcate.
În același timp, dreptul penal se află într-o anumită legătură cu toate cele-lalte
ramuri ale dreptului.
15. C a p i t o l u l I 15
O interdependenţă deosebită există între dreptul penal și dreptul procesual
penal.
Fiind două ramuri distincte, cu obiect și principii de reglementare proprii,
acestea două au totuși un scop comun, și anume înfăptuirea justiţiei, prin
stabilirea tuturor faptelor care constituie infracţiuni, identificarea celor ce
încalcă legea penală și tragerea lor la răspundere penală. Dreptul procesual
penal asigură eficacitatea normelor juridice penale reglementând activitatea
de urmărire penală, de judecată și sancţionare a celor ce săvârșesc infracţiuni.
În același timp, dreptul procesual penal ar fi lipsit de conţinut dacă nu ar exis-ta
dreptul penal, care stabilește faptele considerate infracţiuni, sancţiunile ce
se pot aplica și condiţiile în care se realizează tragerea la răspundere penală a
persoanelor care au săvârșit infracţiuni.
Dreptul penal are, de asemenea, legături strânse cu dreptul execuţional penal.
Această legătură presupune necesitatea delimitării lor pentru evitarea dublării
instituţiilor și a normelor de drept. Pe elementele acestei delimitări se bazează
înţelegerea normelor dreptului penal ca norme materiale, iar ale dreptului execu-ţional
ca norme de procedură și ca o formă de realizare a dreptului material.
Executarea pedepselor și a celorlalte sancţiuni de drept penal este o proble-mă
foarte importantă deoarece prin aceasta se asigură finalitatea normelor de
drept penal.
Există o legătură între dreptul penal și dreptul civil. Astfel, dreptul civil,
care reglementează inclusiv relaţiile privind patrimoniul, este sprijinit în apli-carea
lor de dreptul penal, care incriminează și sancţionează penal faptele în-dreptate
împotriva patrimoniului (furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria, șantajul
ș.a.). În același timp, răspunderea civilă care are ca temei o faptă prevăzută de
legea penală se realizează potrivit reglementărilor din legea civilă. Alte legă-turi
se realizează și cu dreptul familiei, ale cărui norme reglementează relaţiile
privitoare la familie. În acest sens, normele dreptului penal califică drept in-fracţiuni
îndreptate împotriva familiei o serie de fapte ce lezează relaţiile din-tre
soţi, părinţi și copii etc., cum ar fi: incestul, eschivarea de la plata pensiei
alimentare sau de la întreţinerea copiilor, divulgarea secretului adopţiei ș.a.
Raporturi interesante există între dreptul penal și dreptul administrativ, în
primul rând prin prisma strânselor legături dintre răspunderea penală și cea
administrativă, răspunderea penală pornind, pentru unele fapte, din punctul în
care se termină răspunderea administrativă, iar în al doilea rând, dreptul penal
intervenind și sancţionând unele încălcări grave ale unor norme din materia
dreptului administrativ, cum sunt: abuzul de putere sau abuzul de serviciu, ne-glijenţa
în serviciu, luarea de mită, depășirea atribuţiilor de serviciu ș.a.
16. 16 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
În condiţiile dezvoltării economiei de piaţă și ale multiplicării reglementă-rilor
juridice în acest domeniu, dreptul penal își extinde legăturile sale cu drep-tul
comercial prin sancţionarea faptelor care împiedică desfășurarea normală a
relaţiilor sociale specifice acestei ramuri de drept, cum sunt: pseudoactivitatea
de întreprinzător, insolvabilitatea fictivă, înșelarea clienţilor ș.a.
Mai este necesar de evidenţiat și legătura ce există între dreptul penal și drep-tul
constituţional, care reglementează relaţiile de organizare ale statului, precum
și valorile sociale fundamentale, ocrotite și garantate de Constituţie. Pe această
linie, menţionăm că Constituţia – Legea fundamentală a statului – formează
baza juridică, inclusiv a legii penale, principalul izvor al dreptului penal, pe când
dreptul penal, venind în completarea prevederilor constituţionale, incriminează
și sancţionează faptele care atentează la principalele valori protejate de Legea
fundamentală: persoana, drepturile și libertăţile acesteia, proprietatea ș.a.
Dreptul penal se află în raporturi asemănătoare cu toate celelalte ramuri de
drept, normele juridice penale sprijinind evoluţia normală a relaţiilor sociale ce
cad sub incidenţa altor ramuri din sistemul de drept al Republicii Moldova.
Secţiunea a II-a. PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL
§1. Noţiunea de principii ale dreptului penal
Dreptul penal, fiind o ramură de drept independentă în sistemul dreptului
naţional, are la bază anumite principii ce-i caracterizează conţinutul.
Termenul “principiu” provine de la latinescul principium, ceea ce înseam-nă
început, obârșie, element fundamental. În domeniul logicii, principiile au
un sens imperativ, indicând cum trebuie să gândim pentru a ne apropia de
esenţa obiectului.
Într-un alt context, principiile au o semnificaţie practică și normativă,
arătând ce trebuie să facem, cum trebuie să procedăm în diferite împreju rări
practice. În acest sens principiile practic-normative au un sens imperativ.
Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să reducem principiile la norme.
Prin principiu al dreptului înţelegem atât un fundament al sistemului de
drept, cât și o modalitate de coordonare a normelor juridice în cadrul sistemu-lui
în jurul unei idei călăuzitoare.
Principiile de drept sunt ideile conducătoare ale conţinutului tuturor nor-melor
juridice9.
9 B. Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău, 1999, p. 126–127.
17. C a p i t o l u l I 17
Principiile dreptului penal reprezintă orientări de bază care călăuzesc atât
elaborarea, cât și realizarea normelor penale, ce se regăsesc în cadrul institu-ţiilor
dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală și pedeapsa penală.
Principiile dreptului penal fie că sunt formulate expres în lege (de ex. art.
3-7 din CP al RM), fie că se desprind din reglementarea instituţiilor de bază ale
dreptului penal.
De aici toate principiile dreptului penal le clasificăm în: principii funda-mentale
și principii instituţionale.
Vom aborda doar problema principiilor fundamentale, rămânând ca
celelalte principii să fie analizate odată cu tratarea instituţiilor pe care ele le
guvernează (de ex., răspunderea penală, aplicarea legii penale ș.a.).
§2. Sistemul principiilor fundamentale ale dreptului penal
În doctrina juridică problema sistemului principiilor dreptului penal este
controversată, exprimându-se opinii diferite cu privire la numărul și la conţi-nutul
acestora10.
Pornind de la prevederile legii penale în vigoare și ale doctrinei penale,
putem enumera următoarele principii fundamentale ale dreptului penal: prin-cipiul
legalităţii, principiul umanismului, principiul democratismului, princi-piul
egalităţii în faţa legii penale (principiul răspunderii penale a persoanelor
vinovate de săvârșirea infracţiunii), principiul vinovăţiei, principiul caracte-rului
personal al răspunderii penale, principiul individualizării răspunderii
penale și pedepsei penale.
Principiul legalităţii (art. 3 din CP al RM) este un principiu unanim ad-mis
în doctrina penală și exprimă regula că în domeniul dreptului întreaga
activitate penală se desfășoară pe baza legii și în conformitate cu ea.
Potrivit acestui principiu, o faptă, chiar dacă este periculoasă, nu poate fi
considerată infracţiune atâta timp cât nu este calificată ca atare prin lege. Ori
o constrângere aplicată unei persoane nu constituie o pedeapsă decât dacă
a fost calificată prin lege, iar stabilirea răspunderii penale trebuie să se facă
conform legii.
Principiul legalităţii în domeniul dreptului penal îmbracă două aspecte, și
anume:
a) legalitatea incriminării, exprimată prin regula “nu există infracţiune
fără lege” (nullum crimen sine lege). Ceea ce presupune că nici o per-
10 Drept penal. Partea generală. Sub red. lui A. Borodac, Chişinău, 1994, p. 10–14.
18. 18 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
soană nu poate fi trasă la răspundere pentru o faptă care, în momentul
săvârșirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune;
b) legalitatea pedepsei și a măsurilor ce se pot lua în cazul săvârșirii fap-telor
prevăzute de legea penală este cunoscută prin regula (nulla poena
sine lege) “nu există pedeapsă fără lege”. Potrivit acestui principiu, per-soanei
care a săvârșit o infracţiune trebuie să i se aplice numai pedeapsa
prevăzută de lege pentru acea infracţiune și numai în condiţiile stabilite
de lege.
Principiul legalităţii în dreptul penal a fost formulat și înscris pentru pri-ma
oară în Declaraţia drepturilor omului și ale cetăţeanului din 1789 de către
ideologii Revoluţiei Franceze. Prin art. VIII se declara: “Nimeni nu poate fi
pedepsit decât în virtutea unei legi promulgate anterior infracţiunii și legal
aplicate”. După cel de-al doilea război mondial, principiul legalităţii a fost din
nou afirmat în Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Aduna-rea
Generală a ONU la 10 decembrie 1948, și, ulterior, în Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966.
Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptată la Roma pe 4 noiem-brie
1950, acordă, la rândul ei, o atenţie deosebită acestui principiu. Semnifica-tive
sunt în acest sens prevederile art. 7 pct. 1, care stipulează că: “Nimeni nu
poate fi condamnat pentru o acţiune sau inacţiune care, în momentul când a fost
comisă, nu constituia infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional.
De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă decât acea aplicabilă în mo-mentul
în care infracţiunea a fost comisă”.
Principiul legalităţii a fost încălcat brutal în statele fasciste și totalitare
prin consacrarea analogiei, care permitea extinderea normelor penale și asu-pra
altor fapte neprevăzute expres de lege, dar care prezintă vreo asemănare cu
vreuna dintre faptele prevăzute de lege. Analogia a fost acceptată în codurile
penale: sovietic din 1925, danez din 1930, uruguayan din 1934 ș.a.
Codul penal al Republicii Moldova din 1961 nu prevedea principiul lega-lităţii,
însă art. 3, “Temeiul răspunderii penale”, alin. (2) stipula că: “Nimeni
nu poate fi declarat vinovat de săvârșirea unei infracţiuni, precum și supus
unei pedepse penale decât pe baza unei sentinţe a instanţei judecătorești și în
conformitate cu legea”.
Actualul Cod penal, adoptat la 18 aprilie 2002, prevede expres în art. 3
principiul legalităţii.
Pe baza prevederilor articolului dat nimeni nu poate fi declarat vinovat de
săvârșirea unei infracţiuni, nici supus unei pedepse penale, decât în temeiul
unei hotărâri a instanţei de judecată și în strictă conformitate cu legea penală.
19. C a p i t o l u l I 19
Interpretarea extensivă defavorabilă și aplicarea prin analogie a legii pe-nale
sunt interzise.
Consacrarea principiului legalităţii în codul penal are o importanţă deo-sebită,
reprezentând o garanţie a drepturilor și libertăţilor omului în sensul că
împiedică extinderea legii penale prin analogie. Pentru legiuitor constituie o
obligaţie ca în activitatea de incriminare să precizeze cu exactitate atât fapta in-terzisă,
cât și sancţiunile aplicabile pentru aceasta, iar pentru organele de apli-care
a legii reprezintă o obligaţie de interpretare strictă a legii, la cazul concret.
Principiul umanismului (art. 4 din CP al RM). O problemă prioritară a
lumii contemporane este aceea a drepturilor omului, a ocrotirii fiinţei umane
în contextul respectării tuturor drepturilor pe care aceasta le are consfinţite
atât prin legislaţia internă, cât și prin tratate și convenţii internaţionale.
În dreptul penal principiul umanismului presupune că întreaga reglementa-re
juridică are menirea să apere în mod prioritar persoana ca valoare supremă a
societăţii, drepturile și libertăţile acesteia (alin. (1) al art. 4 din CP al RM). Astfel,
în centrul activităţii de apărare se află omul cu drepturile și libertăţile sale.
Alin. (2) al art. 4 din CP al RM prevede: “Legea penală nu urmărește scopul
de a cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate
fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degra-dante”.
În actuala reglementare penală sunt cuprinse dispoziţii ce reflectă și
alte aspecte ale principiului umanismului. Se poate afirma fără exagerare că în
orice instituţie de drept penal există aspecte ale principiului umanismului, de
ex., executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice, nici să înjosească
demnitatea omului (alin. (2) al art. 61 din CP al RM); existenţa categoriilor spe-ciale
de penitenciare pentru femei și minori (alin. (5) și (6) ale art. 72 din CP al
RM); prevederea circumstanţelor agravante în mod exhaustiv (art. 77 din CP al
RM), iar a celor atenuante în mod implicit (art. 76 din CP al RM); liberarea de
răspundere și de pedeapsă penală ș.a.
În concluzie putem susţine că, în dreptul penal, principiul umanismului
acţionează într-un sens dublu:
– în primul rând, protecţia pe care dreptul penal trebuie să o asigure per-soanei
fizice incriminând faptele ce contravin legii penale;
– în al doilea rând, constrângerea penală are un caracter uman, respec-tându-
se drepturile infractorului la asistenţă juridică, asistenţă medica-lă,
demnitatea acestuia ș.a.
Principiul democratismului (art. 5 din CP al RM). În orice societate de-mocratismul
trebuie să fie o însușire organică a oricărei reglementări juridice,
în sensul că prin normele de drept se exprimă voinţa și conștiinţa întregului
popor și servesc interesele acestuia.
20. 20 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
Potrivit acestui principiu, toate persoanele sunt egale în calitate de bene-ficiari
ai ocrotirii penale, precum și de destinatari ai legii penale11. În confor-mitate
cu principiul democratismului, în realizarea prevederilor legii penale
sunt antrenate diferite mase de oameni care iau parte la elaborarea diferitelor
legi penale, pot fi antrenate persoane sau organe specializate de stat în supra-vegherea
minorilor cărora li s-au aplicat măsuri de constrângere cu caracter
educativ (art. 104 din CP al RM) ș.a.
Alin. (2) al art. 5 din CP al RM mai expune ca o idee de bază a principiului
democratismului faptul că apărarea drepturilor și intereselor unei persoane nu
poate fi realizată prin încălcarea drepturilor și intereselor altei persoane sau ale
unei colectivităţi.
Principiul egalităţii în faţa legii penale. Deși nu-și găsește o reglementare
explicită în normele dreptului penal, egalitatea în faţa legii are o semnificaţie
deosebită în condiţiile statului de drept. După noi, principiul egalităţii în faţa
legii este prevăzut de alin. (1) al art. 5 din CP al RM care declară: “Persoanele
care au săvârșit infracţiunea sunt egale în faţa legii și sunt supuse răspunderii
penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate na-ţională,
avere, naștere sau orice altă situaţie”.
În contradicţie cu principiile dreptului totalitar, actuala concepţie de în-făptuire
a justiţiei penale exclude privilegiile, imunităţile sau inegalităţile de
tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii societăţii, fie că sunt cetăţeni
ai Republicii Moldova, cetăţeni străini sau persoane fără cetăţenie, fie că sunt
bărbați sau femei, intelectuali sau funcţionari, se află într-o poziţie egală vi-zavi
de prevederile legii penale atât în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridi-co-
penale, cât și în calitate de destinatari ai exigenţelor acestei legi.
Principiul vinovăţiei. Este unul dintre principiile fundamentale ale drep-tului
penal, în conformitate cu care persoana este supusă răspunderii penale și
pedepsei penale numai pentru fapte săvârșite cu vinovăţie (intenţie sau impru-denţă)
prevăzute de legea penală.
Chiar dacă fapta săvârșită prezintă un grad sporit de prejudiciabilitate, este
prevăzută de legea penală, însă a fost săvârșită fără vinovăţie, ea nu va fi calificată
drept infracţiune și în nici un caz nu va putea atrage după sine răspunderea și
pedeapsa penală.
Deși principiul vinovăţiei nu este prevăzut expres în Codul penal al Repu-blicii
Moldova, în opinia noastră, conţinutul acestuia corespunde prevederilor
11 A. Borodac, op. cit., p. 12.
21. C a p i t o l u l I 21
articolului 6, alin. (1) din CP al RM, numit “principiul caracterului personal
al răspunderii penale”, care exprimă altceva decât ceea ce prevede legea în
vigoare.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale (art. 6 din CP
al RM). În conformitate cu principiul dat, atât obligaţia ce decurge dintr-o
normă penală de a avea o anumită conduită, cât și răspunderea ce reiese din
nerespectarea acestei obligaţii revin persoanei care a încălcat respectiva normă
penală, săvârșind fapta prejudiciabilă, și nu alteia ori unui grup de persoane.
În dreptul penal nu se poate antrena răspunderea penală pentru fapta altuia.
Cu alte cuvinte, răspunderea penală are un caracter personal, adică o
poartă doar cel ce a săvârșit infracţiunea, și nu altă persoană. Acest principiu
poate fi dedus din prevederile alin. (2) al art. 6 din CP al RM, care declară că la
răspundere și la pedepsă penală este supusă numai persoana care a săvârșit cu
intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.
Așadar, în dreptul penal răspunderea nu poate fi decât pentru fapta pro-prie,
spre deosebire de alte ramuri de drept, unde o persoană poate purta răs-pundere
și pentru fapta altuia, de exemplu, în dreptul civil există răspunderea
părintelui, tutorelui, curatorului pentru fapta săvârșită de copilul minor, în
dreptul muncii există răspunderea colectivă a unui grup de persoane pentru
fapta uneia sau a unor persoane din acel grup ș.a.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale apare ca o garanţie a
libertăţii persoanei și de aceea este considerat un principiu fundamental, con-stituind,
în același timp, și un principiu al răspunderii penale.
Principiul individualizării răspunderii penale și pedepsei penale (art. 7
din CP al RM). Fiecare infracţiune și fiecare infractor poartă anumite particu-larităţi,
fiind în același rând însoţiţi și de anumite împrejurări care influenţează
caracterul și gradul prejudiciabil al infracţiunii și al infractorului. Principiul
individualizării răspunderii și pedepsei penale presupune o examinare în an-samblu
a tuturor acestor particularităţi și împrejurări, care permit de a stabili
caracterul și limitele răspunderii vinovatului.
Principiul dat își are consacrarea în art. 7 din CP al RM: “La aplicarea legii
penale se ţine cont de caracterul și gradul de prejudiciabilitate al infracţiunii
săvârșite, de persoana celui vinovat și de circumstanţele cauzei care atenuează
ori agravează răspunderea penală.
Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale și pedepsei penale
pentru una și aceeași faptă”.
Adică, pentru a-i aplica legea penală, instanţa de judecată analizează un șir
de aspecte, cum ar fi, de exemplu, cauzele comiterii faptei, făptuitorul a comis
pentru prima oară o faptă prejudiciabilă sau a fost anterior condamnat, acesta
22. 22 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
este minor sau adult, a comis fapta sub influenţa cuiva sau de sine stătător, a exe-cutat
rolul de autor al faptei sau de organizator (instigator, complice), ce acţiuni
concrete a comis sau nu ș.a.
Numai după o analiză amplă a tuturor particularităţilor și circumstanţelor
ce caracterizează fapta și făptuitorul, instanţa de judecată îi va putea stabili o
pedeapsă echitabilă.
Tot în baza acestui principiu se exclude și dubla incriminare a uneia și
aceleiași fapte comisă de persoană.
Secţiunea a III-a. IZVOARELE DREPTULUI PENAL
§1. Noţiunea și specificul izvoarelor dreptului penal
Expresia “izvor de drept” poate avea mai multe accepţiuni, fiecare dintre
acestea privind un anumit aspect al procesului de formare a normelor juridice.
Dintre cele mai răspândite sunt: izvor material și formal, izvor direct și indi-rect,
izvor intern și extern, izvor creativ și interpretativ.
În dreptul penal, atunci când se vorbește de izvoarele dreptului, această
expresie este folosită în sensul de izvor formal (juridic).
Prin izvor formal (juridic) al dreptului se înţelege forma prin care se ex-teriorizează
voinţa socială generală pentru a se impune individului și colecti-vităţii12.
Prin prisma dreptului penal sunt recunoscute ca izvoare formale actele
normative, emanate de puterea legislativă a statului, care prin forma și con-ţinutul
lor oferă posibilitatea exprimării precise, într-o formulare clară,
concisă, a regulilor de conduită specifice acestei ramuri de drept.
Definind izvoarele formale ale dreptului penal, putem spune că ele sunt
acte juridice (normative) care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele care constituie
infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, pedepsele ce se pot aplica, precum și
actele normative care prevăd dispoziţii obligatorii în procesul de elaborare și
aplicare a dreptului penal13.
În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai re-strânse
ca număr și, fiind precis determinate, oferă posibilitatea unei delimi-tări
a normelor juridice care aparţin dreptului penal.
12 I. Humă, Teoria generală a dreptului, Focşani, NEURON, 1995, p. 74-75.
13 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, V. Boroi ș.a., op. cit., p. 27.
23. C a p i t o l u l I 23
Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoare ale dreptului penal
pot fi doar legile penale în accepţiunea art. 1 din CP al RM. Această restrânge-re
a izvoarelor dreptului penal se explică prin caracterul deosebit al normelor
juridice penale, care stabilesc o conduită bine determinată, a cărei nerespecta-re
atrage după sine răspunderea penală.
Așadar, art. 1 din CP al RM dispune că Codul penal al RM este unica lege
penală a Republicii Moldova.
În același timp, reglementările în materie penală se circumscriu dispozi-ţiilor
cuprinse în Constituţia Republicii Moldova, precum și unor dispoziţii
cuprinse în tratate și convenţii internaţionale la care ţara noastră este parte.
În acest sens, alin. (3) al art. 1 din CP al RM stipulează: “Codul penal se
aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova și ale
actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există necon-cordanţe
cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului,
au prioritate și se aplică direct reglementările internaţionale”.
Astfel specificul izvoarelor dreptului penal poate fi redus la următoarele
trei aspecte:
1) principalul izvor al dreptului penal este legea penală;
2) unica lege penală declarată în Republica Moldova este Codul penal;
3) Codul penal se aplică în strictă conformitate cu prevederile Constituţiei
Republicii Moldova și ale actelor internaţionale la care ţara noastră este
parte.
§2. Izvoarele dreptului penal
1) Constituţia Republicii Moldova. Un prim izvor de drept penal este
însăși Legea fundamentală, care prin normele sale consacră cele mai impor-tante
valori sociale ale statului nostru: suveranitatea, independenţa, integrita-tea
teritorială, persoana umană cu drepturile și libertăţile sale, proprietatea și
alte valori care sunt apărate prin normele de drept penal împotriva atentatelor
infracţionale.
O importanţă principială pentru dreptul penal o prezintă dispoziţiile con-stituţionale
care vizează în mod explicit sfera de reglementare a acestuia, cum
ar fi: pct. 3, 4 ale art. 17, care reglementează extrădarea și expulzarea, art. 21,
care prevede prezumţia nevinovăţiei. Pentru dreptul penal un interes deosebit
prezintă și cap. II și III din Titlul II al Constituţiei, care consacră drepturile,
libertăţile și îndatoririle fundamentale, deoarece dreptul penal trebuie să asi-gure
cadrul necesar pentru ca acestea să fie respectate sau îndeplinite.
24. 24 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
2) Tratatele și convenţiile internaţionale. O altă categorie de izvoare ale
dreptului penal o reprezintă tratatele și convenţiile internaţionale. Constituie
izvoare ale dreptului penal tratatele și convenţiile în domeniul prevenirii și
combaterii criminalităţii la care Republica Moldova este parte.
În literatura juridică de specialitate se face deosebirea între:
1) tratate și convenţii prin care Republica Moldova s-a angajat să incrimi-neze
și să sancţioneze anumite fapte deosebit de periculoase care aduc
atingere unor valori și interese comune ale societăţii omenești, de unde
și denumirea de infracţiuni de drept internaţional14;
2) tratate și convenţii internaţionale privind asistenţa juridică internaţio-nală
în materie penală15;
3) tratatele internaţionale privind drepturile omului16.
Prima categorie de tratate și convenţii internaţionale poate fi considerată
izvor indirect (mediat) de drept penal, pentru că prin ele este asumată obligaţia
statelor de a incrimina prin legea penală internă astfel de fapte. În asemenea
cazuri, devin izvoare de drept actele normative prin care au fost adoptate și nu
tratatul sau convenţia internaţională.
Tratatele și convenţiile internaţionale privitoare la asistenţa juridică in-ternaţională
care conţin norme privind extrădarea devin obligatorii după
ratificarea lor și sunt socotite izvoare directe de drept penal.
Actele internaţionale privind drepturile omului, prin ratificarea lor de
către Republica Moldova devin izvoare directe ale dreptului penal, întrucât ele
au prioritate în aplicare faţă de legile interne, astfel cum se precizează în dispo-ziţiile
art. 4 din Constituţie și art. 1 din CP al RM: “Dacă există neconcordanţe
între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la
14 De ex., Convenţia cu privire la reprimarea genocidului, adoptată de Adunarea generală a
ONU în 1948, ratificată de ţara noastră. Fapta de genocid este incriminată prin art. 135
din CP al RM;
Convenţia privind terorismul cu bombe, adoptată la New York la 12 ianuarie 1998, pe
care Republica Moldova a ratificat-o prin Legea nr. 1239 din 18 iunie 2002 – Terorismul
este incriminat prin art. 278 din CP al RM; ş.a.
15 De ex., Convenţia europeană de extrădare (Paris, 13 decembrie 1957), ratificată de Parla-mentul
Republicii Moldova la 14 mai 1997; Convenţia europeană privind asistenţa juri-dică
în materie penală (Strasbourg, 20 aprilie 1959), ratificată de Parlamentul Republicii
Moldova la 26 septembrie 1997 ş.a.
16 De ex., Convenţia privind abolirea muncii forţate (Geneva, 17 ianuarie 1957), ratificată
de Parlamentul RM la 10 septembrie 1991; Convenţia privind libertatea asocierii şi pro-tecţia
dreptului la organizare (San Francisco, 9 iulie 1948), ratificată de Parlamentul RM
la 28 septembrie 1995 ş.a.
25. C a p i t o l u l I 25
care Republica Moldova este parte și legile ei interne, prioritate au reglemen-tările
internaţionale”.
3) Legea penală. Principalele izvoare ale dreptului penal sunt legile pe-nale,
adică legile care au fost adoptate anume pentru a reglementa relaţiile
sociale ce se formează între oameni în sensul impunerii unei conduite care
să determine abţinerea de la săvârșirea de infracţiuni, pe de o parte, iar pe de
altă parte, pentru a reglementa relaţiile ce iau naștere după ce au fost săvârșite
infracţiunile. Altfel spus, normele juridice care formează conţinutul dreptului
penal ca ramură de drept sunt cuprinse în acte normative interne cunoscute
sub denumirea de lege penală.
În Republica Moldova unica lege penală este Codul penal, adoptat de Parla-mentul
RM la 18 aprilie 2002 prin Legea nr. 985–XV și care a intrat în vigoare
la 12 iunie 2003.
Codul penal reprezintă actul legislativ care cuprinde norme de drept ce
stabilesc principiile și dispoziţiile generale și speciale ale dreptului penal,
determină faptele ce constituie infracţiuni și prevede pedepsele ce se aplică
infractorilor (alin. (2) al art. 1 din CP al RM).
În opinia unor autori, la care ne alăturăm și noi, și în pofida prevederilor
alin. (1) al art. 1 din CP al RM, pe lângă Codul penal există și alte legi penale
cu o sferă de incidenţă sau aplicare mai restrânsă. În această categorie de legi
intră, de exemplu, Legea cu privire la combaterea terorismului nr. 539 din
12 octombrie 2001.
Tot aici pot fi incluse și actele prin care se acordă amnistia și graţierea. Speci-fic
acestor legi este faptul că ele au un domeniu de aplicare mai restrâns deoarece
privesc o anumită instituţie sau câteva instituţii ale dreptului penal. Pe de altă
parte, dispoziţiile cuprinse în aceste legi sunt în totalitatea lor de natură penală.
Aceste dispoziţii vin să completeze cadrul normativ general fixat de Codul penal.
Aceste legi sunt numite în literatura juridică de specialitate legi complinitoare.
Secţiunea a IV–a. ȘTIINŢA DREPTULUI PENAL
Noţiune. Normele dreptului penal își găsesc o mai puternică fundamentare
în măsura în care ele sunt explicate, argumentate și motivate pe plan teoretic.
Totalitatea ideilor și concepţiilor, a teoriilor și principiilor despre nor-mele
și instituţiile dreptului penal formează știinţa dreptului penal, ramu-ră
componentă a știinţelor juridice17.
17 C. Bulai, op. cit., p. 21.
26. 26 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
Spre deosebire de dreptul penal ca ramură de drept, ale cărui norme le
putem găsi în Codul penal și în alte acte normative, știinţa dreptului penal își
găsește sediul în tratate și monografii, manuale și note de curs, studii și arti-cole
știinţifice.
Ca sistem de cunoștinţe despre dreptul penal, știinţa dreptului penal
explică și fundamentează necesitatea și sarcinile dreptului penal, metodele și
mijloacele de prevenire și combatere a fenomenului infracţional.
Obiectul de studiu al știinţei dreptului penal. Obiectul de studiu al
știinţei dreptului penal îl formează dreptul penal ca o totalitate de norme
și instituţii. Studiind normele și instituţiile dreptului penal, știinţa trebuie
să explice care este originea acestora, conţinutul și structura lor, evoluţia lor
istorică, trebuie să analizeze condiţiile obiective care impun apărarea socia-lă
a valorilor ce cad sub incidenţa normelor dreptului penal, să stabilească
măsurile ce trebuie adoptate pentru prevenirea și combaterea fenomenului
infracţionalităţii.
Știinţa dreptului penal cercetează practica judiciară pentru a observa con-cordanţa
dintre soluţiile practice cu principiile exprimate în normele juridice
penale.
Știinţa dreptului penal are menirea să descopere legile de evoluţie ale fe-nomenului
juridico-penal, să pună în evidenţă cauzele care determină crearea,
modificarea și dispariţia normelor și instituţiilor dreptului penal.
Metode de studiu folosite de știinţa dreptului penal. Știinţa dreptului
penal folosește pentru studiu următoarele metode: metoda logică (raţională),
metoda istorică, metoda comparativă, experimentul, metoda sociologică, stu-diul
de caz, metoda statistică ș.a.
Cu ajutorul acestor metode se poate realiza o analiză complexă și aprofun-dată
a normelor și instituţiilor dreptului penal, se pot emite și formula idei,
concepţii și teorii care vor contribui la dezvoltarea știinţei dreptului penal și la
perfecţionarea legislaţiei penale.
Locul știinţei dreptului penal în sistemul știinţelor penal-juridice. Sub
denumirea de știinţe penal-juridice sunt grupate disciplinele socio-umaniste,
care au ca obiect de cercetare fenomenul complex al infracţionalităţii atât sub
raportul naturii și etiologiei lui, cât și sub cel al fundamentării știinţifice a mij-loacelor
de prevenire și combatere a acestuia.
Cea mai importantă dintre disciplinele care au ca obiect cercetarea feno-menului
criminalităţii este criminologia.
Criminologia este o știinţă socială ce studiază fenomenul criminalităţii
în ansamblul său sub aspectul stării, structurii și dinamicii sale, al cauzelor
27. C a p i t o l u l I 27
și condiţiilor care îl determină sau îl favorizează, precum și modalităţile de
profilaxie și combatere a acestui fenomen18.
În literatura de specialitate i s-a recunoscut criminologiei caracterul de
știinţă complexă interdisciplinară, care include în obiectul său de studiu și alte
discipline, de exemplu, antropologia criminală, sociologia criminală, statistica
penală ș.a.
Un alt grup de știinţe penal-juridice ce au ca obiect cercetarea mijloacelor
de reacţie antiinfracţională cuprinde: penologia și știinţa penitenciară.
Penologia este știinţa care se ocupă cu studierea pedepselor și altor sancţi-uni
de drept penal sub raportul eficacităţii acestora în prevenirea și reprimarea
faptelor periculoase, precum și de elaborarea unor propuneri de îmbunătăţire
a calităţii acestora.
Știinţa penitenciară studiază modul de organizare și funcţionare a locu-rilor
de executare a pedepselor privative de libertate, cum sunt penitenciarele.
Tot în grupul știinţelor penal-juridice se includ criminalistica, medicina
legală, psihologia judiciară, psihiatria judiciară.
Criminalistica este o știinţă judiciară, cu caracter autonom și unitar, care
cuprinde un ansamblu de cunoștinţe despre metodele, mijloacele tehnice și
procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării
persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale19.
Medicina legală (care aparţine și știinţelor medicale și celor penale) studi-ază
problemele patologiei umane legate de viaţa, sănătatea și activitatea omu-lui
ca fapte incriminate sau relaţii sociale ocrotite de lege, în scopul de a oferi
justiţiei probe cu caracter știinţific, cât și măsuri cu caracter medico-social
utile efortului de asanare a delincvenţei20.
Psihologia judiciară este o disciplină teoretic-aplicativă care studiază
persoana umană implicată în drama judiciară, cadrul psihologic și sociopsi-hologic
care determină comportamentul ei21.
Psihiatria judiciară este o ramură a psihiatriei generale22 care corelează
cu legea juridică despre discernământul și responsabilitatea umană pentru
faptele săvârșite în detrimentul legii sau neglijarea acesteia23.
18 I. Ciobanu, Criminologie, Chișinău, Cartdidact, 2003, p. 9.
19 Em. Stancu, Tratat de criminalistică, București, Universul Juridic, 2002, p. 10.
20 C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 31.
21 S. Rusnac, Psihologia dreptului, Chișinău, Arc, 2000, p. 140.
22 Psihiatria generală este o ştiinţă care studiază etiologia, patogeneza tulburărilor psihice,
tratamentul şi profilaxia lor.
23 Al. Nacu, An. Nacu, Psihiatrie judiciară, Chișinău, 1997, p. 7.
28. 28 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
În cadrul știinţelor penal-juridice, o situaţie specială, precum s-a arătat
în literatura de specialitate24, o are politica penală, care cuprinde în obiectul
său de cercetare studiul datelor furnizate de celelalte știinţe, inclusiv cele pe-nal-
juridice, care pe această bază elaborează orientările, metodele, principiile
și mijloacele pe care le recomandă legiuitorului, în vederea perfecţionării nor-melor
de drept penal, organelor judiciare care vor aplica aceste norme, precum
și tuturor celor care au atribuţii în activitatea de prevenire a infracţiunii.
Știinţele penal-juridice prezentate mai sus contribuie, fiecare în felul său,
la realizarea scopului dreptului penal, a politicii penale.
Știinţa dreptului penal în Republica Moldova. Știinţa dreptului penal
din Republica Moldova s-a format sub influenţa ideilor și teoriilor promo-vate
de cele mai mari centre știinţifice existente în fostul Imperiu Sovietic.
Pe parcursul a șapte decenii specialiștii-penaliști au fost pregătiţi la centrele
universitare din Moscova, Harkiv, Kiev, Leningrad, Odesa sub îndrumarea ce-lor
mai mari savanţi din domeniu: A. A. Piontkovski, V. N. Kudreavţev, N. F.
Kuzneţova, I. I. Karpeţ ș.a.
Elevi ai acestora au fost și cei care au contribuit la formarea dreptului
penal naţional, și anume: C. N. Florea, T. I. Carpov, A. Borodac, I. Macari,
C. Roșca, ș.a.
După 1991, odată cu destrămarea fostei URSS, Republica Moldova s-a de-clarat
stat suveran și independent, iar aceasta a avut implicaţii directe asupra
vieţii social-politice și ideologice din ţară, afectând inclusiv și știinţa dreptului
penal. Începând cu anii ’90 ai sec. XX, tinerii specialiști se îndreaptă spre Prut și
Europa, spre centrele știinţifice din București, Cluj, Iași, Paris, Bordeaux ș.a.
Fără a nega acele afirmaţii deja acceptate, tânăra generaţie încearcă să cu-noască
noi școli de drept, noi opinii, teorii existente vizavi de normele și insti-tuţiile
de drept penal. La formarea unor noi concepţii au contribuit în special
savanţi-penaliști ca: C. Bulai, G. Antoniu, Gh. Nistoreanu, M. Basarab ș.a.
În afară de pregătirea teoretică, preocupările specialiștilor în domeniu au
fost orientate și spre elaborarea și adoptarea unui nou Cod penal, care ar cores-punde
etapei contemporane de dezvoltare a societăţii. Codul penal adoptat la
18 aprilie 2002 și care a intrat în vigoare la 12 iunie 2003 a format o nouă bază
pentru viitoarele cercetări știinţifice.
Mai mult decât atât, perioada de definire a statalităţii Republicii Moldova
a preconizat noi și noi încercări de a aborda problemele știinţei dreptului penal
prin elaborări de manuale, articole știinţifice, comunicări, materiale didactice,
comentarii.
24 C. Bulai, op. cit., p. 24.
29. C a p i t o l u l I 29
La momentul actual în Republica Moldova putem vorbi despre formarea
unor centre știinţifice pe lângă Universitatea de Stat din Moldova, Univer-sitatea
Liberă Internaţională din Moldova, Academia Naţională de Poliţie,
ai căror specialiști prin munca lor de zi cu zi contribuie la formarea știinţei
dreptului penal.
Chiar și în etapa actuală putem vorbi despre savanţi-penaliști cunoscuţi
atât la noi, cât și în străinătate: A. Barbăneagră, S. Brânză, X. Ulianovschi,
Gh. Ulianovschi, V. Bujor, I. Macari, V. Moraru ș.a.
În prezent știinţa dreptului penal din ţara noastră face pași importanţi în
direcţia deschiderii sale spre viaţa știinţifică internaţională, pentru racordarea
dreptului nostru penal la eforturile care se depun pe plan mondial pentru
studierea știinţifică a fenomenului infracţionalităţii și stabilirea celor mai
potrivite măsuri pentru prevenirea acestuia.
30. 30 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
C a p i t o l u l I I
EVOLUŢIA DREPTULUI PENAL
ÎN MOLDOVA
Secţiunea I. Dreptul penal în perioada antică
În epoca prestatală relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin
norme de conduită fără caracter juridic, norme respectate de bunăvoie de către
membrii societăţii. Informațiile care ne-au rămas de la istoricii antichităţii se
referă, fără strictă precizie, la tracii, sciţii sau celţii care trăiau pe teritoriul țării
noastre și care aveau obiceiuri comune. Unele dintre aceste obiceiuri au supra-vieţuit,
sub anumite aspecte, și în societatea feudală.
Astfel, Herodot arată că fiii puteau cere de la părinţii lor delimitarea părţii
care li se cuvenea din proprietatea comună, fapt ce ne demonstrează că, deși
obștea gentilică era dominantă, începuse să fie cunoscută și stăpânirea indivi-duală,
ca formă de tranziţie către proprietatea privată. Un semn că instituţia
proprietăţii private se afla în plin proces de formare era și acela că furtul con-stituia
o încălcare deosebit de gravă a normelor de convieţuire în societate.
Învoielile dintre părţi luau forma unui jurământ, însoţit de un anumit ce-remonial:
părţile turnau vin într-o cupă în care amestecau câteva picături din
sângele lor, iar după ce înmuiau în acel amestec săgeţile, sabia și celelalte arme,
beau conţinutul cupei. Vechii locuitori ai țării noastre practicau și jurământul
pe zeităţile palatului regal. Dacă regele suferea de o boală, se considera că unul
dintre supușii săi a jurat strâmb pe vetrele regale. În scopul aflării celui vinovat
erau chemaţi ghicitorii. Dacă cel indicat de cei trei ghicitori susţinea că nu este
vinovat, era chemat un număr îndoit de ghicitori, iar dacă răspunsul acestora
se potrivea cu cel dat de primii trei, cel găsit vinovat era ucis, iar bunurile in-trau
în stăpânirea celor dintâi ghicitori. În caz contrar, erau chemaţi apoi alţi
ghicitori și dacă se stabilea că primii ghicitori au dat un răspuns greșit, plăteau
cu capul greșeala lor.
În epoca respectivă, toate regulile de conduită erau respectate în mod firesc,
și nu prin constrângere, acestea fiind formulate în versuri, pe care le învăţau pe
de rost, cântându-le, ca semn de atașament, chiar de afecţiune faţă de ele.
În operele lui Ovidiu se menţionează că sancţionarea faptelor penale la
geto-daci iniţial urmărea scopul răzbunării sângelui. Cu timpul însă, statul
a interzis răzbunarea, tinzând să treacă în competenţa sa împărţirea justiţiei.
31. C a p i t o l u l I I 31
Se cunoaște și pedeapsa cu moartea, căreia erau supuși pentru adulter, omor,
acuzaţii false.
Statalitatea și dreptul geto-dac erau în etapa când o mare importanţă o
aveau obiceiurile (cutuma), strâns legate de concepţiile religioase și mistice ale
geto-dacilor. Dreptul geto-dac s-a dezvoltat pe parcursul perioadei prin apa-riţia
legilor, care permiteau o parte din obiceiuri, iar altă parte le condamnau
(răzbunarea prin sânge).
Procesul de trecere de la societatea gentilică la organizarea politică s-a înche-iat
în vremea regelui Burebista, prin unificarea triburilor în cadrul statului dac.
Concomitent cu formarea statului geto-dac au apărut și normele juridice,
în locul obiceiurilor. Unele dintre vechile obiceiuri, cele ce s-au dovedit a fi
convenabile și utile clasei dominante în plin proces de formare, au fost preluate
și sancţionate de către stat.
Cu toate acestea ele nu ne-au parvenit pe cale directă, vechii autori men-ţionează
existenţa unor legi emise de autoritatea de stat. Atât Strabon, cât și
Iordanes afirmă că legile geto-dacilor au fost adoptate în timpul lui Burebista,
care pretinde că i-au fost inspirate de zei. Ele au fost transmise din generaţie în
generaţie, în formă scrisă, și s-au păstrat până în vremea lui Iordanes (secolul
VI d.Hr.). Prin aceste legi nu s-a făcut o simplă codificare a obiceiurilor, ci s-au
introdus norme de drept noi și, potrivit istoricilor sus-menţionaţi, ele cuprin-deau
porunci ale regelui. Autorii antici spun că regii căutau prin înșelăciune
și magie să întreţină în conștiinţa poporului teama de zei, pentru a asigura
respectarea legilor. Deoarece regele, ca și Marele Preot, reprezenta interesele
aristocraţiei, legile erau întărite atât cu autoritatea de stat propriu-zisă, cât și
cu autoritatea religiei.
În domeniul dreptului penal, principalele dispoziţii vizau în special apăra-rea
proprietăţii private. Deși formal atribuţiile privind realizarea justiţiei au fost
preluate integral de către organele statului, în practică, mai ales pentru cazurile
de vătămare corporală, a continuat să se aplice și sistemul răzbunării sângelui1.
Cucerirea romană (106 d.Hr.) a întrerupt dezvoltarea firească a civilizaţiei
și instituţiilor juridice ale geto-dacilor, căreia le-a dat un curs nou.
După anul 106 e.n. în Dacia a fost extinsă puterea dreptului roman, drep-tul
băștinașilor rămânând în vigoare numai pentru raporturile dintre ei.
1 Ovidiu, Tristele, V. 7, 10, 43-44.
32. 32 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
Secţiunea II-a. Dreptul penal în perioada Evului Mediu
Dreptul penal în perioada Evului Mediu cuprinde:
I. Perioada obștii și a normelor sale de conduită (271/275 – sec. VIII).
II. Perioada “ţărilor” și a “Legii ţării” în feudalismul timpuriu (sec. IX-XIV).
III. Perioada statelor românești și a dreptului în feudalismul dezvoltat
(sec. XIV – 1821).
Până în sec. VIII s-a realizat procesul de etnogeneză a românilor, popor cu
religie creștină, având o organizare proprie în cadrul statului și norme de re-glementare
a relaţiilor în obște. Mai multe obști se uneau în uniuni, confedera-ţii
de obști, în vederea realizării unor obiective comune: apărarea de năvăliri,
folosirea mai eficientă a unui teritoriu ș.a.
Conflictele dintre membrii obștii se rezolvau în cadrul obștii, pe baza soli-darităţii
rudelor, a talionului și a compoziţiei. Solidaritatea obștii se manifesta
și în cazul când aceasta trebuia să răspundă pentru daunele cauzate obștilor
învecinate. La aceste norme tradiţionale de comportare s-au adăugat și regulile
promovate de biserica creștină.
Aceste uniuni formează “câmpulungurile, voievodatele, cnezatele” sau
“ţările”. Aparatul de conducere a obștilor se menţinea și era completat de cel
al “ţărilor”.
Odată cu formarea ţărilor au fost preluate normele după care se conduceau
obștile, fiind întărite prin autoritatea aparatului politic al “ţărilor”. Dar s-au adău-gat
în condiţii noi și norme noi, iar totalitatea acestor norme forma “Legea ţării”.
La români “Legea ţării” era un sistem normativ elementar, care reglementa
relaţiile dintre membrii obștii și dintre obști referitoare la conducere, apărare,
muncă, proprietate, familie, asigurarea liniștii publice prin apărarea vieţii,
credinţei și demnităţii membrilor obștii. “Legea ţării”, numită și “jus valachi-cum”,
reprezenta nu altceva decât un sistem normativ de drept cutumiar al
populaţiei vechi românești în perioada de existenţă a obștilor teritoriale și de
apariţie a formaţiunilor politice.
În “Legea ţării” infracţiunea era tratată ca pricinuirea unei daune materia-le,
morale și fizice, de aceea scopul pedepsei era, în principiu, repararea daunei,
răzbunarea sângelui fiind o etapă deja depășită. Este posibil că la pedepsirea
infractorului se luau în consideraţie vârsta și sănătatea psihică a acestuia.
Diferenţierea socială nu era prea avansată, astfel încât și scara valorilor
apărate prin sancţiuni penale avea în vârf personalitatea și nu averea.
Toate infracţiunile se clasificau în:
33. C a p i t o l u l I I 33
– infracţiuni contra personalităţii (omorul, pricinuirea unor răni), care
erau sancţionate cu o amendă judiciară, plătită în capete de vite, fiind
socotită ca cea mai grea pedeapsă, care, după unele opinii, a luat locul
sancţiunii de izgonire din obște2. În funcție de circumstanţele comiterii
infracţiunii, numărul vitelor se dubla (6, 12, 24 etc.);
– infracţiuni contra moralei, familiei și bisericii, care atentau la normele
morale și religioase în domeniul familiei și religiei. Această categorie
de infracţiuni cuprindea: încheierea căsătoriei între rudele apropiate,
încheierea căsătoriei prin cumpărarea sau răpirea miresei, necredinţa
conjugală (a soţiei), violul, nașterea copilului de către o femeie necă-sătorită.
Toate aceste infracţiuni erau sancţionate cu amendă judiciară,
plătită în capete de vite. Hulirea lui Dumnezeu, erezia, vrăjitoria, furtul
averii divinizate a bisericii erau sancţionate tot cu amendă, care se plă-tea
nu numai în capete de vite;
– infracţiuni contra averii, precum deteriorarea avutului, incendierea și
sustragerea lui (furtul, prădarea și jaful). Aceste infracţiuni se sancţio-nau
prin amendă și întoarcerea averii sau a altei valori egale cu cea răpi-tă,
incendiată sau deteriorată. Nu se pedepsea furtul de legume, fructe,
poame pentru consumul pe loc (la fel ca și mai înainte). Se aplica și pe-deapsa
defăimătoare – purtarea infractorului cu lucrul furat prin sat.
“Legea ţării” nu cunoștea noţiunea de participaţie, toţi părtașii la infrac-ţiune
erau pedepsiţi la fel. Nu exista nici noţiunea de recidivă. Ca subiect al
infracţiunii putea fi doar persoana ce trăia în baza “Legii ţării”.
Deci, “Legea ţării” reprezenta o simbioză dintre vechile obiceiuri ale daci-lor
și unele norme ale dreptului roman în corelaţie cu condiţiile de existenţă
ale obștilor vechi românești.
Perioada dintre sec. XIV și mijlocul secolului XVI, până la instaurarea
dominaţiei osmane, este perioada de instituire a statalităţii române și a mi-graţiei
diferitelor popoare. În acest răstimp au loc formarea Principatului
Moldova, domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1432), domnia lui Ștefan cel
Mare (1457-1504) ș.a.
După constituirea statului, dreptul cutumiar “Legea ţării” este aplicat în
continuare. Însă pe lângă dreptul cutumiar se formează și funcţionează și alte
izvoare de drept.
În Moldova medievală erau cunoscute izvoare de drept scrise și nescrise.
2 E. Aramă, Istoria dreptului românesc, Chişinău, 1995, p. 27.
34. 34 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
Ca izvoare figurau: cutuma (Legea ţării); legislaţia domnească; dreptul bi-zantin
(nomocanoanele – culegerile de drept canonic și laic, de ex. Syntagma
lui Matei Vlastaris (1335)); tratatele internaţionale.
Dreptul penal de asemenea suferă diferite completări esenţiale, care ne
dovedesc dezvoltarea acestuia.
Noţiunea de infracţiune devine mai complexă, deoarece a început să fie
tratată nu numai ca o pricinuire de daune materiale, morale și fizice, ci și ca o
acţiune periculoasă pentru stat și domnitor. În această perioadă infracţiunile
se clasificau în vini mari (cele mai grave) și mici (toate celelalte).
Pedeapsa a început să fie mai diferenţiată, se ţinea cont de circumstanţele
în care au fost săvârșite infracţiunile, precum și de recidivă. Originea socială
putea servi ca circumstanţă atenuantă doar când infractorul era boier și comi-tea
o infracţiune contra familiei. Pedeapsa diferenţiată în legătură cu gradul de
participaţie la infracţiune însă nu se practica.
Toate infracțiunile se puteau clasifica convențional în cinci categorii. Cele
mai grave infracţiuni erau cele comise contra statului. Dintre ele, infidelitatea
și trădarea domnitorului (“hitleanstvo”) erau sancţionate cu moartea și con-fiscarea
moșiilor. Pretendenţilor la tron, dacă erau din dinastie domnească, și
uzurpau puterea domnească li se tăia nasul.
Infracţiuni contra administraţiei și justiţiei: depunerea mărturiilor false,
neexecutarea dispoziţiilor autorităţilor ș.a. Pentru neexecutarea dispoziţiilor
(“osluh”) se prevedea ca pedeapsă amenda judiciară, (“dușegubină”); pentru
depunerea mărturiilor false – tăierea limbii; pentru adresarea către judecată
de mai multe ori (“zavescă”) – amendă.
Infracţiuni contra moralei, familiei și bisericii: conform sintagmei lui Ma-tei
Vlastaris, se stabileau pedepse corporale, exilul. Pentru încheierea căsăto-riei
între rude sau incest – dacă părţile erau oameni de jos, se aplicau pedepse
corporale: nobilii se exilau. Prin dușegubină se sancţionau răpirea miresei,
violul și adulterul.
Infracţiuni contra personalităţii: pentru omor – după Sintagmă – amendă.
Infracţiuni contra proprietăţii: pentru jaf (“razboi”) se stabilea pedeapsa
cu moartea; pentru furt, prădare – amendă judiciară și restituirea bunurilor.
Dacă erau săvârșite a treia oară – pedeapsa capitală.
Următoarea perioadă din dezvoltarea statului și dreptului în Moldova este
legată de dominaţia otomană.
Modificările din dreptul penal au fost legate de “Pravila lui Vasile Lupu”
(1646) și de reforma judiciară de 40 de ani (1588-1628) prin care s-a făcut o în-cercare
de a codifica dreptul penal și procesual.
35. C a p i t o l u l I I 35
În acea perioadă se menţineau pricinuirea vinovată a daunei, clasificarea
în “vină mare” și “vină mică”. Recidiva era o circumstanţă agravantă. Circum-stanţele
atenuante, conform “Pravilei lui Vasile Lupu”, se socoteau: dereglările
fizice, dereglările mintale, vârsta, săvârșirea infracţiunii de către o femeie,
săvârșirea infracţiunii de către un lunatic, starea de ebrietate.
Circumstanţe agravante erau: intenţia directă în săvârșirea infracţiunii,
săvârșirea infracţiunii de către un grup de persoane, atentarea la viaţa, la cin-stea
boierilor.
Categoriile infracţiunilor cunoscute în această perioadă erau aceleași cinci:
1. infracţiuni de stat (politice): cuprindeau, în primul rând, hiclenia (tră-darea
domnitorului și a sultanului), pentru care se prevedea pedeapsa
capitală, însă fără confiscarea pământurilor;
2. infracţiuni contra averii: furtul, prădarea, jaful, se pedepseau cu moar-tea,
în celelalte cazuri – cu gloaba. De fapt, calificarea și stabilirea pe-depselor
se făcea în funcție de obiectul atentării și de subiect. Se mai
aplicau pedepse de mutilare și de confiscare a tuturor obiectelor găsite
în braniște;
3. infracţiuni contra administraţiei și justiţiei: darea de mărturii false,
neexecutarea dispoziţiilor autorităţilor, erau pedepsite cu amendă;
falsificarea banilor se sancţiona cu arderea de viu, decapitare, amendă
judiciară; luarea de către slujitorii domnești a dărilor peste cotă era
sancţionată cu scoaterea acestor slujitori din dregătorii sau cu amendă
judiciară;
4. infracţiuni contra personalităţii: pricinuirea de leziuni corporale; leza-rea
demnităţii, reclamaţii (plângeri) asupra boierilor, se sancţionau în
funcție de făptaș, de obicei acesta era pedepsit cu moartea; omorârea
nou-născutului era sancţionată cu amendă (de cele mai dese ori);
5. infracţiuni contra moralei, familiei și bisericii: conform Pravilei lui Vasile
Lupu, se sancţionau cu moartea sau mutilarea, sau cu amenzi judiciare.
Scopul pedepsei evoluează spre intimidare sau înfricoșare. Se practicau
următoarele tipuri de pedepse: pedeapsa cu moartea, pedepsele de mutilare
(tăierea mâinilor, a nasului etc.), amenzile judiciare (gloaba, hatalmul – în
capete de boi), aplicarea de lovituri; privaţiunea de libertate, care deseori se
putea răscumpăra, pedepsele rușinoase (de degradare morală), exilul (se aplica
foarte rar).
În perioada regimului turco-fanariot (începutul secolului XVIII – începu-tul
secolului XIX) apare tendinţa de a moderniza dreptul penal, generată de
influenţa concepţiilor iluministe și de dezvoltarea social-economică a ţării.
36. 36 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
În sec. XVIII au avut loc o serie de războaie ruso-turce. Așa s-a răspândit
și “porunca” Ecaterinei a II-a. În 1768, Ecaterina a II-a a întocmit “Porunca
comisiei de codificare”, în care au nimerit multe principii ale lui Voltaire, Di-derot
ș.a. cum ar fi: egalitatea tuturor în faţa justiţiei sau anularea torturilor.
Această comisie a pus problema ţăranilor șerbi. Din acest motiv, la sfârșitul
anului 1768 comisia a fost dizolvată.
Prin ofiţerii ruși, această “Poruncă” ajunge și în Moldova, unde se stabilesc
anumite direcţii generale de dezvoltare spre umanizare a dreptului. În dome-niul
dreptului penal se păstrează aceleași cinci categorii de infracţiuni:
1. infracţiuni contra statului: pentru care pedeapsa cu moartea se aplică
mai rar, confiscarea pământurilor nu se mai practică;
2. infracţiuni contra personalităţii;
3. infracţiuni contra administraţiei și justiţiei;
4. infracţiuni contra averii;
5. infracţiuni contra moralei, familiei și bisericii. Ca subiect al adulterului
apare și bărbatul.
Se întocmește un fișier criminal – “Condica șireţilor”.
Deci, dreptul penal din această perioadă cunoaște o dezvoltare în sensul
îmblânzirii, al umanizării.
În prima jumătate a secolului XIX, în timpul tranziţiei la perioada moder-nă,
au fost făcute o serie de încercări de modernizare a dreptului, de codificare
a sa.
De fapt, după 1812 în Basarabia se aplică legislaţia penală a Imperiului Rus,
iar în domeniul dreptului civil s-a aplicat legislaţia locală. Prin legislaţia locală
se înţelegea: Hexabiblul lui C. Armenopol (6 cărţi); Manualul lui A. Donici
(publicat pentru prima oară în 1814 la Iași); Hrisovul de sobor (1785); Regula-mentul
privind înfiinţarea regiunii Basarabia (1818).
Manualul lui Andronache Donici, care cuprinde 43 de capitole și 509
paragrafe, conţine în cea mai mare parte materii de drept civil, cu excepţia
unui capitol, “Despre vinovăţii”, ce conţinea materie de drept penal. Manualul
lui A. Donici, deși nu era o lege în adevăratul sens al cuvântului, a fost între-buinţat
în Moldova până la 1 octombrie 1817, când a fost pus în vigoare Codul
Calimah, care a fost alcătuit pe baza izvoarelor de drept existente în Moldova,
cu o anumită influenţă occidentală (austriacă).
Între anii 1820 și 1826, în Moldova a fost tipărită Condica criminalicească,
partea I si a II-a, care, de fapt, era un Cod penal și de procedură penală. Ea a fost
influenţată de Codul penal al Austriei, tradus în 1807. Conform acestei Condici,
se restrânge cercul de infracţiuni care se pedepsesc cu moartea, ea aplicându-se
37. C a p i t o l u l I I 37
pentru omor cu intenţie și jaf cu omor. Pedepsele de mutilare s-au aplicat până
în 1832, pentru falsificarea peceţii domnești, care după 1832 se pedepsește cu
ocnă. Privaţiunea de libertate se aplică mai pe larg pentru adulter, furt și omor
necugetat. Codul prevedea și publicitatea aplicării unor pedepse: pedepse cor-porale
în public, plimbarea pe străzi spre rușinarea infractorului.
Secţiunea a III-a. DREPTUL PENAL ÎN PERIOADA MODERNĂ
(CEA DE A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX
ȘI ÎNCEPUTUL SEC. XX)
După Unirea Principatelor urma să fie făcută și o unificare legislativă.
În Ţara Românească era aplicată Condica criminalicească a lui B. Știrbei, în
Moldova – la fel.
Lucrările de unificare legislativă s-au finalizat cu întocmirea în 1864 a
unui proiect de cod, care a fost prezentat domnitorului A. I. Cuza. Domnitorul
nu l-a sancţionat, trimiţându-l înapoi cu avizul: “Codul introduce pedepse mai
grele ca Condica criminalicească de care nu este nevoie”. După unele modifi-cări,
în 1865, Codul penal a fost pus în vigoare. La întocmirea lui s-a ţinut cont
de Codul penal francez din 1810. În Cod se prevăd noi principii, ca: principiul
egalităţii tuturor în faţa legii, “nu există infracţiune și pedeapsă nearătată în
lege”, principiul neretroactivităţii legii penale.
Acest Cod cuprindea titlul preliminar și trei cărţi. Cartea întâi conţinea
partea generală, unde este formulată noţiunea de infracţiune, de pedeapsă
penală și scopul ei, se analizează circumstanţele atenuante, recidiva ș.a. In-fracţiunea
era tratată făcându-se legătura juridică dintre lege și infractor.
Noţiunea de infracţiune era formulată ca “acţiunea sau inacţiunea doloasă
(vinovată) pe care legiuitorul a sancţionat-o penalicește”.
Codul reglementa tentativa, concursul de infracţiuni, recidiva, complicita-tea,
circumstanţele atenuante și cele agravante etc.
Starea psihică anormală a infractorului și legitima apărare eliberau de
pedeapsa penală.
În cazul concursului de infracţiuni, când infracţiunile erau de natură dife-rită,
se determina pedeapsa cea mai grea, dintre cele prevăzute de lege, iar dacă
infracţiunile erau de aceeași natură, se dădea o pedeapsă maximă. Noţiunea
de recidivă era pusă în funcție directă de faptul dacă a doua oară s-a săvârșit
o infracţiune mai gravă sau nu. În caz de săvârșire a unei crime după ispășirea
pedepsei penale, individul era pedepsit “cu un grad mai mare decât prevedea le-
38. 38 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
gea”. Dacă acesta, ispășindu-și pedeapsa pentru o crimă, săvârșea apoi un delict,
era pedepsit cu maximul pedepsei. Dacă era săvârșit mai întâi un delict, apoi o
crimă, nu se califica fapta ca recidivă. Instigatorii erau pedepsiţi la fel ca și auto-rii.
Pentru complici era stabilită o pedeapsă mai blândă decât pentru autori.
Codul penal din 1864 prevedea următoarele faze ale infracţiunii:
1. faza oratorică, în care ideea criminală este comunicată de către o per-soană
altei persoane. În această fază infracţiunea nu se pedepsea, cu
excepţia cazurilor de omor, de complot și asociaţii de răufăcători;
2. faza preparatorie, în care are loc pregătirea materială a crimei. De regulă,
aceasta nu se pedepsea, cu aceleași excepţii ca și pentru faza oratorică;
3. tentativa de crimă, în care începe săvârșirea infracţiunii. Tentativa de
crimă se pedepsea, pe când cea de delict, de regulă, nu; tentativa de
contravenţie nu se pedepsea niciodată;
4. infracţiunea consumată, care se pedepsea penal.
După gradul de pericol social și în funcție de pedeapsa ce putea fi stabilită,
infracţiunile se clasificau în:
1. crime – infracţiuni pentru care Codul penal admitea munca silnică pe
viaţă, privaţiunea de libertate, degradarea civică;
2. delicte – infracţiuni care se pedepseau cu privaţiune de libertate de la
15 zile până la 2 ani, interdicţia unor drepturi politice și civile, amendă
(de peste 25 de lei);
3. contravenţii – infracţiuni care se pedepseau cu privaţiune de libertate
de la 1 la 15 zile sau cu amendă până la 25 de lei.
Codul penal din 1864 nu prevedea pedeapsa cu moartea și nici nu conţinea
pedepse de mutilare. Acest Cod era cea mai blândă lege penală din Europa ace-lor
timpuri, fiind elogiat de către specialiști și savanţi. Pedeapsa cu moartea se
conţinea doar în Codul militar.
Scopul general al pedepsei penale era redresarea morală a infractorului.
După Marea Unire din 1918, în domeniul dreptului penal funcţiona o plura-litate
de coduri: în Transnistria – Codul penal ungar; în Bucovina – Codul penal
austriac; în Basarabia – Codul penal rus; în Valahia – Codul penal din 1864.
La această etapă se punea problema unificării dreptului penal. În 1919,
asupra Basarabiei a fost extins codul penal din Vechiul Regat. Totodată s-a
abordat și chestiunea privind întocmirea unui nou cod. Elaborarea acestuia a
început în 1920, însă adoptarea a fost amânată până în 1936. Codul respectiv
a intrat în vigoare în 1937.
Acest Cod era constituit din partea generală și specială. Principiile fun-damentale
pe care se baza Codul respectiv erau: individualizarea pedepsei,
responsabilitatea pentru acţiunile sau inacţiunile vinovate ș.a.
39. C a p i t o l u l I I 39
În el se păstrează aceeași clasificare a infracţiunilor: în crime, delicte și
contravenţii.
La stabilirea pedepsei codul penal pornea de la gradul de prejudiciabilității
a infracţiunii, de la personalitatea infractorului.
Minorilor responsabili (14-18 ani) li se aplicau măsuri de siguranţă. Codul
penal din 1936 detalia așa noţiuni ca tentativa, circumstanţele atenuante și
agravante ș.a.
Cele mai grave crime erau considerate crimele contra ordinii de drept și a
organizării social-politice.
În codul respectiv sancţiunile se întemeiau pe o concepţie umanistă. Pe-deapsa
cu moartea nu se conţinea, acesta prevăzând munca silnică pe viaţă,
privaţiunea de libertate sub diferite forme, închisoarea corecţională până la 12
ani. Din 1938 codul începe să fie modificat.
Se mărește pedeapsa pentru infracţiunile contra ordinii publice: pentru
spionaj (până la 20 de ani de închisoare); pentru propagarea (orală sau în scris)
ideilor privind schimbarea formei de guvernământ, luptei de clasă ș.a.
Din 1940 se înăspresc și mai mult pedepsele penale. În 1940 în Codul
penal este inclusă și pedeapsa capitală. Din toamna lui 1940, situaţia infrac-torului
era agravată de factori ca: originea etnică neromână, calitatea de a fi
comunist etc.
Secţiunea a IV-a. DREPTUL PENAL ÎN PERIOADA
CONTEMPORANĂ
După unirea Basarabiei cu România (1918), frontiera dintre România și
Statele Sovietice (din 1922 – Uniunea Sovietică) trecea pe Nistru.
La 29 iulie 1924, Biroul Politic al C.C. al P.C.(b)R. a decis formarea în stân-ga
Nistrului a R.A.S.S.M. în componenţa R.S.S.Ucrainene.
În R.A.S.S.M. se aplica legislaţia penală unională și ucraineană. Până
în 1927, în R.A.S.S.M. s-a aplicat Codul penal al Ucrainei din 1922, iar din
1927 – un alt Cod penal al Ucrainei, alcătuit în deplină concordanţă cu Bazele
legis laţiei penale a U.R.S.S. și a republicilor unionale din 1924, care evidenţiau
două feluri de infracţiuni:
1) îndreptate împotriva orânduirii sovietice, ca cele mai grave, pentru care
se fixa o limită de jos, care nu putea fi micșorată de judecată;
2) toate celelalte, pentru care se stabilea doar limita de sus.
Bazele admiteau analogia legii, permiţând judecătorilor să sancţioneze
acţiuni care nu erau indicate în lege, dar se asemănau cu unele dintre cele in-
40. 40 D R E P T P E N A L . PA R T E A G E N E R A L Ă
dicate în lege. Ca pedepse erau aplicate: pedeapsa cu moartea, declararea drept
dușman al poporului și expulzarea din U.R.S.S., privaţiunea de libertate ș.a.
În această perioadă au fost adoptate legi unionale cu caracter penal, care
s-au aplicat și în R.A.S.S.M. Spre exemplu, în 1929 a fost adoptată o lege con-form
căreia, dacă un cetățean al U.R.S.S., aflat peste hotarele ţării, trecea “de
partea dușmanilor clasei muncitoare”, acesta era declarat în afara legii și urma
să fie executat în 24 de ore. Legea respectivă avea putere retroactivă, ceea ce nu
se practica în dreptul penal. Politica penală se înăsprise într-atât, încât pentru
unele infracţiuni mai puţin grave (de ex., încălcarea regulilor privind operaţii-le
valutare, falsificarea banilor, spionajul economic) pedeapsa putea fi cea capi-tală.
Or, așa-zisa “Lege a celor cinci spice” din 7 august 1932 prevedea pedeapsa
capitală pentru infractorii învinuiți de sustrageri din averea întreprinderilor
de stat, a colhozurilor și a cooperaţiei de consum. Proprietatea socialistă a fost
declarată că stă la baza orânduirii sovietice, fiind ocrotită cu sancţiuni grave,
de aceea nu se lua în consideraţie volumul celor sustrase. În cazul când existau
circumstanţe atenuante, pedeapsa capitală se înlocuia cu confiscarea averii și
10 ani privaţiune de libertate. Deoarece în 1932 a fost foamete, sub incidenţa
acestei legi cădeau și persoanele care luau un buzunar de boabe de pe un câmp
colhoznic, ca să-și poată hrăni copiii cât de cât. Până la sfârșitul anului 1932 au
fost condamnaţi pe baza acestei legi 55 de mii de oameni.
Acestea și alte legi au servit drept motivare juridică pentru represiunile
dezlănţuite pe tot teritoriul U.R.S.S.
La 28 iunie 1940, împotriva principiilor și a normelor de drept interna-ţional,
prin ameninţarea cu forţa Armata Roșie ocupă Basarabia, Bucovina
de Nord și ţinutul Herţa, anexându-le la U.R.S.S., impunând, totodată, aici și
regimul comunist.
La 2 august 1940, la sesiunea Sovietului Suprem al U.R.S.S. a fost adoptată
Legea cu privire la formarea R.S.S.M. și includerea în componenţa Ucrainei a
Bucovinei de Nord, a judeţelor Hotin, Akkerman și Ismail.
În R.S.S.M. se aplicau codurile penal, civil, de procedură penală și proce-dură
civilă, cel al muncii, familiei ale R.S.S.Ucrainene. Această aplicare tem-porară
a durat până la adoptarea codurilor R.S.S.M. În 1957 republicilor unio-nale
li s-a permis adoptarea propriilor coduri, care să fie alcătuite pornindu-se
de la Bazele legislaţiei unionale și a republicilor unionale. În 1958, Sovietul
Suprem al U.R.S.S. a adoptat Bazele legislaţiei penale unionale și a republicilor
unionale. În conformitate cu ele a fost elaborat Codul penal al R.S.S.M. votat
de Sovietul Suprem al R.S.S.M. la 24 martie 1961 și pus în aplicare la 1 iulie
1961. Codul penal se întemeia pe principiul responsabilităţii doar pentru co-miterea
cu vinovăţie a faptei. Acest cod excludea analogia. În 1958, în legislaţia
