1. Conf. dr. Valentin Constantin
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
- SUPORT DE CURS –
ID 2006/2007

2. 2
CUPRINS
Capitolul I. Sistemul dreptului internaţional
1.1. Introducere. 1.2. Conceptul de ordine internaţională. 1.3. Interdependenţa
naţiunilor. 1.3.1. Societatea internaţională. Diferenţa între comunitate şi societate:
Schwarzenberger. 1.4. Sistemul internaţional. Centralizarea politico-juridică. 1.5.
Noţiunea de „constituţionalitate” în sistemul de drept internaţional. 1.6. Raporturile
dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. 1.6.1. Teoria dualistă. 1.6.2. Teoriile
moniste.
Capitolul II. Izvoarele dreptului internaţional
2.1. Teoria generală a izvoarelor de drept internaţional. 2.2. Cutuma
internaţională. 2.2.1. Elementul material al cutumei (consuetudo). 2.2.2.
Elementul psihologic (opinio juris sive necessitatis). 2.2.3. Codificarea cutumei.
2.3. Principiile generale de drept. 2.3.1. Principii relevate de jurisprudenţa şi
doctrina internaţională. 2.3.2. Principii generale de drept vs. principiile
fundamentale ale dreptului internaţional. 2.3.3. Transformări ale principiilor
generale. 2.4. Tratatul internaţional: act juridic şi normă internaţională. 2.4.1.
Terminologia utilizată pentru actele convenţionale. 2.4.2. Clasificarea tratatelor
2.4.3. Codificarea dreptului tratatelor: Convenţiile de la Viena. 2.4.4. Formarea
tratatelor. 2.4.5. Publicitatea tratatelor. 2.4.6. Sistemul de rezerve al tratatelor.
2.4.7. Validitatea tratatelor. 2.4.8. Viciile de consimţămînt. 2.4.9 Validitatea
materială a tratatelor. 2.4.10. Executarea tratatelor. 2.4.11. Mecanisme de control
în cadrul organizaţiilor internaţionale. 2.4.12. Ratificarea tratatelor. 2.4.13. Instituţia
depozitarului. 2.4.14. Efectele tratatelor. 2.4.15. Modificarea, suspendarea şi
extincţia tratatelor. 2.4.16. Raporturile dintre tratat şi alte izvoare de drept.
Problema normelor concurente. 2.4.17. Ierarhia izvoarelor de drept şi ierarhia
normelor în sistemul internaţional.
Capitolul III. Actele unilaterale în dreptul internaţional
3.1. Noţiunea de act unilateral. 3.2. Actele unilaterale ale subiectelor primare de
drept internaţional. 3.3. Actele unilaterale ale subiectelor derivate. 3.4. Soft Law.
Capitolul IV. Mijloacele prin care se determină normele juridice.
Interpretarea în dreptul internaţional public
4.1. Doctrina. 4.2. Jurisprudenţa. 4.3. Funcţiile echităţii. 4.4. Interpretarea
normelor convenţionale. Funcţia interpretării şi tipuri de interpretare. 4.5.
Convenţia de la Viena din 1969. Metode de interpretare, mijloace de interpretare,
reguli de interpretare. 4.6. Convenţia de la Viena din 1969. Regula generală de
interpretare. 4.7. Interpretarea normelor în dreptul internaţional general.
Capitolul V. Subiectele primare ale dreptului internaţional public
5.1. Statul în dreptul internaţional public. Elementele constitutive ale statului. 5.2.
Uniunile statale. 5.3. Teritoriul de stat. 5.4. Efectivitatea puterii publice. 5.5.
Suveranitatea statului. 5.6. Competenţele teritoriale. 5.7. Competenţele

3. 3
personale. 5.8. Limitele exercitării suveranităţii. 5.9. Recunoaşterea internaţională
a statelor. 5.10. Recunoaşterea internaţională a guvernelor. 5.11. Imunităţile
statului suveran. 5.12. Succesiunea statelor în dreptul internaţional. 5.13. Alte
subiecte primare. Sfîntul Scaun şi Statul Vatican. Ordinul de Malta.
Capitolul VI. Subiectele derivate ale dreptului internaţional public
6.1. Funcţionalismul ca model teoretic al organizării internaţionale. 6.2. Teoria
generală a OI. Organizaţiile ca sub-sisteme. 6.2.1. Clasificarea OI. 6.2.2. Membrii
OI. 6.2.3. Structura OI. 6.2.4. Personalitatea juridică a OI. 6.2.5. Competenţele
OI. 6.2.6. Mijloacele materiale ale OI 6.2.7. Statutul juridic al funcţionarilor
internaţionali. 6.2.8. Succesiunea OI.
Capitolul VII. Persoanele private - Subiectele limitate ratione materiae în
dreptul internaţional
7.1. Persoana fizică - subiect de drept internaţional. 7.2. Răspunderea penală a
persoanei fizice: Crimele internaţionale. 7.3. Infracţiunile internaţionale. 7.4.
Tribunalele ad-hoc. 7.5. CPI. 7.6. Cooperarea judiciară în materie penală.
Extrădarea. 7.7. Sistemul de protecţie internaţională a drepturilor fundamentale.
7.8. Regimul juridic internaţional al drepturilor omului. 7.9. Procedurile deschise
persoanelor fizice în sistemul universal de protecţie. 7.10. Procedurile
jurisdicţionale instituite în plan regional. 7.11. Protecţia internaţională a
minorităţilor. 7.12. Regimul juridic al străinilor. 7.12.1. Refugiaţii, apatrizii şi lucrătorii
migranţi. 7.13. ONG şi societăţile transnaţionale. 7.13.1. Investiţiile străine şi
tratamentul investitorilor.
Capitolul VIII. Răspunderea internaţională
8.1. Noţiune. 8.2. Proiectul de articole al CDI. 8.3. Condiţiile responsabilităţii.
Faptul internaţional ilicit. 8.3.1. Condiţiile responsabilităţii. Imputabilitatea. 8.3.2.
Răspunderea statului pentru actele organelor de stat. 8.3.3. Răspunderea
statelor pentru actele entităţilor abilitate să exercite prerogativele puterii publice.
8.3.4. Răspunderea statelor pentru fapte care nu le sînt imputabile în mod direct.
8.3.5. Imputabilitatea în cazul răspunderii absolute (obiective). 8.4. Consecinţele
responsabilităţii. 8.5. Circumstanţele care exclud ilicitul internaţional. 8.5.1.
Consimţămîntul statului lezat. 8.5.2. Legitima apărare. 8.5.3. Forţa majoră şi
cazul fortuit. 8.5.4. Pericolul extrem (distress) 8.5.5. Starea de necesitate. 8.5.6.
Contra-măsurile legitime.
Capitolul IX. Sancţiunile în dreptul internaţional
9.1. Conceptul de sancţiune internaţională. 9.2. Sancţiuni descentralizate şi
sancţiuni centralizate. 9.3. Sancţiuni descentralizate. Retorsiunea. 9.4. Sancţiuni
descentralizate. Represaliile. 9.5. Regimul juridic al sancţiunilor. 9.6. Sancţiuni
centralizate care implică măsuri coercitive.
Capitolul X. Relaţiile diplomatice şi consulare
10.1. Cadrul relaţiilor diplomatice şi consulare. 10.2. Agenţii diplomatici. 10.3.
Misiunea diplomatică permanentă şi imunităţile ei. 10.4. Imunităţile şi privilegiile

4. 4
agenţilor diplomatici. Imunitatea de jurisdicţie. 10.5. Agenţii consulari. 10.6.
Instituţia consulară. 10.7. Imunităţile şi privilegiile consulare.
Capitolul XI. Contenciosul internaţional
11.1. Noţiunea de diferend internaţional. 11.2. Reglementarea politică a
diferendelor: negocierea, bunele oficii, medierea şi concilierea. 11.2.1. Rolul
anchetei internaţionale. 11.3. Reglementarea jurisdicţională. Arbitrajul
internaţional. 11.4. Reglementarea jurisdicţională. Curtea Internaţională de
Justiţie. 11.4.1. Funcţia contencioasă a Curţii. 11.4.2. Funcţia consultativă a Curţii.
11.5. Sentinţa internaţională. 11.6. Jurisdicţii internaţionale speciale.
Capitolul XII. Sistemul Naţiunilor Unite
12.1. ONU - organizaţia politică universală. 12.2. Principiile constituţionale ale
Cartei 12.3. Organele principale. Consiliul de Securitate. 12.4. Organele
principale. Adunarea Generală. 12.5. Organele principale. Secretarul General.
12.6. Securitatea colectivă şi competenţele organelor principale.
Capitolul XIII. Războiul în dreptul internaţional
13.1. Noţiunea de război. 13.2. Jus ad bellum. Războiul drept şi războiul nedrept.
13.3. Jus ad bellum. Războiul licit şi războiul ilicit. 13.4. Jus in bello. 13.4.1.
Convenţiile încheiate de beligeranţi. 13.4.2. Jus in bello. Limitarea mijloacelor şi a
metodelor de luptă. 13.4.3. Controlul armamentelor şi dezarmarea. 13.5. Dreptul
umanitar.
Bibliografie recomandată
Test de verificare
LISTA DE ABREVIERI
A. Publicaţii
AJDA- Actualité juridique/droit administratif
AJIL - American Journal of International Law
AFDI - Annuaire français de droit international
AE - Annuaire européen
CCAEL - -Collected Courses of the Academy of European Law
CF - Cahiers français
CI - La comunitά internazionale
CIJ Rec. - Cour Internationale de Justice, Recueil des arrêts, avis consultatifs et
ordonnances
DJCIL – Duke Journal of Comparative & International Law
EF- L’Europe en formation
EJIL - European Journal of International Law
EY - European Yearbook
GP - Gazette du Palais
HILJ - Harvard International Law Journal

5. 5
I-AYHR - Inter - American Yearbook on Human Rights
IO - International Organisation
JDI - Journal du droit international
RCADI - Recueil des cours - Académie de droit international
RDP (I) – Revue de droit public
RDP (II) - Revista de drept public
RDIDC – Revue de Droit International et de Droit Comparé
RDPC - Revue de droit pénal et de criminologie
RFDC - Revue française de droit constitutionnel
RGDIP - Revue générale de droit international publique
RIDC - Revue international de droit comparé
RRDO - Revista română de drepturile omului
RSA - Recueil des sentences arbitrales des Nations Unies
RTDE - Revue trimestrielle de droit européen
RTDH - Revue trimestrielle des droits de l'homme
RUDH - Revue universelle des droits de l’homme
SI - Studii internaţionale
TM - Le Trimestre du Monde
YECHR - Yearbook of the European Convention of Human Rights
B. Instituţii şi organe internaţionale
AIEA/OIEA – Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică
ASEAN - Asociaţia naţiunilor din Asia de Sud-Est
BIRD – Banca Mondială (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare)
CAER – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
CDI/ILC – Comisia de Drept Internaţional
CDO – Comiteteul drepturilor omului
CEE – Comunitatea Economică Europeană
CE – Comunitatea Europeană (după Tratatul de la Maastricht)
CEA – Comunitatea Europeană a Apărării
CECA – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
CIJ/ICJ – Curtea Internaţională de Justiţie
CJCE - Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene
CNUCED/UNCTAD - Conferinţa Naţiunilor Unite pentru comerţ şi dezvoltare
CPA/PCA – Curtea Permanentă de Arbitraj
CPI – Curtea Penală Internaţională
CPJI/PCIJ – Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională
CSCE – Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
CSI – Comunitatea Statelor Independente
CURTEA DO – Curtea Europeană a drepturilor omului
FAO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
FMI – Fondul Monetar Internaţional
GATT – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ

6. 6
HCR – Înaltul Comisar ONU pentru Refugiaţi
IDI – Institutul de Drept Internaţional
ILO/OIT – Organizaţia Internaţională a Muncii
NATO/OTAN – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
OACI – Organizaţia pentru Aviaţia Civilă Internaţională
OCDE/OECD – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
OECE – Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
OMC/WTO – Organizaţia Mondială a Comerţului
OMI - Organizaţia Maritimă Internaţională
OMM/WMO - Organizaţia Meteorologică Mondială
OMPI – Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale
OMS/WHO – Organizaţia Mondială a Sănătăţii
ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
ONUDI – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
OSA - Organizaţia Statelor Americane
OSCE – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
OUA - Organizaţia Unităţii Africane
PECO – Ţările din Europa de Est şi Orientală (Pays de l’Europe de l’Est et
Orientale)
PNUD – Programul Naţiunilor Unité pentru Dezvoltare
SFI – Societatea Financiară Internaţională
SN – Societatea Naţiunilor
TANU - Tribunalul administrativ al ONU
TAOIT - Tribunalul administrativ al OIM/ILO
TPIN – Tribunalul penal internaţional de la Nürnberg
TPIT – Tribunalul penal internaţional de la Tokyo
TPIR – Tribunalul penal internaţional pentru Ruanda
TPIY – Tribunalul penal internaţional pentru ex-Iugoslavia
UEO – Uniunea Europei Occidentale
UIT/ITU - Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor
UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
WTO/OMC – Organizaţia Mondială a Comerţului
C. Alte abrevieri
CADO – Convenţia americană a drepturilor omului
CEDO – Convenţia europeană a drepturilor omului
CG (I) – 1949 - Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi
bolnavilor din forţele armate în campanie
CG (II) – 1949 - Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor,
bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate pe mare
CG (III) – 1949 – Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de
război
CG (IV) – 1949 - Convenţia de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor
civile în timp de război
CG (I) - 1958 - Convenţia de la Geneva privind marea teritorială şi zona contiguă
CG (II) - 1958 - Convenţia de la Geneva privind platoul continental

7. 7
CG (III) - 1958 - Convenţia de la Geneva privind marea liberă
CG (IV) - 1958 - Convenţia de la Geneva privind pescuitul şi protejarea
resurselor biologice
CH (I) - 1907 - Convenţia de la Haga privind reglementarea paşnică a
diferendelor
CH (III) - 1907 - Convenţia de la Haga privind deschiderea ostilităţilor
CH (IV) - 1907 - Convenţia de la Haga privind legile şi cutumele războiului
terestru
CH (XII) - 1907 - Convenţia de la Haga privind drepturile şi îndatoririle statelor
neutre
CV – 1961 – Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice
CV – 1963 – Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare
CV – 1969 – Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor
CV – 1978 – Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor la tratate
CV – 1983 – Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor în materia
bunurilor, arhivelor şi datoriilor de stat
CV – 1986 – Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor între state şi
organizaţii internaţionale şi între organizaţii internaţionale
DI – drept internaţional
DIP – drept internaţional public
DU – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
G7 – grupul ţărilor celor mai industrializate
MB - 1982 - Convenţia de la Montego Bay asupra dreptului mării
OI – organizaţie internaţională guvernamentală
ONG – organizaţie nonguvernamentală
P (I) – Protocol adiţional la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind
protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale
P (II) – Protocol adiţional la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind
protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional
PF (I) – Primul Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice
PF (II) – Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice
PIDCP – Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
PIDESC – Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale
SALT - Negocierile privind limitarea armelor strategice
SFOR – forţă de stabilizare
START - Negocierile privind reducerea armelor strategice
TNP - Tratatul de neproliferare nucleară
UNCLOS I - Prima Conferinţă a Naţiunilor Unite asupra dreptului mării
UNCLOS II - A doua Conferinţă a Naţiunilor Unite asupra dreptului mării
UNCLOS III - A treia Conferinţă a Naţiunilor Unite asupra dreptului mării

8. 8
CAPITOLUL I
SISTEMUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL
1.1. Introducere. Acest curs prezintă dreptul internaţional public (DIP) ca sistem
şi nu ca pe un ansamblu de instituţii juridice, aşa cum este el uneori definit1.
Există caracteristici ale sistemului juridic care îl fac diferit de un ansamblu de
norme. În primul rînd, sistemul este un ansamblu de norme efectiv, adică
majoritatea subiectelor de drept respectă ansamblul normelor. În al doilea rînd,
ansamblul cuprinde, în afara normelor care reglementează comportamente,
alte tipuri de norme, care îndeplinesc un complex de funcţii pe care le putem
numi, generic, funcţii de sistem. În al treilea rînd, ansamblul de norme posedă o
anumită unitate, pe care o asigură normele juridice care îndeplinesc funcţiile de
sistem. În al patrulea rînd, ansamblul de norme este complet sau închis.
Aceasta înseamnă că orice conflict dintre subiectele de drept legat de existenţa
sau aplicarea normelor poate fi tranşat de un terţ neutru, în baza unei norme
juridice existente în ansamblul de norme, sau formată ad-hoc, în acord cu o
normă care admite acest mod de formare şi care există în acest ansamblu.
Transformarea unui ansamblu de norme juridice într-un sistem de drept este
consecinţa unei acţiuni politice. Acest tip de acţiune politică reprezintă un proces
de centralizare (ierarhizare) politico-juridică. O centralizare politică în sistemul
relaţiilor sociale şi o centralizare juridică în ansamblul de norme.
Atunci cînd vorbim de un sistem juridic (ordine juridică, în terminologia lui Hans
Kelsen2, Santi Romano3, Georg Schwarzenberger4 sau Norberto Bobbio5)
avem în vedere în primul rînd o ordine relativ centralizată6. Aceasta presupune
existenţa unui set de norme centrale care:
a) se aplică în întreg sistemul;
b) se aplică tuturor subiectelor de drept prezente în sistem;
c) reprezintă criterii de validitate pentru celelalte norme din sistem (care
sînt norme locale sau norme speciale)7.
1 Faptul că cea mai înaltă jurisdicţie internaţională, CIJ, are o „teorie sistemică” este dincolo de orice dubiu; v., e.g., următorul
dictum: „... proba indirectă este admisă în toate sistemele juridice ...” (Afacerea Canalul Corfu, Rec., 1949, p. 18).
2 v. Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Humanitas, Bucureşti, 2000, şi General Theory of Law and State, Harvard
University Press, Cambridge Massachusetts, 1949 sau, traducerea franceză, Théorie générale du droit et de l'État,
Bruylant, Bruxelles, 1997
3 v. Santi Romano, L’ordre juridique, Ed. Dalloz, Paris, 2002.
4 v. Georg Schwarzenberger, International Law and Order, Stevens & Sons, Londra, 1971.
5 v. Norberto Bobbio, Teoria generale del diritto, Giappichelli, Torino, 1993.
6 Pentru o trecere în revistă a concepţiilor despre ordinea juridică internaţională (adică despre sistem), v. Denis Alland, Ordre
juridique international, Droits, 35/2002, pp. 79-101. Pentru o prezentare cu mult mai comprehensivă a conceptului de
sistem juridic, v. Charles Leben, De quelques doctrines de l’ordre juridique, Droits, 33/2001, pp. 20-39.
7 Aşa cum se va observa, modul în care sînt utilizate în această carte conceptele de „centralizare” şi „descentralizare” este
diferit de modul în care le-a utilizat H. Kelsen în opera sa.

9. 9
Sistemul politico-juridic cu cel mai înalt grad de centralizare, care rămîne totuşi
relativ, este sistemul juridic al statului unitar. Un sistem cu un grad de
centralizare mai redus decît cel al statului unitar îl reprezintă statul federal. DI
este un sistem care cunoaşte fenomene de centralizare, ceea ce înseamnă că
centralizarea a atins un nivel care rămîne cu mult inferior celui pe care îl posedă
un sistem statal sau federal. În interiorul sistemului DI general există însă şi sub-sisteme
care posedă un grad de centralizare superior, aşa cum sînt
centralizările instituite în sub-sistemele juridice regionale, ca centralizări
organizate ratione materiae prin tratate multilaterale (de exemplu, sistemul
CEDO în materia drepturilor omului sau sistemul juridic mai complex al
Comunităţii Europene). Însă toate sub-sistemele internaţionale posedă o
caracteristică comună: sînt formate în acord cu normele generale ale
sistemului juridic internaţional general. Validitatea actelor lor institutive
(„constituţiile” subsistemului) este guvernată de DI general.
Distincţia între normele centrale şi normele locale care compun un sistem
juridic este una de primă importanţă. În primul rînd, pentru că pune în evidenţă
faptul că un sistem juridic îşi menţine calitatea de sistem (caracteristicile
sistemice fundamentale) prin ponderea şi efectivitatea normelor centrale. De
exemplu, diminuarea ponderii normelor centrale transformă un stat unitar într-un
stat federal sau creşterea ponderii normelor centrale în sistemul unui stat
federal poate opera o transformare în sens invers. În al doilea rînd, în cazul
particular al DI, identificarea unui set de norme centrale care posedă efectivitate
ne permite să respingem alegaţiile celor care neagă realitatea juridică a DI.
Atunci cînd insista asupra faptului că „normele juridice pot să posede orice fel
de conţinut”8, Kelsen dorea ca, printr-o formulare care probabil pentru mulţi
este o versiune prea radicală a pozitivismului, să atragă atenţia că un studiu
ştiinţific al dreptului nu poate să-şi propună analiza ştiinţifică a conţinutului
normei, sau analiza moralităţii intrinseci a normelor juridice. Consimţămîntul
statelor învinse la clauzele tratatelor de pace, sau efectele unei ocupaţii
continue asupra unui teritoriu străin, pot fi exemple care arată limitele distincţiei
dintre drept şi justiţie în DI.
„Sancţiunea” pe care o suportă un sistem juridic în care conţinutul normelor
violează masiv şi persistent preceptele justiţiei este ineficacitatea progresivă
care se instalează în interiorul său. Subiectele de drept fie ignoră normele cu un
conţinut nedrept, fie sabotează aplicarea lor. Efectivitatea globală a normelor
(adică faptul că în general normele sînt respectate) este o condiţie a
supravieţuirii sistemelor. Or, în timp, un asemenea sistem injust se erodează
prin scăderea efectivităţii şi, finalmente, intră în disoluţie. Inefectivitatea
sistemului echilibrului de putere (care legitima utilizarea discreţionară a forţei) a
fost sancţionată de Primul Război Mondial, iar inefectivitatea primului sistem de
securitate colectivă instituit prin Tratatul de la Versailles a fost sancţionată de Al
Doilea Război Mondial. Acest fenomen este perceptibil şi în funcţionarea
8 v. Hans Kelsen, General Theory ..., cit., p. 113.

10. 10
sistemelor statale. Marile transformări constituţionale din sistemele statale nu
fac decît să consfinţească abolirea sau extincţia unui sistem juridic care nu mai
posedă o eficacitate globală. Efectivitatea revoluţionară instaurează o nouă
validitate, prin adoptarea unui nou act de tip constituţional. Noile norme centrale
trebuie însă să demonstreze la rîndul lor efectivitate, în caz contrar ciclul
invalidării lor, ca o consecinţă a inefectivităţii globale, se va relua. Un nou sistem
va încerca să pună în operă o nouă efectivitate a unor noi norme centrale.
Distincţia dintre drept şi morală este la fel de importantă ca şi cea dintre drept şi
dreptate. Edward Hallett Carr spunea că în epoca sa „locul moralităţii în politica
internaţională a rămas cea mai obscură şi mai dificilă problemă”9. De atunci
datele problemei nu s-au schimbat. Există însă o dificultate liminară să atribui
statului (sau oricărui grup de persoane) calităţi individuale cum sînt
compasiunea, altruismul sau generozitatea. Pentru că în relaţiile internaţionale
actul moral trebuie atribuit întotdeauna grupului şi nu persoanelor care îl
compun. Exemplul pe care îl dă Carr este unul foarte clar. Atunci cînd o bancă
oferă un suport material victimelor unei catastrofe naturale, actul generos nu
poate fi atribuit directorilor (pentru că buzunarele acestora nu au fost afectate) şi
nici acţionarilor (pentru că aceştia nu sînt niciodată consultaţi, şi, de regulă, nici
măcar informaţi). Actul de generozitate este al băncii înseşi10. Statele, ca şi
băncile, manifestă comportamente de tipul celor pe care le considerăm în mod
obişnuit morale, atunci şi numai atunci cînd au convingerea că opinia publică,
internă sau internaţională, aşteaptă de la ele astfel de comportamente. În
realitate, „comportamentele morale” ale grupurilor sînt simple „alegeri
raţionale”11.
Ceea ce doctina de DI evită în general să discute este fenomenul permanent
de contestare a sistemului. Contestarea ideologică, pregnantă în intervalul
1917-1989, continuă astăzi din direcţia fundamentalismului religios. Două
organizaţii internaţionale islamice, Liga Arabă şi Organizaţia Conferinţei
Islamice, care s-au dotat cu jurisdicţii internaţionale facultative (Curtea de justiţie
arabă şi Curtea islamică internaţională de justiţie), au respins explicit modelele
universal recunoscute de formare validă a DI, declarînd ierarhii normative sui-generis.
Ambele aplică prioritar dreptul islamic. Curtea de justiţie arabă mai
aplică subsecvent „tratatele” şi „convenţiile în vigoare” şi principiile generale
„consolidate în practica internă a ţărilor arabe”. Cealaltă jurisdicţie recunoaşte o
aplicare subsidiară izvoarelor codificate în art. 38 din Statutul CIJ. Această
particularizare a DI este în mod clar un fenomen de respingere a sistemului.
DI nu este doar un sistem, ci este, în plus, unul normativ, mai precis un sistem
compus din reguli (norme) juridice. Îi datorăm lui Hart cîteva distincţii teoretice
foarte clar conturate. O primă distincţie este cea dintre normele juridice primare
9 v. The Twenty Years' Crisis, 1919-1939 , MacMillan, London, 1974, p. 146.
10 v. ibid., p. 157.
11 Conform „teoriei alegerii raţionale”, o acţiune este raţională atunci cînd utilitatea ei anticipată este cel puţin la fel de mare
ca utilitatea oricărei alte acţiuni disponibile.

11. 11
şi normele juridice secundare. Acest model ne permite să constatăm tipuri de
funcţii pe care normele le îndeplinesc în orice sistem juridic şi să determinăm
apoi funcţiile pe care le îndeplinesc într-un sistem juridic determinat:
a) - primele impun drepturi şi obligaţii;
- secundele conferă puteri (competenţe);
b) - normele primare se referă la comportamente;
- normele secundare se referă la alte norme;
c) – normele primare privesc acţiuni sau inacţiuni;
- normele secundare determină modul în care se crează actele juridice.
Hart operează în cadrul normelor secundare încă o clasificare, cel puţin la fel
de importantă, care distinge:
a) norme de recunoaştere, cele care ne permit să verificăm dacă o normă
particulară face parte sau nu face parte din sistemul juridic dat şi care risipesc
astfel eventualele incertitudini legate de validitatea unei anumite norme
particulare;
b) norme de modificare, care abilitează un stat, un grup de state sau o
organizaţie internaţională să abroge, să modifice sau să înlocuiască o normă
sau un set (ansamblu) de norme din sistemul juridic internaţional sau dintr-un
sub-sistem internaţional;
c) normele de decizie (adjudecare), cele care abilitează subiectele de drept
sau instituţiile dotate cu competenţe jurisdicţionale sau cvasi-jurisdicţionale
(jurisdicţii sau alte organe ale OI) să califice violarea (transgresarea) normelor
primare sau secundare, să determine sancţiunile care trebuie aplicate şi/sau,
eventual, să aplice sancţiunile.
Clasificările lui Hart sînt valabile pentru orice sistem juridic şi explică, în afară de
funcţii, relaţiile care se stabilesc în cadrul sistemelor între normele primare şi
cele secundare.
1.2. Conceptul de ordine internaţională. Într-o carte celebră, publicată în
1977, Hedley Bull oferă un model coerent al relaţiilor internaţionale, centrat pe
conceptul de ordine. Definiţia pe care o utilizează H. Bull este următoarea:
„ordinea este un model de comportament care susţine scopurile elementare
sau primare ale vieţii sociale”. Scopurile primare pe care le susţine ordinea sînt
aceleaşi în absolut toate tipurile de asocieri umane:
1) a pune viaţa omenească la adăpost de violenţa care provoacă
vătămări corporale sau care aduce moartea;
2) a face ca promisiunile să fie respectate;
3) a stabiliza posesia lucrurilor, în sensul ca aceasta să nu fie supusă
continuu unor revendicări nelimitate.
Bull subliniază două idei în legătură cu aceste valori primare:
1) scopurile primare nu reprezintă o listă exhaustivă12;
12 Este evident că libertatea, egalitatea sau dreptatea sînt de asemenea scopuri de primă importanţă, însă realizarea lor este
condiţionată, într-un fel sau altul, de realizarea scopurilor primare.

12. 12
2) ele rămîn totuşi scopuri primare, deoarece „indiferent ce alte scopuri îşi
stabileşte o societate, ele presupun, într-o anumită măsură, realizarea
celor trei.”
Ordinea internaţională actuală, ca ordine a societăţii de state grupate într-o
organizaţie politică universală, susţine trei scopuri primare specifice:
1) scopul conservării sistemului şi a societăţii de state suverane;
2) scopul menţinerii independenţei fiecărui stat de pe glob; şi
3) scopul păcii13.
Vom regăsi toate aceste scopuri inserate formal în Carta ONU. Cu menţiunea
că scopul securităţii (adică al conservării sistemului) primează, conform Cartei,
asupra scopului păcii.
Acestor scopuri specifice sistemului relaţiilor internaţionale li se adaugă
scopurile comune oricărei vieţi sociale: respectarea promisiunilor (promissio
sunt servanda şi pacta sunt servanda), limitarea violenţei (prin jus ad bellum şi
jus in bello) şi stabilizarea posesiei (prin proclamarea intangibilităţii şi imunităţii
frontierelor). Într-un stat ordinea juridică este caracterizată printr-un control
efectiv asupra subiectelor de drept. Comportamentele care interesează
ordinea sînt reglementate prin norme generale, iar ordinea este susţinută prin
sancţiuni organizate. Ordinea juridică pe care o susţine un sistem juridic statal
este o ordine extinsă. În mediul internaţional în schimb, ordinea pe care o
susţine actualul sistem juridic este o ordine restrînsă la scopurile primare şi la
cele specifice. Însă juridic, doar scopurile specifice sînt susţinute prin sancţiuni
organizate.
1.3. Interdependenţa naţiunilor. Este rezonabil să afirmăm că în mediul
internaţional solidaritatea este necesară şi posibilă deşi pînă acum solidaritatea
s-a manifestat sporadic. Pentru ca actorii internaţionali să perceapă
interdependenţa ca pe un motiv al cooperării (coordonării), trebuie reunite cel
puţin trei dintre condiţiile descrise de Ernst B. Haas:
1) prima condiţie este aceea ca actorii să perceapă înalta ineficacitate a
acţiunii autonome (unilaterale);
2) apoi, actorii internaţionali (aici statele suverane) trebuie să perceapă
costul înalt al acţiunii autonome şi, în fine,
3) actorii trebuie să perceapă înalta incertitudine privind realizarea
aşteptărilor acţiunii autonome14.
Solidaritatea a fost percepută în mediul internaţional atunci cînd războaiele,
Războiul de 30 de ani, războaiele napoleoniene, Primul şi Al Doilea Război
Mondial, au devastat Europa şi lumea. Marile transformări care au apărut în DI
au fost consecutive marilor catastrofe. Statele au perceput inefectivitatea
13 Ibid., pp. 15-8.
14 v., pentru alte aspecte privind acţiunea internaţională colectivă, o excelentă analiză care se referă strict la dreptul mării,
Ernst B. Haas, Is there a Hole in the Whole? Knowledge, Technology, Interdependence and the Construction of
International Regimes, I.O., 3/1975, pp. 827-76.

13. 13
acţiunilor unilaterale şi inefectivitatea sistemului mai mult sau mai puţin spontan
al echilibrului de putere.
În prezent există domenii (materii) care după unii autori reclamă o organizare
globală susţinută de un regim juridic ferm, o reglementare uniformă şi
riguroasă, un sistem eficace de executare a normelor internaţionale: protecţia
mediului, dezvoltarea economică în zonele defavorizate, protecţia drepturilor
omului. Iar după alţii, scopurile globale se pot realiza prin armonizarea politicilor
naţionale sau printr-un regim flexibil compus din norme şi principii plasate sub
pragul juridicităţii (norme care nu sînt justiţiabile).
1.3.1. Societatea internaţională. Diferenţa între comunitate şi societate:
Schwarzenberger. Termenul societate este în DI un termen indispensabil.
Cele mai multe manuale şi tratate de DI utilizează termenul „societate
internaţională“ pentru a descrie mediul în care operează DI.
Am ales o listă cu patru particularităţi ale societăţii internaţionale statale, puse în
evidenţă de Martin Wight15:
1) societatea internaţională este o societate compusă din alte societăţi care
posedă un grad de organizare, i.e., de centralizare, superior;
2) numărul membrilor societăţii internaţionale este redus. În prezent se menţine
sub cifra de 200 de state suverane. Acest nivel a mai fost atins de-a lungul
istoriei o singură dată, imediat după Pacea de la Westfalia din 1648. La prima
Conferinţă de la Haga din 1899 existau mai puţin de 50 de state. Numărul
statelor suverane s-a menţinut relativ constant pînă la Conferinţa de la San
Francisco din 1945 şi a crescut semnificativ abia după declanşarea procesului
de decolonizare în Africa şi în Asia;
3) membrii sînt mult mai heterogeni decît membrii societăţii statale. Dimensiuni
teritoriale şi demografice, poziţii geografice şi resurse naturale, sisteme sociale
şi politice, religii şi valori culturale, toate acestea sînt diferite, iar ultimele, cel puţin
pînă în prezent, sînt manifest ireconciliabile;
4) membrii societăţii sînt, dacă nu nemuritori, în orice caz entităţi care se percep
ca atare. Societatea statală este un corp politic perpetuu, iar din acest motiv
subiectele DI tind să stabilească raporturi juridice pe perioadă nedeterminată.
Acest curs pleacă de la premisa că, cel puţin pentru scopurile DI, ar trebui să
putem să trasăm o distincţie clară şi între termenii „societate” şi „comunitate”,
cei doi termeni pe care îi folosesc internaţionaliştii cînd se referă la „substratul
social al sistemului interstatal”. În 1939, într-un articol antologic, apărut într-un
moment de colaps al ordinii internaţionale, Schwarzenberger încerca să
traseze limitele între aceşti termeni16. Autorul îl citează pe Macmurray care
spunea: „Intenţia implicată de societate se află dincolo de conexiunea relaţiilor
pe care le stabileşte. În comunitate nu este aşa. Decurge de aici că societatea
este un mijloc în vederea atingerii unui scop, pe cînd comunitatea este un
15 Martin Wight, Politica de putere, Arc, Chişinău, 1998., pp. 114-5.
16 v. The Rule of Law and the Disintegration of the International Society, AJIL, 33/1939, pp. 56-77.

14. 14
scop în sine. Privind din alt unghi, se poate spune că societatea poate fi
definită în termenii unui scop comun, comunitatea nu.”17 Mergînd pe urmele
lui Max Weber, Schwarzenberger consideră criteriul solidarităţii ca fiind „testul
decisiv în clasificarea grupurilor sociale”. Atunci cînd nu reuşeşte să atingă
nivelul înalt de solidaritate care defineşte comunitatea (sau, aş spune, cînd
grupurile nu posedă bazele unei asemenea forţe centripete) grupul social
funcţionează ca o societate a cărei funcţie principală rămîne ajustarea
intereselor divergente.
Pentru ca o comunitate să aibă şansa să apară şi să se menţină, entităţile din
sistem trebuie să manifeste constant, şi nu sporadic, loialitate comunitară (sau
măcar, cum se spune în terminologia federală, fidelitate federală). Loialitatea
este un sine qua non al comunităţii. Pentru efectivitatea unei societăţi este
suficient ca entităţile să fie animate de bună-credinţă şi să o manifeste în
acţiunile lor.
1.4. Sistemul internaţional. Centralizarea politico-juridică. Sistemul politic
internaţional conceput ca sistem de state suverane îşi are originea în Pacea
de la Westfalia şi s-a format ca un sistem european sau, mai precis, ca un
sistem occidental. Prin expansiunea colonială a Occidentului, el evoluează ca
sistem al „lumii cunoscute” sau „descoperite”, mai apoi ca sistem global, şi
devine relativ matur, i.e. stabil, odată cu încheierea procesului de decolonizare,
proces care a început imediat după cel de-al doilea Război Mondial şi s-a
încheiat în ansamblu în anii ’70. ONU este astăzi expresia sistemului politic
internaţional universal18, în sensul în care organizaţia universală este garantul
principiilor politice împărtăşite de toate statele lumii: acceptarea universală a
suveranităţii, a egalităţii juridice şi a DI.
Din secolul al XVII-lea coerenţa este asigurată de prezenţa subiectelor egale,
adică a subiectelor dotate cu o capacitate uniformă – egalitatea juridică - care,
în plus, posedau şi o egalitate de facto, în termeni de capacităţi. Sistemul politic
descentralizat nu avea nevoie de un sistem juridic care să susţină ordinea de
facto. Diferendele politice se tranşau pe teatrul de război. În relaţiile
internaţionale în care erau implicate interesele fundamentele (vitale) prevala
dreptul puterii, în chestiunile aflate la limita „interesului naţional” - dreptul
reciprocităţii.
În ciuda relativei sale centralizări, astăzi sistemul internaţional poate fi
caracterizat în continuare ca un sistem anarhic19. Meritul acestei sintagme este
acela că pune în evidenţă contrastul dintre sistemul internaţional şi sistemele
17 v. The Three Types of Law, AJIL, 53/1943, p. 90. Pentru un comentariu însoţit de traducerea românească, v. Valentin
Constantin, Doctrină şi jurisprudenţă internaţională, EUV, Timişoara, 2004, pp. 21-54.
18 Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama (O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după
războiul rece), Cartier, Chişinău, 2000, p. 177.
19 Kenneth N. Waltz, Theory of International Politics, Mc Graw-Hill, Inc., New York, etc., 1979, p. 88, “Nimeni nu este
abilitat să comande, nimeni nu este obligat să asculte”, spune Waltz.

15. 15
de drept intern, care sînt sisteme ierarhice. Caracterul anarhic este o
consecinţă a acceptării universale a egalităţii suverane, norma juridică de bază
a sistemului, instituită ca atare încă din 1648. Egalitatea juridică înseamnă
egalitate de tratament pentru că, de facto, statele suverane rămîn profund
inegale. După 1945, inegalitatea de facto s-a accentuat prin includerea în
sistem, prin admiterea în ONU, a unui grup numeros de micro-state. Originar,
în sistemul de la 1648, între marile puteri europene egalitatea de jure coincidea
cu egalitatea de facto. Atît sistemul politic internaţional cît şi sistemul său juridic
au fost construite de aceste mari puteri. Această distincţie, între marile puteri
(un grup restrîns de state, nu neaparat aceleaşi, care deţine o poziţie centrală
în sistem) şi puteri (grup care cuprinde toate celelalte state suverane) este o
distincţie de bază, atît în disciplina relaţiilor internaţionale cît şi în DI.
În esenţă, nivelul de centralizare juridică atins actualmente în sistem este:
a) condiţionat de dubla calitate a statelor de producători20 şi destinatari ai
normelor juridice internaţionale;
b) guvernat de o nouă abordare a conceptului de suveranitate:
suveranitatea divizibilă (anumite prerogative suverane sînt exercitate în
comun cu alte subiecte primare de DI) şi suveranitatea relativă;
c) constituit sau instituit secvenţial (iar nu global), în sensul centralizării unor
materii internaţionale, cu alte cuvinte, numai o parte dintre principiile politice
afirmate s-au putut transforma în principii juridice şi doar în anumite domenii
ale relaţiilor internaţionale.
Acest sistem, spre deosebire de sistemul european de după Pacea de la
Westfalia, este un sistem global, pentru că acoperă întreg teritoriul de uscat şi
de apă al lumii.
1.5. Noţiunea de „constituţionalitate” în sistemul de DI. Este deja un loc
comun al teoriei constituţionale, dezvoltată din analiza sistemelor de drept
intern, că noţiunea de norme constituţionale nu este legată în mod exclusiv de
categoria formală de acte juridice numite „constituţii”.
Normele constituţionale se disting de celelalte categorii de norme din sistemul
juridic prin forţa lor juridică materială, iar această distincţie este una
fundamentală. Normele constituţionale impun tuturor normelor ierarhic
inferioare un acord substanţial (material), adică o conformitate substanţială.
Absenţa acestui acord le invalidează juridic.
Această constituţionalitate materială a normelor este definită în funcţie de trei
criterii:
1) obiectul normelor (norme care reglementează materii fundamentale în
sistem cum sînt: organizarea politico-juridică a sistemului şi drepturile
fundamentale ale subiectelor ordinii juridice);
20 Conform unei formule inspirate a lui Kelsen, în calitate de creatori de norme statele sînt „organe ale dreptului
internaţional”.

16. 16
2) natura juridică (normele materialmente constituţionale nu pot cădea în
desuetudine şi nu sînt afectate de caducitate, deoarece prin natura lor nu se
admite că ar putea fi afectate de principiul efectivităţii. În plus, aceste norme pot
fi modificate doar printr-o procedură specială, diferită de procedurile din dreptul
comun, ceea ce le conferă o natură relativ statică şi le deosebeşte de normele
ordinare care au o natură relativ dinamică);
3) autoritate (reprezintă normele ultime de recunoaştere, de modificare şi de
atribuire a competenţelor în sistem şi prescriu condiţiile de conţinut ale celorlalte
norme primare şi secundare din sistem).
În DI poate fi identificat, prima facie, un grup de norme care din punct de
vedere material fac parte, conform criteriilor de mai sus, din constituţia
sistemului. În această categorie intră în primul rînd:
a) norma care declară şi fixează limitativ (enumeratio est limitatio) izvoarele DI:
tratatul, cutuma internaţională şi principiile generale (art. 38, a, b şi c din Statutul
CIJ) şi sursele lui subsidiare;
b) norma care afirmă existenţa normelor imperative (inderogabile), o categorie
denumită jus cogens (art. 64 CV - 1969);
c) normele care afirmă primatul Cartei ONU asupra tuturor celorlalte tratate,
primat înscris formal în art. 20 şi 103 din Cartă şi confirmat de practica
subsecventă a statelor şi de jurisprudenţa internaţională.
Există şi alte norme de tip constituţional care pun în lumină centralizările din
sistem:
a) instituirea principiilor de DI, un veritabil jus cogens al organizaţiei;
b) instituirea unei competenţe exclusive a Consiliului de Securitate al ONU în
calificarea situaţiilor vizate de Capitolul VII din Cartă şi monopolul sancţiunilor
internaţionale care i-a fost conferit;
c) acceptarea generală a existenţei unor norme opozabile erga omnes;
d) instituirea, prin Convenţia de la Viena din 1969, a unei norme general
acceptate, care limitează reciprocitatea în materia dreptului umanitar (art. 60,
5);
e) prezenţa unui mecanism centralizat de executare a hotărîrilor CIJ, prin
Consiliul de Securitate, conform art. 94 (2) din Cartă;
f) controlul organizat al respectării drepturilor fundamentale inderogabile pe
teritoriul statelor, control internaţional exercitat în mod direct de organizaţie21;
g) jurisdicţia internaţională directă şi exclusivă asupra criminalilor internaţionali,
prin intermediul Tribunalelor Penale Internaţionale ad-hoc.
Este destul de evident că funcţiile pe care le exercită aceste norme prezintă
cîteva analogii structurale cu funcţiile pe care le exercită normele constituţionale
statale.
1.6. Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. La diversele
eşaloane ale vieţii sociale este însă vizibilă şi ca atare incontestabilă prezenţa
21 Prin Comitetul Drepturilor Omului, organ instituit de PIDCP.

17. 17
unei multitudini de sisteme juridice care acompaniază diverse tipuri de ordine
socială: un sistem juridic internaţional, un sistem juridic regional supranaţional
(Comunitatea Europeană), sisteme juridice statale, sisteme juridice ecleziastice
(canonice), un sistem juridic transnaţional al raporturilor comerciale (lex
mercatoria) sau sisteme juridice infra-statale (corporative). Există aşadar o
pluralitate de sisteme juridice de natură diferită, iar existenţa lor ridică două
probleme legate de relaţiile dintre ele, problema permeabilităţii sistemelor şi
problema raporturilor de sistem. Un sistem este permeabil dacă posedă norme
secundare (de recunoaştere) care să asigure efectivitatea normelor din celelalte
sisteme. Dimpotrivă, este impermeabil în ipoteza în care nu recunoaşte
efectivitatea unor norme concurente din celelalte sisteme22. Teoriile şi practicile
constituţionale dualiste acreditează, în general, impermeabilitatea sistemului
intern în raport cu cel internaţional, cele moniste susţin permeabilitatea. Însă în
practică se observă că, exceptînd accidentele istorice de izolare statală auto-impusă
(un fel de carantină politico-juridică), sistemele juridice sînt relativ
permeabile, chiar şi în absenţa unei norme de recunoaştere larg acceptată
privind raporturile de sistem.
În celebrul său Aviz consultativ din 25 mai 1926, CPJI a tranşat în termeni
extrem de limpezi chestiunea raporturilor generale (de sistem) dintre DI şi
legislaţia statală: „Din perspectiva DI şi a Curţii care este organul său, legile
naţionale sînt simple fapte, manifestări de voinţă ale statelor, la fel ca şi hotărîrile
judecătoreşti sau măsurile administrative”23.
Odată clarificată problema din perspectiva DI, chestiunea raporturilor dintre
sisteme a rămas un teren clasic al controverselor din perspectiva dreptului
intern. Au fost avansate două tipuri de construcţii doctrinale: teoria dualistă şi
teoria monistă.
1.6.1. Teoria dualistă. Premisa dualistă primară este aceea că ordinea juridică
internaţională şi sistemele juridice statale sînt în mod necesar autonome
deoarece:
a) normele fiecărui sistem au condiţii specifice de validitate;
b) normele se aplică unor subiecte juridice diferite;
a) normele se aplică unor situaţii diferite.
Un tratat internaţional, spre exemplu, se adresează cel mai adesea organelor
statului şi, în mod curent, nu conferă drepturi şi obligaţii celorlalte subiecte de
drept intern. În absenţa unor mecanisme de receptare efectul normelor
internaţionale pentru persoanele fizice şi juridice din sistemul intern este unul
22 Am utilizat termenii „permeabil” şi „impermeabil” pentru a nu crea o confuzie cu alţi termeni care ar fi putut fi utilizaţi
(„închis” şi „deschis”). Orice sistem juridic trebuie considerat ca închis sau complet în măsura în care orice controversă poate fi
soluţionată făcînd apel la normele juridice din sistem. El este deschis, sau permeabil, în sensul în care, potrivit normelor sale
proprii de transformare (modificare), poate încorpora norme din alte sisteme sau poate întreţine alte raporturi relevate (de ex.,
raporturi de subordonare).
23 Singura excepţie o constituie un set de norme constituţionale care fac legătura cu sistemul dreptului internaţional: normele
care stabilesc competenţele organelor statului în materia tratatelor internaţionale.

18. 18
virtual şi indirect. De regulă, normele constituţionale interne care se referă la DI
creează un ecran între acesta din urmă şi subiectele din ordinea juridică
internă. Consecinţa este absenţa oricărui conflict potenţial de norme între cele
două sisteme, deoarece ele se prezintă analizei ca sisteme închise sau
complete, ceea ce exclude, de plano, conflictul de norme. Însă din caracterul
autonom al sistemelor de drept nu decurge în mod necesar teza că cele două
tipuri de ordini juridice nu pot comunica, sau că ele se situează pe un palier
orizontal, de egalitate absolută. Autonom nu înseamnă impenetrabil sau
impermeabil. Dacă analizăm practica unor state care formal (constituţional) sînt
dualiste, observăm că dualismul rămîne mai mult o poziţie de principiu decît o
realitate juridică.
1.6.2. Teoriile moniste. Monismul are două variante, una radicală, care afirmă
primatul dreptului intern asupra DI şi care astăzi este o poziţie teoretică de
nesusţinut, în primul rînd pentru că nu mai are un suport efectiv în dreptul
pozitiv, şi una care afirmă primatul DI asupra dreptului intern şi care îşi are
suportul în practica unor state reprezentative ale comunităţii internaţionale. Cel
mai proeminent reprezentant al teoriei monismului cu primatul DI rămîne Hans
Kelsen. Normele interne derivă din normele internaţionale care determină
competenţele statelor, ca atare ele nu pot avea un conţinut contrar acestora.
Acesta este, în esenţă, argumentul. Nu ar trebui înţeles aici, aşa cum se
întîmplă uneori în analizele kelseniene mai vechi sau mai noi, că Hans Kelsen
nu era conştient de realitatea dualistă. Monismul lui Kelsen este „orientat politic”
în măsura în care eminentul jurist s-a implicat în construcţia păcii după cel de-al
Doilea Război Mondial. O perspectivă monistă servea ca un suport teoretic
coerent pentru centralizările care trebuiau instituite în sistemul juridic
internaţional şi cărora monismul cu primatul DI încerca să le construiască o
bază teoretică de legitimitate.
Nu trebuie să ignorăm însă faptul că dualismul a dominat întreaga perioadă
interbelică, iar CPJI a fost puternic influenţată de doctrina dualistă. În prezent,
chiar dacă raţiuni practice şi morale impun monismul cu primatul DI, varietatea
soluţiilor naţionale care se observă în practica constituţională a statelor
ilustrează faptul că supremaţia DI în raporturile sale cu dreptul intern este
incontestabilă pentru jurisdicţiile internaţionale, însă uneori rămîne pur
nominală pentru jurisdicţiile statale24.
În stadiul actual al sistemului de DI, în ciuda faptului că monismul care afirmă
primatul DI a cîştigat destul teren în doctrină, el nu oferă un model descriptiv
adecvat pentru raportul real dintre sisteme. Este şi firesc, pentru că în variantă
radicală el presupune totuşi un nivel de centralizare pe care DI este încă foarte
departe de a-l fi atins. Altfel spus, efectivitatea teoriilor moniste este una relativ
24 v. M. Virally, Sur un pont aux anes: les raports entre droit international et droits internes, în Mélanges Rolin, A.
Pedone, Paris, 1964, p.491.

19. 19
redusă25. Aceasta se datorează faptului că atîta timp cît comportamentul
statal, în limitele jurisdicţiei sale teritoriale, nu este reclamat ca un ilicit
internaţional, cele două sisteme se menţin într-un raport de irelevanţă.
Legislaţia internă a unui stat este considerată domeniul său rezervat de
competenţă, atîta timp cît nu înfrînge norme şi principii opozabile erga omnes.
În plus, în absenţa unor reclamaţii internaţionale care să acuze ilicitul normelor
interne aflate în conflict cu normele internaţionale de acest tip, statelor le rămîne
o considerabilă libertate de mişcare.
Monismul şi dualismul pun în evidenţă nivelul de centralizare din sistemul
internaţional. Este limpede că absolut toate materiile centralizate din DI
ilustrează efectivitatea teoriei moniste. În acelaşi timp, dualismul nu este
complet deligitimat, deoarece el reflectă nivelul descentralizat al relaţiilor
internaţionale şi al DI.
În concluzie cred că se poate afirma:
a) autonomia relativă a sistemelor intern şi internaţional: normele interne
contrare DI nu pot fi invalidate în general în ordinea juridică internă şi rămîn
inopozabile în ordinea internaţională;
b) interacţiunea sistemelor: pe de o parte, DI a încorporat în cadrul izvoarelor
sale formale anumite norme din sistemele de drept statale, pe de altă parte
există şi un număr relativ redus de norme de DI cu aplicabilitate directă în sfera
de competenţă statală, aşa-numitele norme internaţionale self-executing.
Pentru că nu există o regulă de drept pozitiv a supraordonării sistemelor, de
regulă aplicabilitatea normelor internaţionale în dreptul intern presupune o
procedură de receptare. Efectul acestei operaţiuni speciale constă în
transformarea caracterului internaţional al normelor în caracter intern. Aşa cum
observa Heinrich Triepel, prin receptare (chiar prin cea mai pură receptare,
care lasă nemodificat conţinutul normei internaţionale) DI se transformă în
drept intern, deoarece sursa validităţii sale (izvorul său) este una de drept intern
(legea de ratificare) şi nu una de DI26.
Între DI şi dreptul intern pot exista trimiteri, în sensul că enunţul unei norme X
dintr-un sistem trimite la o normă sau la o definiţie Y din celălalt sistem. Aceste
trimiteri sînt uneori reciproce.
Din perspectiva DI, monismul şi dualismul sînt poziţii constituţionale care
reflectă concepţiile naţionale privind domeniul rezervat al statelor suverane şi
atitudinea faţă de fenomenele de centralizare juridică internaţională. Prin
urmare distincţia dualism - monism, departe de a fi depăşită, rămîne
permanent un revelator al atitudinilor naţionale faţă de DI.
25 Chiar şi în statele în care monismul este declarat constituţional (International Law is Law of the Land), de ex. în Statele
Unite, jurisprudenţa şi doctrina disting tratatele auto-executorii de cele care nu posedă acest caracter; v. analiza minuţioasă a
lui Carlos Manuel Vasquez, The Four Doctrines of Self-Executing Treaties, AJIL, 89/1995, pp. 695-723.
26 v. Droit international et droit interne, Pedone, Paris, 1920, p. 111 şi passim.

20. 20
CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
2.1. Teoria generală a izvoarelor de DI. Doctrina izvoarelor de DI se bazează
pe presupoziţia că noţiunea de validitate, specifică dreptului, derivă din
existenţa unor forme obligatorii. Teoria izvoarelor de drept este, în mod
obligatoriu, baza oricărei expuneri ştiinţifice a dreptului şi stă la baza oricărei
hotărîri judiciare concrete27.
Noţiunea de izvor de drept desemnează un mod valid de formare a normelor
în cadrul unui sistem juridic. Există o distincţie clasică, atît pentru sistemele de
drept intern cît şi pentru cel internaţional, între izvoare materiale şi izvoare
formale. Expunerile didactice se concentrează asupra analizei izvoarelor
formale deoarece se consideră că o eventuală analiză a izvoarelor materiale ar
avea o relevanţă limitată28. Izvorul material (cauza/motivul adoptării unei norme
scrise sau a formării unei norme spontane) al unei norme de DI poate fi obiect
de analiză în cadrul disciplinei relaţiilor internaţionale, al sociologiei juridice, sau
a geopoliticii. Însă, în practica jurisdicţională, judecătorul sau arbitrul internaţional
nu poate să substituie interpretării juridice a normei, interpretarea izvorului său
material. Cu alte cuvinte, judecătorul internaţional se dezinteresează de
cauzele sau motivele care au condus la formarea unei norme (occasio legis),
el se limitează să constate că norma care îi fundamentează decizia a fost
creată în acord cu exigenţele formale ale unei norme de recunoaştere. O
normă internaţională accede aşadar la statutul de normă de drept pozitiv
numai dacă îşi poate justifica formarea în conformitate cu exigenţele unui izvor
formal determinat, adică numai atunci cînd apariţia ei este în acord cu un mod
de formare (law making process) recunoscut în sistemul juridic printr-o normă
specifică de recunoaştere. Modurile de formare ale normelor DI sau, altfel
spus, normele specifice de recunoaştere în DI, sînt enumerate în art. 38 din
Statutul CIJ, redactat în următorii termeni:
„1. Curtea, a cărei funcţie este să rezolve în conformitate cu DI diferendele
care-i sînt supuse, va aplica:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
expres recunoscute de statele în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptate ca
reprezentînd dreptul;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) sub rezerva dispoziţiilor articolului 59, hotărîrile judecătoreşti şi doctrina
specialiştilor celor mai calificaţi ai diferitelor state, ca mijloace auxiliare
pentru determinarea regulilor de drept.
27 Alf Ross, A Textbook of International Law, Longmans, Green and Co., London/New York/Toronto, 1947, p. 79.
28 Aceasta este expresia unui pozitivism juridic pe cît de radical, pe atît de răspîndit.

21. 21
2. Această dispoziţie nu va aduce atingere dreptului Curţii de a rezolva o
cauză ex aequo et bono dacă părţile sînt de acord cu aceasta”29.
Acest text este aproape identic cu textul art. 38 din Statutul Curţii Permanente.
Dacă însă statutul CPJI a fost conceput ca un tratat distinct de Pactul Societăţii
Naţiunilor, Statutul CIJ face parte din Carta ONU şi are un caracter obligatoriu
pentru toate statele membre ale organizaţiei. Opozabilitatea erga omnes a art.
38 din Statutul CIJ este o chestiune separată de acceptarea jurisdicţiei
obligatorii a Curţii de către statele membre ale organizaţiei.
2.2. Cutuma internaţională. Întreaga tradiţie occidentală este dominată de
distincţia între „două moduri tipice de producţie a dreptului: cutuma şi legea”30.
Cutuma este modul spontan, natural, informal de producţie juridică şi este, pînă
la urmă, expresia forţei tradiţiei. În schimb legea este elaborată, artificială şi
formalizată, şi este expresia voinţei unei entităţi suverane determinate. Cutuma
este un mecanism de autoreglare socială, în contrast cu legea, care este un
mecanism de regularizare socială. Cutuma este solid ancorată în realitate,
legea este experimentală. Termenul cutumă este utilizat în două sensuri. Într-un
prim sens, reprezintă faptul creator de norme, iar în al doilea sens, norma
creată, adică rezultatul faptului creator. Art. 38 al Statutului CIJ fixează
parametrii constitutivi ai cutumei printr-o uniune a două elemente: unul material
sau obiectiv şi care prezintă caracteristicile tradiţionale ale cutumei
(consuetendo) şi unul psihologic sau subiectiv (opinio juris sive necessitatis).
Elementul subiectiv semnifică acceptarea comportamentului ca fiind expresia
unei norme sau ca fiind expresia necesităţii: „cutuma internaţională, ca probă a
unei practici generale acceptate ca fiind dreptul”.
CDI, pornind de la art. 38, a stabilit în anul 1949 criteriile normei cutumiare
internaţionale:
1) existenţa practicii concordante a unui număr de state, raportată la un tip
de situaţie care intră în domeniul relaţiilor internaţionale;
2) continuarea sau repetarea practicii o perioadă considerabilă de timp;
3) reprezentarea pe care o au subiectele că practica este pretinsă de, sau
este în acord cu, DI;
4) acceptarea generală a practicii de către state.
2.2.1. Elementul material al cutumei (consuetudo). Criteriul generalităţii
practicii ridică unele probleme. În primul rînd, trebuie spus că practica luată în
considerare trebuie să fie generală, nu însă şi universală. Distincţia este extrem
de importantă, pentru că există concepţii naţionale sau regionale asupra DI în
care se confundă generalitatea cu universalitatea. În al doilea rînd, necesitatea
unei practici generale este evidentă atunci cînd se pretinde formarea unei
cutume opozabile erga ommes. În ipoteza în care practica nu este suficient de
generalizată sîntem în prezenţa unei norme cutumiare speciale, i.e. a unei
norme cutumiare regionale sau locale. Efectul unei cutume speciale nu este
29 Art. 59: „Hotărîrea Curţii nu este obligatorie decît între părţi şi numai cu privire la cauza care a fost rezolvată”.
30 v. Norberto Bobbio, Consuetudine e fatto normativo, în Contributi ad un dizionario giuridico, G. Giappichelli, Torino,
1994, p. 17.

22. 22
acela de a invalida cutuma generală. Ea nu reprezintă altceva decît lex
specialis, care derogă de la cutuma generală.
Precedentele care intră în sfera lui consuetudo sînt în mod preponderent
precedente active, însă pot fi şi abstenţiuni repetate. În ceea ce priveşte forma
lor, precedentele pot fi declaraţii care emană de la reprezentanţii statului în
relaţiile internaţionale, pot rezulta din acte jurisdicţionale, din negocieri, din acte
unilaterale ale statelor şi chiar din acte convenţionale. Ele mai pot rezulta şi din
practica organizaţiilor internaţionale guvernamentale însă aceste precedente
au o relevanţă limitată la formarea aşa-numitelor „cutume ale organizaţiei”.
2.2.2. Elementul psihologic (opinio juris sive necessitatis). Chiar dacă este
disputată în doctrină, prezenţa lui opinio juris ca element constitutiv al cutumei
este pretinsă de DI pozitiv. Într-o manieră nechivocă, Curtea a exprimat
această exigenţă în Afacerea Platoul continental al Mării Nordului: „Statele
trebuie aşadar să aibă sentimentul de a se conforma la ceea ce echivalează
cu o obligaţie juridică. Nici frecvenţa, nici măcar caracterul obişnuit al actelor nu
sînt suficiente. Există numeroase acte internaţionale, de exemplu în domeniul
protocolului, care sînt îndeplinite aproape invariabil, dar care sînt motivate de
simple consideraţii de curtoazie, de oportunitate sau de tradiţie şi nu de
sentimentul unei obligaţii juridice”.
Max Sørensen observa că rolul lui opinio juris este acela de a plasa sarcina
probei cutumei statului-parte care afirmă existenţa unei anumite reguli
cutumiare31. Hans Kelsen spune că a proba obiectiv existenţa elementului
psihologic este imposibil şi „în consecinţă, existenţa acestui element, la fel ca şi
calitatea morală a cutumei, concordanţa sa cu dreptatea, depind în totalitate de
arbitrariul organului competent să aplice regula considerată ca o normă de
drept cutumiar”32. Distincţia, adaugă Kelsen, pleacă de la o premisă ideologică,
intenţia de a disimula „rolul important, pentru a nu spune dominant, pe care îl
joacă, în formarea dreptului cutumiar, arbitrariul organului competent să aplice
dreptul”33.
2.2.3. Codificarea cutumei. În esenţă, în DI a codifica înseamnă a declara
conţinutul dreptului cutumiar existent. Istoria DI relevă numeroase proiecte de
codificare private, datorate savanţilor sau societăţilor ştiinţifice. Istoric,
majoritatea tentativelor de codificare au început în zona privată. Există însă şi o
operă de codificare publică, cea mai importantă, pentru că posedă o autoritate
juridică directă, iar această operă aparţine tratatelor de codificare şi
jurisprudenţei. A codifica nu înseamnă altceva decît a face norma cutumiară
mai accesibilă şi a-i adăuga calităţile dreptului scris (jus scriptum). Prin
codificare norma cutumiară (opozabilă erga omnes) nu se transformă însă în
normă convenţională (opozabilă inter partes), prin simplul fapt că suportul
textual ia forma unui tratat internaţional. Ea stabileşte pentru părţile la tratat un
anumit conţinut, care le este opozabil, şi va putea constitui baza/temeiul juridic
31 v. Anthony D’Amato, The Concept of Custom ..., cit., p. 54, unde este citat Max Sørensen.
32 v. Théorie du droit international coutumier, Revue internationale de la théorie du droit, vol. X/1939, p. 265.
33 ibid.

23. 23
al unei sentinţe internaţionale, dar va rămîne inopozabilă pentru terţi. Există
însă şi autori care susţin că normele cutumiare devin, prin codificare, norme
juridice convenţionale34. O astfel de opinie nu pare însă să posede nici un
fundament în dreptul pozitiv. Nici pur teoretic nu s-ar putea susţine, de pildă, că
un tratat de codificare care leagă, de exemplu, 12 state-părţi poate transforma
o cutumă care posedă calitatea internă (intrinsecă) a generalităţii practicii. O
transformare a normelor cutumiare operează doar în sistemele de drept intern,
unde cutumele devin prin codificare norme legislative. Efectul abrogator al
actului legislativ asupra cutumei decurge din caracterul general al legii.
În DI, cutuma (jus strictum) reprezintă un izvor formal de tip diferit în raport cu
norma convenţională (jus aequum) şi rămîne izvorul preeminent. Distincţia jus
strictum/jus aequum a fost propusă de Georg Schwarzenberger. Ea opune
două tipuri ideale de sisteme juridice. Jus strictum reprezintă un sistem în care
drepturile sînt absolute, sau tind să fie absolute, şi ca atare pot fi exercitate fără
să se ţină cont de echitate35. Exerciţiul lor nu poate fi niciodată echivalat cu
abuzul de drept sau cu un exerciţiu nerezonabil al dreptului. Dreptul absolut al
statului acreditant de a acorda agrementul şefilor de misiuni, dreptul său
absolut de a declara un diplomat persona non grata, sau dreptul absolut al
statului de a recunoaşte formal sau de a nu recunoaşte un alt subiect primar de
DI, sînt doar cîteva exemple de jus strictum în DI. În opoziţie se plasează jus
aequum, un sistem în care drepturile sînt interpretate în spiritul bunei-credinţe şi
în mod echitabil. Exerciţiul lor „legal” este condiţionat, în sensul că trebuie să fie
un exerciţiu rezonabil. Materia dreptului tratatelor ilustrează acest mod de
interpretare a drepturilor şi obligaţiilor. Importanţa distincţiei jus strictum/jus
aequum constă în faptul că oferă atît un criteriu de interpretare a normelor, cît şi
un criteriu de indentificare a tipului de ordine juridică care este predominantă la
un moment dat în sistemul supus analizei.
O normă codificată va poseda întotdeauna în DI dubla calitate de normă
convenţională şi de normă cutumiară. Între două state care sînt părţi la tratatul
de codificare al cutumei conţinutul opozabil al normei juridice este conţinutul
codificat, însă acest conţinut este inopozabil unui stat terţ. Acesta poate
contesta exactitatea codificării, poate să probeze un conţinut diferit al cutumei şi
poate cere judecătorului internaţional să declare acest conţinut diferit al normei
sau poate, pur şi simplu, să dovedească opoziţia sa persistentă în procesul de
formare al normei.
2.3. Principiile generale de drept. Problema care trebuia rezolvată în 1920 de
redactorii SCPJI era aceea de a transgresa „sărăcia normativă” a sistemului
juridic din acel moment (numărul relativ redus de norme primare) şi de a crea
pentru viitor o tehnică general acceptată de dezvoltare a dreptului. Rezolvarea
34 Adrian Năstase, Cristian Jura, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, All Beck,
Bucureşti, 1999, p. 29.
35 G.Schwarzenberger, International Law ..., cit., p. 117 et seq.

24. 24
a fost remarcabilă. Ei au declarat un al doilea izvor de drept de tip spontan:
„principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate”.
În dreptul intern, principiul general reprezintă cel mai înalt nivel de abstractizare
existent în sistem36. Procesul de identificare a principiilor se desfăşoară în plan
vertical, gradul de generalitate fiind corespondentul gradului de abstractizare. În
DI, calificativul de general se plasează strict în planul orizontal. Generalitatea
decurge din prezenţa principiului în majoritatea (nu însă şi în totalitatea)
sistemelor de drept. Acest fapt, prezenţa de o manieră relativ identică a
principiului, îi legitimează construcţia, mai precis, conduce ipso facto la
recunoaşterea sa de către arbitrul sau judecătorul internaţional drept un
principiu care, odată atestat de sistemele de drept pozitiv ale „statelor civilizate”,
trebuie să opereze şi în sistemul internaţional.
Dacă în dreptul intern principiul este considerat ca o normă de aplicabilitate
generală şi sensul de principiu general se confundă pînă la un punct cu cel de
principiu fundamental (ceea ce uneori se resimte ca un pleonasm), în DI
generalitatea principiului nu presupune per se că ar trebui să-i atribuim un
caracter preeminent în raport cu alte norme internaţionale, care îşi au originea
în alte izvoare de drept. Este posibil ca un principiu general să conducă la o
normă fundamentală şi în DI, însă aceasta se întîmplă datorită caracterului
normei (de exemplu în ipoteza în care principiul general îndeplineşte funcţia
unei norme generale de recunoaştere în cadrul sistemului juridic internaţional,
aşa cum este cazul principiului bunei-credinţe) şi nu datorită calităţii izvorului ei.
Pentru a înţelege mai bine rolul principiilor, voi evoca, pe o linie trasată de
Norberto Bobbio, cele patru funcţii pe care le îndeplinesc principiile generale în
dreptul intern37:
a) funcţia interpretativă. Acestă funcţie este larg recunoscută principiilor
constituţionale, în sensul că nici o normă particulară din sistemul juridic nu
poate primi o interpretare contrară acestora;
b) funcţia integratoare. Recursul la principii permite organelor de aplicare
a dreptului să acopere eventualele lacune existente în sistem;
c) funcţia directoare. Această funcţie orientează legislatorul în dreptul
intern. Este de subliniat că respectarea strictă de legislator a principiilor
asigură coerenţa sistemului;
d) funcţia limitativă. Principiile creează cadrul în care se poate realiza
libertatea legislatorului. Ele asigură astfel eficacitatea globală a sistemelor
de drept guvernate de principiul preeminenţei dreptului (rule of law).
Aşa cum se poate observa, toate aceste patru funcţii din dreptul intern sînt
funcţii sistemice, deoarece principiile îşi asumă rolul de norme de recunoaştere
„fundamentale”, atît în raport cu normele primare cît şi în raport cu alte norme
36 v., de ex., Mario Rotondi, Equità e principi generali del diritto nell’ordinamento giuridico italiano, în Rec. Gény, t. II, p.
409.
37 v. N. Bobbio, Contributi ad un dizionario giuridico, Giappichelli, Torino, 1994, pp.287-279.

25. 25
secundare. Sînt norme fundamentale, în sensul că în absenţa lor probabil că
nici un sistem juridic modern nu şi-ar putea menţine efectivitatea în timp.
În dreptul intern aplicabilitatea directă a principiilor este relativ rară, de aceea
pare corectă calificarea lor ca fiind norme indirecte. Datorită gradului de
generalitate pe care îl posedă, prin recursul la principii se determină, pe calea
interpretării, conţinutul altor norme. Caracterul general şi abstract mai conferă
principiilor şi calitatea de norme indefinite. Iar consecinţa este aceea că
principiile comportă o serie infinită (nelimitată) de aplicaţii concrete. De exemplu:
principiul contradictorialităţii, principiul echipolenţei, principiul proporţionalităţii.
2.3.1. Principiile relevate de jurisprudenţa şi doctrina internaţională.
Trebuie precizat, Curţile internaţionale utilizează expresii diverse care însă
acoperă toate acelaşi concept, cel de „principii generale”. Iată cîteva exemple:
„opinie şi practică aproape universală”, „regulă binecunoscută”, „regulă
generală”, „un principiu de drept acceptat”, „un principiu general acceptat în
jurisprudenţă arbitrală ca şi în tribunalele interne” sau „un principiu esenţial”38.
CIJ şi antecesoarea ei, CPJI au apelat destul de rar la această tehnică de
formare a DI. În mod particular CPJI a afirmat principiul bunei-credinţe şi
principiul derivat al interdicţiei abuzului de drept39. CIJ a afirmat principii
procedurale cum este principiul autorităţii de lucru judecat40. Însă cea mai
substanţială contribuţie în materia principiilor generale au avut-o fără îndoială în
plan regional practica CEDO şi jurisprudenţa CJCE.
2.3.2. Principiile generale de drept vs. principiile fundamentale ale DI. În
jurisprudenţa celor două Curţi de la Haga întîlnim sintagme cum sînt: „drepturi
şi îndatoriri fundamentale ale statelor”, „principii generale ale DI” sau, cel mai
des, „principii fundamentale de DI”. Existenţa unor asemenea principii este
indiscutabilă însă ele nu sînt, tale quale, izvoare de DI. Spre deosebire de
principiile generale instituite prin art. 38, principiile de DI îşi au baza juridică în
izvoarele de drept convenţionale sau cutumiare. Prezenţa lor în DI este însă
uneori un aspect al ierarhiei normelor, o ierarhie care decurge atît din baza
juridică (adică din izvorul de drept care le legitimează existenţa) cît şi din
importanţa lor în cadrul sistemului. De regulă, adjectivele „general” sau
„fundamental” pun în lumină fie caracterul lor constituţional (acela de norme de
bază ale sistemului), fie opozabilitatea erga omnes, fie caracterul lor de norme
de jus cogens, fie, în fine, legitimitatea lor indiscutabilă (în sensul că au fost
ferm, constant şi universal acceptate). Exemplul clasic îl reprezintă principiile de
DI relevate de Carta ONU:
a) dreptul statelor la autodeterminare;
b) dreptul statelor la suveranitate şi independenţă;
c) dreptul statelor la egalitate juridică;
d) dreptul statelor la comunicaţii internaţionale;
38 v. V. D. Degan, Sources of International Law, Kluwer Law International, The Hague/London/Boston, 1997, p. 58.
39 v. Afacerea Fabrica din Chorzow, hotărîrea din 13 septembrie 1928, série A, nr. 17, p. 30 şi Afacerea Zonele libere,
ordonanţa din 6 decembrie 1930, série A, nr. 24, p. 167.
40 Afacerea Efectele hotărîrilor TAOIT, avizul consultativ din 13 iulie 1954, Rec. 1954, p. 61.

26. 26
e) obligaţiile erga omnes în materia respectului drepturilor fundamentale.
2.3.3. Transformări ale principiilor generale. În măsura în care, o dată
formulate de arbitrul internaţional sau de judecătorul internaţional, principiile
generale se consolidează în practica subiectelor de drept şi dobîndesc
eficacitate în raporturile internaţionale, ele se pot transforma, şi de regulă o fac,
în norme cutumiare41. De pildă, regula cutumiară conform căreia un tribunal
este întotdeauna judecătorul propriei competenţe (Kompetenz-Kompetenz),
abuzul de drept, obligaţia de a indemniza în cazul naţionalizării, estoppel şi
altele, par să fie rezultatul unor astfel de transformări.
De asemenea principiile se pot transforma în reguli convenţionale. De
exemplu, o parte dintre principiile de interpretare ale dreptului au devenit mai
întîi reguli cutumiare de interpretare, iar mai apoi au fost inserate ca reguli de
interpretare în CV din 1969 privind dreptul tratatelor. Asemenea transformări s-au
produs şi în dreptul comunitar. De exemplu, principiul subsidiarităţii şi cel al
proporţionalităţii, codificate în art. 5 (ex. art. 3 B) din Tratatul CE.
2.4. Tratatul internaţional: act juridic şi normă internaţională. Alături de
modurile de formare necesare şi spontane există modul de formare voluntar al
normelor internaţionale, prin declaraţiile de voinţă a două sau mai multe
subiecte primare sau derivate (state sau organizaţii internaţionale) care decid
să creeze, să modifice sau să desfiinţeze norme juridice internaţionale.
Declaraţiile nu sînt unilaterale, ci sînt reciproce şi au conţinut identic, ceea ce
permite „întîlnirea” sau „concordanţa” lor. Aşa cum preciza Sir Gerald
Fitzmaurice în Raportul său din 1956 la IDI: „Fundamentul obligaţiilor izvorîte
din tratat este consinţămîntul, cuplat cu pirincipiul fundamental de drept
conform căruia consimţămîntul dă naştere la obligaţie”42. Fundamentul se
regăseşte aşadar în celebra regulă de drept cutumiar pacta sunt servanda.
Tratatul, ca mod voluntar prin care subiectele de drept se obligă juridic, prezintă
un dublu aspect: este act juridic şi este normă juridică43. Actul şi norma sînt
pînă la urmă indisociabile, însă distincţia între ele prezintă consecinţele
practice, mai ales atunci cînd acceptăm posibilitatea ca norma, în anumite
circumstanţe, să se detaşeze de act. De exemplu, atunci cînd în faţa unui
judecător intern o parte în proces se prevalează de dispoziţiile unui tratat, iar
tratatul este aplicabil în dreptul intern, judecătorul intern nu este competent să
analizeze calităţile formale ale tratatului (atunci cînd partea adversă ar invoca
vicii ale tratatului, sau cauze de extincţie) ci doar aplicabilitatea normelor
invocate. Cu alte cuvinte, judecătorul intern nu poate declara inaplicabilitatea
actului numit „tratat”, ci doar inaplicabilitatea normei al cărei suport este actul.
41 v. Dominique Carreau, Droit International Public, 4ed, A. Pedone, Paris, 1994, pp. 291-2.
42 v. Mark E. Villiger, Customary International Law and Treaties, Kluwer Law International, The
Hague/London/Boston, 1997, p. 130.
43 v. pentru detalii, Paul Reuter, Introduction au droit des traités, PUF, 3e ed., 1995, p. 20 et seq. şi, de acelaşi autor, Le traité
international, acte et norme, în Archives de philosophie du droit, t. 32/1987, Sirey, pp. 111-9.

27. 27
2.4.1. Terminologia utilizată pentru actele convenţionale. În afara numelui
generic „tratat”, acordurile scrise se prezintă sub diverse alte denominaţiuni:
Convenţie, Act general, Acord, Declaraţie, Protocol, Schimb de note, Modus
vivendi, Memorandum, Pact, Cartă sau Statut. Numele sub care se prezintă
nu schimbă natura juridică a tratatului; el poate pune în lumină unul sau mai
multe aspecte particulare ale conţinutului său.
Numele de „Tratat” pune în lumină caracterul politic al actului. „Convenţie” este
utilizat pentru acte care reglementează zone de interes comun situate în afara
politicului. Atunci cînd acordul vrea să pună în lumină principii politice sau de DI
el se poate numi „Declaraţie”, un nume acceptat ca fiind solemn. Termenul
„Act final” indică faptul că tratatul este rezultatul unui congres sau al unei
conferinţe internaţionale. „Modus vivendi” indică natura provizorie a acordului
iar termeni cum sînt „Pact”, „Cartă” sau „Statut”, indică tratate care sînt acte
constitutive ale unor OI44.
În mod expres, CV - 1969 consacră la art. 2,1,a, neutralitatea terminologică,
adică irelevanţa juridică a numelui sub care se prezintă actul juridic.
2.4.2. Clasificarea tratatelor. Cele mai simple clasificări ale tratatelor din punct
de vedere formal sînt următoarele:
a) după calitatea părţilor: tratate încheiate între state; tratate încheiate între state
şi OI; tratate încheiate între OI;
b) după numărul părţilor: tratate bilaterale şi tratate multilaterale sau colective;
c) după cîmpul spaţial de aplicare: tratate locale, tratate regionale şi tratate
universale;
d) după nivelul de solidaritate pe care îl declară părţile: tratate deschise şi tratate
închise;
e) după procedura de formare: tratate solemne şi acorduri în formă simplificată
(executive agreement).
Din punct de vedere material, adică după domeniul de acţiune al normelor
primare stipulate în tratate, distingem, într-o serie deschisă:
a) tratate politice (de alianţă, de cesiuni teritoriale, de non-agresiune, ş.a.);
b) tratate comerciale (acorduri speciale sau generale de tarife şi comerţ, de liber
schimb, etc.)
c) tratate consulare;
d) tratate de arbitraj şi de reglementare judiciară a diferendelor;
e) tratate de cooperare administrativă, etc.
După modul în care îşi produc efectele în timp, distingem două categorii de
tratate:
a) tratate tranzitorii, care îşi epuizează obiectul prin însăşi faptul stipulării lor
(recunoaşterea unei situaţii juridice sau renunţarea la un drept) sau prin actul de
executare (este cazul unui tratat de cesiune);
44 v. Rolando Quadri, Diritto internazionale pubblico, V ed., Napoli, 1974, pp. 144–5.

28. 28
b) tratate permanente (tratate de pace, tratate institutive ale unor organizaţii
internaţionale, etc.).
După natura şi intensitatea juridică (normativă) a angajamentelor asumate de
părţi se pot pune în evidenţă trei categorii de tratate45:
a) tratate care crează situaţii obiective. Aceste tratate se impun tuturor,
depăşesc relativitatea de principiu a tratatelor, caracterul lor general de res inter
alios acta. Un exemplu îl reprezintă tratatele prin care se constituie zone
demilitarizate; sau, un tratat institutiv al unei organizaţii universale, cum este
Carta ONU, tratat care a creat, conform opiniei Curţii, exprimată în Avizul
consultativ din 11 aprilie 1949, o personalitate obiectivă a organizaţiei, adică o
personalitate juridică opozabilă erga omnes.
b) tratatele institutive ale organizaţiilor internaţionale. Sînt acte care prin
conţinutul lor evocă constituţiile statale deoarece cuprind un ansamblu complet
de norme de recunoaştere, de modificare şi de jurisdicţie care reglementează
compoziţia organelor, competenţele lor, revizuirea statutară, etc.
c) tratate-cadru. Această specie este rezultatul unor practici recente, de
exemplu, în materia DI al mediului46 sau în materia protecţiei minorităţilor. Ele
conţin simple directive în materie care urmează să conducă, mai tîrziu sau
eventual, la norme juridice de aplicabilitate directă.
2.4.3. Codificarea dreptului tratatelor: Convenţiile de la Viena. Lucrările de
codificare oficială, desfăşurate sub auspiciile Naţiunilor Unite, au început după
1950 şi s-au finalizat prin încheierea a trei tratate: Convenţia de la Viena asupra
dreptului tratatelor din 29 mai 1969, Convenţia de la Viena asupra succesiunii
statelor în materia tratatelor din 23 august 1978 şi Convenţia de la Viena
asupra dreptului tratatelor încheiate între state şi OI sau între două sau mai
multe OI din 1986. Participarea la aceste tratate este însă diferită. CV – 1969
are peste 80 de state-părţi şi a intrat în vigoare în 1980. CV – 1986, nu a intrat
încă în vigoare, a fost semnată de 9 OI şi doar 24 de state au devenit state-părţi.
În fine, CV – 1978 are o participare extrem de redusă. Nici această
convenţie nu este încă în vigoare şi poate fi comod plasată printre eşecurile
procesului de codificare.
Convenţia din 1969 reprezintă dreptul general în materia tratatelor, celelalte
două convenţii fiind convenţii speciale. În principiu, Convenţia din 1969 declară
dreptul cutumiar existent şi are o aplicabilitate restrînsă, ratione personae, la
tratatele încheiate de state. Conform art. 3, Convenţia nu se aplică acordurilor
între state şi alte subiecte de DI sau între aceste alte subiecte. De asemenea,
ratione materiae, ea reţine în cîmpul său de aplicare numai tratatele
internaţionale încheiate în formă scrisă. În consecinţă celelalte tratate şi acorduri
rămîn guvernate în continuare de dreptul cutumiar. În plus, anumite materii
„sensibile” ale dreptului tratatelor au fost lăsate în afara Convenţiei:
răspunderea internaţională în cazul violării tratatelor, efectul războiului asupra
45 v. Jean Combacau, Serge Sur, Droit international public, 3-ème, ed. Montchrestien, Paris, 1997, p. 78.
46 v. Alexandre Ch. Kiss, Les traités-cadres: une tehnique juridique caracteristique du droit international de l’
environement, AFDI, 1993, pp. 792-7.

29. 29
tratatelor sau raportul dintre tratat şi cutumă. Aceste materii rămîn să fie
guvernate în continuare de dreptul cutumiar şi de principiile generale de drept.
2.4.4. Formarea tratatelor. Încheierea unui tratat presupune parcurgerea unor
proceduri internaţionale.
1) O primă fază se consumă prin schimbul şi examinarea deplinelor puteri.
Termenul „depline puteri” indică un act care emană de la autorităţile statale
care deţin competenţa de a conduce relaţiile internaţionale. Actul nu face decît
să probeze reprezentativitatea agenţilor guvernamentali care iniţiază
negocierile. În favoarea şefilor de stat, a miniştrilor de externe, a şefilor de
misiuni diplomatice, a diplomaţilor acreditaţi de stat la conferinţa internaţională
reunită pentru negocierea tratatului sau a celor acreditaţi pe lîngă o OI
operează o prezumţie simplă de reprezentativitate47.
2) Negocierea constă în esenţă în schimbul de propuneri şi contra-propuneri
pentru stabilirea textului de bază, la care se adaugă eventual, ulterior, diverse
amendamente. Toate acestea se formulează verbal, cu titlu provizoriu, însă, în
principiu, îmbracă ulterior forma scrisă. În cazul tratatelor multilaterale adoptate
în cadrul unor conferinţe convocate în acest scop, discuţiile au loc pe un text
deja elaborat în cadrul organizaţiei care a iniţiat tratatul. Negociatorii statali sînt
în general acompaniaţi la conferinţele internaţionale de echipe de experţi.
3) Adoptarea şi autentificarea textului. Textul prezintă o structură în general
invariabilă. Se deschide cu un preambul, în care se enumeră părţile
contractante şi se expun motivele tratatului. Urmează dispozitivul, considerat
„corpul tratatului”, care cuprinde într-o succesiune de articole (grupate eventual
în „titluri”, „părţi”, „capitole” sau „secţiuni”) ansamblul normelor primare care
leagă juridic părţile la tratat. Textul este închis de clauzele finale, un corp de
norme secundare care circumscriu „actul juridic”: procedurile de revizuire,
modalităţile de intrare în vigoare, durata tratatului, etc.
Dispozitivele tratatelor internaţionale cuprind o serie de clauze-tip care au
consecinţe importante, de exemplu în privinţa intensităţii normative a
angajamentelor sau în privinţa cîmpului lor de aplicare:
a) clauza de adeziune, caracteristică tratatelor deschise, unde fixează condiţiile
în care alte subiecte de drept pot participa succesiv la acest tip de tratate;
b) clauza “opting in”, o tehnică prin care acceptarea unei obligaţii prevăzute de
tratat este subordonată emiterii unui act unilateral (declaraţie). De exemplu, art.
36, paragraf 2 din Statutul CIJ sau art. 25, paragraf 1 din CEDO;
c) clauza de renunţare, caracteristică tratatelor permanente sau de lungă
durată şi care permite unui stat să „iasă din tratat”, eventual după expirarea
unui anumit termen de la notificarea intenţiei de retragere (act de renunţare);
47 În legătură cu tratatele încheiate personal de către şefii de state, v. Sir Arthur Watts, The Legal Position in International
Law of Heads of States, Heads of Governments and Foreign Ministers, RCADI, t. 247/1994, pp. 28-9 şi jurisprudenţa
CPJI şi CIJ evocată aici.

30. 30
d) clauza de reciprocitate, prin care recunoaşterea unor prerogative (drepturi)
sau asumarea unor obligaţii prevăzute în tratat este subordonată recunoaşterii
sau asumării lor de către cealaltă parte;
e) clauza “si omnes” prin care se stipulează că renunţarea unui singur stat-parte
la un tratat multilateral atrage în mod automat eliberarea tuturor celorlalte
părţi de obligaţiile subscrise48;
f) clauza de salvgardare, o clauză care permite unui stat să aplice în anumite
situaţii un regim derogator de la angajamentele de bază, de exemplu, clauza
generală de salvgardare prevăzută de art. XIX din GATT care operează în
perioadele de criză economică sau de ajustări structurale;
g) clauza naţiunii celei mai favorizate, o stipulaţie prin care părţile se obligă să-şi
acorde tratamentul cel mai favorabil pe care l-au acordat sau îl vor concede în
viitor unui stat terţ. Conţinutul tratatului care conţine clauza naţiunii celei mai
favorizate rămîne în parte nedeterminat, modificîndu-se în funcţie de conţinutul
convenţiilor stipulate ulterior cu terţii;
h) clauza federală, prin care statul federal precizează că tratatul angajează doar
federaţia în domeniile care ţin de competenţa sa şi nu angajează entităţile
federate în materiile care ţin de competenţa exclusivă a acestora;
i) clauza compromisorie, o clauză de o importanţă aparte pentru că stabileşte o
cale judiciară (în general arbitraj) prin care se tranşează diferendele născute din
interpretarea sau executarea tratatului;
j) clauza „opting out”, prin care o modificare (amendament) a tratatului este
considerată acceptată de partea care nu a emis o opoziţie formală (de
exemplu, art. 37-8, 54 (1) şi 90 (a) din Tratatul institutiv al OACI sau art. 21-2 din
Tratatul institutiv al OMS). Membrii organizaţiei pot renunţa individual la
aplicarea standardului impus de organizaţie. Dacă cei care renunţă reprezintă
la un moment dat majoritatea, standardul este invalidat;
k) clauza „in all circumstances”. A fost inserată în mai multe articole ale celor
patru Convenţii de la Geneva din 1949, în scopul de a garanta respectul
normelor indiferent de context, în orice împrejurare. Acesta este, aşa cum a
arătat G. Schwarzenberger, un exemplu de jus strictum creat pe cale
convenţională49.
Dispozitivul tratatului poate fi însoţit de anexe. Anexele cuprind de regulă detalii
tehnice sau materii complementare. Din punct de vedere juridic, în lipsa unei
stipulaţii contrare, anexele au aceeaşi valoare ca şi dispoziţiile din corpul
tratatelor. Faza de elaborare se încheie cu adoptarea textului, iar expresia
formală a adoptării tratatului este autentificarea lui. Autentificarea textului are
valoarea juridică a unei declaraţii unilaterale care confirmă că textul reprezintă
intenţiile negociatorilor şi este definitiv (ne varietur). Tratatele se autentifică prin
semnare. La art. 10 Convenţia de la Viena prevede alte două modalităţi de
autentificare: parafarea (se subscriu iniţialele negociatorilor) şi semnarea ad
referendum, adică semnarea cu titlu provizoriu, sub condiţia confirmării de
autorităţile naţionale competente.
48 Clauza a fost inserată în Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907.
49 v. comentariul eminentului internaţionalist în International Law as aplied..., cit., vol. II, p. 129.

31. 31
4) Confirmarea voinţei statului de a se considera „legat” prin tratat se exprimă,
de regulă, printr-un act solemn numit ratificare (v. infra).
5) Intrarea în vigoare a tratatului, adică momentul din care îşi produce efectele
obligatorii în raporturile reciproce reglementate de părţi este stabilită prin
clauzele finale. În absenţa eventuală a unor asemenea clauze, efectele se
produc din momentul în care statul şi-a exprimat voinţa de a fi legat prin tratat.
CV - 1969 se referă şi la două forme speciale de intrare în vigoare: ratificarea
sau aderarea parţială şi aplicarea cu titlu provizoriu.
2.4.5. Publicitatea tratatelor. Publicitatea tratatelor este o chestiune relativ
nouă în DIP şi reprezintă un aspect relativ marginal al centralizării juridice.
Exigenţa publicităţii implică dezavuarea tratatelor secrete. În Pactul SN a fost
introdusă norma de la art. 18 care prevedea un sistem special de publicitate a
tratatelor prin înregistrarea la secretariatul Societăţii. O normă asemănătoare a
fost introdusă în art. 102 din Carta ONU. Neînregistrarea tratatelor nu ridică
însă probleme de validitate ci doar probleme de opozabilitate, în sensul că un
tratat neînregistrat nu este opozabil organelor ONU50.
2.4.6. Sistemul de rezerve al tratatelor. Rezerva este definită în mod curent
ca fiind declaraţia unui stat, produsă fie la semnarea unui tratat, fie în cadrul
procedurilor ulterioare de angajament, declaraţie prin care el înţelege să
excludă, în ce-l priveşte, anumite dispoziţii ale tratatului, sau să nu accepte
anumite obligaţii care ar inteveni ca o consecinţă a tratatului. Mai există un tip de
act juridic internaţional, pe care doctrina îl asimilează rezervei, aşa-numita
declaraţie interpretativă. Ea precizează sensul pe care statul angajat înţelege
să-l confere unor dispoziţii particulare din tratat. Asimilarea declaraţiei
interpretative cu rezerva la tratat se produce atunci cînd declaraţia are ca obiect
restrîngerea obligaţiilor asumate sau a obligaţiilor în curs şi produce, pe cale de
consecinţă, efecte similare efectelor rezervei.
Instituţia rezervei facilitează extensia spaţială a cîmpului de aplicare a normelor
tratatului, pentru că permite participarea unui număr cît mai mare de state la
tratat, chiar şi celor care şi-ar putea considera „interesele naţionale” puse în
discuţie de anumite reglementări particulare din cuprinsul tratatului. Este singura
„calitate” a instituţiei rezervei deoarece, aşa cum s-a subliniat, incovenientele
strict juridice sînt pînă la urmă cu mult mai redutabile decît beneficiile politico-juridice.
Din cîmpul de aplicare al instituţiei sînt excluse practic numai două
situaţii:
a) rezerva interzisă de tratat, în mod generic, atunci cînd tratatul declară
rezervele inadmisibile în general, sau, în mod particular, atunci cînd se declară
că la anumite dispoziţii ale tratatului nu pot fi formulate rezerve;
b) rezerva care este incompatibilă cu scopul şi obiectul tratatului.
50 v. R. Monaco, cit., p. 128.

32. 32
În principiu (dacă nu sîntem în situaţia unei rezerve expres autorizate de tratat),
rezerva trebuie acceptată de celelalte state contractante. Obiecţiunea la
rezervă, atunci cînd în textul ei efectul se stipulează expres, împiedică intrarea
în vigoare a tratatului între statul care a formulat rezerva şi cel care a formulat
obiecţiunea la rezervă. Obiecţiunea la rezervă trebuie formulată în termen de
douăsprezece luni de la data la care a fost primită notificarea rezervei. Statul
notificat trebuie să-şi exprime, în mod clar, intenţia de a bloca intrarea în vigoare
a tratatului cu statul autor al rezervei. Retragerea rezervelor şi a obiecţiunilor la
rezervă se poate face oricînd. Efectele juridice ale retragerilor se produc însă
numai de la notificarea lor către cealaltă parte, mai precis, din momentul în care
această parte a primit notificarea. Aceeaşi procedură a notificării este indicată şi
pentru retragerea obiecţiunii la rezervă. Conform art. 23 CV, rezerva,
acceptarea şi obiecţiunea se formulează în scris şi se comunică tuturor părţilor
la tratat. În situaţia în care tratatele creează un regim juridic obiectiv, aşa cum
este, de pildă, regimul instituit prin CEDO, obiecţiunile la rezerve sînt lipsite de
eficacitate51. Pentru că statele părţi la Convenţie nu pot, cu titlu de reciprocitate,
să modifice faţă de cetăţenii statului care a formulat o rezervă nivelul de
protecţie a drepturilor garantate de tratat.
În practica dreptului tratatelor întîlnim două categorii de rezerve: rezervele libere
şi rezervele negociate. Sistemul rezervelor libere (cele care sînt posibile asupra
oricărui paragraf din textul tratatului) disimulează întotdeauna o pluralitate de
tratate bilaterale (care pot fi foarte diferite ratione materiae) într-un singur tratat.
În categoria rezervelor negociate, se utilizează două forme: rezervele limitate şi
un sistem destul de ingenios, indirect, sistemul nucleului obligatoriu. Sistemul
rezervelor limitate, în măsura în care limitează aprioric numărul de
angajamente bilaterale care sînt disimulate în tratatelele multilaterale, reprezintă
indiscutabil un progres faţă de sistemul rezervelor libere. Sistemul nucleului
obligatoriu, utilizat la convenţiile declarative de principii politice ale Consiliului
Europei cum sînt Carta socială europeană sau Carta autonomiei locale,
impune două condiţii de angajament. O primă condiţie este acceptarea unui
număr minim general de paragrafe din numărul total şi o a doua condiţie este
ca acest minim general să includă un minim special, ales dintre paragrafele
considerate de către autorii convenţiilor ca expresii ale unor norme sau principii
fundamentale. Acest sistem, pe lîngă că menţine intactă „flexibilitatea”
convenţiilor, asigurînd realizarea scopului general, înlătură unul dintre
inconvenientele majore a sistemului de rezerve libere, admisibilitatea stipulării
unor rezerve la ratificarea tratatului.
Rezervele la convenţiile de codificare ridică cîteva probleme suplimentare. În
principiu, o convenţie de codificare ar trebui să fie indivizibilă, cu alte cuvinte
prezenţa rezervelor nu ar fi compatibilă cu scopul sau obiectul unui tratat de
codificare a dreptului cutumiar existent. Ţinînd însă cont de realitatea că orice
convenţie de codificare conţine şi dispoziţii noi care tind să „actualizeze” sau să
51 v. Gérard Cohen-Jonathan, Les réserves dans les traités institutionnels relatifs aux droits de l’hommes. Nouveaux
aspects européens et internationaux, RGDIP, 4/1996, p. 940.