istoria_dreptului_romanesc

1. MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
ISTORIA DREPTULUI ROMANESC
(Ciclul I)
1
AUTOR:
Grigore Pîrțac
dr. în șt.politice, conf. univ.
Inna Pascalu
mg. în drept, lector univ.
Veronica Bujor
mg. în drept, lector univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013

2. Tema 1. OBIECTUL DE STDIU AL ISTORIEI DREPTULUI ROMÂNESC
2
Obiectul şi metodele de studiu
Istoria dreptului românesc studiază apariţia şi evoluţia instituţiilor juridice naţionale pe parcursul
istoriei, urmând principalele etape de dezvoltare a dreptului naţional. Istoria dreptului românesc
oferă numeroase materiale studenţilor pentru a înţelege principalele noţiuni juridice, pentru a le
aborda sub diferite unghiuri de vedere, din perspectiva pluridisciplinarităţii şi complexităţii
fenomenelor sociale.
Studierea disciplinei Istoria dreptului românesc contribuie la educaţia juridică a studenţilor,
la sporirea nivelului de cultură juridică, realizând o tranziţie treptată de la materia predată în liceu la
cea de la Universitate.
Scopul disciplinei nu rezidă numai în acumularea de cunoştinţe privind sistemul de drept
naţional pe parcursul istoriei, dar urmăreşte şi aplicarea acestora în practică, prin evaluarea unor
modele ce s-au dovedit a fi eficiente sau dimpotrivă ineficiente în organizarea societăţii umane şi
reglementarea juridică a principalelor relaţii sociale
Istoria dreptului românesc formează la studenţi aptitudinile de a evalua dreptul ca un sistem
dinamic, strâns legat de necesităţile vieţii sociale, de nivelul de dezvoltare economic, politic, de
tradiţii şi mentalitate naţională, de nivelul de cultură a comunităţii naţionale. Aceste aptitudini ajută
pe viitorii jurişti să devină persoane multilateral dezvoltate, să aibă o viziune de ansamblu asupra
sistemului de drept, să evite formalismul excesiv şi analizele dogmatice.
Aplicarea diverselor metode de studiu şi modalităţi de a aborda fenomenul juridic îi ajută pe
studenţi să asimileze materia predată şi îi pregăteşte pentru însuşirea disciplinelor de ramură, iar în
calitatea lor de viitori jurişti - să înţeleagă mai bine ramurile dreptului contemporan din Republica
Moldova pentru a putea participa cât mai efectiv la procesele de elaborare şi realizare a dreptului în
concordanţă cu rigorile statului de drept.
Istoria statului şi dreptului studiază instituţiile politico-juridice româneşti, din punct de vedere
istoric, de la origini şi până în prezent, fapt care denotă caracterul interdisciplinar al acestei
discipline care are multe tangenţe atât cu istoria, cât şi cu dreptul. Statul şi dreptul sunt elemente de
suprastructură generate de baza economică a societăţii umane într-o anumită etapă a dezvoltării
acesteia. Istoria statului şi dreptului îşi propune să urmărească evoluţia în timp a statului şi
dreptului, încercând să evidenţieze specificul fiecărei epoci istorice în parte..
Folosit în ştiinţă, termenul de metodă presupune modul de cercetare şi de transformare a relaţiei
obiective. Deci, metoda reuneşte un ansamblu de operaţii intelectuale (ce constă din principii şi
norme), care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui
fenomen. Preocuparea pentru recunoaşterea metodei a facilitat apariţia ştiinţei despre metodă -
metodologie. Metodologia reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigaţii, deduse
din sistemul celor mai generale legi obiective. Metoda este un anumit principiu metodologic
(metodă particulară) sau un procedeu tehnic anumit (metodă individuală). Printre principalele
metode ale investigaţiilor juridice, pot fi menţionate: metoda istorică, metoda logică, metoda
comparativă, metoda experimentală, metoda analitică, metoda sociologică, metoda statistică etc.

3. Metoda istorică. Ştiinţele juridice cercetează dreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică, studiind
mediul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţa, cum sunt:
tipul de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului etc. Pentru cunoaşterea
sistemelor de drept, juristului îi sunt extrem de utile concluziile istoricului, după cum istoricii
trebuie să se aplece asupra documentului juridic.
Metoda logică. Este în strânsă legătură cu metoda istorică. Aplicarea metodei logice în studierea
problemelor dreptului este deosebit de utilă, deoarece puterea de stat, sistemul organelor statale,
corelaţia dintre ele sunt stabilite în conformitate cu un model raţional, iar activitatea de elaborare a
dreptului, precum şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic.
Metoda comparativă. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor specifice,
a instituţiilor şi normelor acestora, au determinat chiar în unele sisteme de învăţământ juridic
recunoaşterea existen ţei unei ramuri ştiinţifice - ştiinţa Dreptului comparat.
Metoda experimentală (experimentul). Fiind proprie ştiinţelor exacte, uneori, ea se foloseşte şi în
domeniul dreptului. Experimentul poate fi făcut atât în laborator (în special, în domeniul
criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi experimentarea pe teren (cu precădere, în domeniul
reglementării juridice).
Metoda sociologică. Existenţa dreptului este legată de viaţa socială. Toate fenomenele juridice sunt
fenomene sociale. Folosirea sondajului de opinie sau a anchetei sociologice a contribuit la
conturarea sociologiei juridice ca disciplină de sine stătătoare, care se predă la multe facultăţi de
drept. Numai ţinând cont de acestea şi alte metode, putem dobândi rezultate noi, valoroase şi utile în
procesul de studiere a fenomenului juridic.
Rolul şi locul Istoriei dreptului românesc în sistemul ştiinţelor istorice şi juridice
Istoria statului şi dreptului românesc este o ştiinţă de orientare socio-umanistică, care studiază
legităţile generale de apariţie şi dezvoltare a statului şi dreptului, precum şi elementele principale
ale ramurilor de bază de drept din Republica Moldova. Conform caracterului său, ea se manifestă ca
o ştiinţă juridică, de drept şi ocupă un loc distinct în sistemul ştiinţelor sociale atât prin specificul
metodelor sale de studiere, cât şi prin obiectul său de cercetare, care este realitatea juridică, parte
integrantă a relaţiei sociale.
Cu certitudine, statul şi dreptul au, mai mult ca oricând, o importanţă vitală pentru dezvoltarea
europeană a societăţii, pentru poporul nostru, pentru fiecare cetăţean, în parte, motiv pentru care, în
sistemul de învăţământ universitar din ţările civilizate, studierea istoriei dreptului şi educarea
conştiinţei juridice ocupă un loc important. în condiţiile de democratizare a societăţii şi pregătirii de
integrarea europeană, fiecare tânăr trebuie să tindă spre cunoaşterea mecanismelor de bază ale
reglementării vieţii juridice a societăţii, a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor sale, organele de
ocrotire a normelor de drept trebuie să aibă o viziune clară despre corelaţia dintre drept şi putere,
drept şi stat, despre necesitatea creării statului de drept. Aceste şi alte probleme vor fi studiate în
cadrul disciplinei Istoriei statului şi dreptului românesc.
3

4. Cursul dat are menirea de a familiariza tineretul studios cu principalele noţiuni ce vizează
problemele generale ale dreptului şi statului, ale ramurilor de bază ale sistemului de drept al
Republicii Moldova, fapt de mare importanţă în formarea viitorilor specialişti.
Studiul conceptelor, categoriilor, principiilor şi noţiunilor de bază ale statului şi dreptului este
realizat de Istoria statului şi dreptului românesc. Aceste noţiuni şi concepte sunt fundamentate pe
baza datelor, ştiinţelor juridice de ramură şi ştiinţelor juridico-istorice, ce cuprind caracterele proprii
şi permanente ale fenomenului juridic. Concomitent, Istoria statului şi dreptului românesc, ca ştiinţă
generală despre stat şi drept, se înscrie în ea, alături de alte ştiinţe juridice, care studiază atât legile
obiective, cât şi normele juridice сuprinse în actele normative în vigoare, din ţara noastră.
Istoria Statului şi Dreptului Romanesc se afla în strânsă legătură cu alte ştiinţe precum Istorii
diplomaţiei, Istoria filosofiei, Istoria doctrinelor sociale, Istoria doctrinelor economice, Istoria
religiilor.
Făcând parte din categoria ştiinţeloi diipre societate, Istoria dreptului românesc prezintă
Interdependenţă cu ştiinţele istorice: Istoria României, arheologia, paleografia, epigrafia,
sigilografia, heraldica, mimr.matn a, arhivistică, genealogia etc. Istoria dreptului românesc se
loluscşle de datele furnizate de alte ştiinţe care sunt consideraţi auxiliare din perspectiva disciplinei:
geografia, pentru ci niccluii geografic este un factor important în dezvoltarea smielAţu, filologia,
întrucât etimologia şi evoluţia cuvintelor Iu timp .i|ui.i la înţelegerea transformării conceptelor;
etnogrtflli deoarece se ocupa cu studiul vieţii populaţiilor.
4
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

5. 5
Tema 2.STATUL ȘI DREPTUL GETO-DAC
Organizarea social-politică a geto-dacilor în timpul democrației militare. Organele centrale
ale statului dac
In antichitate, Dacia era ţara locuită de geto-daci, care erau împărţiţi într-un număr mai mare de
triburi şi ocupau teritoriul cuprins între: râul Tisa (vest),râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre
(sud) şi Carpaţii Păduroşi (nord). în anumite părţi, chiar depăşeau aceste hotare: spre est peste
Nistru, „înaintând până spre Bug", iar spre vest, „ajunseseră până la Dunărea panonică".
Conform informaţiilor rămase de la geograful antic Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (şi
indică râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare şi până la
Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea
Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii" şi că „elenii iau socotit pe geţi de neam
tracic". Şi Dio Cassius, după ce precizează că regele get Burebista i-a zdrobit pe boii conduşi de
regele Critasir, mai apoi afirmă că Critasir a fost învins de daci, ceea ce întăreşte faptul că numele
de geţi şi daci sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi popor. în concluzie, se poate afirma, cu
certitudine, că dacii sau geţii sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor.
Herodot. în Istoriile sale, a descris campania regelui persan Darius I din anul 514 î.Chr., la nord de
Dunăre împotriva sciţilor, unul dintre triburile tracice, înspăimântate de puterea militară a perşilor,
neamurile tracice s-au supus, unul după altul, cu excepţia geţilor care, deşi au opus „o rezistenţă
îndărătnică, fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci". Această
mărturie este foarte importantă, deoarece faptul că geţii au opus rezistenţă ne face să credem că,
încă în această perioadă, existau forme de organizare politică a geţilor (uniuni de triburi), capabile
să lupte împotriva unui duşman atât de puternic ca Darius.
Persistenţa uniunilor geto-dacice este confirmată şi mai târziu. Astfel, în anul 335 î.Chr., geţii, după
cum mărturiseşte istoricul Arrian,au avut de înfruntat un alt vestit comandant de oşti al antichităţii,
regele macedonean Alexandru cel Mare, care a hotărât să-i pedepsească pe geţi, deoarece aceştia îi
ajutau pe tribali să-i înfrunte pe macedoneni. Arrian mărturiseşte că după ce a debarcat la nordul
Dunării şi a ajuns pe teritoriul locuit de geţi, armata macedoneană a străbătut imense lanuri de grâu
şi a trebuit să înfrunte armata getă formată din patru mii de călăreţi şi zece mii de pedestraşi. în
cetatea getă, cucerită după înfrângerea geţilor, Alexandru a găsit produse meşteşugăreşti atât de
preţioase încât au fost transportate în Macedonia.
La sfârşitul secolului IV - începutul secolului III î.Chr., este atestată existenţa unei formaţiuni
statale geto-dacice condusă de regele Dromihete. El a trebuit să se lupte cu Lisimah, unul dintre
urmaşii lui Alexandru cel Mare. Conflictul care a izbucnit în anul 300 î.Chr. s-a încheiat în anul 292
î.Chr., când armata macedoneană a fost înfrântă de către geţi, iar regele Lisimah a căzut prizonier.
Dromihete a convins Adunarea poporului, care cerea ca Lisimah să fie omorât, că este mai bine ca
acesta să rămână în viaţă. Căci, dacă el ar fi ucis, numaidecât alţi regi vor ocupa locul lui Lisimah şi

6. vor fi pentru geţi o primejdie şi mai mare. Dimpotrivă, dacă Lisimah ar rămânea în viaţă, el va purta
recunoştinţă devenind aliatul geţilor.
Acest episod arată că societatea geto-dacică a depăşit stadiul simplei „democraţii militare", aflându-se
într-o formă de organizare statală incipientă, întrucât opinia şi puterea regelui aveau prioritate în
faţa Adunării poporului înarmat, care nu mai putea lua hotărâri şi rămăsese un organ pur
consultativ.
Din secolele III-II î.Chr., avem ştiri despre doi regi geţi, care îşi exercitau influenţa asupra oraşelor
greceşti de pe malul Mării Negre, Zalmodegicos şi Rhemaxos.
De la istoricul Justinus ne-a parvenit o relatare despre luptele geţilor, conduşi de regele Oroles, cu
bastarnii, un trib germanic. întrucât geţii au pierdut în una din bătălii, regele i-a pedepsit pe ostaşi să
fie servitorii soţiilor lor, ceea ce era, la acea epocă o mare umilinţă. Ei au fost iertaţi de pedeapsă
numai după ce i-au înfrânt pe bastarni.
Din cele relatate mai sus, se pot trage concluzii sigure cu privire la stadiul de dezvoltare a societăţii
geto-dacice în epoca istorică a secolului IV î. Chr. în primul rând, devine foarte clar că geto-dacii
erau o populaţie sedentară a căror ocupaţie principală era agricultura, de asemenea, geto-dacii aveau
oşti puternice, înălţau construcţii impunătoare etc. Totodată, există o serie de mărturii scrise şi
materiale ce atestă o puternică dezvoltare a meşteşugurilor, a producţiei şi a schimbului de mărfuri.
Dar cu toate că, începând din secolul IV î.Chr., sunt menţionate puternice formaţiuni militare şi
cetăţi aflate sub conducerea unor regi puternici, societatea geto-dacă nu cunoaşte încă în această
perioadă organizarea statală, ci se află doar în stadiul uniunilor de triburi, bazate pe democraţia
militară. Observăm, însă, că începând din secolele III-II î.e.n., această democraţie militară, această
putere a poporului, se micşorează, în schimb, creşte necontenit autoritatea şi puterea regilor, care
deşi nu sunt încă şefi ai unor state, ci numai şefi militari ai unor uniuni de triburi, şi sunt aleşi şi
revocaţi de către Adunarea poporului, exercitând atribuţiile încredinţate de această adunare, tind
totuşi să permanentizeze, să păstreze această poziţie, ba chiar să o transmită prin moştenire..
In această perioadă, relaţiile dintre geto-daci erau reglementate prin norme de conduită, care nu
aveau caracter juridic (nu erau legi), dar erau respectate de bună voie de către toţi membrii
societăţii. Toate triburile care locuiau în spaţiul carpato-danubiano - pontic aveau, în general,
aceleaşi obiceiuri.
Statul unitar dacic în vremea lui Burebista şi Decebal
Către sec. I î. Chr., procesul de trecere de la orânduirea gentilică la organizarea politico-statală a dus
la formarea statului lui Burebista, care a înfăptuit unificarea triburilor geto-dacice într-un stat
aparte.
Premisele care au favorizat apariţia statului geto-dac au fost următoarele:
-trecerea la o economie de schimb monetar (în această perioadă, se intensifică circulaţia monedelor
greceşti, romane şi a monedei proprii a geto-dacilor);
6

7. -dorinţa aristocraţiei de a-şi întări supremaţia în societatea geto-dacică;
-constituirea unui sistem religios propriu (acum apar primele zeităţi geto-dacice);
-relaţiile strânse cu lumea elenistică, aceasta din urmă oferind un model superior de organizare
social-politică.
7
-influenţa conjuncturii externe
-personalitatea lui Burebista.
Această situaţie a determinat unificarea grabnică a triburilor geto-dacice către prima jumătate a
secolului I î.Chr.).
Statul lui Burebista cuprindea teritoriul de la lanţul Balcanilor până la Bug, de la Dunărea de mijloc
până la mare. Capitala statului lui Burebista n-a fost identificată. Unii susţin că capitala era Argeş,
alţii Munţii Orăştiei (Costeşti).
Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Instituţia regalităţii a tins să devină ereditară. Principiul
eredităţii nu era absolut, întrucât puteau veni la succesiunea tronului fraţii regelui şi marele preot.
Regele era conducătorul militar şi judecătorul suprem, dar putea fi şi mare preot; disocierea puterii
regale de cea religioasa nu era un principiu obligatoriu, ba dimpotrivă, ele puteau fi reunite unicefal.
In cadrul statului dac, autoritatea religioasă avea un rol deosebit de important, întrucât, în
spiritualitatea dacică, se considera că atât puterea regelui, cât şi legile sunt de origine divină. în
exercitarea atribuţiilor sale, regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus voinţei sale.
Din puţinele izvoare istorice, se deduce indirect faptul că teritoriul statului era împărţit în unităţi
administrativ-teritoriale, dar şi faptul că au existat două categorii de dregători locali: cei care
exercitau atribuţii de ordin administrativ, iar alţii care deţineau comanda armatelor aflate pe
teritoriul statului.
în această perioadă, are loc o intensă stratificare socială. Clasa dominantă este aristocraţia, numiţi
tarabostes sau piliaţi, având ca semn distinctiv o căciulă de piele, pe care o purtau pe cap. Restul
persoanelor erau comiţii, care umblau cu capul dezgolit. Ei erau producători agricoli supuşi
aristocraţiei. Comiţii erau supuşi la diverse forme de tribut şi prestau servicii militare.
După moartea lui Burebista (a. 44 î. Chr.), care se presupune că a murit în urma unui complot, statul
geto-dac se fărâmiţează în patru părţi, iar pe la anul 29 î. Chr. existau chiar cinci părţi. Alţi regi care
au urmat după Burebista şi au rezidat la Sarmizegetusa au fost Comosicus, Coryllus (Scorilo),
Duras şi, în fine, Decebal, care a preluat puterea în anul 87 după Chr., după ce Duras a abdicat,
cedându-i domnia de bună voie.
Decebal reuşeşte să refacă unitatea politică a dacilor, care includea aceleaşi teritorii ca şi statul lui
Burebista, reşedinţa fiindu-i la Sarmisegetuza. în urma conflictelor armate dintre daci şi romani din
anii 85-88, se încheie o pace favorabilă dacilor, dar înjositoare pentru romani. în urma războaielor
daco-romane, dintre anii 101-102 şi 105-106, Decebal este înfrânt, iar Dacia este transformată în

8. provincie romană. Această nouă etapă în istoria Daciei va fi marcată de romanizarea propriu-zisă a
geto-dacilor şi impunerea legislaţiei romane.
Elementele de drept la daci înainte de cucerirea romană
Legislaţia geto-dacă. Odată cu formarea statului geto-dac, au apărut normele juridice care au
înlocuit obiceiurile (cutume) practicate în perioada democraţiei militare. Totuşi, unele vechi
obiceiuri, care erau utile şi convenabile clasei dominante (tarabostes), au fost preluate şi sancţionate
de către stat. Majoritatea normelor juridice aveau un caracter religios, ceea ce arată legătura strânsă
între puterea politică şi cea religioasă.
Capacitatea juridică a persoanelor. Societatea geto-dacă nu s-a abătut de la structura tipică
antichităţii, diferenţiind persoanele în categorii sociale. Nobilii (tarabostes sau pileaţi), formau baza
de alegere a regilor şi a preoţilor. Oamenii de rând (comaţi sau capilati) aveau capacitate juridica
restrânsă, se pare numai în ceea ce priveşte dreptul public: accesul lor la demnităţile de rege şi preot
nu era posibil. De notat că ei nu erau o categorie dispreţuită. A treia categorie o formau sclavii
(daoi) atestaţi în număr mic. Caracterul patriarhal al sclaviei presupune un regim diferit de cel
clasic. Aşadar, ei erau folosiţi, de regulă, la activităţile domestice, iar robul era asimilat unui
membru inferior al familiei.
Pe lângă dreptul nescris (obiceiurile), în statul geto-dac, s-a elaborat şi un sistem de legi. Atât
Strabon, cât şi Iordanes afirmă că legile geto-dacilor au fost adoptate în vremea lui Burebista, care
invoca faptul că i-au fost inspirate de către zei. Prin aceste legi, nu s-a făcut o simplă codificare a
obiceiurilor, ci s-au introdus norme de drept noi, căci ele cuprindeau porunci ale regelui. Regele a
recurs la autoritatea religiei, deoarece astfel se putea face mai uşor ascultat de popor. Autorii antici
mai afirmă că regii daci căutau, prin înşelăciune şi magie, să întreţină în conştiinţa poporului teama
de zei, pentru a asigura respectarea legilor.
Instituţii juridice. Instituţiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne sunt cunoscute în
amănunt datorită faptului că textele vechilor legi nu au ajuns până la noi. Dar, pe baza unor izvoare
istorice mai ales, le putem reconstitui în liniile lor generale.
In primul rând, trebuie menţionat faptul că, odată cu extinderea relaţiilor sclavagiste, s-a accentuat
inegalitatea de avere şi s-a constituit marea proprietate privată funciară, care coexista cu
proprietatea obştească (comună). în ceea ce priveşte casa, ograda, uneltele de muncă, cirezile şi
turmele de animale, acestea au fost private.
Se pare că geţii aveau atât ogoare nehotărnicite (comune), cât şi hotărnicite (private). Cele
hotărnicite erau repartizate membrilor obştii pe un an, fie prin tragerea la sorţi, fie prin decizia
sfatului bătrânilor. Roadele aparţineau celor care le cultivau, spre deosebire de comunitatea
gentilică, în care roadele aparţineau în întregime comunităţii. Dezvoltarea economică a societăţii
geto-dace necesita anumite norme (reguli) privind obligaţiile. în urma săpăturilor arheologice, s-au
descoperit hambare pentru depozitarea cerealelor şi ateliere de fabricat unelte şi arme, care, prin
capacitatea de înmagazinare şi de producţie, demonstrează că cele produse nu erau destinate numai
8

9. pentru a asigura nevoile consumului intern. O mare parte din produse erau destinate schimbului,
comercializării. Dovadă a unui comerţ activ este şi răspândirea denarului roman, monedă universală
a vremii. Dovezile referitoare la schimburile comerciale şi la circulaţia monedei demonstrează, în
mod sigur, existenţa unor norme corespunzătoare obligaţiilor şi contractelor.
Familia. De la istoricii antici, ne-au parvenit informaţii valoroase cu privire la organizarea familiei.
Informaţiile sunt contradictorii: după unii antici, familia la geţi era poligamă. în schimb, Horaţiu şi
Ovidiu, buni cunoscători ai societăţii geto-dacice, nu au semnalat nimic despre o eventuală
poligamie. Mai mult, Columna lui Traian, prezentând scene din viaţa geto-dacilor, înfăţişează
fiecare bărbat dac însoţit de o singură femeie. Nu putem concluziona că a existat o evoluţie a
instituţiei căsătoriei de la poligamie la monogamie sau că s-au cunoscut ambele forme (cetăţenii
înstăriţi practicând poligamia, iar cei de rând monogamia). Poligamia a constituit o formă a
căsătoriei la diferite popoare; este important că, în culmea civilizaţiei, familia dacă a fost
monogamă, situaţie conformă cu echilibrul biopsihic al fiinţei umane. Din acestea rezultă că familia
era monogamă.
Căsătoria la geto-daci, ca şi la alte popoare vechi, se încheia prin cumpărarea soţiei de către bărbat
de la părinţii fetei. Cu cât era mai frumoasă şi castă fata, cu atât preţul era mai mare. Preţul cel mai
mare nu-1 oferea decât un om bogat, prefigurându-se astfel şansa ca o fată frumoasă, dar de condiţie
socială modestă, să devină soţia unuia dintre membrii aristocraţiei tribale (tarabostes). Pentru fetele
urâte sau uşuratice, din contra, se căuta cu bani (zestre) cineva, care să le ia de soţie. Horaţiu
proslăvea fidelitatea soţiilor geto-dace, arătând că infidelitatea se pedepsea cu moartea. De
asemenea, Horaţiu menţiona că familia era patrilocală, adică soţia locuia la soţ, şi patrilinearâ,
descendenţa stabilindu-se după tată, copiii rămânând în familia acestuia şi după moartea mamei, şi
fiind îngrijiţi de mama vitregă.
Ovidiu descria starea de subordonare şi inferioritate a femeilor daco-gete, viaţa cărora era foarte
grea. Potriviţi obiceiului timpului, ele trebuiau să lucreze pământul, să pască vacile şi oile, pe scurt,
să slujească într-un mod care nu le diferenţia de sclavi.
Averea se transmitea prin moştenire în cadrul familiei, prin dispoziţii orale. încă Herodot scria că
feciorii puteau primi parte din averea părintelui. Astfel, trebuie menţionat că existenţa proprietăţii
private şi a familiei monogame a contribuit la apariţia unui sistem succesoral menit să asigure
trecerea patrimoniului familiei urmaşilor direcţi.
In domeniul dreptului penal, principalele dispoziţii vizau apărarea statului şi a proprietăţii private.
Astfel, normele dreptului penal vin să-i sancţioneze pe toţi cei care s-ar împotrivi noii orânduiri
politice instaurate. Versurile unor istorici antici ne amintesc despre pedeapsa cu moartea.
Printre infracţiunile cel mai grav pedepsite, era încălcarea interdicţiilor religioase. Deşi formal
atribuţiile realizării justiţiei au fost preluate integral de către organele statului, în practică, mai ales
în cazurile de vătămare corporală, a continuat să se aplice şi sistemul răzbunării sângelui. Ovidiu
scria că, în dispreţul legilor, geţii îşi fac singuri dreptate. Prin urmare, răzbunarea personala era în
contradicţie cu prevederile legilor. Prin pedeapsa capitală se sancţionau adulterul, omorul, acuzaţiile
false, posibil şi jurământul fals.
9

10. Organizarea activităţii juridice a fost una din preocupările centrale ale statului dac. Iordanes,
referindu-se la regele geto-dac Comosycus, arată că acesta se ocupa de organizarea şi
judecarea proceselor. Dar trebuie spus că Comosycus era în acelaşi timp şi mare preot, aşa încât nu
putem spune exact cine exercita atribuţiile de ordin judiciar, regele sau marele preot.
Cunoscând intensa activitate diplomatică desfăşurată de către statul dac, nu trebuie să ne surprindă
existenţa unor norme de drept internaţional. Cu ocazia încheierii unor tratate cu alte state, preoţii
geto-daci u tilizau anumite rituale.
10
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

11. Tema 3. INSTUTUȚII JURIDICE DIN DACIA ROMANĂ
Consecințele cuceririi Daciei de către Imperiul Roman
Cel de-al doilea război daco-roman (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal şi sinuciderea
acestuia, regatul său fiind cucerit şi transformat în provincia romană Dacia.. Detaliile războiului au
fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian
construită la Roma. Ulterior Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza.
Astfel, el dă o lex provinciae (lege provincială), care fixa forma de organizare, conducerea,
hotarele, trupele şi impozitele.
Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată
pentru o perioadă scurtă (107-256), Dacia a fost provincia cu cea mai intensă colonizare, iar latina
s-a impus în toate domeniile vieîii sociale.
In perioada în care au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut
mai multe organizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărţiri, fie că au fost
abandonate diferite teritorii. Astfel, în anul 106 d.Chr., Traian cucereşte Dacia, transformând-o în
provincie romană. Teritoriul acestei provincii a cuprins Transilvania, Banatul, Oltenia şi vestul
Munteniei. Alte teritorii, este vorba de restul Munteniei şi sudul Moldovei, au fost incluse în cadrul
provinciei Moesia Inferior. în acelaşi timp, trebuie spus că o mare parte dintre daci au rămas în
afara provinciei, este vorba despre cei care locuiau, la est de Carpaţi şi în regiunile din nordul şi
nord-vestul Transilvaniei, aşa-numiţii daci liberi. Deşi teritoriul Daciei nu a ajuns în întregime sub
stăpânirea romană, influenţele civilizaţiei romane s-au manifestat şi dincolo de provincia imperială.
Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staţionând
în castrele din Alba Iulia şi Ulpia Traiana Sarmisegetuza au avut influenţă şi asupra altor teritorii.
Colonişti din toate provinciile romane au fost aduşi în Dacia. De asemenea şi mulţi daci fugiţi în
alte zone ale Daciei au revenit. Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni oraşele
principale, în timp ce un al patrulea, numit „Traian", traversa Carpaţii şi intra în Transilvania prin
trecătoarea Turnu Roşu. Principalele oraşe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiană Sarmizegetusa
(astăzi Sarmizegetusa, Judeţul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, Judeţul Alba), Napoca (azi
Cluj-Napoca, Judeţul Cluj) şi Potaissa (azi Turda, Judeţul Cluj).
In anul 117, după moartea lui Traian, ca urmare a unei mari răscoale organizate de dacii subjugaţi,
noul împărat, Hadrian (117-138), împarte teritoriul Daciei în trei provincii distincte: Inferior,
Superior şi Porolissensis. Ultima reorganizare a Daciei a avut loc în 168 când împăratul Marcus
Aurelius (161-180), a contopit Dacia Inferioară cu Dacia Superioară şi a format provincia Dacia
Apulensis. După un an, a desprins din Dacia Apulensis o parte din teritoriu şi i-a dat numele de
Dacia Malvensis.
11

12. 12
Instutuții de stat ale provinciei romane Dacia
In fruntea provinciei, a fost numit un guvernator, reprezentant al împăratului, cu titlul de legatus
Augusti pro praetore. Având rang consular, guvernatorul exercita, la nivel central, atribuţii militare,
administrative şi judecătoreşti. Alături de guvernator, în provincie, activa şi adunarea provincială
sau consiliul celor trei Dacii, formată din delegaţi ai oraşelor şi prezidată de preotul provinciei, care
se întrunea o dată pe an la Ulpia Traiană Sarmizegetusa.
Atribuţiile de conducere politică, administrativă sau juridică ale acestei adunări erau reduse,
limitându-se, în general, la discutarea problemelor de interes general privind interesele oraşelor şi
ale provinciilor şi la susţinerea acestor interese în faţa administraţiei imperiale. Adunarea se mai
ocupa de întreţinerea cultului împăratului, de ridicarea monumentelor celor care făcuseră binefaceri
provinciei etc.
In Dacia romană, au existat două categorii de aşezări: urbane şi rurale. Oraşele se împărţeau în
colonii şi municipii. Coloniile erau centre urbane în care locuiau cetăţenii romani cu drepturi civile
şi politice depline, de obicei, foşti ostaşi care se stabileau în provincie. Cinci dintre oraşele din
Dacia au avut acest statut: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna.
Municipiile (Porolissum, Dierna, Tibiscum, Apulum sau Malva) erau inferioare coloniilor, acestea
bucurându-se de drepturi dobândite în schimbul unor obligaţii, ca urmare a integrării lor în viaţa
politică a statului cuceritor. Cu o singură excepţie, oraşele din Dacia romană au fost vechi aşezări
ale autohtonilor, ridicate succesiv la gradul de municipii şi, doar unele din ele, la cel de colonii.
Singurul oraş întemeiat exclusiv de romani este Ulpia Traiană, . acest oraş fiind sediul
administraţiei provinciei.
Organizarea şi conducerea oraşelor din Dacia era asemănătoare cu a celorlalte oraşe din Imperiul
Roman, fiind exercitată numai de cetăţeni romani. în fruntea coloniilor şi municipiilor, se afla un
consiliu numit ordo decurionum, numărul membrilor săi (decurionii) fiind stabilit în dependenţă de
numărul cetăţenilor romani (între 30 şi 50). Magistraţii se alegeau pe un an şi posedau atribuţii
administrative, financiare şi judecătoreşti. Atribuţiile administrative şi judecătoreşti erau exercitate
cu ajutorul edililor şi chestorilor. Primii dintre aceştia (edilii) aveau funcţii poliţieneşti, chestorii
(questor), în schimb, se ocupau cu încasarea impozitelor şi a taxelor.
. Cele mai importante unităţi administrative, care depindeau de oraşe, erau ţinuturile (territoria). Cea
mai mare parte a populaţiei dacice trăia în localităţi rurale, organizate fie după modelul roman, fie
în forma tradiţională a obştilor teritoriale. Satele care erau organizate după model roman se
împărţeau în două categorii: pagi şi viei. Pagi erau satele care se aflau pe teritoriile ce depindeau de
colonii şi erau conduse de un prefect (praefectus) care, în acelaşi timp, era şi decurion al coloniei de
care depindea satul respectiv, prin urmare, pagi nu aveau o conducere proprie, fiind dependente de
colonia pe teritoriul căreia se aflau.
Viei erau satele care se aflau în afara teritoriilor coloniilor sau în regiuni lipsite de oraşe. Spre
deosebire de pagi, viei, deşi erau organizate tot după modelul roman, erau locuite atât de cetăţeni
romani, cât şi de peregrini.

13. Instituţiile juridice în Dacia Romană. Tăblițele cerate din Transilvania
Izvoarele dreptului. Odată cu instaurarea stăpânirii romane în Dacia, pe lângă dreptul local nescris,
a început să se aplice dreptul roman scris. Trebuie menţionat că dreptul local putea fi aplicat doar în
măsura în care nu venea în contradicţie cu principiile generale ale dreptului roman. Astfel, la
început, dreptul dacic şi cel roman s-au aplicat paralel pentru ca mai apoi, în cadrul unui proces de
interpătrundere şi influenţare reciprocă, să ia naştere un sistem de drept nou, cel daco-roman.
Conform concepţiei romane, fiecărei categorii de persoane (cetăţeni romani, latini, peregrini) îi
corespundeau anumite norme juridice. Astfel, în relaţiile dintre cetăţenii romani se aplica dreptul
civil (ius civile). Cetăţenii romani aveau drepturi depline politice şi civile. Ei dispuneau de o serie
de drepturi: de a candida la o magistratură, de a încheia o căsătorie valabilă după legile romane, de a
face parte din legiunile romane, de a face testament conform dreptului roman, de a încheia acte
juridice potrivit dreptului roman etc.
Latinii locuiau în municipii, în pagi sau viei sau chiar în colonii, dar aveau un regim juridic inferior
faţă de cel al cetăţenilor romani. Ei dispuneau doar de dreptul de a încheia acte juridice potrivit
dreptului roman (ius comercium). Latinii care locuiau în provinciile romane erau incluşi în
categoria latinilor fictivi, deoarece aveau condiţia juridică a latinilor coloniari (cei care locuiau în
Italia), dar întrucât ei nu erau rude de sânge cu romanii, nu erau, prin urmare, latini şi în sens etnic.
Din categoria peregrinilor făceau parte toţi locuitorii liberi din Dacia romană, atât autohtonii, cât şi
străinii care nu erau cetăţeni romani sau latini. Peregrinii puteau aplica între ei vechiul drept, dar, în
relaţiile dintre ei şi latini sau cetăţenii romani, ei puteau folosi o diviziune a dreptului roman (ius
gentium). Această diviziune a dreptului roman era mult mai evoluată faţă de dreptul civil, întrucât
nu presupunea gesturi rituale sau forme solemne, ci se baza pe libera manifestare a voinţei
persoanelor.
In anul 212 d.Chr., împăratul Caracala a emis un edict prin care a acordat cetăţenia romană tuturor
locuitorilor provinciilor cu excepţia peregrinilor deditici.
Familia şi căsătoria. Inițial, familia romană se axa în jurul puterii lui pater familias. Ulterior, odată
cu diminuarea puterii lui pater familias, în locul rudeniei agnatice, se impune definitiv rudenia de
sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât şi pe linie feminină. încă din anul 118, se recunoaşte
dreptul de moştenire între mamă şi copil. Cât priveşte căsătoria, dacă la început a fost cunoscută
doar căsătoria sine mânu, mai târziu, după războaiele punice, s-a impus şi căsătoria cum mânu (fără
putere părintească), soţia păstrându-şi legăturile de rudenie cu vechea familie, singura condiţie a
încheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinţa de a se căsători) şi honor matrimonii (convieţuirea
matrimonială). Legea Miciei prevedea că, dacă o cetăţeană romană se căsătorea cu un peregrin,
căsătoria nu era valabilă
Dreptul de proprietate. În timpul administrației romane au existat două forme de proprietate
asupra pământului: provincială şi quiritară. Proprietar al pământurilor provinciale se considera statul
în persoana împăratului, în timp ce indivizii puteau avea doar drept de posesiune. Posesorii
exercitau o stăpânire reală asupra pământului, transmiţând loturile de pământ personale prin
13

14. moştenire, încheind contracte care aveau ca obiect pământul etc. în virtutea dreptului său suprem de
proprietate, statul roman percepea de la posesori impozitul funciar.
Deşi statul roman era, potrivit unei reguli străvechi, proprietarul pământurilor provinciale (ager
publicus), acestea din urmă erau stăpânite în fapt de autohtoni. Ba mai mult, în anul 199, s-a
instituit prescripţia de lungă durată (prescripţie longi temporis). în baza sa, cel care posedase zece
ani între prezenţi şi douăzeci de ani între absenţi pământul, putea respinge cu succes acţiunea de
revendicare a lotului său. Astfel, acţiunea intentată de către reclamant după trecerea celor zece sau
douăzeci de ani era respinsă cu succes de către posesorul pământului.
Locuitorii coloniilor, cetăţeni romani care se bucurau de ius italicum, aveau drept de proprietate
quiritară, deoarece solul coloniilor date era asimilat cu cel din Italia. Prin urmare, solul dat putea
deveni obiect de proprietate quiritară (romană).
Locuitorii liberi din Dacia, pe lângă proprietatea provincială aplicabilă numai solului, au exercitat şi
proprietatea peregrină asupra altor lucruri, aspect reglementat de ius gentium sau de dreptul geto-dac.
Tăblițele cerate din Transilvania sunt formate din trei mici tăbliţe de brad legate împreună
asemenea unei cărţi. Pe părţile exterioare nu era scris nimic, părţile interioare erau uşor scobite şi
unse cu un strat de ceară pe care se aplicase cu vârful unui stilet o scriere cu litere cursive. Aceste
triptice au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 la Roşia Montană din Transilvania şi au fost
cercetate cu mare interes datorită informaţiilor preţioase pe care le oferă cu privire la multiplele
aspecte ale vieţii economice, sociale şi juridice din provincia romană Dacia. Din numărul total de
25 de tăbliţe, care au fost descoperite, doar 14 au putut fi descifrate, celelalte 11 au rămas
indescifrabile datorită deteriorării. Cele 14 tăbliţe descifrate conţin textele a patru contracte de
vânzare, trei contracte de muncă, un contract de societate, un contract de depozit, două contracte de
împrumut, un proces-verbal prin care se constata desfiinţarea unei asociaţii funerare, lista
cheltuielilor pentru organizarea unui banchet, precum şi obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.
Cercetându-se forma actelor, a elementelor şi efectelor lor, s-a desprins concluzia clară că acestea
au o identitate proprie, putând fi calificate drept acte juridice de drept daco-roman.
Astfel, una dintre tăbliţe menţionează un contract de împrumut în care creditor este o femeie
peregrină, Anduena lui Bato. Putem constata că, întrucât dreptul roman nu permitea femeii să
încheie acte juridice, acest contract a fost încheiat în baza unei cutume locale. Contractul de
împrumut cuprinde şi o simplă convenţie menită să nască pentru debitor obligaţia de a plăti dobânzi,
pe când potrivit dreptului roman, simpla convenţie nu putea genera obligaţia de a plăti dobânzi, spre
deosebire de dreptul grec. Prin urmare, actul a fost încheiat sub influenţa dreptului grec care
prevedea că o asemenea obligaţie putea rezulta din simpla convenţie a părţilor.
Analiza tăblițelor respective din Transilvania a permis elaborarea unor concluzii în ceea ce priveşte
trăsăturile dreptului daco-roman. în primul rând, forma actelor conţinute în Triptice este distinctă de
cea proprie dreptului roman, deşi efectele sunt identice. în al doilea rând, în Dacia, a fost vorba, de
fapt, de o îmbinare a elementelor de drept roman şi de drept autohton. Modificările produse erau
menite să corecteze caracterul rigid şi formalist al unor acte de drept roman şi să creeze instituţii
juridice noi la baza cărora ar sta buna-credinţă şi libera-voinţă ale părţilor. Devine clar că, în
14

15. procesul complex al formării poporului daco-roman, fenomenul juridic s-a manifestat ca o
importantă latură componentă, contribuind la accelerarea u nificării celor două civilizaţii.
15
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992

16. Tema 4. FORMAREA VECHIULUI DREPT CUTUMIAR ROMĂNESC.
Continuitatea daco-romană după retragerea romană.
După retragerea autorităţilor şi trupelor romane din Dacia (a. 275), aici au continuat să locuiască o
populație compactă,alcătuită din dacii romanizaţi împreună cu coloniştii romani, veteranii şi dacii
liberi. Legăturile cu lumea romană nu s-au întrerupt brusc, ci au continuat datorită organizării de
către Roma a unui întreg complex de aşezări fortificate pe malul stâng al Dunării. La construirea şi
întreţinerea fortificaţiilor, era atrasă şi populaţia daco-romană. Pe lângă relaţiile militare cu lumea
romană au continuat şi cele economice.
După retragerea romană, timp de un mileniu, comunităţile daco-romane au existat în condiţii de
puternice confruntări cu o serie de triburi migratoare, care au invadat, pe rând, teritoriul fostei
provincii romane Dacia: goţii (295-297), hunii (376), gepizii (454), avarii (567), slavii (sec. VI),
bulgarii (679), ungurii (896) etc. Popoarele migratoare, în momentul pătrunderii lor, erau în fază de
organizare gentilică sau tribală, inferioară formei de organizare a autohtonilor. Ocupaţia lor de bază
era jaful, iar populaţiile învinse erau supuse la plata tributului (dijma, adică o parte din produsele
câmpului şi de vite). Dintre toate popoarele migratoare, slavii au avut cea mai mare înrâurire asupra
daco-romanilor.
Autorii din secolele IV-V menţionează că, la nord de Dunăre, populaţia vorbeşte o latină vulgară,
rezultat al romanizării dacilor sub aspect lingvistic.
Romanizarea rapidă şi intensivă a Daciei, fenomen ireversibil, a continua șit în perioada migraţiilor
când datorită riscurilor la care a fost supusă populaţia daco-română de la oraşe, mai puternic
romanizată, s-a deplasat spre ţinuturile rurale, determinînd procesul de romanizare al dacilor liberi.
Perioada în care Dacia s-a aflat sub stăpânirea Romei a fost romană sub toate aspectele, aşa încât
ceea ce numim romanizarea Daciei a fost un proces istoric complex nu numai economic-social, ci şi
lingvistic, etnic şi cultural, mai adânc aici decât în Galia ori în Bretania (Al. Husar). Acea romanitas
lingvistică şi etnică include mentalitatea romană civilizată şi cultura romană; argumente de ordin
logic, precum şi dovezi arheologice, numismatice, lingvistice şi etnografice conduc la concluzia că,
de fapt, retragerea romană din Dacia sub Aurelian (270-275) a constat doar în plecarea legiunilor, a
aparatului funcţionăresc şi eventual a populaţiei înstărite. Marea mulţime, micii meşteşugari,
negustorii, plugarii şi păstorii au rămas pe loc, continuându-şi existenţa pe teritoriul vechii Dacii. Se
impune însă precizarea că Dobrogea a continuat să facă parte din Imperiul roman până în secolul
VII, mai precis până în anul 602. Oraşele pontice Histria, Tomis, Callatis păstrându-şi instituţiile lor
tradiţionale. în timpul lui Diocletian (240-315), care a revitalizat imperiul, teritoriul Dobrogei a fost
despărţit de provincia Moesia Inferior, transformând-o în provincia Scythia Minor, cu capitala la
Tomis.
Spre sfârşitul secolului III, populaţia daco-romană adopta religia creştină. Pe teritoriul nostru,
creştinismul a pătruns încă din secolul I prin apostolul Andrei în Dobrogea şi a ucenicilor
apostolului Pavel în nordul Dunării. Creştinarea în masă a plugarilor, păstorilor, meşteşugarilor, de
16

17. asemenea, s-a realizat în secolul IV şi începutul secolului V, prin intermediul misionarilor veniţi în
Dacia din dreapta Dunării ..
Procesele de formare şi creştinare a românilor au fost complexe, îndelungate, desfăşurându-se
paralel şi susţinându-se reciproc, poporul român fiind singurul popor născut creştin, ceea ce
se va reflecta şi în sistemul juridic. în măsura în care cultura românilor „s-a ivit prin conjuncţia
vitalismului dacic cu nevoia romană de claritate, o conjuncţie a etosului şi a logosului", unul dintre
lanţuri a fost creştinismul, bază a spiritualităţii româneşti. Dreptul cutumiar românesc a fost,
aşadar, construit pe preceptele creştine.
Începutul organizării politico+institutionale la români
După strămutarea administraţiei şi armatei romane în sudul Dunării, băştinaşii au revenit la vechile
lor forme de organizare - obştea vicinală, teritorială sau sătească. Obştile săteşti s-au constituit pe
văile râurilor şi în depresiunile naturale. Locuitorii lor, ţărani în totalitatea lor, trăiau o viaţă
patriarhală. Stratificarea socială începuse să apară şi era consfinţită prin legi nescrise sau
cutume. Obştea daco-romană se administra pe baze elective autoadministrându-se şi
alegându-şi singură organele de conducere. Astfel, organele de conducere ale obştii, erau
următoarele:
Adunarea megieşilor era adunarea tuturor şefilor de gospodării, având competenţă pentru rezolvarea
tuturor problemelor obştii;
Sfatul oamenilor înţelepţi şi bătrâni aleşi dintre şefii de gospodării şi de familii, cu atribuţii
judecătoreşti;
Juzii, şefii militari şi judecătoreşti ai obştii, care erau însărcinaţi cu paza, apărarea faţă de străini şi
păstrarea ordinii interne, mai aveau şi atribuţii judecătoreşti.
Obştea constituind o comunitate de muncă, în cadrul său s-au format şi s-au întărit normele de bază
referitoare la muncă şi la relaţiile dintre persoane, litigiile dintre ele şi procedura de rezolvare.
In ceea ce priveşte proprietatea, aceasta era în cadrul obştii de două feluri: devălmăşie şi personală.
Principalul obiect de muncă în cadrul obştii săteşti este pământul pe care comunitatea sătească
locuieşte permaticul şi îl munceşte. Asupra pământului, comunitatea sătească rtvci un drept de
stăpânire în comun (de-a valma) sau devălmăşie. Potuşi, unele părţi ale acestei moşii stăpânite de-a
valma puteau ii<( e, cu aprobarea obştii, în stăpânire şi în folosinţă personală. Pe Ungă pământul
arabil, stăpânirea în comun se extindea asupra pildurilor, apelor şi păşunilor. Printre alte bunuri de
devălmăşie, pot fi enumerate turmele, moara comună, subsolul etc. La baza dreptului de stăpânire
personală stă munca proprie depusă pentru amenajarea unui bun aflat mai înainte în devălmăşie -
pădure, ape, păşuni etc. Primele loturi de pământ, care s-au desprins din fondul de devălmăşie şi au
trecut în proprietate personală, au fost cele pe care membrii obştii şi-au întemeiat casa şi curtea
aferentă. Multe dintre normele stabilite în cadrul obştii se refereau la procesul de muncă. Ca
îndeletnicire fundamentală, de bază, a membrilor obştii era cultivarea pământului. Practicarea
17

18. agriculturii este dovedită de descoperirea a numeroase unelte agricole: seceri, coase, brăzdare de
fier etc.
Normele de drept, care organizau procesul muncii în comun, se referea mai ales la:
repartiţia câmpurilor de cultură pentru membrii obştii;
timpul de desfăşurare a muncii pentru arat, secerat etc.;
distribuirea produselor pentru consumul personal al membrilor obştii şi pentru fondul de rezervă;
18
pornirea turmelor pentru păstoritul comun;
stabilirea locurilor şi a perioadelor de păşunat;
stabilirea regulilor referitoare la ajutorul reciproc între membrii obştii(cu prilejul construirii casei, la
nuntă, la înmormântare etc.).
In sistemul de pedepsire a vinovaţilor de infracţiune, pedeapsa supremă era izgonirea lui din obşte.
Cele mai grave infracţiuni erau socotite infracţiunile contra persoanei, şi nu contra averii.
Sustragerea averii se pedepsea şi prin pedepse defăimătoare.
In cadrul obştii săteşti, toţi membrii erau egali. în condiţiile în care nu apăruseră încă deosebirile de
avere, calităţile personale de inteligenţă, bună comportare, vitejie, puteau să evidenţieze pe unii
membri din cadrul comunităţilor săteşti. Şi în cadrul familiei exista o anumită egalitate. Este
vorba despre liberul consimţământ al viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei, admiterea
divorţului la cererea oricăruia dintre soţi.
Intre secolele IV-VIII, a avut loc procesul de etnogeneza a poporului român. Odată cu
formarea ca unitate etnică, românii s-au organizat şi politic. Astfel, mai multe obşti se uneau în
uniuni de obşti, confederaţii de obşti în vederea apărării în comun împotriva invadatorilor, în
vederea folosirii mai eficiente a unui anumit tip de teritoriu: depresiune montană, valea unui
râu etc. Aceste uniuni de obşti au format „câmpulungurile", cnezatele, voivodatele, „ţările" în
fruntea cărora se aflau cnezii sau voievozii, conducători militari, dar care dispuneau şi de atribuţii
juridice.
Ţara este denumirea predominantă, generică, aplicabilă tuturor celorlalte formaţiuni ce purtau alte
denumiri. Organizarea politică de tipul „ţărilor" n-a fost impusă, ci s-a creat în mod natural. „Ţări"
româneşti au existat în tot arealul carpato-danubiano - pontic. Astfel, în arcul Carpaţilor
(Transilvania), către secolul X, epoca venirii ungurilor, avem trei nuclee statale locale: unul în
Crişana, condus de „ducele" Menumorut, cu centrul în cetatea Biharia; al doilea, în Banat, în frunte
cu „ducele" Glad, cu centrul în cetatea Cuvin; al treilea, propriu-zis, condus de „ducele" Gelu cu
centrul în apropiere de Cluj. La răsărit de Carpaţi, au fost semnalate Ţările Bolohovinenilor,
Brodnicilor, Vrancei, Tigheciului, Câmpulungului etc. La sud de Carpaţi, sunt menţionate „ţările"
Vlaşca, cnezatele lui loan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau.
Cuvântul „ţară" provine de la cuvântul latin terra, iiivânt care a intrat în limba română cu sensul
politic de organizare statală şi nu cu sens material de „pământ", ca în alte limbi romanice.

19. Apariţia, în cadrul obştii săteşti, a unor vârfuri sociale -juzi, jupani, cnezi, voievozi, duces, terrae,
vatamani a creat condiţiile de formare a elementelor constitutive ale unui aparat politic specific
statului, profesionalizat, compus din slujbaşi (funcţionari cu sarcini permanente răsplătite
corespunzător), aparat politic care lipsea obştii săteşti.
Deşi conducătorii politici purtau denumiri diferite, ei aveau în esenţă atribuţii similare. Juzii erau
magistraţi ca judecători ai locuitorilor, dar şi ca şefi militari ai acestora. Denumirea de jude a rămas
în vocabularul populaţiei dacoromâne încă din timpul ocupaţiei romane. Instituţia judelui este de
origine dacoromână, atât prin tradiţia atribuţiilor de judecător, cât şi a acelora de conducător militar.
Cnezii aveau aceleaşi atribuţii ca şi juzii. Ca şi juzii, cnezii aveau scaune de judecată şi exercitau
comanda militară peste mai multe sate. Voievozii erau judecători şi comandanţi militari, instituţia
voievodatului fiind de origine românească.
19
3. Instituţiile de drept.Legea țării.
Odată cu formarea ţărilor, au fost preluate normele după care se conduceau obştile, fiind întărite
prin autoritatea aparatului politic al „ţărilor". Dar, între timp, acestora li s-au adăugat norme noi,
apărute odată cu ţările. Totalitatea acestor norme a format „Legea ţării". Aceste norme au fost
numite „lege" cu sensul de normă nescrisă. Astfel, „Legea ţării" avea sensul de totalitate de norme
nescrise, legate de conştiinţă, convingere, credinţă prin convingere.
„Legea ţării" reprezenta, la români, un sistem normativ elementar, care reglementa relaţiile
dintre membrii obştii şi dintre obşti referitoare la conducere, apărare, muncă, proprietate,
familie, asigurarea liniştii publice prin apărarea credinţei şi demnităţii membrilor obştii.
Referitor la apariţia acestui sistem normativ tradiţional („Legea ţării", „obiceiul pământului") cu
caracter nescris au fost formulate mai multe opinii. Unii specialişti atribuindu-1 exclusiv dacilor,
alţii considerându-1 de origine romană sau barbară, îndeosebi slavă. După cum românii erau
organizaţi în ţări cu condiţii asemănătoare de viaţă, tot aşa normele juridice din fiecare ţară erau
asemănătoare. Dacă ţările românilor purtau denumiri diferite pentru a putea fi localizate, legea, în
schimb, era aceeaşi în fiecare ţară românească şi de aceea nu a avut alt determinativ decât acela de
„Legea ţării", chiar şi mai târziu, în cadrul statelor feudale româneşti.
Spre deosebire de normele popoarelor migratoare, care aveau un caracter personal, „Legea ţării",
fiind legea unei „ţări", deci a unui teritoriu locuit de o populaţie politiceşte organizată, avea un
caracter teritorial;
„Legea ţării" este o creaţie românească, izvorâtă din modul de viaţă al strămoşilor, dezvoltată de
români în condiţiile organizării lor în obşti şi în formaţiuni politice cu caracter feudal;
Instituţiile juridice româneşti au suferit unele influenţe străine, datorită contactului românilor
cu alte popoare. Influenţa străină s-a limitat mai ales la terminologie. Este vorba, în special, de
influenţele slavă, germanică, bizantină etc. In Evul Mediu, grupuri compacte de români locuiau în
Ungaria, Polonia, Moravia, Serbia, formând în cadrul acestor popoare nişte enclave, numite de către

20. acestea valahi, după numele dat de către migratori românilor - vlahi. Aceste enclave româneşti se
conduceau după norme juridice proprii în viaţa lor internă, dar în relaţiile cu statele pe teritoriul
cărora locuiau ţineau seama de statutul fixat de acestea. În documentele oficiale
redactate în latineşte de cancelariile acestor state, dreptul vlahilor era numit jus valachicum.
Acest jus valachicum, prin urmare, era aceeaşi „Lege a ţării" după conţinut.după care se conduceau
românii care locuiau pe teritoriul unor state străine.
Documentele medievale străine, atestând jus valachicum, nu redau însă şi conţinutul lui, fiind vorba
doar de privilegii feudale privitoare la dări sau la dreptul propriu de judecată, fapt pentru care
reconstituirea vechilor obiceiuri juridice se poate face îndeosebi cu ajutorul „arheologiei juridice",
pe baza supravieţuirilor juridice.
Jus Valahicum I valachorum (dreptul românesc) este sistemul de reglementare cutumiară a vieţii
sociale care s-a menţinut mult după formarea statelor tipic feudale româneşti. în cele mai vechi
documente româneşti latineşti, îndeosebi în Transilvania, el poartă denumirea de mos, modus,
consuetudo, ius, ritus, lex,fiind unitar din punct de vedere geografic; unitar din punct de vedere
social; în principal, un drept cu caracter rural; complet şi complex; elastic şi receptiv; el determină
rezistenţa şi trăinicia obiceiului pământului. Organizată în obşti teritoriale vicinale sau
săteşti, populaţia autohtonă romanizată, aflată în plin proces de formare a poporului şi a limbii
române, şi-a fundamentat existenţa socială pe un sistem normativ elementar. La baza lui, în lipsa
unei autorităţi statale, care să edicteze norme juridice şi să asigure aplicarea lor, a stat obiceiul
juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice şi din normele dreptului roman vulgar.
Principalele instituţii juridice. „Legea ţării" cunoştea proprietatea privată, mai ales în ceea ce
priveşte averea mobilă. Astfel, proprietatea privată asupra vitelor era evidenţiată prin însemnarea
vitelor prin diverse semne, pentru ca vitele unui proprietar să poată fi deosebite de ale altuia.
Proprietatea în comun (de-a valma) asupra pădurilor, păşunilor, apelor a continuat să se menţină
alături de proprietatea individuală, care includea în afară de pământul de pe lângă casă, împrejmuit
de gard, şi terenurile puse în valoare prin muncă proprie - terenurile defrişate (curaturile în comun).
Punerea în valoare a terenurilor necesita eforturi considerabile, de aceea, cei care le amenajau
solicitau ajutorul rudelor. In caz că proprietarul punea în vânzare curătura, el trebuia să le acorde
prioritate rudelor sale în privinţa cumpărării acesteia.
Succesiunea. Proprietatea privată putea fi transmisă prin moştenire atât prin lege, cât şi prin
testament. Testamentul se făcea în prezenţa rudelor, în formă orală. Dacă nu s-a făcut dispoziţia
testamentară încă din timpul vieţii atunci, conform „Legii ţării", beneficiau de moştenire
moştenitorii de gradul I -copii, în mod privilegiat feciorii, fiicele având dreptul doar la o parte din
averea mobilă a părinţilor, pe care, dacă părinţii erau decedaţi, o primeau ca zestre de la fraţi la
căsătorie. în cazul în care nu existau moştenitori de gradul I (copii), moşteneau moştenitorii de
gradul II - fraţii, care erau obligaţi să dea zestre nepoatelor la căsătorie. Cei care nu aveau nici
feciori, nici fraţi, pentru a putea să-şi asigure fiicele cu zestre se înfrăţeau cu cineva străin, care
devenind frate de cruce avea dreptu] de a intra în posesia moştenirii.
Dacă nu existau nici moştenitori de gradul II, primeau moştenirea moştenitorii de gradul III -
părinţii, dacă mai erau în viaţă. în lipsa lor, drept moştenitori legitimi erau recunoscuţi nepoţii de
frate. în cazul lipsei oricăror rude, bunurile treceau în fondul de rezervă al obştii. în cazul în care
20

21. existau mai mulţi moştenitori de acelaşi grad, mezinul avea privilegiu] de a moşteni casa
părintească cu toate anexele gospodăreşti.
Dreptul familial a fost influenţat, în măre măsură, de normele creştine bizantine. Astfel, încheierea
căsătoriei avea loc prin cununia în biserică, cu respectarea următoarelor condiţii: - vârsta pentru
femei - 19 ani, pentru bărbaţi - 21, consimţământul părinţilor; credinţa religioasă unică; lipsa
rudeniei până la a patra generaţie. Divorţul era admis pe larg pentru motivele pe care le socotea
legitime biserica creştină.
Atât soţului, cât şi soţiei li se permitea să încheie contracte în formă orală, contractanţii se
bazau pe buna-credinţă şi exprimarea liberă a voinţei ambelor părţi. Obligaţiile se
răsfrângeau asupra averii şi nu asupra persoanei. Astfel, pentru datorii nimeni nu era transformat
în rob. Această particularitate deosebea dreptul vechi românesc de cel al altor popoare.
Cele mai răspândite contracte erau cele de vânzare, schimb, împrumut, de depozitare. Fiind
încheiate în mod oral, contractele erau însoţite de acţiuni simbolice, precum: baterea palmei,
aldămaşul, cuvântul dat, jurământul.
Dreptul penal. Infracţiunile contra persoanei (omorul, pricinuirea leziunilor corporale) erau
sancţionate cu o amendă plătită în capete de vite, amendă considerată drept cea mai grea pedeapsă.
Infracţiunile contra familiei, bisericii, moralei erau cele care atentau la normele morale şi religioase
existente. Aceste infracţiuni erau: răpirea fecioarelor cu scopul de a se căsători, viului, adulterul,
naşterea de către o femeie necăsătorită a unui copil, hulirea lui Dumnezeu, erezia, vrăjitoria, furtul,
lin i-ndierea sau deteriorarea avutului. Toate aceste infracţiuni se pedepseau în dependenţă de
gravitatea lor, cu diverse imenzi. Pedeapsa capitală sau pedepse de mutilare nu erau revăzute de
„Legea ţării". Cele mai periculoase infracţiuni se Considerau omorul, violul şi adulterul. Amenzile
erau repartizate între jude şi obşte, o treime din ele revenind judelui, iar două treimi în fondul de
rezervă al obştii.
La judecată, putea participa întreaga obşte. în fruntea justiţiei, se afla judele, asistat de doisprezece
oameni buni şi bătrâni. Ei erau ajutaţi de oameni ca bărbaţi, şefi de familii şi gospodării, care
depuneau mărturii şi erau pentru bunul nume al unei părţi în proces. Flăcăii ajutau la formarea
opiniei publice, pregăteau obştea pentru judecată, prin punerea în lumină, într-o formă satirică, prin
„strigarea peste sat", a unor informaţii referitoare la părţi, la proces. Ceilalţi membri ai obştii (copiii,
femeile, bătrânii) puteau asista la proces doar ca spectatori.
Ca probă de mare importanţă serveau jurătorii, care jurau despre buna reputaţie a unei părţi în
proces. Partea care acuza trebuia să-şi aducă minimum 6 jurători. Partea care se apăra, pentru a
dezminţi afirmaţiile părţii care o acuza, trebuia să aducă un număr dublu de jurători. Pe parcursul
procesului, fiecare parte îşi dubla numărul de jurători, se considera că are dreptate partea pentru
care au jurat mai mulţi membri ai obştii.
In „Legea ţării", existau două forme specifice de proces:
-„prinderea urmei", căutarea infractorului după urmele sale, efectuată de către întreaga obşte; se
considera că unde se terminau urmele, acolo este infractorul (dacă urmele duceau până la drumul
mare sau într-un loc pustiu, prinderea urmei era suspendată);
21

22. -„căutarea lucrului pierdut", dacă lucrul pierdut era găsit, căutarea infractorului era întreruptă.
Normele de drept conţinute de „Legea ţării" s-au păstrat și în condițiile orînduirii feudale.
22
Bibliografie:
1.Aramă E.Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2003
2.Bantuş Igor, Bantuş Mariana. Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova-, Chişinău, 2001
3.Cernea Emil, Molcuţ Emil. Istoria statului şt dreptului românesc. - Bucureşti, 1992
4.Rotaru M. Istoria dreptului romănesc,-Chișinău,2001
5 Istoria dreptului românesc. (coordonator prof. univ. I.Ceterchi).-Bucureşti, 1980
6.Dvoracec M. Istoria dreptului romănesc,-Iași,1992
Tema 5. INSTITU’II JURIDICE ROMĂNEȘTI PÎNĂ LA INSTAURAREA REGIMULUI
DOMINAȚIEI OTOMANE
Constituirea statelor feudale româneşti:.
Premisele formării statelor medievale româneşti.. Formarea statelor medievale româneşti este, în
primul rând, rezultatul acţiunii mai multor factori interni: formarea relaţiilor feudale, necesitatea
protejării averii acumulate de diferitele pături sociale, a reglementării relaţiilor dintre aceste pături,
a apărării căilor comerciale internaţionale care străbăteau spaţiul românesc şi a centrelor de comerţ
intern (iarmaroace, aşezări orăşeneşti), a valorificării economice a noilor terenuri etc.
Premisele interne au fost favorizate de anumite împrejurări externe. Astfel, în perioada care a urmat
dupăinvazia tătarilor din 1241, a fost lichidată, pentru o vreme, hegemonia regatului maghiar la sud
şi est de Carpaţi, ceea ce a permis formaţiunilor statale româneşti din aceasta zonă să evolueze spre
întărirea propriei organizări interne şi extinderea lor teritorială.

23. Procesul de formare a statelor româneşti şi-a găsit expresie în formula acceptată de istorici despre
evoluţia societăţii româneşti de la sat la stat. Această formulă explică esenţa procesului care a avut
la bază: consolidarea obştii săteşti (în frunte cu juzi sau cnezi) ca formă iniţială de organizare
socială şi autoadministrare în perioada de după retragerea legiunilor romane din Dacia.
Interesele comune de apărare şi de valorificare a terenurilor agricole serveau drept bază
pentru unirea mai multor obşti în uniuni de obşti, cu o căpetenie unică în frunte, numită voievod,
cneaz, ban. Uniunile de obşte se numeau „ţări" (din latinescul - terra)., în izvoarele istorice străine
ele se mai numeau Vlahii, adică ţări ale românilor, deoarece străinii, îi numeau pe români
„vlahi", cu diferite derivate ale acestei denumiri. Istoricii au atestat circa 20 de asemenea „ţări", care
acopereau întreg spaţiul locuit de români. Românii populare erau, astfel, formaţiuni teritorial-politice
incipiente şi prezentau o formă de organizare teritorial-administrativă autonomă în
23
condiţiile lipsei unui stat unitar.
Necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unei forme
mai avansate în comparaţie cu uniunile de obşti. Acestea erau voievodatele, cnezatele şi banatele,
formaţiuni, ce întruneau câteva uniuni de obşti, având în frunte un cneaz, voievod, un ban etc.
Voievodatul Transilvaniei. Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la
teritoriul Transilvaniei. Aceasta se explică prin faptul că, după anul 896, ungurii au migrat din
stepele nord-pontice în Panonia unde au venit în contact cu românii. Pe măsura extinderii lor
teritoriale în direcţia Transilvaniei, ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti. în
cronica maghiară „Gesta Hungarorum" („Faptele ungurilor"), scrisă de un notar anonim (numit de
istorici Anonymus) al regelui Bela (după opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al IlI-lea,
1173-1196), se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voievodatul lui Menumorut (în Crişana,
cu centrul la Biharea), voievodatul lui Gelu (în podişul Transilvaniei, cu centrul posibil la Dăbâca)
şi voievodatul lui Glad (în Banat, între Mureş şi Dunăre, cu centrul la Cuvin).
Prezenţa compactă a românilor în Transilvania i-a determinat pe regii maghiari să caute a câştiga
loialitatea căpeteniilor locale. Cu acest scop, în Transilvania, a fost păstrată o autonomie internă. Ea
avea în frunte un voievod, fiind numită voievodat.
.
Formarea Ţării Româneşti. Formarea statului medieval Ţara Românească a cunoscut câteva
etape. Formaţiuni politice incipiente - uniuni de obşti - au fost atestate în izvoarele slave sub
denumirea de Vlaşca, Codrii Vlăsiei .
In deceniile care au urmat după invazia tătaro-mongolă, izvoarele istorice ne comunică despre
formaţiuni statale între Carpaţi şi Dunăre cu un caracter mai avansat. Astfel, în anul 1247, regele
maghiar preconiza să amplaseze în Banat şi Oltenia Ordinul religios al Ioniţilor. Printr-o
diplomă specială, cavalerilor ioniţi li s-au acordat mari privilegii, dar ei aşa şi nu s-au stabilit aici.
Din diplomă, aflăm că în spaţiul rezervat ioniţilor era situată Ţara Severinului, care includea
cnezatele lui loan şi Farcaş (în Oltenia), Ţara Litua, în frunte cu voievodul Litovoi (pe Jiu), şi
voievodatul lui Seneslau (pe Argeş).
In a doua jumătate a secolului al XH-lea, conform documentelor maghiare, un urmaş al lui Litovoi
(purtând acelaşi nume) pentru anii 1272-1275 a unit la voievodatul său teritoriul din dreapta Oltului

24. şi a refuzat să recunoască suzeranitatea maghiară. Dar, în urma expediţiei regelui Ladislau al IV-lea
(1272-1290), întreprinsă în 1277-1279, Litovoi este ucis, iar fratele sau Bărbat - luat prizonier.
In cronicile munteneşti, începutul procesului de unificare este legat de venirea legendarului Negru-
Vodă din Ţara Făgăraşului, care, la 1290, „a descălecat" (întemeiat) Ţara Românească cu centrul la
Câmpulung, apoi la Argeş. Legenda se bazează pe tradiţia orală despre strămutarea unor grupuri de
români de peste munţi din cauza ofensivei feudalilor unguri împotriva obiceiurilor şi instituţiilor lor
tradiţionale, în realitate, unificarea a fost înfăptuită de către căpetenii militare locale în decursul
unei perioade îndelungate (ceea ce nu exclude şi unele imigrări ale românilor de peste munţi, factor
permanent în acea zonă). Acest proces s-a încheiat sub domnia lui Basarab I (1324-1352) în anul
1330. Basarab I a respins atacul regelui maghiar Carol-Robert, pornit să-1 pedepsească pe vasalul
său „infidel", care unise la stăpânirile sale Banatul Severinului (supus regelui).
In localitatea numită Posada, oastea maghiară a fost nimicită (9-12 octombrie 1330). Ca urmare, a
fost întreruptă dependenţa vasală de rege a voievodului român. Victoria obţinută a demonstrat că
statul nou apărut reprezintă o realitate politico-militară la sud de Carpaţi. Voievodul Basarab I a fost
întemeietorul dinastiei Basarabilor în Ţara Românească.
Formarea Ţării Moldovei. în secolele IX-XIII, în spaţiul situat între Munţii Carpaţi şi Nistru s-au
desfăşurat procese similare cu cele din teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre.
Cercetările arheologice ne permit să urmărim concentrarea populaţiei în jurul unor complexuri
teritoriale, apărate de fortificaţii în mai multe zone pe cursul inferior al Jijiei, Bahluiului şi Prutului,
în regiunea dintre Prut şi Bârlad, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru - pe valea Ciuhurului, în regiunea
codrilor (teritoriul viitorului ţinut Lăpuşna - Orhei) etc.
Izvoarele istorice conţin unele informaţii despre formaţiuni politice în această zonă. în vestitul poem
german „Cântecul Nibelungilor", se povesteşte despre o „Ţară românească" în frunte cu ducele
Rumunc, nume derivat de la denumirea etnică a poporului român.
In vecinătatea cnezatului Halici, a fost atestată o „ţară a bolohovenilor" (adică a „volohovenilor"), a
românilor, între anii 1231-1257, bolohovenii au luptat cu Cnezatul Halici, fiind ajutaţi de mongoli.
Despre trei formaţiuni politice vechi, uniuni de obşti: Vrancea, Câmpulung şi Thigheci a relatat
Dimitrie Cantemir. Aceste formaţiuni teritoriale şi-au păstrat specificul lor în decursul întregului Ev
Mediu, formând, de rând cu alte „ţări", baza pe care s-a constituit statul medieval moldovenesc.
In anul 1222, într-un act emis de regele maghiar Andrei al II-lea, la sudul Moldovei este menţionată
„Ţara (pământul) brodnicilor". în 1223, brodnicii, conduşi de voievodul lor Ploscânea, au participat
în bătălia de la Kalka (1223).
Cronicile moldoveneşti, ca şi cele ungureşti, leagă constituirea Voievodatului Moldovei de legenda
lui Dragoş. Aşa cum Negru Vodă sosise în Ţara Românească din Ţara Făgăraşului, şi Dragoş a
venit din Ţara Maramureşului în timpul vânătorii unui bour la est de Carpaţi, unde, în valea râului
Moldova, a „descălecat" Ţara Moldovei.
Alţi istorici insistă că voievodul maramureşean Dragoş a fost impus la domnie de către regele
maghiar, după anul 1345, când avuse loc campania sa la est de Carpaţi. Campania a fost reuşită şi
24

25. voievodatul din Valea Moldovei a devenit vasal al regelui. Ultima viziune este cea mai des
acceptată în istoriografia românească; deşi discuţiile controversate continuă. Dragoş a fost urmat la
domnie de fiul său Sas.
O a doua etapă în constituirea statului medieval moldovenesc este legată de numele voievodului
maramureşean Bogdan .. După o luptă îndelungată pentru păstrarea libertăţilor românilor din
Maramureş, el a trecut munţii împreună cu ceata sa militară, stabilindu-se în Moldova, de unde 1-a
izgonit pe Bale, fiul lui Sas.
Data la care s-a produs acest eveniment continuă să fie discutată de istorici. Conform unei opinii,
evenimentul a avut loc la 1359, când a fost, concomitent, respinsă şi o încercare a polonilor de a
pune stăpânire pe voievodatul moldovenesc, fapt relatat de cronicarul polon Ian Dlugosz.
Este cert faptul că, pe la mijlocul secolului al XlV-lea, prin acţiunea lui Bogdan, a fost înlăturată
suzeranitatea regelui maghiar şi Voievodatul Moldovei a devenit stat independent. Chiar la
începutul domniei sale, Bogdan a unificat voievodatul din Valea Moldovei cu cel de la Suceava-
Rădăuţi, apoi cu Ţara Şepenitului, cu cetăţile ei de la Milcov, Tighina şi Hotin pe Nistru. Statul
constituit - Ţara Moldovei - mai era numit şi Ţara de Sus, deoarece în partea de sud-est a spaţiului
carpato-nistreano-pontic, dar şi dincolo de Nistru (în Podolia Mică), exista o altă formaţiune statală,
numită Ţara de Jos, care includea teritoriile eliberate de sub dominaţia tătară. La 1386, aici era
domn voievodul Costia. în anul următor, 1387, în timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391) Ţara
de Sus şi Ţara de Jos au fost unificate.
Intemeierea statului dobrogean. Formarea statelor româneşti se încheie cu cea a statului
dobrogean situat intre Dunăre şi Marea Neagră, în timpul domniei ţarului bulgar loan Asan al II-lea
(1218-1241), aici este situată „Ţara Carvunei", unitate politică aflată sub autoritatea religioasă a
Patriarhiei din Constantinopol.
In anul 1346, este menţionat drept conducător al statului dobrogean - Balica, urmat, după 1350, de
Dobrotici. Ultimul extinde teritoriul statului său până la gurile Dunării, intrând în conflict cu
negustorii genovezi de la Vicina şi Chilia. Urmaşul lui Dobrotici - Ivanco, încheie un tratat de pace
şi comerţ cu genovezii, bate moneda proprie. în 1388.
Instituții juridice ale statelor medievale româneşti
Condiţiile social-economice, demografice şi politice asemănătoare în întregul spaţiu geografic
locuit de români în perioada feudalismului timpuriu, au determinat apariţia unor instituții juridice
similare. Concomitent, pe scara socială, apare o ierarhizare feudală tot mai accentuată: cneaz,
voievod, mare voievod şi domnul ţării.
Domnia este o instituţie originală şi autohtonă, atribute ce derivă din procesul de formare a statelor
feudale româneşti.. Născându-se ca popor creştin, având mitropolii încă din 1359 şi respectiv 1401,
fundamentarea divină a puterii politice, de către bizantini, nu putea să nu influenţeze concepţia
românească asupra domniei: puterea era considerată de origine divină.
25

26. Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, românii adoptă ca formă de stat monarhia feudală,
având ca precedent Imperiul Bizantin. în fruntea statului, se află domnul (dominus), care se intitula
şi voievod sau mare voievod, pentru a sublinia calitatea sa de conducător militar al statului. El era
ales pe baza aşa-numitului sistem ereditar-electiv de către boieri şi membri ai clerului înalt dintre
membrii legitimi, legitimaţi sau nelegitimaţi ai familiilor domneşti („os de domn"). Pentru a putea
deveni domn, candidatul trebuia să îndeplinească anumite condiţii (să fie din dinastie domnească, să
nu aibă infirmităţi).
In Ţările Române, domnia a fost absolutistă. Domnul a fost singurul stăpânitor, lipsit de un organ de
control, însă, nu a fost despot, atributele, fiindu-i relativizate prin sfatul domnesc, adunarea stărilor
şi obiceiul pământului.
Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în plenitudinea sa.
Chiar şi în situaţia în care Ţările Române au devenit vasale prin omagiile prestate
suveranilor puterilor mai mari, ele n-au devenit ţări vasale de drept, pentru că vasalitatea era
nominală. Vasalitatea sa purtat asupra persoanei domnului şi nu a domniei, în general.
întemeietorii ţărilor au creat dinastii (Basarabii şi Muşatinii), însă, cu excluderea descendenţei
feminine. Având în vedere necesitatea conducerii ţărilor de către oameni capabili, s-au
amendat principiile eredităţii pure şi simple şi cel al primogeniturii prin impunerea principiului mixt
electiv-ereditar.
Principiul electiv-ereditar împământenit a fost încălcat încă din secolul al XVI-lea, când a început
să aibă acces la tron orice mare boier (exemplu Movileştii şi Cantacuzinii).
Principiul a fost abolit, începând cu anul 1711, în Moldova, şi cu anul 1716, în Ţara Românească,
începând cu epoca fanarioţilor.
In Ţările Române, a existat instituţia asocierii la domnie. Astfel, de exemplu, Mircea cel Bătrân îl
asociază la domnie, înainte de 1418, pe fiul său Mihail; Alexandru cel Bun îl asociază la domnie pe
fiul său Ilie, iar Ştefan cel Mare - pe fiul său Bogdan. Asocierea la domnie a fiinţat şi între fraţi (ex.
fiii lui Alexandru cel Bun). Era, de fapt, o iniţiere în tainele şi treburile domniei ale viitorului domn.
Dacă domnul era minor, bolnav, în imposibilitate de a conduce ţara, lipsea din scaun, în caz de fugă
a domnului, de mazilire, se utiliza regenţa.
Prerogativele domnitorului cuprindeau toate sferele vieţii de stat: legislativă, politică, militară,
judiciară, executivă, financiar-fiscală şi bisericească.
Asemenea împăraţilor bizantini, domnul era unicul legiuitor, întruparea terestră a voinţei lui
Dumnezeu. Prerogativa legislativă se exercita de către domnitor, de obicei, după consultarea cu
sfatul domnesc sau, uneori, cu marea adunare a ţării. Actele normative pe care le emitea se numeau
hrisoave, aşezăminte şi legături; domnul putea hotărî şi singur în ce priveşte noile norme de drept,
putea modifica şi obiceiul pământului sau a pravilelor, deja, existente.
Toate atribuţiile executive erau concentrate în mâna domnului. Puterea absolută a domnului era
diminuată în relaţia cu Biserica. Domnitorul putea să decidă înfiinţarea de mitropolii şi mănăstiri, să
numească şi să revoce mitropoliţii şi episcopii etc.
26

27. Domnitorul reprezenta ţara în relaţiile externe, cu dreptul de a încheia tratate, de a declara război şi
încheia pace. Domnitorul era comandantul suprem al armatei, de aceea, comandanţii şi ostaşii
depuneau jurământul către domn la înscăunarea acestuia.
Domnul era judecătorul suprem al Ţării. Judeca, în ultimă instanţă, dar şi putea prelua spre judecare
orice cauză, fie de natură civilă, fie de natură penală, ce se afla pe rolul dregătoriilor. Hotărârile sale
erau definitive, nefiind supuse căilor de atac. Domnul însuşi putea să revină asupra hotărârilor.
Funcţia judecătorească era exercitată de multe ori cu ostentaţie, pentru că de ea depindea păstrarea
prestigiului domniei şi a tronului. Erau situaţii când condamna chiar la moarte fără dovezi şi
procedură judiciară, dar erau şi situaţii când graţia chiar fapte grave.
Fiind şeful puterii executive, domnul avea dreptul şi misiunea de a asigura ordinea internă, de a lua
orice măsuri pentru păstrarea orânduirii feudale. El avea dreptul de a acorda privilegii, imunităţi şi
ranguri boiereşti. De asemenea, domnitorului îi aparţinea dreptul de a percepe dări, de a stabili
volumul de plată, de a fixa contribuţia, de a înfiinţa dări noi, de acorda scutiri de dări etc.
Sfatul domnesc (12-25 membri) întărea actele de transfer al proprietăţii, aproba daniile domneşti,
acorda imunităţi, participa la judecarea proceselor penale şi civile. Boierii din sfatul domnesc erau
consultanţi în probleme legislative şi de politică externă, în problemele de ordin financiar şi militar.
In cazurile în care ţara se confrunta cu probleme din cele mai complicate (declararea războiului,
încheierea păcii etc.), se convoca adunarea ţării - organ, reprezentativ, care era o prelungire a
sfatului mare al ţării din perioada anterioară, compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii
sociale.
Dregătorii erau înalţi demnitari ai statului numiţi de către domn şi exercitau atribuţii
administrative, judiciare şi în cadrul curţii. Dregătoriile s-au constituit din necesitatea de a deservi
atât interesele personale ale domnului şi ale curţii sale, cât şi interesele publice şi de administrare a
diferitelor domenii. Sistemul dregătorilor s-a cristalizat în Ţara Românească sub domnia lui Mircea
cel Bătrân, iar în Moldova - sub Alexandru cel Bun. Dregătorii erau numiţi de către domn, cu care
ocazie depuneau jurământ de credinţă. Ei puteau fi confirmaţi sau revocaţi de către domnitor
oricând. Cei care participau la sfatul domnesc erau consideraţi mari dregători, spre deosebire de
subalternii lor care formau categoria micilor dregători.
In ambele ţări româneşti, logofătul era şeful cancelariei domneşti, purtătorul marelui sigiliu cu care
întărea actele domneşti, şi avea unele atribuţii de ordin judiciar.
Vornicul era conducătorul slujitorilor curţii, judeca anumite procese penale şi asigura paza
graniţelor. în Ţara Românească, vornicul îşi exercita atribuţiile numai în stânga Oltului, iar în
Moldova erau doi mari vornici: al Ţării de Sus şi al Ţării de Jos.
Postelnicul era tâlmaciul domnului şi coordona relaţiile cu alte state, exercita jurisdicţia asupra
funcţionarilor inferiori de la curtea domnească.
Vistiernicul avea atribuţii în domeniul administrării veniturilor şi cheltuielilor atât ale domnului,
cât şi cele de stat, supraveghea visteria, judeca procesele cu privire la stabilirea şi perceperea
dărilor, iar după instaurarea dominaţiei otomane coordona şi activitatea de strângere a haraciului.
27

28. Spătarul păstra spada domnească, iar, uneori, în timp de război, prelua comandamentul armatei. în
Moldova, Ieremia Movilă a încredinţat comanda armatei unui dregător numit hatman. Paharnicul
avea în grijă pivniţele domneşti. Stolnicul administra cămările, grădinile şi pescăriile domneşti, iar
comisul era mai mare peste grajdurile domnului.
O serie de alţi dregători exercitau atribuţiile legate de persoana sau de interesele domnitorului (mici
dregători), dar ei nu făceau parte din sfatul domnesc (armaşul - executa sentinţele, clucerul
aproviziona curtea cu grâne, slugerul - asigura aprovizionarea cu carne, aga - era paznicul domnului
etc.).
Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei şi Valahiei s-a întemeiat pe acele „ţări" existente
înainte de formarea statului, formate în cadrul unor unităţi geografice naturale, ajungând după
întemeierea statului diviziuni administrativ-teritoriale, care se numeau ţinut, „derjava", „volosti".
Denumirile ţinuturilor (judeţelor) proveneau de la oraşul-reşedinţă sau de la apele pe al căror curs se
situau. Conducătorii ţinuturilor (judeţelor) erau numiţi pârcălabi, iar cei din ţinuturile dinspre
Polonia - starosti, în Valahia - juzi, bani, exercitau o serie de atribuţii de ordin judecătoresc, fiscal,
militar şi administrativ. Moldova a fost împărţită în 24 de ţinuturi.
Oraşele erau unităţi administrative formate preponderent din meseriaşi, negustori şi ţărani cu o
organizare proprie, care le conferea o anumită autonomie. Teritoriul oraşelor cuprindea trei zone:
vatra - partea de locuit a oraşului, hotarul - partea formată din viile, livezile, păşunile folosite de
orăşeni şi ocolul - format dintr-un anumit număr de sate ce ţineau de oraş.
In oraşe, existau două categorii de organe administrative:
-consiliul orăşenesc - organ administrativ ales de către cetăţeni pentru un an (compus dintr-un şol-tuz
şi 12 pârgari în Moldova.iar în Ţara Românească un judeţ şi acelaşi număr de pârgari);
-organele administrative formate din dregători numiţi de domnitor - vornicul, starostele, pristavul,
vameş (aceşti reprezentanţi ai domnitorului încep treptat a limita atribuţiile organului electiv al
orăşenilor).
Satele erau unitatea administrativă de bază şi erau conduse de un vătăman, jude sau cneaz împreună
cu oameni buni şi bătrâni. Către secolele XIV-XV, satele s-au împărţit în două mari categorii: libere
şi aservite. Satele libere moşneneşti sau răzăşeşti erau satele care şi-au păstrat autonomia şi după
formarea statului având organe proprii de conducere: cneazul şi „sfatul oamenilor buni şi bătrâni",
subordonate pe plan administrativ, fiscal şi militar judeţelor sau ţinuturilor. Majoritatea o
constituiau, însă, satele aservite de către domn, boieri sau mănăstiri, în aceste sate, conducerea era
exercitată de către un reprezentant al proprietarului.
Structura socială, în epoca feudalismului, s-a constituit în strânsă relaţie cu formele de proprietate
existente: stăpânii feudali şi ţăranii aserviţi. Alături de aceste clase, s-au aflat şi alte categorii
sociale - ţărani liberi, orăşeni, robi.
Clasa marilor proprietari funciari era compusă din boieri şi înaltul cler. Boierimea (mare, mijlocie,
mică) se stratifica în dependenţă de domeniile feudale stăpânite..
28

29. Boierii erau scutiţi de dări, lor nu li se aplicau pedepse corporale, erau judecaţi numai de judecata
domnească, iar în cazul condamnării la moarte boierilor li se tăia capul, spânzurătoarea fiind
aplicată numai oamenilor de rând.
Titlul de boier se pierdea în caz de trădare a domnitorului şi ţării. Copiii acestuia îşi păstrau titlul.
Dacă boierul devenea negustor sau chiar meşteşugar, el îşi păstra titlul său. Boierimea
participa la viaţa de stat prin ocupare de dregătorii, în Ţara Românească, boierii erau numiţi jupani,
iar în Moldova - pani. Documentele redactate în limba latină îi desemnează prin termenul barones.
O altă categorie socială distinctă o forma clerul, în special, vârfurile conducătoare ale bisericilor şi
mănăstirilor, care deţineau domenii şi se bucurau de numeroase privilegii.
Ţărănimea aservită, în secolul al XIV-lea, se afla în dependenţă personală faţă de feudalii pe moşia
cărora locuia, iar până în secolul al XV-lea, ţăranii aserviţi se puteau schimba liber de pe o moşie pe
alta. Din secolul al XV-lea această schimbare era condiţionată de efectuarea unor prestaţii de
răscumpărare. în această perioadă, ei au fost numiţi vecini.
Obligaţiile faţă de stăpâni le constituiau: dijmele şi slujbele. De asemenea, ţăranii dependenţi
plăteau dări faţă de stat. în dependenţă de proprietar erau ţăranii dependenţi de boier, domnitor şi
mănăstiri. Ţăranii boiereşti şi domneşti erau judecaţi de justiţia de stat, iar ţăranii mănăstirilor de
judecata duhovnicească.
Ţărănimea liberă, în această perioadă, era destul de numeroasă. Aceştia erau mici proprietari de
pământ, numiţi în Ţara Românească moşneni, iar în Moldova - răzeşi. Ţăranii liberi, care nu aveau
pământ, erau numiţi săraci sau vlahi( în Ţara Românească). Ţărănimea liberă avea anumite obligaţii
faţă de domnie (plătea bir şi făcea anumite slujbe). Ţăranii liberi erau judecaţi de justiţia de stat.
Orăşenii erau mai numeroşi, căci existau circa 20 de oraşe. Plăteau dări faţă de stat, ocupându-se şi
cu agricultura în hotarul oraşului. Diferenţierea în mediul urban greva, în primul rând, situaţia
materială a orăşenilor, fiind atestaţi de documente şi „uboghie târgovciane", adică târgoveţi săraci.
Oraşele se socoteau domneşti, iar orăşenii, indiferent de condiţia materială, - liberi.
Robii formau o categorie socială cu regim juridic aparte. Ei puteau avea anumite bunuri cu titlul de
proprietate, nu puteau fi ucişi de stăpânii lor, dar puteau fi vânduţi fără proprietate. Robii trăiau
după dreptul tătăresc.
Instituţii ale dreptului feudal românesc: proprietatea, familia, dreptul obligaţional, dreptul
penal, procedura de judecată
Izvoarele dreptului, în această perioadă, pot fi clasificate în izvoare nescrise şi izvoare scrise. Ca
izvor nescris este obiceiul, sau dreptul cutumiar,„Legea ţării".
Printre izvoarele noi, scrise, un loc important îi aparţine legislaţiei domneşti, la care se atribuie toate
gramotele cancelariei domneşti, acte interne şi externe politico-administrative şi juridice. Aceste
norme n-au fost sistematizate, ele n-au alcătuit un cod de legi.
29

30. Prin recepţia romano-bizantină se subînţelege împrumutul elementelor de drept romano-bizantin.
Astfel, au fost preluate Hexabiblul lui Armenopol, Syntagma lui Matei Vlastares,
Nomocanonul lui Manuil Malaxox etc.
Hexabiblul datează din anul 1345 şi conţine şase cărţi care tratează probleme din domeniul
dreptului civil, ocupându-se de: dreptul familiei, bunuri, succesiuni şi contracte. Cartea a şasea a
Hexabiblului se referă la materia dreptului penal şi elucidează o serie de infracţiuni, ca omorul,
furtul etc.
Sintagma lui Matei Vlastares fost alcătuită în 1335 şi este tradusă integral în 1472 din porunca lui
Ştefan cel Mare. Syntagma cuprinde 24 de titluri subdivizate în capitole. Normele de drept din
Syntagma se referă la logodnă, căsătorie, divorţ, înfiere, succesiuni etc. în ceea ce priveşte dreptul
penal, Syntagma se referă la o serie de infracţiuni, ca: omorul, răpirea, furtul şi infracţiuni contra
bunurilor moravuri. O mare parte din Syntagma este cuprinsă în Nomocanonul lui Manuil
Malaxox, care este o culegere de dispoziţii canonice şi civile, alcătuită în anii 1561-1562. Spre
deosebire de Syntagma, în Nomocanon, materialul era sistematizat strict pe domenii. Toate
izvoarele bizantine au influenţat mult dezvoltarea dreptului scris în ţările române.
Informaţii despre normele juridice se conţin şi în tratatele internaţionale cu alte state (cele mai
multe au fost încheiate cu vecinii - Polonia şi Ungaria). Unele norme ale acestor tratate se foloseau
la examinarea litigiilor de frontieră.
Proprietatea.În dependență de titularul proprietăţii, proprietate feudală putea fi:
30
-proprietatea domnească;
-proprietatea boierească sau mănăstirească;
-proprietatea obştii săteşti;
-proprietatea ţărănească.
Odată cu apariţia domniei, domnitorul avea drept suprem de proprietate, care se manifestă în
încasarea dărilor şi prestaţiilor. Boierii şi mănăstirile aveau, de asemenea, un drept da proprietate,
care se exprimă în faptul că încasau de la ţărani dijma şi beneficiau de lucrul gratuit (de boieresc) al
ţăranilor de pe moşiile lor. Ţăranii aveau dreptul de stăpânire asupra curaturilor, grădinilor, viilor,
livezilor, pe care le amenajau cu muncă proprie şi le puteau vinde şi transmite prin moştenire.
Modurile de dobândire a proprietăţii funciare erau: cel primar, prin prelucrarea primară sau
acaparare, şi cel derivat -prin tranzacţii, moştenire şi donaţie domnească. în cazul transferurilor de
proprietate, era absolut necesară confirmarea din partea domnitorului ca proprietar suprem.
Proprietatea putea fi transmisă prin moştenire pe cale testamentară ori în lipsa testamentului, în
conformitate cu obiceiul, cu legea. Prin lege, se subînţelege moştenirea legală care revenea, după
vechiul drept, următoarelor grupe de moştenitori: direcţi legitimi; copii în afara căsătoriei; înfiaţii;
soţului supravieţuitor; autorităţilor publice. .

31. Dreptul obligațiilor. Sunt cunoscute obligaţiile ce reies nu numai din contracte, dar şi din
pricinuirea daunei, delict (spre exemplu, distrugerea unor semănături de către vite) Obligaţiile să
răspândesc şi asupra averii.
După întemeierea statului, apare forma scrisă a contractului, ea se răspândeşte şi este obligatorie
mai ales în cazurile când obiect al contractului este pământul. în această perioadă, avem contracte
reale (donaţia, schimbul, împrumutul) şi consensuale (vânzare-cumpărare, care se încheia prin
acordul de voinţă a părţilor).
Dreptul familial. în dreptul familial, s-au păstrat majoritatea normelor care reglementau formarea
familiei relaţiile între soţi, între părinţi şi copii, desfacerea căsătoriei' deoarece aceste relaţii erau în
competenţa bisericii care se' conducea după canoanele bisericeşti.
Pentru ca să fie considerată legitimă, căsătoria trebuia încheiată prin cununie în biserică, cu
respectarea următoarelor condiţii:
31
-vârsta: femei - 19 ani, bărbaţi - 21 de ani;
--consimţământul părinţilor;
credinţa religioasă unică;
-lipsa rudeniei până la patru generaţii.
Concepţia despre familia monogamă se afla la baza căsătoriei creştine. Cel care nu desfăcea prima
căsătorie şi se căsătorea a doua oară urma să fie pedepsit. Exista principiul păstrării separate a averii
de până la căsătorie, aşa că, după divorţ, femeia îşi lua zestrea. Relaţiile în familie se bazau pe
supunerea faţă de capul familiei, dar acesta nu avea dreptul să dispună de viaţa membrilor familiei.
Dreptul penal. în dreptul penal, noţiunea de infracţiune devine mai complexă, deoarece a început
să fie tratată nu numai ca pricinuirea daunei materiale, morale şi fizice, dar şi ca o acţiune
periculoasă pentru stat şi domnitor. în perioada examinată, infracţiunile se clasificau în vini mari
(cele mai grave) şi mici (toate celelalte).
Pedeapsa a început să fie mai diferenţiată, se ţinea cont de circumstanţele în care a fost săvârşită
infracţiunea, de recidivă. Originea socială putea constitui circumstanţă atenuantă doar când
infractorul era boier şi comitea o infracţiune contra familiei, cum ne indică Syntagma lui Matei
Vlastares. Pedeapsa diferenţiată, în legătură cu gradul de participare la infracţiune, încă nu se
practica. Această concluzie se desprinde din mărturiile călătorului Guillbert de Lannoy (sec. XV),
care, trecând prin Moldova, a fost jefuit de nişte hoţi. Hoţii au fost prinşi şi condamnaţi la moarte
prin spânzurare.
Cele mai grave infracţiuni erau socotite crimele contra statului. Dintre ele, infidelitatea şi trădarea
domnitorului („hitleanstvo") era sancţionată cu moartea şi confiscarea moşiilor. Pretendenţilor
la tron, dacă erau din dinastie domnească şi uzurpau puterea domnească, li se tăia nasul, deoarece,
cu astfel de neajuns, în viitor, nu puteau pretinde să devină domnitori. Neascultarea poruncilor
autorităţilor se sancţionau prin amendă („osluh").