Documentul analizează cadrul teoretic și legal al urmăririi penale, subliniind importanța acestei faze în procesul penal. Urmărirea penală este definită ca fiind activitatea de strângere a probelor necesare pentru identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii penale, incluzând două etape: investigarea faptei și investigarea persoanei. De asemenea, se menționează reglementările și modificările legislative relevante în contextul codului de procedură penală.

1. DRAGU CREŢU CONSTANTIN TĂNASE
- PARTEA SPECIALĂ -
Editura Fundaţiei Academice „Danubius” Galaţi
2014

2. 2
Copyright 2007
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului
Editura Fundaţiei Academice „Danubius” este recunoscută
Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111)
Tipografia Zigotto Galaţi
Tel.: 0236.477171
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CREŢU, DRAGU
Drept procesual penal – Partea specială/
Dragu Creţu – Galaţi: Editura Fundaţiei Academice
„Danubius”, 2008
Bibliogr.
ISBN 978-973-1746-68-5

3. 3
ABREVIERI
A.S.U.I., S.J. Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza”
Iaşi, Ştiinţe Juridice
alin. Alineat
B.J Casaţie şi Justiţie Buletinul Jurisprudenţei Curţii Supreme de
Justiţie şi al Înaltei Curţi de Justiţie
C.D. Culegeri de decizii ale Tribunalului Suprem
C.pen. Codul penal
C.proc.pen. Codul de procedură penală
C.S.J. Curtea Supremă de Justiţie
C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.A. Curtea de apel
Dec. Decizie
Dec.de îndrumare Decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem
Î.C.C.J. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
J.N. Justiţia Nouă
L.P. Legalitatea populară
R.A.P.J.P 1 Repertoriu alfabetic de practică judiciară în
materie penală pe anii 1975 - 1980
P.L. Pro lege
R.D.P. Revista de Drept Penal
R.R.D. Revista Română de Drept

4. 4

5. 5
Titlul I
URMĂRIRE PENALĂ
Capitolul I
Dispoziţii generale
Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal, fiind
reglementată în cadrul Titlului I din Partea Specială în dispoziţiile art.285-
341.
Activitatea de urmărire penală ocupă un loc central în cadrul fazelor
procesului penal datorită complexităţii actelor şi măsurilor ce pot fi luate
pe parcursul desfăşurării ei.
Faza urmăririi penale prezintă o importanţă deosebită şi pentru
cunoaşterea împrejurărilor săvârşirii infracţiunii, a identificării
făptuitorului, strângerea probelor, stabilirea răspunderii în vederea
trimiterii în judecată.
Necesitatea luptei contra fenomenului infracţional, a determinat
realizarea reprimării prin existenţa unor organe judiciare cu funcţii şi
atribuţii specifice acestei faze procesuale.
Urmărirea penală, cuprinde un ansamblu de acte şi măsuri procesuale
şi procedurale efectuate în ordinea şi în formele prevăzute de lege, de către
autorităţile judiciare, părţile, subiecții procesuali principali și alți subiecți
procesuali din proces, îndeplinind un obiect limitat în realizarea scopului
procesului penal1
.
Procesul penal are drept scop constatarea la timp şi în mod complet a
faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Sub acest aspect, procesul penal constituie o formă de combatere a
fenomenului infracţional prin mijloace de drept penal.
1
Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.36.

6. 6
În viziunea noului Cod de procedură penală, urmărirea penală are
drept unic scop strângerea de probe care sunt necesare procurorului
competent, pentru a dispune trimiterea în judecată sau a soluţiei de
netrimitere în judecată.
Urmărirea penală va fi concepută ca având două etape, etapa de
investigare a faptei şi etapa de investigare a persoanei.
Etapa de investigare a faptei va începe prin sesizarea organelor
judiciare competente (poliţia judiciară sau procurorul) şi se va încheia prin
inculparea unei persoane determinate, care se va realiza printr-un act
formal.
În această etapă, persoana cu privire la care, din investigaţii, rezultă
bănuiala rezonabilă că a săvârşit o infracţiune și se va începe urmărirea
penală împotriva ei purta denumirea de suspect.
Etapa de investigare a persoanei va începe prin începerea urmăririi
penale urmată de decizia de inculpare a unei persoane (inculpat), care se
realizează prin punerea în mişcare a acţiunii penale, atunci când, din
cercetările efectuate, rezultă motive verosimile de a crede că această
persoană a săvârşit fapta investigată.
Noul Cod de procedură penală, reglementează soluţiile alternative la
urmărire, date în competenţa procurorului, respectiv a renunţării la
urmărire, cu sau fără aplicarea unei sancţiuni, în cazuri în care gravitatea
infracţiunii este redusă, măsura este proporţională cu gravitatea învinuirii,
iar aplicarea unei sancţiuni este suficientă pentru a pune capăt tulburării
provocate de infracţiune şi a realiza îndreptarea inculpatului.
Renunţarea la urmărirea dispusă de către procuror, cu aplicarea unor
sancţiuni, va fi supusă confirmării judecătorului, pentru a respecta
principiul potrivit căruia judecătorul este garantul libertăţilor
fundamentale.
Noul Cod de procedură penală, reglementeză strict cazurile în care se
începe urmărirea penală şi instituie o procedură preliminară de verificare a
legalităţii şi temeiniciei rechizitorului, denumită procedura de cameră
preliminară, astfel încât, dacă nu sunt suficiente probe, instanţa
judecătorească să nu fie încărcată inutil cu o cauză care nu poate conduce
la o condamnare.
Procurorul ca titular al acţiunii penale, va trebui să dovedească
acuzarea, prin administrarea de probe.

7. 7
Secţiunea I
Obiectul urmăririi penale
Urmărirea penală constituie prima din cele trei faze ale procesului
penal român, potrivit reglementării date în Titlul I al Părţii Speciale a
Codului de procedură penală.
În redactarea iniţială a Codului de procedură penală din 1936,
urmărirea penală constituia o activitate exercitată de către procuror sau
partea vătămată prin care se punea în mişcare acţiunea penală în faţa
instanţei de judecată.
Codul de procedură penală din 1936, reglementa urmărirea penală sub
denumirea de „Primele cercetări, urmărirea şi instrucţia”.
Dispozițiile privind primele cercetări, reglementau activitatea de
strângere a probelor pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, finalizată
de către procuror prin trimiterea în judecată a învinuitului sau sesizarea
judecătorului de instrucţie, în vederea efectuării instrucţiei prealabile.
Astfel sesizat, judecătorul de instrucţie efectua instrucţia prealabilă,
activitate ce consta în evaluarea probatoriilor, finalizată prin ordonanţa de
trimitere în judecată sau de scoaterea de sub urmărire.
În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 3 din 4 aprilie 1956,
cabinetele de instrucţie şi-au încetat activitatea, urmărirea penală
desfăşurându-se sub forma cercetării penale şi anchetei penale.
Cercetarea penală era efectuată de către organele de poliţie (fosta
miliţie) iar ancheta penală era instrumentată de procurori.
Urmărirea penală a primit numeroase definiţii, apropiate ca sens şi
conţinut2
, din care rezultă că aceasta constă în activitatea desfăşurată de
organele de urmărire penală în care se strâng şi se verifică probele cu
privire la săvârşirea infracţiunii, se descoperă făptuitorul stabilindu-se
răspunderea acestuia în vederea trimiterii în judecată.
Legiuitorul a definit obiectul urmăririi penale în art.285 din Codul de
procedură penală ca fiind strângerea probelor necesare cu privire la
existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o
infracțiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se
constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
2
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală. Partea specială, vol.IV, ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. All
Beck, Bucureşti, p.23.

8. 8
Prin „strângerea probelor necesare” cu privire la învinuirea adusă unei
persoane se înţelege atât descoperirea probelor cât şi evaluarea lor de către
organele de cercetare penală, dacă sunt suficiente pentru a se dispune
trimiterea în judecată sau eventual clasarea sau renunțarea la urmărirea
penală.
Prin expresia „existenţa infracţiunilor” legiuitorul a avut în vedere
orice infracţiune indiferent de faza sau modalitatea de săvârşire (tentativă,
infracţiune consumată, infracţiune continuă, etc.).
Expresia „identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune” are
în vedere aflarea datelor necesare cunoaşterii făptuitorilor (autori,
instigatori, complici), atât ca persoane fizice, cât şi ca identitate3
.
Prin ”stabilirea răspunderii penale” se înţelege că, probatoriul
administrat a lămurit cauza sub toate aspectele, în latura penală, existând
temeiuri pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului.
Identificarea persoanei vătămate, face parte din obiectul urmăririi
penale4
şi prezintă importanţă în legătură cu rezolvarea acţiunii civile a
cauzei.
Organul de urmărire penală are obligația de a strânge probele necesare
pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în
vederea justei soluţionări a acesteia.
Pentru finalizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare
penală îşi concretizează activitatea în acte de urmărire penală, care pot fi
acte procesuale şi acte procedurale prin care sunt aduse la îndeplinire
dispoziţiile cuprinse în actele procesuale5
.
Actele procesuale sunt dispuse de procuror (de ex. punerea în mişcare
a acţiunii penale, luarea unora dintre măsurile de preventive, trimiterea în
judecată) iar actele procedurale ca acte de urmărire penală sunt realizate în
general de organele de cercetare penală (de ex. ridicarea de obiecte şi
înscrisuri, efectuarea percheziţiilor, instrumentarea rechizitorului).
Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cazurile
pe cale le supraveghează (art.324 alin.(2) C.proc.pen.) şi să delege, prin
ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire
penală în cazurile în care efectuiază urmărirea penală potrivit legii (art. 324
alin.(3) Cod procedură penală).
3
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român. Partea generală, vol.II, ed. a II-a, Ed. Academiei Române Bucureşti,
1976, p.25.
4
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999,
p.10; I.Neagu Tratat de procedură penal, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p.339.
5
Idem

9. 9
Secţiunea a II-a
Limitele urmăririi penale
În timp, urmărirea penală ca fază a procesului penal, îşi are limitele
fixate între momentul începerii urmării penale şi momentul finalizării
activităţii de urmărire penală, marcat de dispunerea unei soluţii care poate
fi trimitere în judecată, clasarea sau renunțarea la urmărirea penală.
Soluţia de netrimitere în judecată nu are însă caracter definitiv,
existând posibilitatea plângerii la judecătorul de cameră preliminară
potrivit art. 340 și 341 Cod de procedură penală.
Limitele urmăririi penale sunt fixate prin însăşi competenţa
funcţională şi materială a organelor de cercetare penală.
Depăşirea acestor limite sub aspectul competenţei atrage incidenţa
unor sancţiuni procedurale penale.
Secţiunea a III –a
Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale
În afara regulilor fundamentale ale procesului penal, urmărirea
penală se desfăşoară pe baza unor trăsături specifice fazei respective.
Dintre acestea, în doctrină6
se apreciază că pot fi considerate
specifice fazei de urmărire penală: subordonarea ierarhică în efectuarea
actelor de urmărire penală; lipsa de publicitate a urmăririi penale;
caracterul necontradictoriu al urmăririi penale şi caracterul preponderent al
formei scrise.
§1. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor
de urmărire penală
Spre deosebire de faza judecăţii în care potrivit art.124 din
Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, în faza
de urmărire penală, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului
6
I. Neagu, op.cit.p.401

10. 10
legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea
ministerului justiţiei7
.
Procurorul are printre atribuţiile sale, înscrise în art.61 alin.(1) şi art.63
alin.(1) din Legea nr.304/2004 de organizare judecătorească, şi pe aceea de
supraveghere a activităţii de cercetare penală efectuată de organele de
poliţie judiciară şi de alte organe de cercetare penală.
Astfel, potrivit art.303 alin. (1) C.proc.pen., procurorul poate să dea
dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală.
Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de
cercetare penală, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de
lege în constatarea infracţiunilor8
.
În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos, de către
organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va
sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în
termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse.
§2. Lipsa de publicitate a urmăririi penale
Această trăsătură cunoscută anterior sub denumirea de „caracterul
secret al urmăririi penale”, şi aceasta nu în sensul că participanţii din
cauza penală nu aveau cunoştinţă despre anumite activităţi efectuate de
organele de cercetare penală9
, ci în sensul că actele aflate în cauza
respectivă puteau fi cunoscute numai de către anumiţi subiecţi oficiali,
cauza nefiind publică.
Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală de la
1968, au diminuat această trăsătură a fazei de urmărire penală, fără însă a
o transforma într-o fază cu caracter public10
.
Prin 285 alin. (2) din noul Cod de procedură penală s-a consacrat
regula potrivit căreia procedura din cursul urmăririi penale este ne publică.
Desfăşurarea activităţilor de urmărire penală în condiţii de publicitate
ar îngreuna aflarea adevărului, ridicând dificultăţi de administrare a
probatoriilor.
Spre deosebire de reglementarea actuală, noul Cod de procedură
penală, dă posibilitatea procurorului de a restricţiona motivat şi pentru o
7
Art.132 (1) din Constituţia României.
8
Art.219 (2) Cod de procedură penală.
9
Învinuitul cunoştea anumite lucrări, martorii aveau cunoştinţă despre declaraţiile date.
10
Art.171 Cod procedură penală, „învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător
în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la
cunoştinţă acest drept”.

11. 11
perioadă determinată de timp dreptul de a consulta actele dosarului, dacă se
aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale.
§3 Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale
În literatura de specialitate se susţine că lipsa de contradictorialitate în
faza urmăririi penale este determinată de faptul că un singur organ judiciar,
şi anume procurorul întruneşte în persoana sa funcţiile procesuale de
învinuire, apărare şi de soluţionare a cauzei penale11
.
Cu toate acestea, contradictorialitatea este posibilă în faza urmăririi
penale, ca de exemplu în cazul confruntării;12
în cazul arestării inculpatului
de către instanţa de judecată, după ascultarea sa etc.
Absenţa contradictorialităţii conferă urmăririi penale, celeritate în
rezolvarea cauzelor.
§4. Caracterul preponderent al formei scrise
Actele procesuale şi procedurale ale organelor de urmărire penală se
realizează în forma scrisă.
Pentru activitatea de urmărire penală această formă devine
preponderentă, căpătând eficacitate şi relevanţă juridică numai actele care
sunt cuprinse în dosar sub forma scrisă13
iar pe de altă parte pe parcursul
urmăririi penale părţile nu pot acţiona decât în scris prin cerere şi memorii
scrise.
Forma preponderent scrisă nu trebuie înţeleasă în sensul excluderii
posibilităţii limbajului oral între participanţii în cauza penală.
Secţiunea a IV-a
Organele de urmărire penală
Actualul Cod de procedură penală, reglementează prin prevederile
înscrise în art. 30 și 55-59, organele de urmărire penală care realizează
activităţile ce au loc în această fază procesuală.
11
Gr. Theodoru, op.cit.p.51
12
M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea specială, vol.II, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1999.
13
Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p.113.

12. 12
Potrivit art. 55 alin. (1) C.proc.pen., organele de urmărire penală
sunt: procurorul; organele de cercetare penală ale poliției judiciare și
organele de cercetare penală speciale.
În cadrul organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare14
funcţionează lucrători specializați (ofiţeri şi agenţi de poliţie) din cadrul
Ministerului Afacerilor Interne anume desemnați în condițiile legii
speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul
procurorului desemnat în acest sens și îşi desfăşoară activitatea sub
autoritatea procurorului general15
.
Organele de cercetare penală speciale sunt menţionate în art.55 alin.
(5) C.pr.pen.: ofiţerii anume desemnaţi în condițiile legii, care au primit
avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție.
În scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de
descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul Direcţiei
Naţionale Anticorupţie funcţionează ofiţeri de poliţie, constituind poliţia
judiciară a Direcţiei Naţionale Anticorupţie16
.
Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară funcţionează şi în cadrul
structurilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism17
.
Organele de urmărire penală sunt obligate să strângă probele necesare
pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în
vederea justei soluţionări a acesteia18
, adunând probele atât în favoarea cât
şi în defavoarea suspectului sau inculpatului.
Rolul activ al organelor de urmărire penală, trebuie să se manifeste
chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.
Tot în virtutea rolului activ, organul de urmărire penală, este obligat să
explice învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi drepturile
lor procesuale.
Sub acest aspect exemplificăm: obligaţia încunoştinţării suspectului
sau inculpatului, înainte de a fi ascultat despre acuzaţia adusă; dreptul de a
fi asistat de un apărător când asistenţa juridică este obligatorie; dreptul de a
14
Legea nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în M.Of. nr.869
din 23 septembrie 2004.
15
Alin.(3) al art.201, a fost modificat prin O.U.G. nr.60/2006.
16
Art.10 din O.U.G. nr.43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, modificată prin Legea
nr.54/2004.
17
Art.27 din Legea nr.508/2004.
18
Art.306 alin.(1) Cod de procedură penală.

13. 13
nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi
folosit şi împotriva sa.
În art.6 paragraful 3 lit. a din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului se prevede în mod expres dreptul acuzatului „să fie informat în
termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege, şi în mod amănunţit,
asupra naturii şi cauzei acuzaţiei împotriva sa”.
Într-o speţă19
, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a constatat că
informaţiile conţinute în actul de acuzare s-au caracterizat prin imprecizie
cu privire la detalii esenţiale, precum locul şi data comiterii infracţiunii
imputate, acestea fiind de nenumărate ori contrazise şi schimbate în cursul
procesului, scurgându-se o lungă perioadă de timp între momentul
inculpării şi data trimiterii în judecată, contrastând cu rapiditatea derulării
fazei de judecată. Deci echitaţia ar fi impus să se ofere reclamantului
(inculpat în cauza penală) mai multe posibilităţi şi facilităţi pentru a-şi
organiza apărarea în mod concret şi efectiv, ceea ce nu s-a făcut.
Într-o altă cauză 20
referitoare la „recalificarea juridică a faptei
imputate celui acuzat”, constând în schimbarea încadrării juridice din
„deturnare de fonduri” (la prima instanţă), în „escrocherie” (în instanţa de
apel), reclamantul a invocat faptul că această recalificare juridică l-a
împiedicat să-şi exercite dreptul la apărare, nefiind informat din timp cu
privire la noua calificare juridică a faptei pentru care a fost trimis în
judecată.
În practica judiciară21
, s-a decis că nesocotirea dispoziţiilor art.306
C.pr.pen, alături de alte încălcări ale dispoziţiilor legale care reglementează
desfăşurarea urmării penale şi sesizarea instanţei, determină refacerea
urmăririi penale şi a actului de sesizare, fiind incidente prevederile art.334
Cod procedură penală.
În desfăşurarea urmăririi penale, organele de urmărire penală dispune
asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă si formulează
propuneri prin referat (art. 286 alin. 4).
Ordonanţa trebuie motivată, iar conţinutul acesteia este fixat de
art.286 alin.(2) C.proc.pen.
19
A se vedea CEDO, decizia din 25 iulie 2000, în cauza Mattoccia contra Italiei, paragraful 61, în
“Recueil 2000- IX”, p.71, citată în, Proces echitabil – jurisprudenţa comentată a Curţii Europene
a Drepturilor Omului, V. Pătulea, Ed. I.R.D.O., Bucureşti 2007, p.219
20
A se vedea CEDO, decizia din 1 martie 2001, în cauza Dolles contra Ungariei, paragraful 48, în
Recueil 2001- II”, op.cit.p. 220
21
Codul de procedură penală comentat, N. Volonciu, A. Tuculeanu, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2007, p.8, ICCJ, Secţia penală, decizia nr.1168/2004, în Al. Vasiliu, Nulităţile în procesul penal.
Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, p.122.

14. 14
Ordonanţele organului de urmărire penală sunt acte procedurale şi
atestă aducerea la îndeplinire a sarcinilor ce decurg din actele sau măsurile
procesuale22
.
Întrucât ordonanţa este un act procedural complet, neobservarea
condițiilor legale de întocmire atrage sancțiuni în legătură cu acest act de
dispoziţie23
.
Potrivit art. 306 alin.(5) C.proc.pen., când organul de cercetare penală
consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri
motivate.
Propunerile se concretizează prin referate24
, alteori procese-verbale25
.
Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală să fie
încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror, un exemplar al
ordonanţei sau al actului procesual rămâne la procuror.26
Capitolul II
Competenţa organelor de urmărire penală
A stabili competenţa unui organ de urmărire penală înseamnă a
verifica dacă un organ are drepturi şi obligaţii de a proceda la efectuarea
urmăririi în cauza respectivă.
Pentru delimitarea sarcinilor ce revin fiecărui organ de urmărire
penală, în Titlul III, capitolul II al părţii generale a Codului de procedură
22
Gh. Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.115.
23
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007, p.530.
24
Art.259-260 Cod procedură penală: referatul de terminare a urmăririi penale; referatele cu
propuneri pentru luarea unor măsuri preventive (art.138 Cod procedură penală); referat pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale (art.234 Cod procedură penală).
25
Procesul-verbal în cazul cercetării la faţa locului (art.131 Cod procedură penală) al confruntării
(art.88 Cod procedură penală), procesele- verbale întocmite de organele de cercetare (art.214).
26
Alineatele (2) şi (3) ale art.205 au fost introduse prin art.I pct.115 din Legea nr.356/2006 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedură penală.

15. 15
penală, este reglementată competenţa materială, competenţa teritorială şi
competenţa funcţională.
Actele de cercetare penală sunt acte procedurale şi constau în
procedeele probatorii prin care se obţin mijloacele de probă27
.
În compunerea organelor de urmărire penală intră procurorul, organele
de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.
Secţiunea I
Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare
Organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare este reglementată de
Legea nr. 364/2004, potrivit căreia poliţia judiciară este organizată şi
funcţionează în cadrul structurilor specializate ale Ministerului Afacerilor
Interne.
Conform art.2 din Legea nr.364/2004, poliţia judiciară este constituită
din ofiţeri şi agenţi de poliţie specializaţi în efectuarea activităţilor de
constatare a începerii urmăririi penale şi de cercetare penală.
Ofiţerii şi agenţii specializaţi au calitatea de organe de cercetare ale
poliţiei judiciare.
Aşadar, nu toţi lucrătorii de poliţie sunt organe de cercetare penală.
În ceea ce priveşte competenţa organelor de cercetare penală, art.207
Cod procedură penală, prevede că organele de cercetare ale poliţiei
judiciare efectuează urmărirea penală, pentru orice infracţiune care nu este
dată, în mod obligatoriu, în competenţa altor organe de cercetare penală.
Prin urmare, putem spune că organele de cercetare ale poliţiei
judiciare au o competenţă materială generală.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare nu sunt competente în cazul
infracţiunilor pentru care urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu de procuror şi în cazurile în care cercetarea penală se
efectuează în mod obligatoriu de organele de cercetare penală speciale.
Cercetarea penală, în anumite condiţii poate fi efectuată şi de poliţiştii
care nu fac parte din poliţia judiciară, cu obligaţia pentru aceştia de a
încunoştinţa de îndată procurorul sau organele de cercetare ale poliţiei
judiciare cu privire la cele constatate şi de a le înainta, actele încheiate28
.
27
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.528
28
Art.3 din Legea nr.364/2004.

16. 16
Organele Serviciului Român de Informaţii29
, nu pot efectua acte de
cercetare penală, dar la cererea organelor competente pot acorda sprijin la
realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind
siguranţa naţională.
În privinţa competenţei teritoriale, potrivit art.45 C.proc.pen.,
dispoziţiile prevăzute în art.30-36 C.proc.pen., se aplică în mod
corespunzător şi în cursul urmăririi penale.
Secţiunea a II-a
Competenţa organelor de cercetare speciale
Potrivit legii, în anumite cazuri, dată fiind natura infracţiunii săvârşite
sau având în vedere calitatea făptuitorului, urmărirea penală se efectuează
de către organele de cercetare speciale.
Organele de cercetare penală specială efectuiază acte de urmărire
penală numai în condițiile prevăzute de lege, corespunzător specializării
structurii din care fac parte,în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari
sau în cazul săvârșirii infracșiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de
Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă
fapta a pus sau a putut pune țn pericol siguranța navei sau a navigației ori a
personalului.
Cei care fac demersurile şi cei desemnaţi au o competenţă de cercetare
obligatorie şi exclusivă30
cu privire la infracţiunile şi persoanele la care se
referă art.54 alin.(2) Cod procedură penală.
Secţiunea a III-a
Competenţa procurorului în faza urmăririi
Din dispozițiile art. 56 Cod procedură penală, rezultă că urmărirea
penală poate fi efectuată de procuror în orice cauză penală, neexistând
dispoziţii care să-i interzică acestuia îndeplinirea în totul sau în parte a unei
asemenea activităţi.
Legea stabileşte cazurile în care urmărirea penală este obligatorie
pentru procuror.
29
Art.13 din Legea nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii,
cu modificările şi completările ulterioare.
30
N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit.p.209

17. 17
Cazurile date în mod obligatoriu în competenţa de urmărire penală a
procurorului sunt stabilite în raport cu gravitatea infracţiunii cât şi a
calității persoanei.
Urmărirea penală se efectuiază, în mod obligatoriu,de către procuror:
a)în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă
instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel;
b) în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 188-191, art. 279 și art.
289-294 din Codul penal;
c) în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut
ca urmare moartea unei persoane;
d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua
urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se
efectuiază, în mod obligatoriu, de procurorul militar.
Procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua în
vederea efectuării urmăririi penale cauze de competenţa parchetelor
ierarhic inferioare prin dispoziţia conducătorului parchetului ierarhic
superior când:
a) imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor
cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor;
b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv
printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii
judiciari ori grefierii instanţei;
c) există pericolul de tulburare a ordinii publice;
d)urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită
complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului
care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
În cazurile preluate de parchetele ierarhic superioare în grad,
procurorii pot infirma actele şi măsurile luate de procurorii din parchetele
ierarhic inferioare, dacă sunt contrare legii.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, poate emite ordine cu
caracter intern31
.
31
Art.76 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

18. 18
Printr-un astfel de ordin, procurorul general poate dispune ca
efectuarea urmăririi penale să fie făcută în mod obligatoriu de către
procuror şi în alte cauze.
În privinţa limitelor controlului ierarhic, Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, prevede că dispoziţiile procurorului ierarhic superior
sunt obligatorii dacă sunt date în scris şi în conformitate cu legea.
Aceste dispoziţii nu privesc soluţii date de procuror în cursul urmăririi
penale şi nici concluziile pe care le susţine procurorul în cazurile aflate pe
rolul instanţelor judecătoreşti.
Intervenţiile procurorului ierarhic superior, în orice formă, pot fi
contestate la Consiliul Superior al Magistraturii.
Secţiunea a IV-a
Condiţii pentru realizarea urmăririi
penale de către procuror
Urmărirea penală efectuată de procuror se realizează în principiu în
aceleaşi condiţii ca şi activitatea de cercetare penală desfăşurată de
organele de cercetare penală32
. Unele din actele procurorului care
efectuează urmărirea penală au nevoie de acordul anumitor organe
superioare33
( de exemplu, verificarea rechizitoriului, potrivit art. 328 alin.
(1) Cod de procedură penală).
Verificările efectuate de procurorul ierarhic superior, în temeiul
principiului controlului ierarhic, implică, după caz, aprobarea actului sau
infirmarea acestuia34
.
Potrivit art. 23 alin.(3) din Legea nr.303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, soluţiile procurorilor stagiari trebuie
contrasemnate de procurorii care îi coordonează.
Secţiunea a V-a
Dispoziţii speciale privind competenţa
organelor de cercetare penală
În ceea ce priveşte competenţa teritorială a organelor de urmărire
penală, se aplică după caz, regulile privitoare la competenţa infracţiunilor
32
N. Volonciu, Tratat de drept procesul penal, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001, p.21
33
Idem
34
N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit.p.23

19. 19
săvârşite în ţară (art.41 C.proc.pen.), sau cele privitoare la infracţiunile
săvârşite în străinătate (art.42 C.proc.pen.).
Dispoziţiile menţionate sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii
absolute (art. 281 alin.(1) lit. b) Cod de procedură penală), organul de
urmărire penală fiind obligat să-şi verifice competenţa după ce a fost
sesizat.
Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să
efectueze cercetarea, va trimite de îndată cauza procurorului care exercită
supravegherea, în vederea sesizării organului competent.
Când lipsa de competenţă este constatată de procuror, acesta îşi va
declina competenţa în favoarea procurorului competent, prin ordonanţă.
Dispoziţiile art. 59 C.proc.pen., permit o extindere limitată a
competenţei organelor de cercetare penală, în cazurile în care actele de
cercetare nu suferă amânare.
Cercetările efectuate prin intermediul comisiei rogatorii sau a delegării
trebuie realizate numai în cazul actelor procedurale sau prin apelare la un
organ ierarhic inferior35
.
Secţiunea a VI-a
Actele încheiate de unele organe de constatare
Codul de procedură penală, reglementează prin art. 61 şi art. 62,
categoriile de organe de constatare ce pot încheia acte de constatare în
cazul săvârşirii de infracţiuni.
Sunt organe de constatare, potrivit art.214 C.proc.pen., organele
inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităților
publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public
pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor
a căror respectare o controlează potrivit legii; organele de control și cele de
conducere ale autorităților administrației publice, instituții publice sau ale
altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în
legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;
35
N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit.p.25

20. 20
organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile
constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.
De exemplu: actele încheiate de inspectorii pentru protecţia muncii şi
calităţii produselor, actele de constatare privind infracţiunile silvice, din
regimul vamal, fiscal, etc.
O altă categorie o constituie organele de control şi cele de conducere
ale administraţiei publice, ale altor instituții ori pesoane juridice de drept
public pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în
subordinea ori sub controlul lor; de exemplu: actele de constatare întocmite
de organele de specialitate ale administraţiei publice centrale în materia
Codului aerian (Legea nr.29/1997).
Au atribuţii de constatare a infracţiunilor ofiţerii şi subofiţerii din a
cadrul Jandarmeriei Române36
.
Organele arătate au obligația să ia măsuri de conservare a locului
săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale
de probă. În cazul infracțiunilor flagrante, au dreptul de a face percheziții
corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de
îndată organelor de urmărire penală. Actele încheiate împreună cu
mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de
urmărire penală.
Obligaţiile şi drepturile menţionate le au şi următoarele persoane:
- comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe
acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în
afara porturilor sau a aeroporturilor;
- agenţii de poliţie de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră;
Organele mai sus arătate au dreptul de a efectua percheziţii corporale,
de a verifica lucrurile pe care le are făptuitorul şi de a prinde chiar pe
făptuitor şi a-l preda de îndată procurorului.
Procesele verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de
probă.
Fiind sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate, Curtea
Constituţională a statuat că prevederile art.215 alin.(1) C.proc.pen., sunt
constituţionale şi nu contravin dispoziţiilor art.21 alin.(3) din Constituţia
României, care consacră dreptul părţilor la un proces echitabil, chiar dacă
sunt încheiate de alte organe decât cele de urmărire penală37
.
36
Legea nr.550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, publicată în M.Of.
nr.1175 din 13 decembrie 2004.
37
Curtea Constituţională, decizia nr.509 din 15 iunie 2006, publicată în M.Of. nr.597 din 11 iulie
2006.

21. 21
Capitolul III
Supravegherea exercitată de procuror
în activitatea de urmărire penală
Supravegherea exercitată de către procuror în activitatea de urmărire
penală reprezintă principala sarcină a acestuia38
având în vedere că marea
majoritate a infracţiunilor sunt instrumentate de către organele de cercetare
penală.
Supravegherea realizată de procuror urmăreşte realizarea scopului
general al procesului penal, în condiţiile respectării dispoziţiilor
constituţionale şi a ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor omului.
Dispoziţiile legale referitoare la supravegherea urmăririi penale sunt
înscrise în art.299-304 Cod procedură penală, dar şi în alte acte normative,
precum Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Legea
nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare.
Secţiunea I
Obiectul supravegherii urmăririi penale
Conţinutul obiectului supravegherii exercitate de procuror în faza
urmăririi penale este dat de conţinutul dispoziţiilor art.299 C.proc.pen., dar
şi de alte reglementări cuprinse în alte acte normative.
Potrivit art.299 alin.(1) C.proc.pen., în exercitarea supravegherii
respectării legii în activitatea de urmărire penală, procurorul veghează ca
orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere
penală şi nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii
temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
În literatura de specialitate39
, s-a arătat că procurorul, ca organ de
supraveghere, are îndatorirea să vegheze ca cercetarea penală să fie
38
Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979,
p.202; N.Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, Ed. Paideia, Bucureşti,
p.29.
39
Gr. Theodoru, opt.cit.p. 547

22. 22
efectuată cu celeritate40
, în mod complet şi cu respectarea dispoziţiilor
legii.
Potrivit art.6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi
într-un termen rezonabil, a cauzei sale....”.
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul
acestui termen, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest
moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării
instanţei competente potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau o „dată
anterioară” (data deschiderii anchetei preliminare, data arestării sau orice
altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante.
Curtea Europeană, face precizarea că noţiunea de „acuzaţie penală,” în
sensul art.6 alin.1 din Convenţie, semnifică „notificarea oficială” care
emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă
penală41
.
O altă subliniere făcută de Curte se referă la „criticile după care se
apreciază termenul rezonabil al unei procedurii penale”, statuându-se că
acestea sunt: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului
(inculpatului) şi comportamentul autorităţilor42
.
Procurorul veghează la respectarea libertăţii individuale, astfel că nicio
persoană să nu fie reţinută sau asistată decât în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de legea penală.
Într-o formulare de sinteză, procurorul supraveghează ca urmărirea
penală să fie efectuată complet, temeinic şi operativ, ca actele de urmărire
penală să fie efectuate potrivit dispoziţiilor legale, să fie luate toate
măsurile necesare pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni43
.
Obiectul supravegherii de către procuror a activităţii de urmărire
penală diferă faţă de supravegherea activităţii altor organe, cum sunt cele
de punere în executare a sancţiunilor aplicate.
Astfel, procurorul exercită supravegherea de pe poziţia de conducător
al urmăririi, cu drept de intervenţie şi de decizie asupra oricăror acte de
urmărire penală efectuate de organele aflate sub supravegherea sa:
supravegherea este permanentă şi completă, în sensul că se exercită din
40
I.Neagu, Tratat de drept procesul penal. Partea generală. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006,
p.105
41
A se vedea CEDO, decizia din 25 mai 1998, în cauza Hozee contra Olandei, paragraf 43, în
“Recueil....” 1998 – III- citată în, Proces echitabil- jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a
Drepturilor Omului, p.cit.,p163.
42
A se vedea CEDO, decizia din 31 martie 1998, paragraf 97, apud. C. Bârsan, op.cit.p.539.
43
Gr. Theodoru, op.cit.p.549.

23. 23
momentul începerii urmăririi penale şi până la finalizarea ei, cuprinzând
toate aspectele legalităţii şi temeiniciei44
.
Supravegherea se exercită, ca şi urmărirea penală, nepublic,
necondradictoriu şi în formă scrisă45
.
Secţiunea a II-a
Procurorul competent să exercite
supravegherea urmăririi penale
În art. 55 alin.(2) Cod procedură penală, se prevede că este competent
să exercite supravegherea asupra activităţilor de cercetare penală,
procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii,
judecă în primă instanţă cauza respectivă.
Spre exemplu, un procuror din cadrul parchetului de pe lângă
judecătorie nu va putea supraveghea cercetarea penală efectuată de
organul de poliţie competent, dacă infracţiunea este de competenţa de
judecată în primă instanţă a tribunalului.
În aceeaşi modalitate se determină supravegherea urmăririi penale şi
în cauzele de competenţa instanţelor militare.
Supravegherea actelor de cercetare penală în cauzele de competenţa
secţiilor maritime şi fluviale ale judecătoriilor şi tribunalelor se exercită de
procurorii de la secţiile maritime şi fluviale ale parchetelor
corespunzătoare instanţei care judecă în primă instanţă cauza.
Pentru situaţia prevăzută în art. 56 alin.(3) Cod procedură penală, în
care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror,
în literatura de specialitate au fost exprimate puncte de vedere diferite.
Potrivit unor opinii, în cazul prevăzut de art. 56 alin.(3) Cod
procedură penală, nu ar exista o activitate de supraveghere a actelor de
cercetare46
.
Potrivit unei alte opinii47
, în cauzele în care urmărirea penală se
efectuează de către procurori, supravegherea se exercită de către primul-
procuror al parchetului din care face parte, de către adjunctul acestuia sau
de procurorul şef de secţie în baza regulamentului de ordine interioară.
Potrivit aceleiaşi opinii, dacă urmărirea penală este efectuată de primul
procuror, supravegherea se exercită de către procurorul ierarhic superior.
44
Idem
45
Idem
46
I.Neagu, opt.cit.p.47
47
Gr.Theodoru, op.cit.p. 550

24. 24
Considerăm că supravegherea este posibilă chiar dacă urmărirea
penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, ea rezultând atât
din verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-
procurorul parchetului sau după caz de procurorul ierarhic superior.
Secţiunea a III-a
Exercitarea supravegherii
Potrivit art. 302 alin.(1) Cod procedură penală, procurorul poate să
dispună după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie
efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt
asemenea organ.
Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală se dispune
de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza
propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza după
încunoştinţarea procurorului care exercită supravegherea acesteia.
În literatura de specialitate48
s-a susţinut că o asemenea măsură se
impune pentru a asigura rezolvarea cauzei în condiţii de obiectivitate sau
operativitate.
O asemenea măsură poate fi luată atunci când s-a formulat o cerere de
abţinere sau recuzare, ori administrarea probelor s-ar putea face cu
întârziere.
Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, presupune
că, atât organul de cercetare de la care se ia cauza, cât şi cel la care se
trece, să se afle sub supravegherea aceluiaşi procuror.
În cauzele în care urmărirea penală se efectuează de procuror acesta
poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către
organele de poliţie judiciară.
48
N. Volonciu, op.cit.p.30

25. 25
Secţiunea a IV-a
Modalităţi de exercitare a supravegherii
Pentru asigurarea respectării dispoziţiilor înscrise în art.131 alin.(3)
din Constituţia României potrivit cărora, parchetele conduc şi
supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, art. 300
alin.(1) Cod procedură penală, reia într-o formulare mai cuprinzătoare,
arătând că, procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de
cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare specială.
Totodată, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să
fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
Pentru ca procurorul să-şi poate îndeplini atribuţiile de supraveghere a
activităţii de cercetare penală, este necesară cunoaşterea cauzelor aflate în
curs de soluţionare.
Ca urmare, organele de cercetare penală sunt obligate să
încunoştinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunile de care au luat la
cunoştinţă.
După ce a fost încunoştinţat, procurorul supraveghează activitatea de
cercetare penală având la îndemână următoarele mijloace:
- poate să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală sau să-
l efectueze personal;
Participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală
asigură respectarea legii şi, prin capacitatea sa profesională poate da
eficienţă mai mare actului efectuat49
.
- verificarea lucrărilor de cercetare penală.
În exercitarea supravegherii urmăririi penale procurorul procedează la
verificarea lucrărilor de cercetare penală, prin solicitarea, în vederea
consultării, a dovezilor de la dosarul de cercetare penală, acesta fiind
obligat să le trimită, cu toate actele, materialele şi datele referitoare la
faptele care formează obiectul cercetării.
Procurorul verifică actele de cercetare penală şi cu ocazia solicitării de
către organul de cercetare penală a unei autorizaţii prealabile, a unei
încuviinţări, a unei confirmări, atunci când legea prevede aceasta50
(de ex.,
în cazul în care organul de cercetare penală propune procurorului punerea
în mişcare a acţiunii penale, înainte de a se pronunţa, procurorul trebuie să
verifice actele care au stat la baza propunerii).
49
Gr. Theodoru, op.cit.p.151.
50
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.27

26. 26
Autorizaţia este prealabilă efectuării actului de urmărire penală (de
exemplu, percheziţia domiciliară nu poate fi efectuată fără autorizaţia
prealabilă a judecătorului care poate fi solicitată de procuror).
Încuviinţarea se referă la acte a căror efectuare este atribuţia
organelor de cercetare penală, însă valabilitatea actului este supusă
aprobării procurorului (de exemplu, exhumarea în vederea constatării
cauzelor morţii se face cu încuviinţarea procurorului)
În literatura juridică51
se susţine că aprobările date de procuror, în
conformitate cu art. 303 alin.(1) C.proc.pen., încuviinţarea, autorizarea,
confirmarea anumitor acte de cercetare penală, reprezintă mijloace de
exercitare a supravegherii.
Potrivit art. 303 alin. (1) C.proc.pen., procurorul poate să dea
dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală.
Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de
cercetare penală.
În cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos de către
organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va
sesiza conducătorul organelor de cercetare penală, care are obligaţia ca în
termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse.
Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a
organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor
legale, o infirmă prin ordonanţă.
După infirmare, procurorul poate dispune refacerea actului de către
organul de cercetare penală sau îl poate reface personal.
Actele sau măsurile procesuale vor fi infirmate numai în măsura în
care se constată că au produs o vătămare, iar nelegalitatea nu poate fi
înlăturată decât prin anularea acestora conforma art.197 Cod procedură
penală.
Potrivit art.64 alin.(3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea
judiciară, soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către
procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale52
.
În redactarea sa iniţială, textul art. 64 prevedea posibilitatea ca
procurorul să conteste măsura de infirmare la instanţa de judecată.
51
I.Neagu,op.cit.p.50; N. Volonciu, op.cit.p.29; Gr.Theodoru, op.cit.p.552
52
Alin.(3) al art.64, a fost modificat prin art.V din OUG nr.60/2006. Referitor la alin.(3) al art.64,
precizăm că acesta a mai fost modificat anterior prin O.U.G. nr.50/2006, şi s-a constatat ca fiind
neconstituţională teza a doua a acestui alineat, prin Decizia Curţii Constituţionale nr.345 din 18 aprilie
2006.

27. 27
Aceste ultime prevederi au fost abrogate prin O.U.G. nr.50/2006, fiind
declarate neconstituţionale, deoarece se aflau în conflict cu dispoziţiile
art.132 din Constituţia României.
Capitolul IV
Efectuarea urmăririi penale
Secţiunea I
Sesizarea organelor de urmărire penală
Declanşarea activităţii de urmărire penală, presupune, săvârşirea unei
fapte penale şi informarea organului de urmărire penală.
Investirea organelor de urmărire penală şi începerea cercetărilor nu se
poate face în lipsa unei sesizări legale.
Sesizarea este un act dinamizator care poate declanşa urmărirea
penală53
.
Sesizarea conţine atât elementul de informare, cât şi temeiul legal de
declanşare a activităţii procesuale54
.
Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală, în literatura
juridică se înţelege mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiile
legii, despre săvârşirea unei infracţiuni, determinând obligaţia acestuia de a
se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea
infracţiune55
.
Modurile de sesizare ale organelor de urmărire penală sunt variate în
literatura de specialitate, fiind avute în vedere diferite criterii de
clasificare56
.
Sub aspectul sursei informative din care provine, sesizarea poate fi
externă şi internă.
53
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.Stănescu, Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală. Partea generală, vol. II Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p.36.
54
E. Ionăşescu, Procedura începerii urmării penale, Ed. Militară, Bucureşti, , 1979, p.70.
55
Gr.Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.82
56
A se vedea, I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p.417-418; N.
Volonciu. Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.55;
Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială. Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.83.

28. 28
Sesizarea externă se face prin plângere sau denunţ, menţionate în
doctrină ca moduri obişnuite de sesizare, precum şi prin unele moduri
speciale de sesizare, întâlnite în situaţia în care anumite persoane au
obligaţia să informeze despre săvârşirea unei infracţiuni, aceste moduri
fiind denumite şi referinţe obligatorii57
.
Sub acest aspect sesizarea poate fi primară şi complementară58
.
Sesizarea este considerată primară, în ipoteza în care încunoştinţarea
despre săvârşirea unei infracţiuni a ajuns pentru prima oară în faţa
organului de urmărire penală.
Sunt sesizări primare, plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu.
Sesizarea este complementară în cazul în care cauza a trecut anterior
prin faţa unui alt organ de urmărire penală (de exemplu, în cazul în care un
organ de urmărire penală îşi declină competenţa altui organ).
În unele situaţii, sesizarea trebuie să se facă într-un anumit mod,
deoarece organele de urmărire penală nu pot începe urmărirea penală.
Sub acest aspect, art.288 alin.(2) C.proc.pen., prevede că, atunci când
punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă
ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea
penală nu poate începe în lipsa acestora59
.
57
V. Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de procedură
penală, în R.R.D. nr.3/1969, p.26
58
I.Neagu, op.cit.p.51.
59
Codul penal prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate în cazul următoarelor infracţiuni: art.180, art.181, art.184 alin.1 şi 3, art.192 alin.1,
art.196, art.197 alin.1, art.210, art.2093
, art.213, art.214, art.217 alin.1, art.305, art.307, art.320. Unele
infracţiuni supuse plângerii prealabile sunt prevăzute în legi cu dispoziţii penale ( de ex. Legea
nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art.27 alin.(2) şi (4). În practica
judiciară s-a susţinut că, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.31/1990 republicată privind
societăţile comerciale, exercitarea acţiunii în răspundere se face la sesizarea adunării generale a
acţionarilor societăţii. Un alt punct de vedere, în sensul că acţiunea penală se exercită din oficiu în
cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.31/1990 a fost exprimat în literatura de specialitate,
susţinându-se că exercitarea acţiunii în răspundere nu se confundă cu exercitarea acţiunii penale.
Controversa a fost rezolvată legislativ prin Legea nr.441/2006 pentru modificarea Legii nr.31/1990
republicată şi a Legii nr.26/1990 privind registrul comerţului, republicată; Potrivit art.2821
din legea
nr.31/1990, text introdus prin Legea nr.441/2006, acţiunea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în
prezenta lege se pune în mişcare din oficiu; N. Volonciu, Al Ţuculeanu, Codul de procedură penală
comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p.222.

29. 29
§ 1. Plângerea
Potrivit art.289 alin.(1) C.proc.pen., plângerea este încunoştinţarea
făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o
vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.
Plângerea ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală nu poate
fi confundată cu plângerea prealabilă, aceasta din urmă fiind în acelaşi
timp o condiţie de pedepsibilitate şi procedibilitate60
.
În timp ce plângerea poate fi suplinită printr-un denunţ sau sesizare
din oficiu, plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici un alt mod de
sesizare.
Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare
trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea
şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul,
codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de
înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrși ul
persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori
convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea
făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
Plângerea nu trebuie să conţină încadrarea juridică a faptei61
.
Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie
să fie special iar procura rămâne ataşată plângerii.
În ceea ce priveşte forma sa, plângerea poate fi făcută în scris, situaţie
în care trebuie să fie semnată de petiţionar.
Lipsa semnăturii nu va putea împiedica organul de urmărire penală să
ţină seama de ea, putând fi considerată fie denunţ anonim, fie o sesizare
din oficiu.
Plângerea poate fi făcută şi oral, caz în care se face consemnarea
într-un proces-verbal de organul care o primeşte.
În ceea ce priveşte persoanele care pot formula plângere, legea a
reglementat următoarele categorii:
a) personal de către cel căruia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune:
pentru persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă plângerea se va face de
către părinţi, tutore, curator;
b) prin mandatar, mandatul trebuie să fie special;
60
I. Neagu, op.cit.p.419
61
Idem

30. 30
c) prin substituiţi procesuali (au calitatea de substituiţi procesuali ai
persoanei vătămate: unul dintre soţi pentru celălalt şi copilul major pentru
părinţi;
d) prin reprezentanţii legali, pentru persoanele lipsite de capacitate de
exerciţiu (minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub
interdicţie).
Plângerea penală greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la
instanţa de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar
competent.
§ 2. Denunţul
În conformitate cu art. 290 C.proc.pen., denunţul este încunoştinţarea
făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei
infracţiuni.
Spre deosebire de plângere, denunţul este un act de sesizare făcut de
către o altă persoană decât persoana vătămată prin infracţiune.
Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la
combaterea infracţiunilor prin atragerea acestora în sesizarea organelor de
urmărire penală despre infracţiunile de a căror săvârşire au luat la
cunoştinţă şi despre cei care le-au comis62
. Potrivit art. 410 şi art. 267 Cod
penal, denunţul este obligatoriu, textele de lege prevăzând în mod expres
aceasta.
De exemplu, potrivit art. 410 Cod penal, nedenunțarea unor infracțiuni
contra securității naționale, din cele prevăzute în art. 394-397, art. 399-403
și art. 406-409 constituie infracțiune.
În anumite cazuri legea penală prevede că denunţul poate fi făcut de
însuşi cel care a săvârşit infracţiunea, echivalând cu recunoaşterea faptei.
De exemplu, potrivit art. 290 alin.(3) Cod penal, mituitorul nu se
pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte cu organul de
urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate, sau cu atribuţii
de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea
unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de
cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile
delicte şi orice alte mijloace de probă.
62
Gr. Theodoru, op.cit.p.560.

31. 31
Obligaţiile menţionate mai sus revin şi oricărui funcţionar care a luat
la cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în
cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.
Omisiunea sesizării organelor de urmărire penală atrage răspunderea
penală, potrivit art. 267 Cod penal.
Potrivit art.13 din Legea nr.508/2004, persoanele cu atribuţii de
conducere sau de control au obligaţia de a sesiza Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism cu privire la orice
date sau informaţii din care rezultă că s-a săvârşit una dintre infracţiunile,
date prin lege, în competenţa acestei instituţii.
Din interpretarea art. 267 Cod penal, rezultă că obligaţia sesizării
revine persoanelor cu funcţie de conducere sau cu atribuţii de control, din
unitatea în care îşi desfăşoară activitatea şi care în exercitarea atribuţiilor
de serviciu iau cunoştinţă de aceste infracţiuni.
Prin urmare, dacă aceste persoane iau cunoştinţă despre săvârşirea
unor infracţiuni în afara locului de muncă, pot sesiza organele de urmărire
penală prin formularea unui denunţ, în condiţiile art. 290 Cod procedură
penală.
Sub aspectul conţinutului, art.290 alin.(2) C.proc.pen., prevede că
denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea.
§3. Sesizarea din oficiu
Când organul de urmărire penală află despre săvârşirea unei
infracţiuni în mod direct şi nu pe calea unui denunţ sau plângere, are loc o
sesizare din oficiu.
Modalităţile prin care organul de urmărire penală află despre
săvârşirea unei infracţiuni sunt variate: prin intermediul mijloacelor de
informare în masă, denunţuri anonime, zvonul public, cercetarea altor
fapte, din activitatea serviciilor de informaţii, etc.
§4. Plângerea prealabilă
Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu, deşi au luat
cunoştinţă de săvârşirea unor infracţiuni prin mijloace proprii de informare,
dacă este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

32. 32
Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată
printr-o infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală
făptuitorul, act fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale şi, ca
urmare, nu începe şi nici continua urmărirea penală63
.
Potrivit art. 295 alin.(1) C.pr.pen., în cazul infracţiunilor pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei
plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri
înlătură răspunderea penală. Plângerea prealabilă se adresează organului de
cercetare penală sau procurorului. Termenul de introducere a acesteia este
de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei.
Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni
curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea
faptei. În cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al persoanei
vătămate minor sau incapabil, termenul de 3 luni curge de la data numirii
unui nou reprezentant legal.
Plângerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost
introdusă în termen la organul judiciar necompetent. Plângerea prealabilă
greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată
se trimite pe cale administrativă, organului judiciar competent.
La primirea plângerii prealabile, organul de cercetare penală verifică
dacă aceasta îndeplinește condițiile de formă și dacă a fost depusă în
termenul prevăzut de lege. În cazul în care organul de cercetare penală
costată tardivitatea plângerii prealabile înaintează procurorului actele
încheiate împreună cu propunerea de clasare.
Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se constată
că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală chiamă
persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere. În caz
afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz contrar,
înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare.
În caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să
constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea
infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală chiamă persoana vătămată și,
dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. În caz
contrar, organul de cercetare penală înintează procurorului actele încheiate și
propunerea de clasare.
63
Gr. Theodoru, op.cit.p.561

33. 33
Secţiunea a II-a
Desfăşurarea urmăririi penale
§1. Începerea urmăririi penale
Fiind sesizat prin modalităţile prevăzute de lege organul de urmărire
penală dispune începerea urmăririi.64
Urmărirea penală cuprinde mai multe etape procesuale, iar fiecare
etapă este compusă din stadii procesuale65
, prima dintre acestea fiind
începerea urmăririi penale.
Începerea urmăririi penale constituie un moment de maximă
importanţă pentru că determină limita în timp a declanşării procesului
penal şi poziţia procesuală a participanţilor fixându-le drepturile şi
obligaţiile66
.
Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute
în art. 288 dispune prin ordonanță începerea urmăririi penale, când din
cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu
rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii
penale prevăzute în art.16 alin. (1).
Ordonanța va cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a),
c) și g), data şi ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale şi va fi
înregistrată într-un registru special, stabilindu-se astfel momentul începerii
urmării penale.
Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.16 alin.
(1), organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu
propunerea de clasare.
În cazul în care procurorul constată că propunerea nu este întemeiată
restituie actele67
organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi
penale.
64
I. Gorgăneanu, op.cit.p.37
65
Gr. Theodoru, op.cit.p.80.
66
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993
p.64.
67
Potrivit art.220 Cod procedură penală, infirmarea se dispune prin ordonanţă.

34. 34
Dacă procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin
ordonanță motivată.
Potrivit noii reglementări, în cazul infracţiunii de audienţă, începerea
urmăririi penale nu mai poate fi dispusă prin procesul- verbal întocmit de
preşedintele completului de judecată, ci prin încheierea instanţei de
judecată.
Începerea urmăririi penale marchează momentul de pornire a
activităţilor care formează obiectul urmăririi penale, dar şi a procesului
penal68
.
Copie de pe ordonanță se comunică persoanei care a făcut sesizarea,
precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-a început urmărirea penală.
În procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei
juridice, potrivit art.4797
Cod de procedură penală, organul judiciar
comunică organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi
organului care a înregistrat persoana juridică, începerea urmăririi penale,
punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei
juridice.
Comunicarea învinuirii, dacă persoana cercetată nu a aflat în alt mod
despre acuzaţiile ce i se aduc, marchează momentul de la care începe să
curgă termenul privitor la durata rezonabilă a procesului penal69
.
§2. Suspectul
Urmărirea penală începe „in rem” pentru declanşarea cercetărilor
nefiind necesară cunoaşterea făptuitorului.
Când acesta devine cunoscut70
apare posibilitatea începerii urmăririi
penale „in personam,” adică împotriva făptuitorului.
Acţiunea penală se exercită numai „in personam,” tragerea la
răspundere penală având o persoană certă.
Persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte
suspect până la punerea în mişcare a acţiunii penale.
Când suspectul a fost cunoscut, organul de urmărire penală are
obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, fapta
pentru care este cercetat şi încadrarea juridică, drepturile procesuale
68
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op.cit.,p.40.
69
N. Volonciu, A. Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p.228;
C.E.D.O., cauza Hozee c. Olandei, hotărârea din 22 mai 1998, în C. Bârsan, op.cit.p.12
70
Acţiunea penală nu se poate pune în mişcare decât în contra unei persoane identificate, V.
Dongoroz, op.cit.p.256.

35. 35
prevăzute la art. 83 C.pr.pen. (drepturile inculpatului), încheindu-se în ac.st
sens un proces-verbal.
Totodată, au obligaţia să încunoştinţeze pe suspect, înainte de a i se
lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător
consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare.
Omisiunea organului de urmărire penală de „a duce la îndeplinire
aceste garanţii ale dreptului al apărare, constituie o încălcare a art. 10 Cod
procedură penală, dar şi a art.6 din Convenţia Europeană de Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale71
şi atrage incidenţa prevederilor
art. 281 alin. (1) (4) lit. f) Cod procedură penală.
§3. Renunțarea la urmarirea penală
În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedapsa amenzii sau
pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea
penală când, în raport cu conținutul faptei, cu modulși mijloacele de
săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu
urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii,
constată că nu există interes public în urmărirea acesteia.
Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt
avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută
anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau
diminuarea consecințelor infracțiunii.
Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a
inculpatului ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre
următoarele obligații:
a)să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă
ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o
prestperioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din
cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;
d) să frecventeze un program de consiliere.
71
C.E.D.O., cauza Edwards c. Regatului Unit, hotărârea din 16 decembrie 1992, în C. Bârsan,
op.cit.p.505; C.E.D.O., cauza Imbrioscia c. Elveţiei, hotărârea din 24 noiembrie 1993, în G. Antoniu,
A. Vlăsceanu, A. Barbu, op.cit.p.8.

36. 36
În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să
îndeplinească una sau mai multe obligații din cele enumerate, stabilește
prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care
nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligațiile asumate prin
acord de mediere cu partea civilă și care curge de la comunicarea
ordonanței.
Ordonanța de renunțare la urmărirea penală cuprinde mențiunile
prevăzute la art. 286 alin. (2) C.pr.pen. și dispozițiile privind măsurile
dispuse, dintre cele prevăzute la alin. (3) al art. 318. Ordonanța se
comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului,
inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate.
§4. Punerea în mişcare a acţiunii penale
Acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în
cursul urmăririi penale, de îndată ce se constată că există probe din care
rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu
există vreunul dintre cazurile de împiedicare, prevăzute la art. 16 alin. (1).
Prima condiție cerută de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii
penale este aceea a existenței unor probe din care să rezulte presupunerea
rezonabilă, adică rațională sau acceptabilă, că o persoană a săvârșit o
infracțiune. A doua condiție are în vedere inexistența vreunui caz de
împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se comunică inculpatului de către
organul de urmărire penală care îl chiamă pentru a-l audia. La cerere se
eliberează inculpatului o copie a ordonanței prin care s-a dispus măsura.
Dacă apreciază a fi necesar, procurorul îl audiază personal pe inculpat și îi
eliberează un exemplar al ordonanței. Dacă inculpatul lipsește nejustificat,
se sustrage ori este dispărut, organul de urmărire penală continuă urmărirea
fără a-l audia.
Când sunt mai mulţi suspecți şi mai multe infracţiuni, ordonanţa
trebuie să se refere la toate persoanele inculpate şi la toate faptele reţinute.
§5. Arestarea preventivă a inculpatului
Dacă în cursul urmăririi penale, procurorul apreciază că sunt întrunite
condiţiile prevăzute de art. 223 alin.(1) C.proc.pen.,propune motivat luarea

37. 37
măsurii arestării preventive față de inculpat, cu indicarea temeiului de
drept.
Propunerea, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de
drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece
cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia
în a cărei circumscripție se află locul de reținere, locul săvârșirii
infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a
întocmit propunerea.
Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat stabilește termenul de
soluționare a propunerii de arestare preventivă, fixând data și ora la care
soluționarea va avea loc.
În cazul incuplatului aflat în stare de reținere, termenul de soluționare
a propunerii de arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei
reținerii. Ziua și ora se comunică procurorului, care are obligația de a
asigura prezența inculpatului în fața judecătorului de drepturi și libertăți.
De asemenea, ziua și ora se aduc la cunoștința avocatului inculpatului,
căruia, la cerere, i se pune la dispoziție dosarul cauzei pentru studiu.
Inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat.
Termenul se aduce la cunoștința procurorului și avocatului inculpatului,
acestuia din urmă acordându-i-se, la cerere, posibilitatea de a studia
dosarul cauzei.
Soluționarea propunerii de arestare preventivă se face numai în
prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat,
este dispărut, se sustrage ori din cauza stării de sănătate, din cauză de forță
majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în fața
judecătorului. În toate cazurile, este obligatorie asistența juridică a
inculpatului de către un avocat, ales sau numit din oficiu. Participarea
procurorului este obligatorie.
Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpatul prezent
despre fapta de care este acuzat și despre motivele pe care se întemeiază
propunerea de arestare preventivă formulată de procuror.
Înainte de a proceda la audierea inculpatului, judecătorul de drepturi și
libertăți îi aduce la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de
a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi
folosit împotriva sa.
Dacă judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că sunt întrunite
condițiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului și dispune
arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată. Arestarea
preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile. Durata

38. 38
reținerii nu se deduce din durata arestării preventive. După luarea măsurii,
inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege,
motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă.
Dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru
arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți
respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând
punerea în libertate a inculpatului reținut. Dacă sunt întrunite condițiile
prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune
aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit.
b)-d) (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la
domiciliu).
Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a
dispus asupra măsurii arestății, inculpatul și procurorul pot formula
contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la
comunicare. Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți
care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul
cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic
superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Prin dispoziții speciale au fost prevăzute şi unele condiţii ce se cer a fi
îndeplinite pentru luarea măsurii reţinerii şi arestării preventive a unor
categorii de persoane precum, senatorii şi deputaţii, judecătorii, procurorii,
magistraţii- asistenţi, membrii Guvernului României.
Potrivit art.72 din Constituţia României, deputaţii şi senatorii nu pot fi
reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea camerei din care fac parte şi numai
după ascultarea lor.
Judecătorii şi procurorii, precum şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi
sau arestaţi numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al
Magistraturii72
.
Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale poate fi prelungită în
condiţiile art. 234 Cod procedură penală, revocată sau înlocuită potrivit
art. 242 din acelaşi Cod.
§6. Continuarea cercetărilor penale cu inculpat în cauză
După aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor privind punerea în mişcare
a acţiunii penale şi a celor privind arestarea preventivă, cercetările penale
72
Art.95 din Legea nr.303/204 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.

39. 39
vor fi continuate, cu excepţia situaţiei în care intervine o cauză de
suspendare a urmăririi penale.
În această etapă, procurorul are obligaţia ascultării inculpatului, în
prezenţa unui apărător ales sau din oficiu, de a-i aduce la cunoştinţă
învinuirea şi drepturile pe care le are, conform metodologiei prezentate
anterior.
Dacă inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se va face potrivit
normelor de drept internaţional aplicabile în relaţia cu statul solicitat.
În absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul
juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se va face prin scrisoare
recomandată.
La stabilirea termenului pentru înfăţişarea inculpatului aflat în
străinătate, se va ţine seama de normele internaţionale aplicabile în relaţia
cu statul pe teritoriul căruia se află inculpatul, iar în lipsa unor asemenea
norme, de necesitatea ca citaţia să fie primită cel mai târziu cu 40 de zile
înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare.
În cursul urmăririi penale, apărătorul inculpatului are dreptul să asiste
la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau
prezenţa inculpatului, poate formula cereri şi depune memorii.
Persoana arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-
se confidenţialitatea convorbirilor.
Cercetările penale vor continua până la lămurirea cauzei sub toate
aspectele.
Dacă cercetările penale nu au fost finalizate în perioada de 30 de zile
pentru care s-a luat măsura arestării preventive a inculpatului, iar privarea
de libertate se impune în continuare, procurorul care supraveghează
urmărirea penală, poate face propunere de prelungire a duratei arestării
preventive cu încă 30 de zile.
§7. Extinderea urmării penale sau schimbarea încadrării juridice
Dacă în cursul urmăririi penale organul de urmărire penală constată
fapte noi în sarcina suspectului sau inculpatului ori împrejurării noi care
pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus
începerea urmăririi penale ori s-a pus în mişcare acţiunea penală sau date
cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei,
dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice.
Organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale
sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror

40. 40
cu privire la măsura dispusă, propunând, după caz, punerea în mișcare a
acțiunii penale.
Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau
schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre
faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea.
În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai
multe persoane, organul de urmărire penală are obligația să le aducă la
cunoștință calitatea de suspect, fapta sau faptele pentru care sunt suspectați,
încadrarea juridică, drepturile procesuale, încheindu-se în acest sens un
proces-verbal.
Extinderea cercetării penale implică administrarea de probe cu privire
la alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii, astfel încât
acţiunea penală fiind pusă în mişcare, nu ridică alte probleme.
În cazul în care se descoperă alte fapte ce urmează a fi reţinute în
sarcina inculpatului, iar acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, se va
proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale şi extinderea cercetărilor.
Referitor la încadrarea juridică a faptei pentru care a fost pusă în
mişcare acţiunea penală, în literatura de specialitate s-a susţinut că dacă
noua încadrare juridică atrage competenţa altui organ, cauza va fi trimisă
acelui organ73
.
„Încadrarea juridică a faptei”, înseamnă stabilirea textului de lege care
o prevede şi sancţionează, iar „schimbarea” încadrării juridice înseamnă
constatarea că un alt text de lege prevede şi sancţionează fapta care
formează obiectul cercetărilor74
.
Secţiunea a III-a
Suspendarea urmăririi penale
Desfăşurarea urmăririi penale în bune condiţiuni presupune ca
suspectul sau inculpatul să participe efectiv la administrarea probatoriilor,
astfel încât să-şi organizeze o apărare eficientă.
Când prezenţa suspectului sau inculpatului nu poate fi asigurată
urmare a unor fapte obiective, neimputabile acestuia, activitatea de
urmărire penală trebuie întreruptă.
73
N. Volonciu, op. cit., p.203; Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea specială, vol.I. Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1997, p.103.
74
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op. cit., p.88.

41. 41
Din examinarea conţinutului art. 312 alin. (1) Cod procedură penală,
rezultă că principala împrejurare obiectivă care l-ar împiedica pe învinuit
sau inculpat să ia parte la urmărire este starea de boală gravă75
.
Boala suspectului sau inculpatului trebuie să fie constatată printr-o
expertiză medico-legală, nefiind suficientă prezentarea unei adeverinţe
medicale sau a unui certificat medical.
Suspendarea urmăririi penale se dispune și în situația în care există un
impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față
de o persoană.
Dacă se constată că suspectul sau inculpatul suferea de o boală gravă
şi la momentul săvârşirii infracţiunii, de natură a atrage iresponsabilitatea
sa, se va dispune clasarea în baza art.16 alin. (1) lit.d) Cod procedură
penală (existenţa unei cauze de neimputabilitate).
Suspendarea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă,
care trebuie să cuprindă menţiunile arătate în art. 286 alin. (2), datele
privitoare la persoana suspectului sau inculpatului, fapta de care este
învinuit, cauzele care au determinat suspendarea şi măsurile luate în
vederea însănătoşirii suspectului sau inculpatului76
.
Ordonanţa de suspendare a urmăririi penale se comunică în copie,
suspectului sau inculpatului şi persoanei vătămate77
.
În timpul cât urmăririi penală este suspendată, organul de cercetare
penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este
împiedicată de situaţia suspectului sau inculpatului.
Organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă
mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmării penale.
La reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot
fi refăcute, dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului.
75
În practică, s-a decis că suspendarea procesului penal se poate dispune chiar dacă starea de boală
gravă în care se află inculpatul este rezultatul propriei sale activităţi. Cazul de suspendare a urmăririi
penale prevăzut de art.239 Cod de procedură penală, nu trebuie confundat cu cea reglementată de
art.711
din acelaşi cod, text introdus prin Legea nr.356/2006, care se referă la întreruperea audierii
învinuitului sau inculpatului când acesta acuză simptomele unei boli în cursul ascultării care i-ar putea
pune viaţa în pericol, iar organul judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic.
Ascultarea se reia imediat ce medicul decide că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol.
76
Măsurile luate în vederea însănătoşirii învinuitului sau inculpatului nu trebuie confundate cu
măsurile de siguranţă prevăzute în art.162 C.proc.pen., ci ele au în vedere internarea învinuitului sau
inculpatului într-o instituţie spitalicească sau chiar tratament la domiciliu.
77
În conformitate cu dispoziţiile art.19 alin.(3) Cod de procedură penală, persoana vătămată care s-a
constituit parte civilă poate să pornească acţiunea în faţa instanţei civile. Reluarea urmării penale
suspendate în această situaţie, deschide din nou posibilitatea celui vătămat de a părăsi calea civilă
separată şi de a reveni în procesul penal în calitate de parte civilă.

42. 42
§1. Soluţiile care pot fi dispuse de procuror pe
parcursul sau la terminarea urmăririi penale
Practica a demonstrat că în multe cauze urmărirea penală se
finalizează cu trimiterea inculpatului în judecată în vederea tragerii lui la
răspundere penală, însă există şi posibilitatea constatării unor impedimente
de natură a împiedica exercitarea acţiunii penale.
Cercetările pot ajunge la concluzia că fapta nu constituie infracţiune
sau că a fost comisă de o altă persoană, după cum este posibil să intervină
amnistia, retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părţilor, situaţii în
care se dispune clasarea.
Soluţia poate fi dată atât pe parcursul desfăşurării urmăririi penale
cât şi la terminarea acesteia.
Soluţia clasării la finalizarea urmăririi penale, poate fi determinată
de necesitatea administrării de probe care să formeze convingerea
organelor de urmărire penală că se impune o asemenea rezolvare a cauzei.
Soluţiile de neurmărire penală nu capătă autoritate de lucru judecat.
Secţiunea a IV-a
Clasarea
Soluţia clasării presupune neexercitarea acțiunii penale ori stingerea
acesteia atunci când se constată că a intervenit vreunul din cazurile
prevăzute de art.16 alin. (1) C.proc.pen.
Dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi suspecți sau inculpaţi ori dacă
mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, clasarea se face numai cu
privire la suspecții sau inculpaţii ori la faptele pentru care există cazul de
clasare.
Clasarea poate fi totală, când împrejurările determină o stingere în
întregime a cauzei penale (de exemplu, existând o singură faptă, în legătură
cu aceasta intervine un motiv de împiedicare a exercitării acţiunii penale;
sau deşi sunt mai multe fapte intervine moartea unicului suspect sau
inculpat)78
.
Clasarea este parţială dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi suspecți sau
inculpaţi, ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleeaşi cauze iar cazul de
împiedicare a exercitării acţiunii penale priveşte numai pe unul dintre
susecți sau inculpaţi ori numai anumite fapte.
78
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999,
p.83

43. 43
Când în aceeaşi cauză, se constată atât existenţa unor cauze ce
constituie temeiuri de achitare, cât şi a unor cazuri ce constituie temeiuri de
clasare, instanţa trebuie să ia în considerare cazurile de achitare, excluzând
pe cele de încetare a procesului penal, prioritate având cazurile de
achitare79
.
Când se constată că există mai multe cazuri ce constituie temeiuri de
achitare sau mai multe cazuri de clasare, instanţa trebuie să respecte
ordinea prevăzută în art.16 alin.(1) C.proc.pen., în sensul că va face
aplicarea celui dintâi caz de împiedicare prevăzut în ordinea din textul
menţionat, cu excluderea celor următoare care ar fi indicate în cauză.
Dispoziţiile privind prescripţia răspunderii penale au întâietate asupra
prevederilor graţierii dacă temeiul de prescripţie a răspunderii penale s-a
împlinit pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care pedeapsa a fost
graţiată.
În acest caz, se va dispune clasarea constatându-se intervenită
prescripţia răspunderii penale.
În cazul în care se constată existenţa vreunei cauze de nepedepsire
prevăzute de lege, pe parcursul urmării penale, nu se dispune clasarea, dacă
suspectul sau inculpatul cere continuarea procesului penal.
Organul de cercetare penală, când constată existenţa vreunuia dintre
cazurile prevăzute de art.16 alin.(1), va înainta procurorului dosarul
împreună cu propuneri de clasare.
Procurorul se pronunţă asupra propunerii prin ordonanţă.
Dacă suspectul sau inculpatul este arestat, procurorul este obligat să se
pronunţe asupra clasării în aceiaşi zi în care a primit propunerea.
Procurorul va întocmi un referat în care va menţiona cazurile de
încetare a urmăririi penale şi va cere judecătorului de drepturi și libertăți
revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Ordonanţa de clasare trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile arătate în
art. 286 alin. (2) , datele privind persoana la care se referă clasarea, precum
şi arătarea temeiurilor de fapt şi de drept pentru care se dispune această
măsură.
De asemenea, procurorul are obligaţia sesizării instanţei civile cu
privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris,80
a cheltuielilor
judiciare, stabilind cuantumul acestora, cine trebuie să le suporte, ordonând
încetarea lor, restituirea continuării în cazurile prevăzute de lege.
79
ICCJ, Completul de 9 judecători, decizia nr.608 din 8 decembrie 2003, B.J. 2003,p.721-732
80
A se vedea, Decizia nr.XV din 21 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile
Unite, publicată în M.Of. nr.119 din 8 februarie 2006.

44. 44
Copie de pe ordonanţa prin care procurorul dispune încetarea urmăririi
penale se comunică persoanei care a făcut sesizarea, suspectului sau
inculpatului şi, după caz, altor persoane interesate.
În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, judecătorul de
drepturi și libertăți comunică prin adresă administraţia locului de detenţie,
dispoziţia de a-l pune în libertate pe învinuit sau inculpat.81
Dacă procurorul constată că nu este cazul să dispună clasarea,
restituie dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua
cercetarea.
Ordonanţa dată de procuror trebuie motivată şi să precizeze actele de
cercetare care mai trebuie efectuate.
Secţiunea a V-a
Terminarea urmăririi penale
Când urmărirea penală este terminată, orgamul de cercetare înaintează
dosarul procurorului însoțit de un referat.
Referatul trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (4),
precum și date suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă și
măsurile luate cu privire la ele în cursul cercetării penale, precum și locul
unde acestea se află. Când urmărirea penală privește mai multe fapte sau
mai mulți inculpați, referatul trebuie să cuprindă aceste date cu privire la
toate faptele și la toți inculpații și, dacă este cazul, trebuie să se arate
pentru care fapte ori făptuitori se propune clasarea sau renunțarea la
urmărire.
În termen de 15 zile de la primirea dosarului, procurorul procedează la
verificarea lucrărilor urmăririi penale și se pronunță asupra acestora.
Rezolvarea cauzelor în care sunt arestați se face de urgență și cu precădere.
Când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că
nu a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, restituie cauza
organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau
refacerii urmăririi penale sau trimite cauza la alt organ de cercetare penală
dacă apreciază că urmărirea trebuie să se facă acesta (art. 302). Când
completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire
la unele fapte sau la unii inculpați, iar disjungerea nu este posibilă,
81
Alin.(2) al art.246, a fost modificat prin Legea nr.480/2004 pentru modificarea şi completarea
Codului de procedură penală (M.Of. nr.1088 din 23 noiembrie 2004)

45. 45
procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze la organul de
cercetare penală.
Restituirea sau trimiterea dosarului se dispune prin ordonanță care
trebuie să cuprindă, pe lângă datele prevăzute la art. 286 alin. (2), indicarea
actelor de urmărire penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau
împrejurărilor ce urmează a fi constatate și a mijloacelor de probă ce
urmeză a fi administrate.
Capitolul V
Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței
Secţiunea I-a
Rezolvarea cauzelor
Cînd constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează
aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele
necesare și legal administrate, procurorul:
a)emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din
materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de
inculpat și că acesta răspunde penal;
b) emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărirea penală,
potrivit dispozițiilor legale.
Trimiterea în judecată reprezintă ultimul moment al fazei de urmărire
penală.
De îndată ce trimiterea în judecată se realizează, urmărirea penală este
complet epuizată, iar organele de urmărire penală se dezinvestesc82
.
Singurul organ îndreptăţit să dispună trimiterea în judecată este
procurorul, întrucât acesta este titularul acţiunii penale.
Trimiterea în judecată este un act procesual aflat în atribuţiile
procurorului83
.
Codul de procedură penală din 1936, consacra instituţia judecătorului
de instrucţie, acordul acestuia, pe lângă procuror, dreptul de a emite o
82
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală, vol.II, p.62
83
Gr. Theodoru, op.cit., p.611

46. 46
ordonanţă de trimitere în judecată, care constituia astfel un act
jurisdicţional de sesizare a instanţei de judecată.
Noul cod de procedură penală instituie și procedura de cameră
preliminară de verificare a legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului, astfel
încât, dacă nu sunt suficiente probe, instanţa de judecată nu va fi sesizată.
Procurorul ca titular al acţiunii penale, va trebui să dovedească
acuzarea, prin administrarea de probe.
Judecătorul de cameră preliminară va fi responsabil de verificarea
legalităţii şi temeiniciei actului de trimitere în judecată.
Noul cod de procedură penală a introdus principiul oportunităţii
exerciţiului acţiunii penale.
În virtutea acestui principiu, procurorul poate să renunţe la urmărire
în cazul în care aceasta nu este justificată de existenţa unui interes public.
Urmând modelul german, în cazul infracţiunilor de o gravitate redusă,
procurorul are posibilitatea de a renunța la urmărirea penală.
Totodată, noul cod, propune instituţia „acordului de recunoaştere a
vinovăţiei”, în cazul unor infracţiuni de o gravitate redusă pedepsite cu
închisoarea până la un anumit cuantum.
În legislaţia anglo-saxonă, trimiterea în judecată se face printr-un act
al unui juriu, constituit ca o instanţă de trimitere în judecată.
După primirea dosarului, procurorul este obligat ca în termen de 15
zile, să procedeze la verificarea lucrărilor de urmărire penală şi să se
pronunţe asupra acestora.
Verificarea lucrărilor de urmărire penală84
constă în: regularitatea
sesizării sale, competenţa organului de cercetare penală, caracterul complet
al urmăririi penale, respectarea dispoziţiilor legale referitoare la aflarea
adevărului, strângerii probelor necesare soluţionării cauzei şi legalităţii
administrării probelor.
Termenul de 15 zile sub aspectul naturii juridice este un termen de
recomandare, nerespectarea lui nu atrage sancţiuni cu caracter disciplinar.
În cauzele cu arestaţi, rezolvarea acestora se va face de urgenţă şi cu
precădere.
84
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op.cit., p.64

47. 47
Secţiunea a II-a
Procedura trimiterii în judecată
Trimiterea în judecată se dispune prin rechizitoriu, care constituie un
act procedural scris, în care se consemnează actul de dispoziţie al
procurorului de trimitere în judecată85
.
Rechizitoriul86
se întocmeşte de procurorul de la parchetul de pe lângă
instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, fie că a
supravegheat personal activitatea de urmărire penală a organului de
cercetare penală, fie că a efectuat personal urmărirea penală.
Potrivit art. 327 C.proc.pen., dacă procurorul constată că au fost
respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că
urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal
administrate, emite rechizitoriul și dispune trimiterea în judecată sesizând
instanța competentă.
În raport cu prevederile legale, rezultă că procurorul poate dispune
prin acelaşi rechizitoriu, atât soluţia de trimitere în judecată, cât şi o
soluţie de netrimitere în judecată.
Secţiunea a III-a
Rechizitoriul
Condiţiile de fond şi de formă privind procedura întocmirii
rechizitoriului, sunt prevăzut în art. 328 C.proc.pen..
Rechizitoriul este un act procedural în care se consemnează dispoziţia
procurorului (actul procesual) de trimitere în judecată a inculpatului,
instanţa de judecată fiind sesizată cu judecarea faptei şi persoanei din actul
de sesizare.
Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a
efectuat urmărirea penală.
85
Gr. Theodoru, op.cit., p.612
86
Termenul de “rechizitoriu” este tradiţional în legislaţia noastră şi este proprie şi unor sisteme
procesuale străine. Cuvântul îşi are originea în verbul latinesc Requiro-ere-sevi-situm = a cere, a căuta,
întreabă, cerceta, urmări. În reglementarea din 1936 procurorul putea redacta: rechizitoriul introductiv,
prin care sesiza jurisdicţia de instrucţie, rechizitoriu definitiv, atât după efectuarea instrucţiei şi
rechizitoriu direct, prin intermediul căruia se trimitea în judecată, fără a mai avea loc instrucţia în
cauza respectivă (Tr. Pop op.cit. vol.IV, p.266, 274 etc.- citat în N. Volonciu, Tratat de procedură
penală. Partea specială, Ed.Paideia, 1999, p.101).

48. 48
Pe lângă menţiunile prevăzute în art. 286 alin. (2) C.proc.pen.
rechizitoriul trebuie să cuprindă, datele privitoare fapta reţinută în sarcina
inculpatului, încadrarea juridică, probele și mijloacele de probă pe care se
întemeiază inculparea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum
şi dispoziţia de trimitere în judecată.
De asemenea, în rechizitoriu trebuie să se arate numele şi prenumele
persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în
proces şi locul unde urmează a fi citate.
În cazul în care urmărirea penală s-a efectuat cu privire la mai multe
fapte şi faţă de mai multe persoane, se va întocmi un singur rechizitoriu.
Rechizitoriul este format din trei părţi:
În prima parte, numită şi partea introductivă se consemnează
denumirea parchetului de la care provine rechizitoriul, data şi locul
întocmirii, numele, prenumele şi calitatea procurorului care-l emite, date
privitoare la persoana inculpatului şi infracţiunile la care se referă.
Expunerea constă în descrierea faptei reţinute în sarcina inculpatului,
situaţia de fapt reţinută, probele pe care se întemeiază încadrarea juridică
dată faptei.
Ultima parte a rechizitoriului este dispozitivul, care cuprinde
dispoziţia de trimitere în judecată, numele, prenumele inculpatului sau
inculpaţilor, fapta sau faptele pentru care s-a luat această măsură.
Instanţa supremă a statuat că sesizarea instanţei cu judecarea unei
infracţiuni este legală numai atunci când în dispozitivul de trimitere în
judecată al rechizitoriului este menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică,
nefiind suficientă descrierea acesteia făcută în cuprinsul rechizitoriului87
.
Până la pronunţarea acestei soluţii, practica instanţelor era constantă,
în sensul că dacă fapta era descrisă în partea expozitivă, fără a fi
menţionată în dispozitiv, instanţa era legal investită cu judecarea ei,
întrucât potrivit art.371 C.proc.pen., obiectul judecăţii îl constituie fapta şi
persoana arătată în actul de sesizare88
.
Soluţia pronunţată de instanţa supremă comportă discuţii, în raport cu
practica anterioară a instanţelor şi cu părerea majoritară a teoreticienilor.
87
C.S.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.74 din 8 octombrie 2001, B.J. 2001, p.34-37.
88
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.210/1977 în C.D. 1977, p.340; Tribunalul Suprem,
Secţia penală, decizia nr.511/1979, în C.D. 1979, p.498; C. Turianu, Limitele sesizării prin
rechizitoriu instanţei de judecată, în Dreptul nr.6/2002, p.160-163.

49. 49
§1. Actul de sesizare a instanţei
Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.
Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de
prim- procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când urmărirea este făcută de
acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior.
Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de
procurorul şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta,
verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.
Verificarea89
se efectuiază sub aspectul legalității și temeiniciei.
Legea nu stabileşte un termen pentru verificarea rechizitoriului însă în
cazurile cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea
duratei arestării preventive.
În cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile de legalitate şi
temeinicie procurorul care a efectuat verificarea confirmă rechizitoriul şi îl
înaintează instanţei competente.
Dacă se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de legalitate şi
temeinicie, rechizitoriul este infirmat.
Verificarea rechizitoriului de către conducătorul parchetului sau de
către procurorul ierarhic superior, după caz, constituie o modalitate
obligatorie de exercitare a controlului ierarhic.
Rechizitoriul însoțit de dosarul cauzei și de un număr necesar de
copii certificate, pentru a fi comunicate inculpaților, se înaintează instanţei
competente.
A fost înlăturat termenul de 24 ore privitor la înaintarea dosarului şi a
tuturor actelor necesare instanţei de judecată.
§2. Sesizarea instanţei de judecată
Înaintarea dosarului se face printr-o adresă semnată de conducătorul
parchetului care nu produce efecte juridice, nu constituie actul de aprobare
al rechizitoriului sau un mod de sesizare a instanţei ci reprezintă doar un
mijloc administrativ de trimitere a dosarului instanţei competente.90
89
În cazul rechizitoriilor întocmite de către procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau Direcţiei
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, se aplică reglementările
cuprinse în art.222
din O.U.G. nr.43/2002, respectiv în art.20 din Legea nr.504/2004.
90
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, R.M. Stănoiu, op.cit. p.69

50. 50
Într-o altă opinie91
, adresa de înaintarea dosarului nu produce efecte,
ci constituie doar mijlocul obişnuit de corespondenţă între autorităţile
judiciare, sesizarea instanţei fiind efectul rechizitoriului, care cuprinde
dispoziţia de trimitere în judecată.
În practica judiciară,92
s-au evidenţiat două orientări cu privire la
înaintarea rechizitoriului instanţei competente, prin adresă, sub semnătura
prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea
de apel sau procurorului ierarhic superior care semnifică formal exercitarea
şi respectarea controlului instituit de art. 328 alin.(1) C.proc.pen..
Într-o primă opinie, instanţele au considerat că verificarea
rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, conform art. 328
alin.(1) C.proc.pen., trebuie materializată printr-o menţiune expresă, ceea
ce semnifică faptul că semnarea adresei de înaintare a dosarului de către
procurorul ierarhic superior nu este echivalentă cu îndeplinirea obligaţiei
instituite de textul citat.
Într-o altă opinie contrară, instanţele au stabilit că verificarea legalităţii
şi temeiniciei rechizitoriului s-a efectuat dacă acesta nu a fost infirmat fiind
suficientă, pentru realizarea condiţiilor instituite de art. 328 alin.(1)
C.proc.pen., semnătura procurorului ierarhic superior pe adresa de
înaintare a dosarului.
Fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – Secţiile Unite, prin decizia nr.9 din 18 februarie 2008, a statuat,
că dispoziţiile art.264 alin.(3) C.proc.pen. de la 1969 (anterior), se
interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conţină menţiunea
„verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei”.
§3. Restituirea cauzei sau trimiterea la un alt
organ de urmărire penală
Urmărirea penală nu poate fi considerată terminată dacă aceasta nu
este completă sau dacă nu au fost respectate dispoziţiile legale care
garantează aflarea adevărului.
În această situaţie, procurorul poate dispune, restituirea cauzei pentru
completarea cercetărilor sau refacerea cercetărilor ori trimiterea cauzei la
alt organ pentru completarea sau refacerea cercetărilor, potrivit art. 323
C.proc.pen..
91
Gr. Theodoru, op.cit. p.616.
92
I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr.9 din 18 februarie 2008, nepublicată.

51. 51
Dacă disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea
aceluiaşi organ ori trimite către alt organ întreaga cauză, pentru
completarea sau refacerea cercetărilor.
Procurorul poate reţine cauza pentru a proceda personal la
completarea probaţiunii sau refacerea actelor de urmărire penală.
Restituirea ori trimiterea cauzei pentru refacerea sau completarea
cercetărilor se dispune de către procuror prin ordonanţă, când prin referatul
întocmit de organul de cercetare penală s-a propus trimiterea în judecată.
Ordonanţa cuprinde pe lângă menţiunile arătate în art.286 alin. (2)
C.proc.pen. şi indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie efectuate ori
refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a
mijloacelor de probă ce urmează a fi folosite.
§4. Dispoziţiile privitoare la măsurile preventive,
de siguranţă sau asigurătorii
Potrivit dispozițiilor art. 330 C.pr.pen., când procurorul dispune
trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă și
propunerea de luare, menținere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri
preventive ori a unei măsuri asigurătorii.
Dacă apreciază că față de inculpat este necesară luarea unei măsuri de
siguranță cu caracter medical, procurorul, prin rechizitoriu, propune luarea
acelei măsuri.
Asupra acestor propuneri se pronunță, prin încheiere, judecătorul de
cameră preliminară.

52. 52
Capitolul VI
Reluarea urmăririi penale
Secţiunea I-a
Condiţii pentru a se dispune reluarea urmăririi penale
Faza urmăririi penale se finalizează prin dispoziţia procurorului, act
procedural scris, de trimitere în judecată a inculpatului.
Pe parcursul desfăşurării urmăririi penale ori la sfârşitul acesteia,
procurorul poate dispune suspendarea urmăririi penale, renunțarea la
urmărirea penală sau clasarea cauzei.
În urma pronunțării unei asemenea soluții, urmărirea penală poate fi
reluată.
Cazurile în care urmărirea penală poate fi reluată sunt:
a) încetarea cauzei de suspendare;
b) restituirea cauzei de către judecătorul de cameră preliminară;
c) redeschiderea urmăririi penale.
Reluarea urmăririi penale constituie o activitate eventuală, cu caracter
de excepţie, prin care, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, se
realizează reactivarea cursului urmăririi penale.93
Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată că între
timp a intervenit o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii
penale prevăzute în art.16 alin. (1) C.proc.pen.
§1. Reluarea urmăririi penale după suspendare
Când situaţia care a determinat suspendarea urmăririi penale încetează,
organul de cercetare penală care constată această situaţie înaintează dosarul
procurorului pentru a dispune asupra reluării urmăririi penale.
Dacă procurorul apreciază că a încetat cauza de suspendare, el dispune
prin ordonanţă reluarea urmăririi penale, după care restituie dosarul
organului de cercetare penală pentru a continua urmărirea ce fusese
întreruptă.
93
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op.cit.p.80

53. 53
Ordonanța va cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2)
C.pr.pen., precum și dispoziția de reluare a urmăririi penale.
§2. Reluarea urmăririi penale în caz de restituire
Urmărirea penală este reluată atunci când judecătorul de cameră
preliminară a dispus restituirea cauzei la parchet în temeiul art. 346 alin.
(3) lit. b).
Când restituirea se întemeiază pe dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. a)
C.pr.pen., reluarea se dispune de către conducătorul parchetului ori
procurorul ierarhic superior prevăzut de lege, numai atunci când constată
că pentru remedierea neregularității este necesară efectuarea unor acte de
urmărire penală. Prin ordonanța de reluare a urmăririi penale se vor
menționa și actele ce urmează a fi efectuate.
În ambele situații, procurorul efectuiază urmărirea penală ori, după
caz, trimite cauza la organul de cercetare penală, dispunând prin ordonanță
actele de urmărire penală ce urmează a fi efectuate.
§3. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale
Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată,
ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă
ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale, trimițând dosarul la
organul de cercetare penală.
Dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut
împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și
dispune redeschiderea urmăririi penale.
Când constată să suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-
credință obligațiile stabilite cu prilejul renunțării la urmărirea penală,
procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale.
Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului
de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea
nulității. Judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere
motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a
suspectului sau inculpatului, asupra legalității și temeiniciei ordonanței
prin care s-a redeschis urmărirea penală. Încheierea judecătorului de
cameră preliminară este definitivă.

54. 54
Când s-a dispus clasarea sau renunțarea la urmărirea penală,
redeschiderea urmăririi penale are loc și atunci când judecătorul de cameră
preliminară a admis plângerea împotriva soluției și a trimis cauza la
procuror în vederea completării urmăririi penale. Dispozițiile judecătorului
de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală.
În raport cu dispozițiile legale privind reluarea urmăririi penale, se
poate aprecia că aceasta constituie un remediu procedural aplicabil în cazul
soluțiilor de netrimitere în judecată, având ca temei descoperirea sau
apariția unor fapte și împrejurări noi, necunoscute la data dispunerii
soluției.
Capitolul VII
Plângerea împotriva actelor şi măsurilor
de urmărire penală
Secţiunea I-a
Dreptul de a face plângere
În vederea sporirii garanţiilor privind libertatea persoanei, Codul de
procedură penală, prin dispoziţiile art. 336-341 a prevăzut posibilitatea
celor interesaţi de a se plânge împotriva măsurilor şi actelor de urmărire
penală, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.
Potrivit art.23 pct.10 din Constituţia României şi art.5 alin.3 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale,
cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau o măsură de
restrângere a libertăţii în cazul în care consideră că este ilegală, are dreptul
să se adreseze instanţei de judecată.
Pot formula plângere nu numai persoanele care participă ca părţi în
procesul penal, ci orice persoană ale cărei interese legitime au fost
vătămate printr-un act sau o măsură procesuală.94
94
În practica judiciară, s-a constatat că plângerea poate fi făcută atât de persoana vătămată prin soluţia
de netrimitere în judecată, cât şi de o organizaţie neguvernamentală care are ca scop protecţia
drepturilor omului, fundaţie, ş.a.Prin sintagma „orice alte persoane” nu s-a dorit limitarea sferei

55. 55
În literatura de specialitate,95
s-a susţinut că, sub aspectul naturii
juridice, plângerea reglementată în dispoziţiile art. 336 şi urm.
C.proc.pen., reprezintă o cale de atac îndreptată împotriva actelor şi
măsurilor de urmărire penală şi a modalităţii de control al legalităţii
acestora.
Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală se
deosebeşte de plângerea penală reglementată ca mod de sesizare a
organelor de urmărire penală în art. 289 C.proc.pen..
Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea
organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul
de cercetare penală.
Plângerea poate fi formulată în orice stadiu al urmăririi penale.
Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii
luate sau a actului efectuat de organul de cercetare penală.
În vederea rezolvării plângerii depuse la organul de cercetare penală,
art. 337 C.proc.pen., impune ca în termen de 48 de ore de la primirea ei să
o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea
sunt necesare.
Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20
de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care, a făcut
plângerea modul în care a fost rezolvată.
Conform art. 99 lit.i din Legea nr.303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, rezolvarea cu întârziere a lucrărilor din motive
imputabile constituie abatere disciplinară.
Dacă în urma rezolvării plângerii procurorul ia unele măsuri sau dă
dispoziţii organului de cercetare penală, acestea vor fi comunicate de
îndată şi organului de cercetare penală, pentru a fi aduse la îndeplinire.
Procurorul se pronunţă prin ordonanţă, un exemplar al acesteia
comunicându-se persoanei care a făcut plângerea.
§1. Plângerea contra actelor procurorului
Dispoziţiile art. 339 C.proc.pen., disting două categorii de acte ale
procurorului, împotriva cărora persoanele interesate pot formula plângere
dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime:
a) actele efectuate de procuror;
titularilor, ci dimpotrivă extinderea acestora, fie persoane fizice, fie persoane juridice de drept privat,
urmând ca vătămarea intereselor legitime să fie dovedită.
95
Gh. Mateuţ, op.cit., p.219

56. 56
b) actele efectuate de organele de cercetare penală pe baza dispoziţiilor
date de procuror.
Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate pe baza
dispoziţiilor date de procuror se rezolvă de prim-procurorul parchetului
sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de
apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie.96
În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori ale
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau ale
procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date către
aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.
În cazul soluțiilor declasare ori de renunțare la urmărire ,plângerea se
face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă,
potrivit art. 339 alin.(4).
Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva actelor
procurorului se comunică persoanei care a făcut plângerea.97
În literatura de specialitate s-a susţinut că există similitudine între
plângerea contra actelor şi măsurilor procurorului şi cea prevăzută în art.
408 C.proc.pen. (apelul)98
şi că plângerea împotriva măsurilor şi a actelor
de urmărire penală are natura juridică a unei căi de atac.99
§2. Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire
În urma modificării Codului de procedură penală de la 1969 prin
Legea nr.281/2003 a fost introdus art.2781
, care reglementa controlul
judecătoresc asupra soluţiilor de netrimitere în judecată pronunţate de
procuror.
96
În cazul în care petentul nu a formulat plângere la procurorul ierarhic superior celui care a luat o
măsură sau a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, şi a adresat o plângere directă instanţei
competente, înainte de introducerea alin.(3) al art.2781
C.proc.pen., plângerea era respinsă ca
inadmisibilă şi nu se dispunea scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia procurorului ierarhic
superior spre competentă soluţionare.
97
Semnarea comunicării de către însuşi şeful secţiei căreia îi aparţinea procurorul ce a emis rezoluţia
sau ordonanţa nu înseamnă că acesta şi-a însuşit şi motivarea din rezoluţie; I.C.C.J., Completul de 9
judecători, decizia nr.62 din 14 martie 2005, în B.J., baza de date.
98
I. Neagu, op. cit., p.97
99
Gh. Mateuţ, op. cit., p.219

57. 57
Introducerea acestui text s-a datorat faptului că în mai multe rânduri
Curtea Constituţională100
a decis că prevederile art. 278 C.proc.pen.
(anterior) erau neconstituţionale numai în măsura în care nu împiedică pe
cel nemulţumit de rezolvarea de către procuror a plângerii sale, să se
adreseze instanţei de judecată în temeiul art. 21 din Constituţie.
Potrivit dispozițiilor art.2781
alin.(1) C.proc.pen., după respingerea
plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a
urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de
scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăriri penale, date de
procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror
interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de
la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit
art.277 şi art. 278 la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit
legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în
judecată cuprinsă în rechizitoriu.
În cazul în care procurorul ierarhic superior nu a soluţionat
plângerea în termenul de 20 de zile prevăzute în art. 277, termenul de 20 de
zile prevăzut în alin.(1) al art.2781
C.proc.pen., curgea de la data expirării
acestui termen.
Din interpretarea dispoziţiilor art.2781
alin.(1) C.proc.pen., rezulta că,
după respingerea plângerii persoana ale cărei interese erau vătămate, nu se
mai putea adresa în continuare procurorului ierarhic, la fel ca în cazul
celorlalte măsuri sau acte de urmărire penală, ci direct instanţei de
judecată.101
Respingerea plângerii de către conducătorul parchetului ori procurorul
ierarhic superior constituie o procedură prealabilă obligatorie102
ce
condiţionează exercitarea plângerii potrivit art.2781
alin.(1) C.proc.pen.
Actualul Cod de procedură penală, în vigoare de la 1 februarie 2014, a
preluat aceasta instituție, perfecționând-o în sensul simplificării și sporirii
celerității.
100
Curtea Constituţională, decizia nr.486/1997, publicată în M. Of. Nr.105 din 6 martie 1998.
101
Prin decizia nr.XII din 12 noiembrie 2005, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au
statuat că plângerea adresată instanţei împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de
netrimitere în judecată, fără ca acesta să fie atacate în prealabil conform art.278 la procurorul ierarhic
superior, este inadmisibilă.
Având în vedere modificările aduse art.2781
prin Legea nr.356/2006, soluţia adoptată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, trebuie reconsiderată, în sensul că, potrivit alin.(13) al
art.2781
, plângerea greşit îndreptată nu va mai fi respinsă ca inadmisibilă, ci va fi trimisă procurorului
competent pentru a proceda în conformitate cu art.278.
102
N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit., p.157.

58. 58
Astfel, art. 340 alin. (1) C.pr.pen. prevede că persoana a cărei plângere
împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă
prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă de procurorul ierarhic-
superior, poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la
judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit
legii, competența să judece cauza în primă instanță.
Dacă plângerea nu a fost rezolvată în 20 de zile, dreptul de a face
plângere va fi exercitat oricând după împlinirea acestui termen în care
trbuia soluționată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data
comunicării modului de rezolvare.
Secţiunea a II-a
Procedura de soluţionare a plângerii
Plângerea se depune la instanța competentă unde se trimite
judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greșit îndreptată se trimite
pe cale administrativă organului judiciar competent.
Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare,
care este comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și
pârților, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori
temeinicia plângerii. Petentului i se va comunica termenul de soluționare.
Persoana care a avut calitatea de inculpat poate formula cereri și ridica
excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării
urmăririi penale.
Dosarul cauzei va fi trimis judecătorului de cameră preliminară de
către procuror în 3 zile de la primirea comunicării. Dacă plângerea a fost
depusă la procuror, dosarul se va transmite odată cu plângerea.
Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin
încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a
procurorului și a intimaților.
Dacă în cauză nu s-a pus în mișcare acțiunea penală, judecătorul de
cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluții:
a)respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca
nefondată;
b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat
cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală
ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală;

59. 59
c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare
atacate, dacă prin aceasta nu se crează o situație mai grea pentru persoana
care a făcut plângerea.
Dacă în cauză s-a pus în mișcare acțiunea penală, judecătorul de
cameră preliminară dispune una dintre următoarele soluții:
1.respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;
2. verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi
penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancționează
potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală egectuate cu încălcarea legii
și:
a)respinge plângerea ca nefondată;
b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat
cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;
c) admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea
judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării
penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal
administrate sunt suficiente, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie;
d) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare
atacate, dacă prin aceasta nu se crează o situație mai grea pentru persoana
care a făcut plângerea.
Încheierea prin care s-a dispus una din soluțiile prevăzute de lege, cu
excepția celei de a se începe judecata este definitivă. Încheierea prin care s-
a admis plângerea, s-a desființat soluția atacată și s-a dispus începerea
judecății (art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) poate fi contestată.
Secţiunea a III-a
Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară
Împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a
dispus începerea judecății, procurorul și inculpatul pot face, motivat,
contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind
legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale.
Contestația nemotivată este inadmisibilă.
Contestația se depune la judecătorul care a soluționat plângerea și se
înaintează spre soluționare judecătorului de cameră preliminară de la

60. 60
instanța ierarhic superioară ori, când instanța sesizată cu plângere este
Înalta Curte de Casație și Justiție, completului competent potrivit legii, care
se pronunță prin încheiere motivată, fără participarea procurorului și a
inculpatului, putând dispune una dintre următoarele soluții:
a)respinge contestația ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca
nefondată și menține dispoziția de începere a judecății;
b) admite contestația, desființează încheierea și rejudecă plângerea
potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2, dacă excepțiile cu privire la legalitatea
administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greșit
soluționate. Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la
judecarea în fond a cauzei.
Secţiunea a IV-a
Plângerea prealabilă ca mod special de sesizarea
a organelor de cercetare penală
§1. Noţiune
În unele situaţii prevăzute de lege declanşarea procesului penal a fost
lăsată de legiuitor la iniţiativa persoanei vătămate precizându-se că punerea
în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea acesteia, ceea ce
reprezintă o excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal.
Plângerea prealabilă este privită ca o dublă manifestare de voinţă a
persoanei vătămate şi anume în primul rând ca o încunoştinţare a organelor
judiciare şi în al doilea rând ca o expresie a voinţei acesteia ca infracţiunea
să fie urmărită.
Instituţia plângerii prealabile spre deosebire de celelalte instituţii ce
ţin de desfăşurarea procesului penal, are pe lângă reglementarea procesual
penală şi o reglementare penală (art. 157-158 C. pen.), motiv pentru care
are o natura juridica mixta, fiind o cauza de pedepsibilitate şi
procedebilitate.
Plângerea penală este o cauză de pedepsibilitate întrucât aplicarea
sancţiunii prevăzută de legea penală este condiţionată de existenţa

61. 61
acesteia.103
Lipsa plângerii prealabile sau neintroducerea acesteia cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege conduce la înlăturarea răspunderii penale.
Sesizarea directă a instanţei de judecată prin plângerea prealabilă a
persoanei vătămate numai poate avea loc, urmare a abrogării art. 279 alin
(2) litera (a) din Codul de procedură penală de la 1969 prin Legea nr.
356/2006, doar începerea urmăririi penale şi punere în mişcare a acţiunii
penale fiind condiţionata de plângerea prealabila.
În această situaţie, plângerea prealabilă constituie şi o condiţie de
procedebilitate.104
Codul penal actual prevede ca acţiunea penala se pune în mişcare la
plângerea prealabila a persoanei vătămate în cazul următoarelor infracţiuni:
- lovirea sau alte violenţe - art. 193;
- vătămarea corporală din culpă - art. 195;
- amenințarea – art. 206;
- hărțuirea – art. 208;
- violul - art. 218 alin. (1) și (2);
- agresiunea sexuală – art. 219 alin. (1);
- hărțuirea sexuală – art. 223;
- violarea de domiciliu – art. 224;
- violarea sediului profesional – art. 225;
- violarea vieții private – art. 226;
- divulgarea secretului profesional – art. 227;
- furtul pedepsit la plângerea prealabilă - art. 231 alin. (1);
- abuzul de încredere - art. 238;
- abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor – art. 239;
- bancruta simplă – art. 240;
- bancruta frauduloasă – art. 241;
- gestiunea frauduloasă - art. 242;
- distrugerea - art. 253 alin. (1) și (2);
- tulburarea de posesie – art. 256;
- asistența și reprezentarea neloială – art. 284;
- abandonul de familie - art. 378;
- nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor - art. 379;
- împiedicarea exercitării libertății religioase – art. 381;
Desfăşurarea procesului penal poate fi influenţată de atitudinea
103
Gr. Theodoru, op.cit.p.150
104
Idem

62. 62
persoanei vătămate nu numai în ceea ce priveşte declanşarea, dar şi
desfăşurarea procesului penal întrucât se poate împăca cu inculpatul.
§2. Titularul plângerii prealabile
Potrivit art. 295 alin. (1), punerea în mişcare a acţiunii penale se face
numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru infracţiunile pe
care legea le prevede în acest sens.
Faptul că numai persoana vătămată este titularul plângerii penale
rezultă şi din dispoziţiile art. 157 C. pen., potrivit căruia în cazul
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana
vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Aceste reglementari fac ca dreptul de a introduce plângerea să aibă
un caracter personal determinat, indivizibil şi netransmisibil, raportat la
caracterul infracţiunilor pentru care Codul penal prevede că este necesară o
astfel de plângere105
.
Plângerea poate fi introdusă şi de o persoană juridică ce a suferit o
vătămare printr-o infracţiune pentru care legea condiţionează răspunderea
penală de plângerea prealabilă a persoanei vătămate.106
În această situaţie, plângerea poate fi introdusă prin reprezentantul
său legal.
Când persoana vătămată este un minor lipsit de capacitate de
exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu restrânsă ori o persoană juridică
ce este reprezentată de făptuitor, organul de cercetare penală se poate
sesiza şi din oficiu, fără a fi obligat să verifice dacă cel îndreptăţit a
introdus plângerea în termenul legal ori a declarat că nu face o astfel de
plângere.
Persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu va putea introduce
plângere prealabilă prin reprezentantul său legal, iar în cazul persoanei cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea se va face de către acesta, dar
cu încuviinţarea ocrotitorului său legal.
Persoana vătămată fiind singura care are dreptul exclusiv de a trage la
răspundere pe o altă persoană pentru care a săvârşit una din acele
infracţiuni pentru care este necesară plângerea prealabilă.
Conform art. 157 alin. (3) Cod penal, fapta care a adus o vătămare
mai multor persoane va atrage răspunderea penală chiar dacă plângerea
105
I. Neagu, op.cit., p.103
106
De exemplu în cazul infracţiunilor prevăzute în art.213 şi 214 Cod penal.

63. 63
prealabilă s-a făcut sau se menţine numai către una dintre ele.
Potrivit art. 157 alin. (4) Cod penal, fapta atrage răspunderea penală
a tuturor participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni chiar dacă plângerea
prealabilă s-a făcut sau se menţine numai cu privire la unul dintre ei.
Plângerea prealabila poate fi formulată şi de o persoană
juridică ce a suferit o vătămare printr-o infracţiune pentru care legea
condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de o astfel de plângere.
Dacă după introducerea plângerii prealabile a intervenit decesul
persoanei vătămate, procesul penal va continua întrucât decesul acesteia nu
constituie o cauza din cele să conducă la stingerea acţiunii penale.
§3. Conţinutul plângerii prealabile
Potrivit art. 295 alin. (3), plângerea prealabilă trebuie să cuprindă
datele prevăzute de lege pentru plângere,
Legea nu cere ca persoana vătămată să arate şi încadrarea juridică a
faptei pe care o reclamă.
Plângerea prealabilă se face printr-o cerere scrisă dar şi oral în cazul
în care persoana vătămată nu ştie să scrie.
Plângerea prealabilă va fi semnată de persoana vătămată.
§4. Termenul de introducere a plângerii prealabile
Potrivit art. 296 alin. (1), în cazul infracţiunilor pentru care legea
prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie
introdusă în termen de 3 luni, din ziua în care persoana vătămată a aflat
despre săvârșirea faptei.
In literatura de specialitate unii autori107
au susţinut că termenul de
introducere a plângerii prealabile este un termen de prescripţie a
răspunderii penale şi trebuie calculat potrivit normelor de drept penal
privitoare la termenele substanţiale, în timp ce alţi autori, consideră că este
un termen de decădere,108
depăşirea lui atrăgând anularea plângerii
prealabile şi a urmăririi efectuate.
Intr-o altă opinie109
se apreciază că termenul de introducere a
plângerii prealabile are un caracter special cu elemente substanţiale, dar şi
de procedură.
Potrivit acestei opinii, lipsa plângerii prealabile sau introducerii ei
107
M. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea actuală a Codului de procedură penală, în
RRD nr.9/1969, p.23
108
N.Iliescu, în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală roman. Partea specială,
vol.II, Ed.Academiei Bucureşti, 1976, p.100.
109
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.577.

64. 64
tardivă constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale.
In consecinţă termenul, de 3 luni are caracterul unui termen
substanţial, referindu-se la dreptul de a pedepsi pe făptuitor, drept care se
stinge în momentul în care nu a fost introdusă în termen plângerea
prealabilă.110
Depăşirea termenului de introducere a plângerii prealabile atrage
soluţii de fond respectiv clasarea.
In acest sens este şi dispoziţia din art. 285 care prevede că plângerea
prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de
judecată se trimite organului competent. In aceste cazuri, plângerea se
consideră valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul competent.
Ca urmare termenul de 3 luni, deşi este un termen substanţial,
este supus normelor din Codul de procedura penală.111
§5. Introducerea plângerii prealabile la
organul de urmărire penală
Potrivit art. 295 alin (2), plângerea prealabilă se adresează organului
de cercetare penală sau procurorului potrivit legii.
Când făptuitorul are calitatea de judecător, procuror, notar, militar,
poliţist, deputat, senator etc., la momentul săvârşirii infracţiunii plângerea
prealabilă se adresează organului competent să efectueze urmărirea penală.
In aceste condiţii subiectul activ al infracţiunilor este un subiect
circumstanţiat, iar competenţa este dată de calitatea persoanei care a comis
infracţiunea. Organul competent să efectueze urmărirea penală în acest caz
este procurorul.
Atunci când făptuitorul nu deţine o anumită calitate plângerea
prealabilă se adresează organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare.
Întrucât infracţiunile supuse plângerii prealabile sunt, cele mai multe,
în competenţa judecătoriei rezultă că plângerea prealabilă se introduce la
procurorul competent teritorial sau la organele de cercetare ale poliţiei
judiciare.
Dacă prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate organul de
cercetare penală a fost sesizat cu mai multe infracţiuni din care, pentru
unele infracţiuni punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea
110
Gr.Theodoru, op.cit., p.577
111
I. Neagu, L. Moldovan, Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p.140.

65. 65
prealabilă iar pentru alte infracţiuni punerea în mişcare a acţiunii penale nu
se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi nu este posibilă
disjungerea, într-un atare caz se va aplica procedura prevăzută de art. 44.
In caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este
obligat să constate săvârşirea acesteia chiar în lipsa plângerii prealabile.
Dacă infracţiunea săvârşită este dintre cele prevăzute în Codul penal
pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale are loc la plângerea
prealabilă, organul de urmărire penală va chema persoana vătămată şi, dacă
aceasta declară că formulează plângere prealabilă, continuă urmărirea
penală.
In caz contrar, procurorul va dispune clasarea.
După înregistrarea plângerii prealabile, organul de cercetare penală
al poliției judiciare sau procurorul va dispune începerea urmăririi penale
prin ordonanţă motivată.
Art. 297 alin. (2), prevede ca "dacă într-o cauza în care s-au făcut
acte de cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o
încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul
de cercetare penală cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să
facă plângere".
Funcţie de manifestarea de voinţă, organul de cercetare penală, va
continua sau nu cercetarea.
Dacă partea vătămata nu înţelege să formuleze plângere prealabilă
organul de cercetare penală va înainta procurorului actele dosarului cu
propunerea de clasare.
Având în vedere că plângerea prealabilă, ca instituţie de drept penal,
este legată de condiţiile tragerii la răspundere penală, în doctrină112
şi
jurisprudenţă113
se admite că principiul mitior lex este aplicabil şi
normelor de procedură penală referitoare la plângerea prealabilă, în caz de
succesiune a legilor.
În cazurile penale care privesc infracţiuni pentru care, potrivit legii,
retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală, se aplică în mod corespunzător şi dispoziţiilor Legii nr.192/2006
privind medierea.114
112
Gr.Theodoru, op.cit., p.57
113
G. Antoniu şi colab., op.cit.p.63-64 şi P. 72.
114
Legea nr.192/1996 privind medierea a fost publicată în M. Of. Nr.441 din 22 mai 2006.

66. 66
§6. Camera preliminară
A. Obiectul, durata și măsurile premergătoare
Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după
trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței,
precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor
de către organele de urmărire penală. Procedura în camera preliminară nu
poate depăși termenul de 60 de zile de la data înregistrării cauzei la
instanță.
După sesizarea instanței prin rechizitoriu, dosarul se repartizează
aleatoriu judecătorului de cameră preliminară. Copia certificată a
rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică
inculpatului la locul de deținere ori, după caz, la adresa unde locuiește sau
la adresa la care a solcitat comunicarea actelor de procedură. Totodată i se
aduce la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-
și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, poate
formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării
probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în
funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, dar nu poate fi mai scurt
de 20 de zile.
În cazurile când asistența juridică a inculpatului este obligatorie,
judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui
apărător din oficiu și stabilește, în funcție de complexitatea și
particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri
și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării
actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de
20 de zile.
La expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară
comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori ridicare din
oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la
comunicare.
B. Procedura în camera preliminară
În situația în care s-au formulat cereri și s-au ridicat excepții,
eventual unele din oficiu, judecătorul de cameră preliminară se pronunță
asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără

67. 67
participarea procurorului și a inculpatului, la expirarea termenelor
prevăzute de lege.
Dacă se constată neregularități ale actului de sesizare, dacă
sancționează, potrivit dispozițiilor art. 280-282 referitoare la nulități, actele
de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau
mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului
care a emis rechizitoriul.
În 5 zile de la comunicare, procurorul trebuie să remedieze neregulile
actului de sesizare și să comunice judecătorului de cameră preliminară
dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea
cauzei.
C. Soluțiile ce sepot dispune în cadrul procedurii de cameră
preliminară
Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivatp,
în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului.
Încheierea se comunică de îndată procurorului și inculpatului.
Dacă nu s-au formulat cereri și excepții ori nu a ridicat din oficiu
excepții, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) și (3)
C.pr.pen., judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării
instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală
și dispune începerea judecății.
Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:
a)rechizitoriul este nerrgulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a
fost remediată de procuror în termenul de 5 zile, dacă neregularitatea
atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății;
b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;
c) procurorul solicită restituirea cauzei potrivit dispozițiilor art. 345
alin. (3) C.pr.pen., ori nu răspunde în termenul prevăzut de lege, respectiv
5 zile.
În toate celelalte cazuri, judecătorul de cameră preliminară dispune
începerea judecății. Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata
de fond a cauzei.
Dacă apreciază că instanța de sesizată nu este competentă,
judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit art. 50-51 C.pr.pen.
referitoare la declinarea competenței și la conflictul de competență.
Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății
exercită funcția de judecată în cauză.

68. 68
D. Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră
preliminară
Încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară a soluționat
cererile și excepțiile și a dispus soluțiile prevăzute de lege, poate fi atacată
cu contestație de procuror și inculpat.
Termenul de formulare a contestației este de 3 zile de la comunicarea
încheierii. Contestația se depune la judecătorul de cameră preliminară care
a hotărât prin încheiere și judecă de către judecătorul de cameră
preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate. Când instanța
sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația se judecă de
completul competent, potrivit legii.
În cadrul procedurii, judecătorul de cameră preliminară se pronunță,
la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menținerea, înlocuirea,
revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive. În cazurile în care
față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră
preliminară verifică legalitatea și temeinicia măsurii preventive conform
dispozițiilor legale (art. 207 C.pr.pen.)

69. 69
Titlul II
JUDECATA
Capitolul I
Dispoziţii generale privind judecata
Secţiunea I
Consideraţii generale privind judecata
Verificarea legalităţii şi temeiniciei învinuirii aduse inculpatului, în
vederea stabilirii răspunderii penale şi a justei soluţionări a cauzei, revine
instanţei de judecată. Instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod
activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al
judecăţii.
In art. 126 din Constituţia României se arată ca "Justiţia se realizează
prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege".
Rezultă astfel că singura autoritate cu atribuţii jurisdicţionale care
prin hotărârile pronunţate cu putere de lege, stabileşte existenţa sau
inexistenţa infracţiunii, a vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului trimis în
judecată în vederea tragerii la răspundere penală, a acestuia este instanţa de
judecată.
Conceptul de judecată este susceptibil de două accepţiuni.
In sens restrâns115
prin judecată se înţelege operaţia logică prin care
completul de judecată soluţionează cauza cu care a fost investita.
In sens larg116
prin judecată se înţelege un ansamblu de activităţi
desfăşurate, în principal, de instanţa de judecată cu participarea activă a
procurorului cât şi a părţilor asistate de apărători, având ca finalitate aflarea
adevărului cu privire la fapta şi la inculpatul cu care instanţa a fost sesizată.
In literatura de specialitate,117
s-a spus ca judecata reprezintă faza
115
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stanoiu, Explicatii teoretice ale
Codului de procedura penala roman. Partea generala, vol. II, Ed. Academiei, Bucuresti 1976, p.
119
116
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucuresti, 2002, p. 589
117
S. Kahane, Drept procesual penal, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963, p. 244

70. 70
centrală şi cea mai importantă a procesului penal.
In acest sens în cadrul şedinţei de judecată, instanţa verifică întreaga
activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi participanţi, atât înaintea
judecării cauzei cât şi pe parcursul judecării ei.118
Această activitate procesuală nu conduce întotdeauna la rezolvarea
conflictului de drept penal dedus judecaţii, scopul putând fi reprezentat de
soluţionarea unor raporturi procesuale secundare aflate în legătură cu
obiectivul principal, soluţionarea cauzei (de exemplu procedura arestării
preventive) ori fără a fi conexe acestuia (de exemplu procedura
reabilitării).119
Intr-o alta opinie, faza de judecată cuprinde activitatea procesuala şi
procedurală desfăşurată de instanţa de judecată cu participarea activă a
procurorului şi a parţilor asistate de apărători, având ca obiect aflarea
adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care a fost sesizată şi
soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, în raport de cele constatate, prin
condamnarea inculpatului vinovat la sancţiunea prevăzută de legea penală
sau prin achitarea sau încetarea procesului penal, când există o cauză de
excludere sau de înlăturare a răspunderii penale.120
In sistemul nostru procesual controlul judecătoresc se realizează prin
promovarea cailor de atac, respectiv judecata în apel şi în recurs.
Secţiunea a -II-a
Principiile specifice fazei de judecată
Potrivit art. 351 şi art. 352, judecarea cauzei se face în faţa instanţei
constituite conform legii şi se desfăşoară în şedinţă oral, nemijlocit şi în
contradictoriu.
Din lecturarea acestor dispoziţii se desprind concluziile că principiile
specifice fazei de judecată sunt: publicitatea, oralitatea, nemijlocirea şi
contradictorialitatea.
În cursul judecăţii, instanţa are obligaţia de a verifica probele strânse
în faza de urmărire penală, prin administrarea lor în şedinţă publică oral,
nemijlocit şi în condiţii de contradictorialitate. Nerespectarea acestei
obligaţii constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut
118
N. Volonciu, Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol II, Ed. Paidea, Bucuresti, 1993, p.
138
119
M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea speciala, vol II, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1999, p.
243
120
Gr.Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.628

71. 71
în art.6 paragraful 3 lit.d) din Convenţia Europeană de Drepturilor Omului
şi a Libertăţilor Fundamentale.
Spre deosebire de trăsăturile specifice urmăririi penale care poate fi
caracterizată ca nepublică şi preponderent scrisă judecata este publică.
Caracterul judecaţii de fază principală a procesului penal determinat
de aceste principii a influenţat literatura de specialitate de a considera
publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea şi nemijlocirea şedinţei de
judecată ca principii fundamentale ale procesului penal raportând totul la
partea specială.121
a) publicitatea şedinţei de judecată
Conform art. 352 alin. (1) şedinţa de judecată este publică.
Această dispoziţie o regăsim în art. 127 din Constituţia României,
care prevede că şedinţele de judecată sunt publice în afară de cauzele
prevăzute de lege şi în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară.
Potrivit acestui principiu orice persoană care nu are calitate
procesuală într-o pricină are accesul liber în sala de judecată.122
Cu toate acestea minorii sub 18 ani nu pot asista la şedinţa de
judecată, cu excepția situației în care aceștia au calitatea de părți sau
martori (alin. (2) al art. 352).
Dacă judecarea în şedinţă publică, ar putea aduce atingere unor
interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane,
instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara
şedinţa secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării
cauzei (alin. (3) al art. 352).
Declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică, după ascultarea
parţilor prezente şi a procurorului când participă la judecată.
Pe timpul cât şedinţa este secretă în sala de judecată nu sunt admişi
decât părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane
chemate de instanţă în interesul cauzei.
Dispoziţiile relative la publicitatea şedinţei de judecată sunt
prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute - art. 281 alin. (1) lit c).
Având a se pronunţa în legătură cu principiul publicităţii şedinţei de
121
Gr. Theodoru, Principiile fundamentale ale dreptului procesual penal şi perfecţionarea
reglementării lor, în A.S.U.I., 1984,p.15.
122
Esenţial pentru realizarea cerinţei publicităţii şedinţei de judecată este ca accesul public la
dezbateri să nu fie interzis, fiind indiferent dacă încăperea de la sediul instanţei unde au loc acestea
este, prin destinaţie, „o sală de şedinţă” sau „un birou”, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală,
decizia nr.621/1997, C.P.J.P. 1997, p.258-259 în G. Antoniu, A.Vlăsceanu, A.Barbu, op.cit.,280

72. 72
judecată Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat că art.6 alin.1
din Convenţie impune ca o condiţie distinctă a unui proces echitabil,
publicitatea acestuia, în acest sens trebuind să fie înţeleasă fraza „Fiecare
persoană are dreptul la judecarea în mod public”. Prin transparenţa pe care
o asigură administrării justiţiei, publicitatea dezbaterilor judiciare ajută la
realizarea obiectivului esenţial al art.6 alin.1: derularea unui proces
echitabil în deplină concordanţă cu principiile fundamentale ale oricărei
societăţi democratice.123
b) oralitatea şedinţei de judecată
Acest principiu semnifică faptul ca întreaga activitate procesuală
desfăşurată în faţa instanţei de judecată asigură respectarea celorlalte doua
principii specifice fazei de judecată, publicitatea şi contradictorialitatea.
Cu toate că marea majoritate a activităţilor se desfăşoară oral, ele
sunt redate şi în scris şi chiar înregistrate cu mijloace tehnice specifice.
Acest principiu asigură totodată realizarea publicităţii şedinţei de
judecată întrucât persoanele aflate în sala de şedinţă pot lua la cunoştinţă în
mod direct de probele existente la dosar, ca urmare a exprimării orale.
Dispoziţiile art. 351 se regăsesc şi în alte texte ca de exemplu:
strigarea cauzei şi apelul celor citaţi (art. 358), ascultarea inculpatului (art.
378), ascultarea coinculpaţilor (art. 379), ascultarea martorului, expertului
sau interpretului (art. 381), ultimul cuvânt al inculpatului (art. 389).
Încălcarea acestor dispoziţii este sancţionată după caz cu nulitatea
relativă sau absolută a hotărârii pronunţate.
c) nemijlocirea
Potrivit acestui principiu specific fazei de judecată, nemijlocirea a
fost definită drept obligaţia instanţei de a îndeplini în mod direct toate
actele procesuale şi procedurale care dau conţinutul şedinţei.124
Nemijlocirea presupune că judecătorii din compunerea completului
de judecată să cunoască direct probele ori să readministreze toate probele
care au fost strânse pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, şi să
administreze noi probe, cu excepţia cazurilor în care numai este posibil
acest lucru.
Cercetarea judecătorească presupune verificarea probelor
administrate în cursul urmăririi penale, readministrarea de noi probe astfel
încât judecătorul să îşi formeze convingerea deplină în fundamentarea
123
A se vedea CEDO, decizia nr.8 decembrie 1983, paragraful 25, C. Bîrsan, op.cit.p.529.
124
I.Neagu, op.cit.,p.575

73. 73
soluţiei pe care o va lua, asupra vinovăţiei ori nevinovăţiei inculpatului.
Nemijlocirea presupune stabilitatea completului de judecată pe tot
parcursul soluţionării cauzei.
Schimbarea completului de judecată, poate avea loc doar până la
începerea dezbaterilor. După începerea dezbaterilor, orice schimbare
intervenită în compunerea completului atrage reluarea de la început a
dezbaterilor sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.
Dacă la termenul când au avut loc dezbaterile s-a acordat un nou
termen, iar la acest ultim termen instanţa, deşi în altă compunere decât cea
de la termenul precedent, nu a reluat de la început dezbaterile, ea a încălcat
dispoziţiile art. 354 şi a pronunţat o hotărâre casabilă.125
d) contradictorialitatea
Aşezarea judecaţii pe principiul contradictorialităţii implică
egalitatea de "arme" între învinuire şi apărare, între susţinerea pretenţiilor
civile şi combaterea lor, în sensul că se acţionează cu aceleaşi mijloace
procesuale: participarea la judecată, cu dreptul de a face cereri, a ridica
excepţii, a pune concluzii, a exercita căile de atac, pe care instanţa de
judecată le poate admite sau respinge şi a adopta propria soluţie, constituie
aspecte ale contradictorialităţii.126
Contradictorialitatea implică prezenţa parţilor la desfăşurarea
cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor.
Acest principiu presupune că probele administrate în faza de
urmărire penală şi în faza de judecată să fie supuse discuţiei parţilor din
proces.
Principiul contradictorialităţii se manifestă atât în etapa cercetării
judecătoreşti prin punerea în discuţia părţilor, a probelor administrate cât şi
în etapa dezbaterilor, realizându-se astfel distincţia între acuzare şi apărare.
Secţiunea a III-a
Reglementări generale privind judecata
Titlul III al părții speciale a Codului de procedura penală cuprinde
reguli comune conform cărora se desfăşoară activitatea de judecată,
indiferent de gradul jurisdicţional adică în prima instanţa, în apel ori în
căile extraordinare de atac.
Pentru asigurarea celerităţii soluţionării în mod legal şi temeinic a
125
C.A.Bucureşti, secţia a-II-a penală, decizia nr.911/1997, C.P.J.P. 1997, p.67-687.
126
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007, p.643

74. 74
cauzelor deduse judecaţii, în oricare din aceste etape instanţele de judecată
îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a
realizării rolului educativ al judecaţii.
a) rolul activ al instanţei de judecata
Referitor la rolul activ al organelor judiciare, principiu neformulat
expres în textele noului Cod de procedură penală, dar care rezultă
neîndoielnic din numeroase prevederi ale codului, putem aprecia că
instanţa are obligaţia de administra probe şi din oficiu, nu numai la
propunerea parţilor sau a procurorului, de a dispune unele masuri şi de a
informa participanţii la proces cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care
le au.
De asemenea, instanţa de judecată trebuie să manifeste un rol activ
cu privire la existenta faptei, la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei
inculpatului, la tragerea la răspundere penală a inculpatului, stabilirea
prejudiciului, angajarea răspunderii civile şi la orice alte aspecte care ţin
de soluţionarea legală şi temeinică a cauzei.
Pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în
cursul cercetării judecătoreşti în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu, în
şedinţa publică conform art. 349-352.
Numai după verificarea acestor probe, inclusiv cu privire la
legalitatea obţinerii lor, cu respectarea principiilor oralităţii,
contradictorialităţii şi publicităţii şi după administrarea din oficiu sau la
cererea parţilor a oricăror alte probe necesare aflării adevărului, instanţa
poate reţine, motivat, care dintre probe exprimă adevărul şi, pe această
bază, să pronunţe soluţia ca unicul rezultat impus de probe.127
b) locul unde se desfăşoară judecata
Aşa cum rezultă din art. 350, judecata se desfăşoară la sediul
instanţei.
Pentru motive temeinice instanţa poate dispune ca judecata să se
desfăşoare şi în alt loc.
127
I.C.C.J. secţia penala, decizia nr.5567/28 octombrie 2004, nepublicată.

75. 75
Secţiunea a IV-a
Reglementări generale privind
pregătirea şedinţei de judecată
a) fixarea termenului de judecată
Potrivit art. 53 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară,
repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu în
sistem informatizat.
Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui
complet decât în condiţiile prevăzute de lege.
Această activitate presupune că, în cauzele în care sunt inculpaţi
arestaţi preventiv judecata se face de urgenţă şi cu precădere (art. 355).
Judecata se face cu precădere şi atunci când unii dintre inculpaţi sunt
arestați în altă cauză, în cazul infracţiunilor flagrante ori a celor de
corupţie.
b) desemnarea şi compunerea completului de judecată
Potrivit art. 52 (1) din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară,
colegiile de conducere ale instanţelor judecătoreşti stabilesc compunerea
completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea
continuităţii completului.
Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe
baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a
instanţelor judecătoreşti.
Completul de judecată este prezidat prin rotaţie, de unul dintre
membrii acestuia.
Cauzele date potrivit legii, în competenţa de prima instanţă a
judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă într-un complet format
dintr-un judecător, apelurile se judecă în complet format din doi judecători
iar recursurile în complet format din trei judecători cu excepţia cazurilor în
care legea prevede altfel.
Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi orice alte cauze
derivate din cele prevăzute în aceasta lege se judecă în primă instanţă de
complete formate dintr-un singur judecător.128
128
Deciza nr. V din 26.09.2005 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
publicată în M. Of. nr. 123 din 9.02.2006

76. 76
In cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane decât
cele menţionate în Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie
potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr.
304/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.129
In cazul completului format din doi judecători, dacă aceştia nu ajung
la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă
din nou în complet de divergenţa, în condiţiile legii.
Completul de divergenţa se constituie prin includerea, în completul
de judecată, a preşedintelui sau a vice-preşedintelui instanţei, a
preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în complet format din trei
judecători, în complet de 9 judecători şi în Secţiile Unite în complet format
din cel puţin două treimi din numărul judecătorilor în funcţie.
c) citarea părţilor şi a altor persoane
Potrivit art. 353 alin. (1), judecata poate avea loc numai dacă părţile
sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.
Neprezentarea parţilor, legal citate, nu împiedica soluţionarea cauzei.
Dacă instanţa consideră că este necesară prezenţa uneia din părţile
lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând, în acest scop,
judecata.
Dacă partea a fost prezentă la un termen, ea nu va mai fi citată pentru
termenele ulterioare chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene.
Când judecata se amână, martorii, experţii şi interpreţii iau în
cunoştinţă noul termen de judecată.
Când judecata rămâne în continuare, părţile şi celelalte persoane care
participă la proces nu se mai citează.
Militarii şi deţinuţii sunt citaţi la fiecare termen.
d) asigurarea apărării
In cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este
obligatorie, judecătorul cauzei, odată cu fixarea termenului de judecată, ia
măsuri pentru desemnarea apărătorului - art. 356.
Când organul judiciar apreciază că din anumite motive partea
vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea
face singură apărarea, dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor
pentru desemnarea unui apărător.
129
Art. 57 din Legea 304/2004 a devenit art. 54 în urma republicării legii (M. of. 827 din 13.09.2005)

77. 77
Când inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul cauzei va lua
măsuri ca acesta să-şi poată exercita dreptul de a lua la cunoştinţă de actele
şi lucrările din dosar în tot cursul judecăţii şi de a lua contact cu apărătorul
său.
e) alte masuri pregătitoare
Preşedintele completului de judecată are obligaţia de a lua masurile
necesare pentru ca, la termenul fixat, cauza să nu fie amânată.
Tot preşedintele completului se va îngriji ca lista cauzelor fixate
pentru judecată să fie întocmită şi afişată la instanţa, spre vedere, cu 24 de
ore înaintea termenului de judecata (art. 361 alin. (7)).
La întocmirea listei se va tine seama de data înregistrării cauzelor la
instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire
la care legea prevede că judecata se face de urgenţă.
Secţiunea a V-a
Atribuţiile preşedintelui completului de judecată
Preşedintele completului de judecată îndeplineşte toate îndatoririle pe
care le are de la lege şi decide asupra cererilor formulate de părţi, dacă
rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului.
In cursul şedinţei de judecată preşedintele are următoarele atribuţii cu
caracter general:
a) conduce şedinţa de judecată şi asigură respectarea principiilor
specifice desfăşurării judecăţii, îndeplinind şi alte atribuţii ce-i sunt
conferite prin lege.
Când soluţionarea cauzei este dată în competenţa judecătorului unic
acestuia îi revin toate îndatoririle legate de buna desfăşurare a procesului
penal.
Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii
şedinţei putând lua masurile necesare în acest scop.
Preşedintele completului de judecată deschide şedinţa, anunţă,
potrivit ordinii de pe lista de şedinţă, cauza a cărei judecare este la rând şi
dispune apelul părţilor şi a celorlalte persoane citate.
Grefierul îl încunoştinţează pe preşedinte care dintre persoanele
citate au răspuns la apelul făcut.
Preşedintele are îndatorirea de a stabili identitatea persoanelor
prezente.
Părţile se pot prezenta la judecată chiar dacă nu au fost citate.

78. 78
Potrivit art. 353, judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt
legal citate şi procedura este îndeplinită.
Când instanţa consideră necesar prezenţa uneia din părţile lipsă
amână cauza luând măsuri pentru prezenţa acesteia la termenul următor.
Persoanele care asistă la şedinţa de judecată sunt obligate să păstreze
solemnitatea şedinţei iar în situaţia în care o parte din proces sau orice altă
persoană aflată în sala de şedinţă preşedintele îi atrage atenţia să respecte
disciplina, iar în caz de repetare poate dispune îndepărtarea ei din sală.
Partea îndepărtată din sală este chemată de preşedintele completului
şi pentru ai asigura dreptul la apărare îi va aduce la cunoştinţă actele
esenţiale efectuate în lipsa sa şi de a-i citi declaraţiile luate în lipsa sa,
întrebând-o dacă are de formulat cereri.
In scopul respectării ordinei şi solemnităţii şedinţei de judecată
preşedinţii instanţelor de judecată dispun de forţe poliţieneşti din cadrul
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
b) constatarea infracţiunilor de audienţă (art. 360).
Fapta penală săvârşită în fata instanţei de judecată indiferent dacă
aceasta se desfăşoară la sediul instanţei sau într-un alt loc se numeşte
infracţiune de audienţă (art. 360).
Preşedintele completului de judecată va constata fapta şi identifica pe
făptuitor după care va întocmi un proces verbal ce va fi înaintat
procurorului.
Dacă este cazul instanţa poate dispune arestarea preventiva a
învinuitului iar preşedintele va emite un mandat de arestare al acestuia.
Despre luarea măsurii arestării preventive se va face menţiune în
încheierea de şedinţă.
Cel învinuit este trimis de îndată procurorului împreuna cu procesul
verbal şi mandatul de arestare în vederea desfăşurării urmăririi penale.
Secţiunea a VI-a
Rezolvarea chestiunilor incidente
În cursul judecăţii, procurorul şi oricare dintre părţi pot formula
cereri, ridică excepţii şi pune concluzii.
Instanţa este obligată să pună în discuţie cererile şi excepţiile şi să se
pronunţe asupra lor prin încheiere motivată.
Părţile pot să-şi exercite aceste drepturi fie personal fie prin apărător.
In virtutea rolului activ al instanţei, preşedintele completului trebuie
să aducă la cunoştinţa părţilor drepturile pe care le au şi chiar, în măsura în

79. 79
care acestea nu înţeleg să le exercite, să le pună în discuţie din oficiu, în
vederea justei soluţionări a cauzei.
Secţiunea a VII-a
Suspendarea judecăţii
Când se constată, pe baza unei expertize medico-legală că inculpatul
suferă de o boala grava care îl împiedică să participe la judecată, instanţa
dispune, prin încheiere, suspendarea procesului penal până când starea
sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată.
Dacă în cauză sunt mai mulţi inculpaţi iar temeiul suspendării
priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibilă, instanţa va
dispune suspendarea întregii cauze.
Pentru a se putea dispune suspendarea judecaţii este necesar a se
proba cumulativ că inculpatul suferă de o boală gravă şi, din cauza acesteia
se găseşte în imposibilitate de a participa la judecată, împrejurări ce se
constată exclusiv pe baza unei expertize medico-legale.
Ca atare, suspendarea judecăţii nu se poate dispune pe baza
adeverinţei medicale eliberată de un spital care atestă existenţa bolii.130
Încheierea dată în primă instanţă, prin care s-a dispus suspendarea,
poate fi atacată separat cu contestație la instanţa superioară în termen de 24
ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei
lipsă.
contestația nu suspendă executarea şi se judecă în termen de 3 zile.
Potrivit art. 367 alin. (4), este susceptibilă de a fi atacată cu
contestație numai încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus
suspendarea cauzei, nu şi încheierea prin care instanţa de apel a respins
cererea de suspendare.
Aceasta din urma nefiind susceptibila a fi atacata separat cu
contestație.131
Ridicarea unei excepții de neconstituționalitate nu suspendă judecarea
cauzei.
În cazul în care, se cere extrădarea unei persoane din proces în
vederea judecării într-o cauză penală, instanţa pe rolul căreia se afla cauza
poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecăţii până la data
130
C.A. Ploieşti, decizia penală nr. 764-R din 23.06.2000, B.J. 2000 p. 89
131
C.A. Suceava, decizia penală nr. 290 din 9.05.2005, B.J. sem. II/2004 sem. I/2005 sem. II/2005,
p.93-94

80. 80
la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare.
Încheierea instanţei este supusă contestației în termen de 24 de ore de
la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsa.
Contestația se judeca în termen de 5 zile de la primirea dosarului.
Dacă se solicită extrădarea unui inculpat judecat într-o cauza cu mai
mulţi inculpaţi, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi,
disjungerea cauzei.
Secţiunea a VIII-a
Note privind desfăşurarea şedinţei de judecată
Desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice
video sau audio. În cursul ședinței de judecată grefierul ia note cu privire la
desfășurarea procesului.
La cerere, părţile pot primi o copie de pe notele grefierului. Notele
grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor.
În caz de contestare, de către părţile din proces, a notelor grefierului
acestea vor fi verificate şi, eventual, completate ori rectificate pe baza
înregistrărilor din şedinţa de judecată.
Secţiunea a IX-a
Încheierea de şedinţă
Desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o
încheiere care cuprinde o parte introductivă cu privire la denumirea
instanţei, identitatea judecătorilor, procurorului, grefierului, data şedinţei
de judecată, menţiunea dacă a fost publică sau secretă, dacă s-a desfăşurat
eventual în alt loc decât sediul instanţei, date privind identitatea părţilor
prezente, a celor lipsă, menţiunea dacă au fost legal citate, identitatea
apărătorilor.
Partea descriptiva a încheierii de şedinţa cuprinde cererile şi
excepţiile formulate de către părţi, concluziile procurorului, a părţilor,
ultimul cuvânt al inculpatului.
Dispozitivul încheierii de şedinţă cuprinde măsurile luate în cursul
judecaţii şi dispoziţia de amânare a pronunţării hotărârii pentru altă dată.
Încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea
şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de
grefier.

81. 81
Când hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata, nu se
întocmeşte o încheiere separată.
Secţiunea a X-a
Deliberarea
(art. 391, art. 392, art. 394)
În vederea realizării scopului procesului penal şi după administrarea
probelor cu privire la existenţa faptei şi făptuitorului cu privire la conflictul
de drept dedus spre rezolvare instanţei de judecată, membrii completului
vor delibera asupra soluţiei pe care urmează să o pronunţe.
Deliberarea se desfăşoară în secret, în camera de consiliu iar
hotărârea luată trebuie sa fie rezultatul acordului membrilor completului de
judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberărilor.
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii trebuie să se facă de îndată după
încheierea dezbaterilor, iar pentru motive temeinice poate fi amânată până
la cel mult 15 zile.
Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul
care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai
apropiate de părerea sa.
Dacă completul de judecată este format din doi judecători şi
unanimitatea nu poate fi întrunită judecarea cauzei se ia în complet de
divergenţă.
Obiectul deliberării constă asupra legalităţii şi temeiniciei acuzării
cât şi asupra laturii civile a cauzei.
Secţiunea a XI-a
Minuta (art. 400)
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să
aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii.
Minuta se semnează de membrii completului de judecată.
Întocmirea minutei este obligatorie în cazurile în care judecătorul sau
instanţa dispune asupra masurilor preventive132
și în alte cazuri expres
prevăzute de lege.
132
Decizia nr. XVII din 21 noiembrie 2005 a Secţiilor Unite ale I.C.C.J. publicata in M. Of. nr. 119
din 8 februarie 2006. Completarea art. 309 prin Legea nr. 356/2006 constând in introducerea alin. (2)
al acestui articol, potrivit căruia întocmirea minutei este obligatorie şi în cazurile în care judecătorul
sau instanţa dispune asupra masurilor preventive urmează soluţia reflectata în această decizie.

82. 82
Minuta se întocmeşte în doua exemplare originale, din care unul se
ataşează la dosarul cauzei iar celalalt se depune spre conservare, la dosarul
de minute al instanţei.
Prevederile art. 400, nefăcând nicio distincţie în raport cu felul
hotărârii care urmează să fie pronunţată în urma deliberării, se aplică atât
atunci când instanţa se pronunţă prin sentinţă sau decizie, cât şi atunci când
se pronunţă prin încheiere.
Totodată, aplicabilitatea prevederilor art. 400 nefiind limitată la
situaţia când instanţa soluţionează cauza în fond, rezultă că ori de câte ori
instanţa deliberează şi se pronunţă asupra unei măsuri, deci şi asupra unei
măsuri preventive, printr-o hotărâre, inclusiv, printr-o încheiere, rezultatul
acestei deliberări se consemnează într-o minuta. Prin urmare, în toate
cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra
măsurilor preventive, având loc o deliberare asupra acestora, rezultatul
deliberării se consemnează într-o minuta, aşa cum se prevede în art. 400
C.proc.pen..
Minuta leagă instanţa şi constituie o garanţie că la redactarea
încheierii nu se va omite, adăuga sau schimba ceva privind soluţia şi, de
aceea, în special în cazul încheierilor care pot fi atacate separat cu
contestație, cum sunt cele mai multe dintre încheierile prin care judecătorul
sau instanţa se pronunţă asupra măsurilor preventive, se impune că
rezultatul deliberării să fie consemnat într-o minuta. În lipsa minutei nu ar
putea fi realizat controlul judiciar asupra rezultatului deliberării.
În lipsa minutei nu ar putea fi realizat nici controlul judiciar asupra
acestor încheieri, cu privire la modul în care au fost respectate dispoziţiile
relative la compunerea completului de judecată, dispoziţiile prevăzute sub
sancţiunea nulităţi absolute, potrivit art. 281 alin. (1) C.proc.pen..
În consecinţa, în cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă
prin încheiere asupra măsurilor preventive este obligatorie întocmirea unei
minute.
Secţiunea a XII-a
Pronunţarea hotărârii
Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele
completului de judecată asistat de grefier (art. 405).
Rezultă că la pronunţare nu participă toţi membrii completului de
judecată.
La pronunţarea hotărârii părţile nu se citează. Soluţia dată în cauza
rezolvată se trece în condica de şedinţă a instanţei judecătoreşti.

83. 83
§1. Felul hotărârilor (art. 370)
Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de
judecată sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza se
numeşte sentinţă.
Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului în
casație și recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată de
instanţa de recurs în rejudecarea cauzei se numeşte decizie.
Toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecăţii se numesc
încheieri.
§2. Redactarea şi semnarea hotărârii
Hotărârea se redactează în termen de cel mult 30 de zile de la
pronunţare de către unul din judecătorii care au participat la soluţionarea
cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier.
Când un membru al completului de judecată este împiedicat să
semneze hotărârea aceasta va fi semnată de preşedintele completului, iar
dacă acesta este împiedicat se semnează de către preşedintele instanţei
făcându-se menţiune despre cauza care a determinat împiedicarea.
Când împiedicarea priveşte pe grefier, hotărârea se semnează de
grefierul sef.
Hotărârea nu va putea fi semnată de alţi judecători decât cei care au
soluţionat cauza întrucât aceasta va fi lovită de nulitate relativă.
Nesemnarea hotărârii de către grefier nu va atrage nulitatea hotărârii
decât dacă se va constata că s-a produs vreo vătămare ce nu poate fi
înlăturată decât prin anularea hotărârii.

84. 84
Capitolul II
Procedura de judecată în primă instanţă
Secţiunea I
Trăsăturile specifice ale judecăţii in prima instanţă.
a) Scopul judecăţii în primă instanţă
Judecata în primă instanţă are în vedere aşa cum o arată şi
denumirea, verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de sesizare al
instanţei şi pronunţarea uneia dintre soluţiile care pot fi date cauzei penale:
condamnare, achitare, încetarea procesului penal.
Judecata constituie faza principală a procesului penal, fiind încadrate
şi cele doua faze procesuale prin care urmărirea penală pregăteşte judecata,
iar punerea în executare a hotărârii judecătoreşti aduce la îndeplinire ceea
ce a hotărât instanţa.
Soluţionarea cauzei constă în activitatea procesuală şi procedurală,
desfăşurată de instanţa de judecată cu participarea activă a procurorului şi a
părţilor în vederea aflării adevărului cu privire la infracţiune şi inculpat, cu
care a fost sesizată.
Judecata se desfăşoară din momentul sesizării instanţei de judecată
prin rechizitoriu sau plângere penală şi până la pronunţarea unei hotărâri
definitive.
Ea poate cuprinde uneori şi activităţi de judecată desfăşurate după
începerea executării pedepsei, dacă în acel moment se constată producerea
unei erori judiciare şi în temeiul exercitării unei căi extraordinare cauza
trebuie rejudecată.
Scopul judecăţii coincide cu scopul procesului penal (art. 1).
b) Participanţii la judecată şi poziţia lor procesuală
La şedinţa de judecată în prima instanţă participă organul judiciar şi
părţile prin a căror prezenţă îşi aduc contribuţia la soluţionarea cauzei
deduse spre rezolvare.
La judecată participă şi procurorul care în această fază nu mai deţine
poziţia de "stăpân al procesului" căpătând o poziţie procesuală subordonată
instanţei şi egală cu a părţilor.
Organul de cercetare penală nu participă la judecată.

85. 85
Activitatea de judecată are loc numai în prezenţa părţilor însă absenţa
acestora dacă au fost legal citate nu împiedică desfăşurarea procesului.
In cazul în care partea a fost împiedicată a se prezenta sau a cerut un
nou termen de judecata, instanţei îi revine obligaţia de a amâna judecata.
Necesitatea prezenţei părţilor este lăsată la aprecierea instanţei de
judecata iar dacă aceasta consideră că este necesară va dispune citarea cu
mandat de aducere (art. 257).
Inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat
prin citaţie, dacă instanţa apreciază că se impune această măsură în
interesul rezolvării cauzei.
Participarea procurorului la şedinţa de judecată este obligatorie, fiind
reglementată de art. 363.
In desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor procurorul
exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului şi respectării
dispoziţiilor legale.
Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră
întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate.
Cererile şi concluziile procurorului trebuie să fie motivate.
Când cercetarea judecătorească nu confirma învinuirea sau când a
intervenit vreuna din cauzele de încetare a procesului penal prevăzute în
art. 16, procurorul pune, după caz, concluzii de achitare a inculpatului sau
de încetare a procesului penal.
Încălcarea dispoziţiilor privind participarea procurorului la judecată
la prima instanţă este sancţionată cu nulitatea absoluta (art. 281 alin (1) lit.
d) C.proc.pen.)
Prin urmare, activitatea de judecată în primă instanţă are drept scop
aflarea adevărului cu privire la fapta şi persoana cu care a fost sesizată
instanţa de judecată.
In toate cazurile în care asistenţa juridică a inculpatului este
obligatorie, participarea apărătorului este obligatorie.
Lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu este
sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârii, potrivit dispoziţiilor art. 281
alin. (1) lit. f) C.proc.pen.
Dacă apărătorul ales nu se prezintă la termenele de judecată, când
prezenţa sa este obligatorie şi acesta nu-şi poate justifica lipsa, instanţa
poate aplica apărătorului o amendă.
Alături de organele judiciare şi de părţi, la judecata în primă instanţă
participă şi alte persoane precum: martori, experţi, interpreţi.

86. 86
Prezenta acestor persoane este asigurată prin intermediul instituţiei
citarii părţilor.
Lipsa nejustificată a martorului este sancţionată cu o amenda
judiciară.
c) obiectul judecăţii în prima instanţa
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 371, judecata se mărgineşte la
fapta şi la persoana arătata în actul de sesizare al instanţei, iar în caz de
extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se refera
extinderea.
În accepţiunea art. 371, prin fapta arătată în actul de sesizare nu se
poate înţelege numai simpla referire la o anumită faptă menţionată în
rechizitoriu ci la descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a
produce consecinţe juridice, de a investi instanţa.133
Dacă o astfel de condiţie nu este îndeplinită nu se poate susţine că
instanţa a fost investită cu o faptă arătată în actul de sesizare.
În practica judiciară au fost pronunţate soluţii neunitare în situaţia
când în dispozitivul rechizitoriului nu au fost incluse toate faptele descrise
în considerentele rechizitoriului.
Astfel, s-a apreciat că descrierea în rechizitoriu a faptei pentru care
inculpatul a fost trimis în judecată este suficientă pentru legala învestire a
instanţei, chiar dacă nu a fost arătată încadrarea juridică.
Este însă necesar, ca fapta să fie înfăţişată în toate elementele ce
prezintă relevanţă penală pentru a înlătura orice îndoială privitor la obiectul
judecăţii.134
Instanţele s-au considerat legal sesizate cu faptele arătate în partea
expozitivă a rechizitoriului chiar dacă acestea nu au fost menţionate expres
în dispozitivul actului.135
Faptele circumstanţiatoare ale periculozităţii inculpatului, relevate ca
atare în rechizitoriu, nu pot constitui temei al investirii instanţei neintrând
în obiectul judecăţii.136
Prin decizia nr.74 din 8 octombrie 2001, pronunţată de completul de 9
judecători, al Curţii Supreme de Justiţiei (denumită aşa la acea dată) s-a
statuat contrar practicii instanţelor judecătoreşti, că pentru sesizarea
133
C.S.J.,secţia penală, decizia nr.4427 din 10 octombrie 2003, nepublicată, în G. Antoniu,
A.Vlăsceanu, A Barbu, op.cit.p.317.
134
Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.605/1981, RRD nr.1/1982, p.67
135
Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.511/1979, în RRD nr.10/1979, p.69.
136
Tribunalul Suprem, în complet de 7 judecători, decizia penală nr.2/1982, în RRD nr.1/1983, p.71-
72.

87. 87
instanţei cu judecarea unei infracţiuni nu este suficientă descrierea acesteia
în expunerea făcută în rechizitoriu.
Sesizarea este legală numai în cazul în care în dispozitivul de trimitere
în judecată al rechizitoriului este menţionată fapta, cu încadrarea ei
juridică.
Considerăm corect acest punct de vedere, întrucât numai în acest mod
pot fi respectate garanţiile procesuale şi procedurale ale inculpatului cât şi
dispoziţiile privind legala sesizare a instanţei de judecată.
Extinderea obiectului judecăţii se poate dispune numai în cursul
judecăţii în primă instanţă, căci pentru fiecare faptă şi persoană trebuie să
aibă loc o judecată în primă instanţă.
Dacă extinderea obiectului judecăţii se constată într-o cale de atac,
după desfiinţarea hotărârii atacate cauza se rejudecă de către prima
instanţă, cu care ocazie se va proceda la extinderea obiectului judecăţii şi la
alte fapte şi persoane.137
Secţiunea a -II-a
Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă
§1. Norme comune privind desfăşurarea judecăţii
In fiecare etapă a judecăţii se efectuează următoarele activităţi de
judecată:
- luarea masurilor de pregătire a şedinţei de judecată;
- desfăşurarea şedinţei de judecată;
- deliberarea şi luarea hotărârii.
Fiecare din aceste activităţi au o reglementare deosebita în raport cu
etapa de judecată căreia îi aparţine dar sunt şi norme comune care le
reglementează, indiferent din etapa din care fac parte.
§2. Fixarea termenului de judecată
În vederea repartizării dosarelor pe complete acestea sunt transmise
persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor.
137
Idem

88. 88
Dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu sunt preluate de
preşedintele sau de unul din judecătorii completului care ia măsurile
necesare în scopul pregătirii şedinţei de judecată.
§3. Verificări privind arestarea inculpatului
În cauzele în care inculpaţii sunt trimişi în judecată în stare de arest
preventiv, instanţa este datoare să verifice de îndată, din oficiu, în camera
de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de
expirarea acesteia.
Prezenţa inculpatului este obligatorie ca şi asistarea acestuia de către
un apărător.
In cazul în care inculpatul nu se poate prezenta din motive
independente de voinţa sa acesta va fi reprezentat de un apărător ales sau
din oficiu.
Participarea procurorului este obligatorie.
Instanţa se va pronunţa asupra măsurii arestării preventive prin
încheiere.
Încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror şi de inculpat.
§4. Citarea părţilor
Chemarea părţilor la judecata în primă instanţă are loc prin citaţie iar
procedura se face după regulile din partea generala a Codul de procedură
penală şi revine personalului auxiliar al instanţei.
Citaţia trebuie să fie înmânată inculpatului cu cel puţin 5 zile înaintea
termenului fixat.
În cazul în care inculpatul nu locuieşte în ţară se aplică în mod
corespunzător dispoziţiile art.259 alin.(11).
În cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest,
preşedintele sau vreunul dintre judecătorii completului de judecată, la
primirea dosarului fixează un termen care nu poate fi mai mare de 48 de
ore, cu dispoziţia de a fi adus la judecată, comunicându-i-se totodată o
copie a actului de sesizare, sau după încheierea judecătorului care a reţinut
cauza spre judecare conform art.2781
C.proc.pen..
De asemenea, va fi citată persoana vătămată, partea civilă, sau partea
responsabilă civilmente.
Se citează în faţa primei instanţe, martorii, experţii şi interpreţii.

89. 89
§5. Asigurarea apărării
Daca asistenta juridica este obligatorie preşedintele instanţei are
obligaţia de a solicita baroului de avocaţi desemnarea unui avocat din
oficiu.
§6. Afişarea listei cauzelor care urmează a
se judeca la termenul fixat
Lista de şedinţa cuprinde cauzele ce urmează a se afla pe rolul
instanţei de judecata în acea zi, în ordinea lor de precădere şi se afişează cu
24 de ore înainte de termenul de judecata.
Secţiunea a III-a
Şedinţa de judecata în prima instanţă
§1. Începutul judecăţii
Judecata în primă instanţă (art. 371 - art. 407), este activitatea iniţială
şi obligatorie a judecăţii cuprinzând întreaga activitatea care se desfăşoară
în fata instanţei de la sesizarea ei prin rechizitoriu şi până la pronunţarea
hotărârii penale.
La termenul de judecată stabilit, judecata în primă instanţă se
desfăşoară potrivit legii, în mod public, oral, nemijlocit şi contradictoriu.
Şedinţa de judecată cuprinde o multitudine de activităţi pe care legea
le reglementează amplu şi în care pot fi identificate mai multe etape:
începutul judecăţii, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvânt
al inculpatului.138
La termenul de judecată stabilit, preşedintele completului declară
şedinţa deschisă.
Acest moment organizatoric, neamintit în lege, este necesar pentru a
atrage atenţia că judecata a început şi toţi participanţii, inclusiv publicul
din sală, trebuie să se integreze în atmosfera de solemnitate a şedinţei şi să
respecte disciplina acesteia139
.
138
A se vedea S. Kahane, op.cit.p.252, N. Volonciu, op.cit.187
139
N. Volonciu, Tratat de Procedura Penala. Partea speciala Vol. II, Ed. Paidea, 1993, p. 187

90. 90
Trecându-se la celelalte cauze, momentul nu se mai repetă cu
excepţia situaţiei în care şedinţa de judecată se întrerupe.
Preşedintele completului dispune ca grefierul de şedinţă să facă
apelul părţilor şi a celorlalte persoane chemate în judecată.
Preşedintele completului de judecată este obligat să verifice
identitatea inculpatului.
In cazul în care inculpatul se afla în stare de deţinere, preşedintele se
încredinţează dacă a primit copia actului de sesizare al instanţei iar în caz
negativ, la cererea inculpatului, judecata se amână, preşedintele înmânând
copia actului respectiv şi îngrijindu-se de a menţiona în încheierea de
şedinţa acest fapt.
După apelul părţilor preşedintele completului cere martorilor
prezenţi să părăsească sala de şedinţă, punându-le în vedere să nu se
îndepărteze fără încuviinţarea sa.
Legea prevede că experţii pot rămâne în sala de şedinţă, afară de
cazul când instanţa dispune altfel.
Martorii, experţii, interpreţii pot fi ascultaţi chiar dacă nu au fost
citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor.
In exercitarea rolului activ, preşedintele completului de judecată are
obligaţia să explice persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă.
Preşedintele completului întreabă pe procuror şi pe părţi dacă au de
formulat excepţii, cererii sau propun efectuarea de probe noi.
Cererile şi excepţiile ridicate de procuror sau de părţi, precum şi
excepţiile ridicate din oficiu capătă caracter de chestiuni incidente.
Instanţa este obligată să pună în discuţie chestiunile incidente şi să se
pronunţe asupra lor prin încheiere motivată.
Retractarea totală sau parţială a declaraţiilor anterioare nu este de
natură prin ea însăşi să înlăture acea declaraţie, deoarece s-ar lipsi de
eficienţă probe administrate în mod legal.
Instanţa poate totuşi înlătura declaraţiile asupra cărora s-ar revenit
dar, numai în măsura în care retractarea este temeinic motivată şi
împrejurările cauzei formează convingerea că relatările anterioare nu
reprezintă realitatea.140
In cazul când se propun noi probe, trebuie să arate faptele şi
împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi
administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ce
priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora.
140
Trib. Suprem, secţia penală dec. nr. 63/1980, R.R.D., nr. 3/1981 p. 65

91. 91
Atât procurorul cât şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în
cursul cercetării judecătoreşti.
§2. Cercetarea judecătorească
După ce au fost îndeplinite toate măsurile premergătoare şi instanţa
constată că nu există vreun impediment pentru buna desfăşurare a
procesului va constata cauza în stare de judecată (art. 376).
În cadrul acestei activităţi denumită în literatura juridică şi "anchetă
judiciară", instanţa va readministra probele care au fost administrate în faza
de urmărire penală putând administra şi probe noi.
Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească poate fi
schimbată pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Dacă inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă
decât după ascultarea acestuia.
Preşedintele dispune ca grefierul să dea citire sau să facă o
prezentare succinta a actului de sesizare a instanţei după care explica
inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce.
Anterior modificării art. 322 C.pr.pen. de la 1969 prin Legea
nr.356/2006, citirea actului de sesizare trebuia să fie făcută în întregime.141
Totodată, înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face
nici o declaraţie, atrăgându-i atenţia că tot ceea ce declară poate fi folosit şi
împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări
coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în
cursul cercetării judecătoreşti când socoteşte că este necesar.
Se trece apoi la ascultarea inculpatului după ce se verifica identitatea
acestuia.
Declaraţiile orale ale inculpatului se consemnează de către grefier în
scris la persoana întâi la dictarea preşedintelui şi se semnează după lectură
de cel în cauză.
Ascultarea se face după regulile prevăzute în partea generală a
Codului de procedură penală.
Inculpatul este lăsat să spună tot ce ştie despre fapta pentru care este
trimis în judecata, apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi în mod
nemijlocit de către ceilalţi membri ai completului, de către procuror, de
partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de
ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face.
141
Trib. Suprem., decizia de îndrumare nr. 19/1966, R.R.D., nr. I/1967, p. 166

92. 92
Întrebările se pun prin intermediul preşedintelui completului de
judecată care poate proceda la respingerea acelora ce nu sunt necesare
pentru justa soluţionare a cauzei.
Când inculpatul face declaraţii care nu corespund cu cele date
anterior, i se cer explicaţii asupra contrazicerilor, iar dacă refuză, instanţa
va dispune citirea declaraţiilor anterioare.
In cauzele cu mai mulţi inculpaţi, regula este aceea ca fiecare
inculpat se ascultă în prezenţa celorlalţi.
Dacă instanţa considera necesar îi poate asculta pe inculpaţi separat
iar după terminarea audierilor le vor fi citite în mod obligatoriu declaraţiile
date de ceilalţi inculpaţi.
Instanţa de judecată poate proceda la reascultarea unuia sau a mai
mulţi inculpaţi în prezenta celorlalţi.
Încălcarea dispoziţiilor privind ascultarea inculpatului pot atrage
nulitatea hotărârii dacă se va dovedi că inculpatul a suferit o vătămare în
susţinerea apărărilor sale.
§3. Ascultarea celorlalte părţi
După ascultarea inculpatului se procedează la ascultarea părţii civile
și părţii responsabil civilmente.
Regulile de ascultare a inculpatului se aplica şi în cazul ascultării
celorlalte părţi.
§4. Ascultarea martorilor
În vederea audierii, martorii sunt chemaţi pe rând în sala de judecată.
După identificare şi prestarea jurământului potrivit normelor din
partea generala a codului, se trece la audierea acestora.
Martorul este lăsat să declare tot ce ştie în legătura cu faptele şi
împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus.
Martorului i se pot pun întrebări de către instanţă şi de către
procuror, de partea care l-a propus, precum şi de celelalte părţi.
Martorul care posedă un înscris în legătura cu depoziţia făcută poate
să-l citească în instanţă, iar înscrisul poate fi reţinut la dosar în original sau
în copie.
În situaţia în care un martor numai poate fi audiat din motive bine
întemeiate instanţa poate dispune citirea depoziţiei date în cursul urmăririi
penale.

93. 93
Dacă cu ocazia audierii, martorul face afirmaţii contradictorii,
instanţa poate dispune citirea declaraţiilor date la organul de urmărire
penală.
În asemenea cazuri urmează a reţine numai acele declaraţii care, în
raport cu toate elementele cauzei, pot fi considerate că exprimă adevărul,
indiferent în ce stadiu al procesului au fost făcute.142
Lipsa martorilor poate conduce la concluzia că audierea acestora
numai este necesară astfel că judecata va continua.
In caz contrar, se va dispune amânarea cauzei în vederea audierii
martorilor a căror lipsă nu este justificată.
Atât procurorul cât şi părţile care au propus audierea unor martori
pot renunţa în măsura în care numai este necesar audierea acestora, însă
instanţa este obligată să pună această chestiune în discuţia părţilor.
În urma ascultării martorii rămân în sală la dispoziţia instanţei până
la terminarea cercetării judecătoreşti care se efectuează în şedinţa aflată în
curs.
Dacă instanţa constată că numai este necesar reaudierea martorului
poate permite plecarea acestuia din sala de şedinţă.
În continuarea cercetării judecătoreşti se procedează la prezentarea
mijloacelor materiale de probă atunci când acestea există şi la
administrarea de probe noi.
Astfel dacă sunt necesare lămuririle unui expert se va proceda la
ascultarea acestuia, sau dacă anumite dovezi pot fi făcute prin înscrisuri ele
vor fi prezentate pentru a fi examinate de instanţă.
Cercetarea judecătorească poate necesita uneori efectuarea unei
cercetări la faţa locului sau a unei reconstituiri, caz în care sunt aplicabile
dispoziţiile din partea generală a Codului de procedură penală.
Instanţa îndeplineşte aceste activităţi în condiţiile proprii fazei de
judecată, cu deplasarea întregului complet, a grefierului, prezenţa
procurorului, a avocatului, citarea părţilor etc.
Toate aceste activităţi efectuate se desfăşoară ca o continuare a
şedinţei de judecată. 143
În cursul cercetării judecătoreşti, pot interveni anumite situaţii când
în urma administrării unor noi probe sau în urma readministrării probelor
din dosar instanţa să dispună restituirea cauzei la procuror pentru că
urmărirea penală a fost efectuata de un organ necompetent sau pentru
completarea urmăririi penale, schimbarea încadrării juridice, extinderea
142
Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 471/1979, Repert. pract. II, p. 248
143
S. Kahane, op. cit., p. 256

94. 94
acţiunii penale pentru alte acte materiale, extinderea procesului penal
pentru alte fapte, extinderea procesului penal cu privire la alte persoane.
Toate aceste activităţi au loc înainte de a se termina cercetarea
judecătorească însă acestea vor fi analizate distinct de această activitate.
§5.Terminarea cercetării judecătoreşti
Când instanţa constată că au fost administrate toate probele necesare
în vederea aflării adevărului, preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi
dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea
cercetării judecătoreşti.
După acest moment, dacă nu s-au formulat cereri noi sau dacă
cererile propuse au fost respinse de instanţa ori dacă s-a efectuat
completările cerute preşedintele v-a declara terminată cercetarea
judecătorească (art. 387).
§6. Procedura în cazul recunoașterii învinuirii
Potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (4) C.pr.pen., în cazurile în care
acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune
pe viață, inculpatul poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza
probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate
de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa.
În această situație instanța procedează la ascultarea inculpatului, după
care, luând concluziile procurorului și ale celorlalte părți, se pronunță
asupra cererii. Dacă admite cererea, instanța întreabă părțile și persoana
vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri. Dacă respinge
cererea, judecata se continua potrivit dispozițiilor comune.
Dacă a dispus ca judecata să aibă loc conform procedurii în cazul
recunoașterii învinuirii, instanța administrează proba cu înscrisurile
încuviințate.
În situația în care instanța constată, din oficiu,la cererea procurorului
sau a părților că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie
schimbată, este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă
atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă.
Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum și dacă, după
schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe,

95. 95
instanța, luând concluziile procurorului și ale părților, dispune efectuarea
cercetării judecătorești.
Secţiunea a IV-a
Dezbaterile judiciare
Dezbaterile judiciare este acea etapă a judecăţii în care procurorul şi
părţile prin concluziile orale privind chestiunile de fapt şi de drept ale
cauzei, prezintă instanţei din punctul de vedere al acuzării şi al apărării,
existenţa sau inexistenţa faptei, vinovăţia inculpatului, încadrarea juridică a
faptei, soluţia care trebuie pronunţata.
Dezbaterea judiciară este obligatorie şi lipsa ei atrage nulitatea
hotărârii pronunţate întrucât încălcă dreptul la cuvânt al procurorului şi
dreptul la apărare al părţilor.
Nefiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, încălcarea acestui
drept trebuie invocată în cursul dezbaterilor de către partea căreia nu i s-a
dat cuvântul pentru că altfel nulitatea se acoperă.
Ordinea de desfăşurare a dezbaterilor este cea prevăzuta în art. 388,
cuvântul acordându-se mai întâi procurorului, apoi persoanei vătămate,
părţii civile, părţii responsabile civilmente şi în final inculpatului.
Această ordine are în vedere necesitatea cunoaşterii de către părţi, în
special de inculpat a argumentelor formulate în susţinerea învinuirii.
Procurorul pune concluzii atât în ce priveşte latura penală cât şi în ce
priveşte latura civila a cauzei.
El trebuie să demonstreze instanţei de judecata, legalitatea,
temeinicia învinuirii, pericolul social al faptei săvârşite, împrejurările care
se referă la persoana inculpatului cerând pedeapsa corespunzătoare.
În cuvântul său procurorul este obligat să facă o analiză a probelor
administrate, să indice încadrarea juridică corespunzătoare, să facă
propuneri concrete privind soluţia ce urmează a fi dată, iar în caz de
condamnare să facă propuneri asupra pedepsei ce trebuie să fie aplicată
(cuantum, mod de executare).
Persoana vătămată se limitează în cuvântul său la latura penală a
cauzei şi are obligaţia să examineze aceleaşi condiţii de fond şi formă ca
ale procurorului.
Partea civila are cuvântul numai la latura civilă şi la cheltuielile
judiciare pe care le-a făcut.

96. 96
Partea responsabilă civilmente are cuvântul numai cu privire la
răspunderea sa civilă dar poate demonstra şi inexistenta răspunderii civile a
inculpatului sau o răspundere diminuată a acestuia.
Inculpatul, având ultimul cuvânt face o expunere a împrejurărilor
care stabilesc nevinovăţia sa, sau a celor împrejurări care atenuează
răspunderea sa penală sau civilă.
Părţile când sunt asistate de apărător participă la dezbateri prin
cuvântul apărătorilor.
Apărătorul inculpatului poate pune concluzii pentru nevinovăţie când
probele nu susţin vinovăţia.
Dacă există probe de vinovăţie apărătorul, poate demonstra că fapta
nu constituie infracţiune ci abatere, sau poate să primească o încadrare
juridică mai uşoară.
Acceptând că învinuirea este întemeiată, apărătorul poate să
demonstreze existenta circumstanţelor atenuante care atrag o pedeapsa mai
blândă sau o altă modalitate de executare a pedepsei (renunțarea la
aplicarea pedepsei, amînarea aplicării pedepsei, suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, amenda penală).
Pledoaria trebuie să se bazeze numai pe probele administrate din
dosar, trebuie să fie motivată şi bazată pe dispoziţiile legale.
În cazul în care după ce s-a dat cuvântul tuturor părţilor, procurorul
sau una din părţi vor să prezinte instanţei noi argumente atunci se dă
cuvântul în replică cu obligaţia de a se respecta aceeaşi ordine.
În tot cursul dezbaterilor, preşedintele completului de judecată are
dreptul să întrerupă pe cei care au cuvântul dacă în susţinerile lor depăşesc
limitele cauzei ce se judecă.
Când dezbaterile se prelungesc ele pot fi întrerupte dar nu mai mult
de 3 zile.
Ultimul cuvânt al inculpatului personal este reglementat de art. 389.
Înainte de a se încheia dezbaterile, preşedintele completului de
judecată dă ultimul cuvânt inculpatului personal.
In timp ce inculpatul are ultimul cuvânt nu i se pot pune întrebări.
Cu această ocazie inculpatul poate aduce noi argumente, noi
precizări esenţiale, ultima sa apărare pentru justa soluţionare a cauzei.
Neacordarea ultimului cuvânt inculpatului personal poate atrage
nulitatea hotărârii pronunţate dacă se va constata că exista o vătămare ce
nu poate fi înlăturată.
După terminarea dezbaterii judecătoreşti se declară închisă şedinţa de
judecată trecându-se la deliberarea şi soluţionarea cauzei.

97. 97
Instanţa poate dispune ca părţile să depună concluzii scrise care să
cuprindă susţinerile făcute oral.
Secţiunea a V-a
Schimbarea încadrării juridice
Încadrarea juridică a faptei înseamnă stabilirea textului de lege care o
prevede şi sancţionează precum şi caracterizarea ei ca infracţiune potrivit
acestui text.144
Dacă se constată în urma aprecierii probelor, că trebuie dată faptei o
altă încadrare juridică şi că trebuie schimbată cu o alta, instanţa este
obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului
că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea
judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, chiar dacă prin schimbarea încadrării
juridice i se creează o situaţie juridică mai uşoară inculpatului.
Schimbarea încadrării juridice poate fi făcută dintr-o infracţiune
consumată în tentativă şi invers din forma simplă în forma calificată şi
invers, dintr-o infracţiune într-o alta infracţiune cu aceeaşi latura obiectivă,
dar cu urmări sau împrejurări diferite.145
Când noua încadrare juridică e mai uşoară, nepunerea în discuţie a
schimbării încadrării nu atrage nulitatea hotărârii deoarece se apreciază că
inculpatul nu a suferit nici o vătămare.
Schimbarea încadrării juridice trebuie să se refere la aceeaşi faptă
deoarece atunci când sunt fapte diferite nu are loc o schimbare a încadrării
juridice, ci extinderea acțiunii penale.
Schimbarea încadrării juridice are loc prin încheiere.
Dacă inculpatul nu este prezent la termenul la care s-a dispus
schimbarea încadrării juridice instanţa este obligată să amâne judecata şi
să-l citeze pe inculpat cu menţiunea noii încadrări juridice a faptei pentru
ca acesta să-şi poată pregăti apărarea.
Schimbarea încadrării juridice poate fi ceruta de procuror, de părţi
sau invocată din oficiu de către instanţa de judecată.
Funcţie de încadrarea juridică dată faptei se va determina competenţa
instanţei de judecată şi chiar compunerea completului de judecată.
144
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, op.cit., p. 181
145
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 344/1974, în R.R.D. nr. 10/1974, p. 72 - 73

98. 98
Dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este
necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată
chiamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere
prealabilă. Dacă persoana vătămată formulează plângere prealabilă,
instanța continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar – dispune
încetarea procesului penal.
§1. Deliberarea şi hotărârea primei instanţe de judecată
Conform art. 392, după închiderea şedinţei de judecată instanţa
procedează în camera de consiliu, în secret, la deliberare asupra
chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept ale cauzei.
Rezolvarea chestiunilor de fapt se face prin aprecierea completă şi
justă a probelor iar dacă instanţa constată că nu s-au administrat toate
probatoriile necesare va dispune prin încheiere repunerea cauzei în faza de
judecată fixând un nou termen de judecată cu citarea părţilor.
In acest caz judecata se va relua cu cercetarea judecătoreasca.
Daca instanţa constată că probele administrate nu sunt complete,
atunci procedează la deliberare cu privire la existenta faptei, comiterea ei
de către inculpat, vinovăţia acestuia.
Instanţa deliberează asupra pedepsei ce trebuie aplicată inculpatului,
asupra măsurilor de siguranţă şi asupra computării reţinerii şi arestării
preventive.
Completul de judecata deliberează şi asupra reparării pagubei
produse prin infracţiune, asupra masurilor preventive şi asigurătorii,
mijloacelor materiale de probă, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra
oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.
Membrii completului de judecată au obligaţia sa-şi spună părerea
asupra fiecărei chestiuni, preşedintele fiind ultimul care îşi spune părerea.
Pronunţarea hotărârii se face de către preşedintele completului,
asistat de grefier şi explică părţilor după pronunţarea hotărârii că au dreptul
la apel sau recurs.
Hotărârea primei instanţe este actul procesual prin care e înfăptuită
sarcina justiţiei în cauza penală.
Hotărârea se pronunţă în numele legii şi dacă rămâne definitivă
capătă putere de lege faţă de organele de stat, de instituţii şi faţă de
persoanele la care se referă.

99. 99
Hotărârea penală trebuie sa îndeplinească doua condiţii
fundamentale, legalitatea şi temeinicia acesteia.
Hotărârea este legală când este rezultatul unei activităţi procesuale
conform legii şi cuprinde soluţia corespunzătoare legii penale şi civile.
Hotărârea este temeinică atunci când cuprinde adevărul despre
faptele cauzei şi când aplică o pedeapsă just individualizată şi temeinic
argumentată.
§2.Soluţiile ce se pot pronunţa de prima instanţă
Prima instanţă hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse
inculpatului şi după caz pronunţă condamnarea, renunțarea la aplicarea
pedepse, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului
penal.
Prin aceeaşi sentinţă instanţa rezolvă şi latura civilă a cauzei.
Condamnarea inculpatului se pronunţă de prima instanţă când se
constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie
infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.
Hotărârea de condamnare trebuie să cuprindă motivarea temeinică a
vinovăţiei inculpatului, încadrarea juridică dată faptei şi pedeapsa care
trebuie individualizata în raport cu criteriile prevăzute în art. 74 Cod penal.
Dacă instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, are obligaţie să motiveze criteriile pe care le-a avut în vedere
când a dispus una din aceste masuri.
Sentinţa de condamnare trebuie să cuprindă pe lângă pedeapsa
principală şi pedepsele complementare sau accesorii şi să arate motivele
care au format convingerea instanţei în luarea acestor pedepse.
Pronunţând hotărârea de condamnare, instanţa, dacă este cazul, se va
pronunţa şi asupra măsurilor preventive arătând motivat menţinerea sau
revocarea acestora.
De asemenea prima instanţă are obligaţia în temeiul art. 72 Cod
penal să dispună deducerea duratei reţinerii şi arestării preventive, în cazul
în care aceasta a fost luată anterior.
Cu privire la latura civilă, prima instanţă va admite acţiunea în parte
sau total, obligându-l pe inculpat în solidar cu ceilalţi inculpaţi dacă este
cazul sau cu partea responsabila civilmente la acoperirea prejudiciului.
Instanţa va respinge acţiunea civilă dacă aceasta nu este întemeiată,
dacă paguba nu există sau dacă prejudiciul a fost acoperit. De asemenea, în

100. 100
situațiile prevăzute de lege, instanța poate lăsa acțiunea civilă nesoluționată
(de exemplu în caz de achitare a inculpatului).
Prin hotărârea de condamnare instanţa are obligaţia de a se pronunţa
şi asupra mijloacelor materiale de probă, dispunând fie restituirea fie
confiscarea lor.
Totodată instanţa se va pronunţa şi asupra cheltuielilor judiciare
obligându-l pe inculpat la plata acestora.
Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată,
dincolo de orice îndoiașă rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune
și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80-82 din Codul penal.
Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată,
dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune
și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83-90 din Codul penal.
Achitarea inculpatului se pronunţă atunci când există unul din cazurile
prevăzute de art. 16 alin. (1) litera a) - d).
Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16
alin. (1) lit. e)-j).
Împotriva inculpatului achitat instanţa poate dispune una din
măsurile de siguranţă (internarea medicală, confiscarea specială).
În caz de achitare instanţa va revoca în mod obligatoriu măsura
preventivă dispusă.
In cazul în care achitarea este dispusă în temeiul art. 16 alin. (1)
litera b), fapta nefiind prevăzută de legea penală, acţiunea civilă nu va fi
soluţionată de instanţa penală.
Totodată în temeiul art. 274 și art. 275, instanţa are obligaţia de a se
pronunţa şi asupra cheltuielilor judiciare efectuate pe parcursul procesului
penal.
Prin aceeaşi sentinţă instanţa se va pronunţa şi asupra măsurii
preventive cât şi asupra acţiunii civile care poate fi admisă sau respinsă
după caz.
Acţiunea civila va fi nesoluţionată atunci când instanţa va pronunţa
încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) litera e) şi i).
Dacă rezolvarea pretenţiilor civile ar întârzia soluţionarea acţiunii
penale instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea
judecării acesteia după pronunţarea hotărârii privind latura penală.
În toate cazurile când constată că prin infracţiune s-a adus o pagubă
persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă
instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra laturii civile.

101. 101
§3. Cuprinsul sentinţei
Sentinţa prin care prima instanţă rezolvă fondul cauzei cuprinde trei
părţi:
a) partea introductivă denumită şi practicaua sentinţei, cuprinde
menţiunile prevăzute în art. 370 alin (4) privind încheierea de şedinţa,
respectiv: denumirea instanţei, data pronunţării hotărârii, locul unde s-a
judecat cauza, numele, prenumele membrilor completului, a procurorului, a
grefierului.
În hotărârile instanţelor militare se indică gradul militar al fiecărui
membru al completului şi al procurorului iar când inculpatul e militar se
menţionează şi gradul acestuia.
b) expunerea sau considerentele sentinţei cuprinde date privind
identitatea părţilor, descrierea faptei, încadrarea juridică a faptei, analiza
probelor administrate.
In caz de condamnare, hotărârea trebuie să cuprindă fapta sau fiecare
faptă reţinută de instanţă, forma şi gradul de vinovăţie al inculpatului,
circumstanţele atenuante şi agravante, starea de recidivă, timpul care se
deduce din pedeapsa pronunţată, temeiurile de drept care justifică soluţia
adoptată.
c) dispozitivul hotărârii cuprinde date privitoare la inculpat, soluţia
dată de instanţă privind infracţiunea cu indicarea în caz de condamnare a
denumirii infracţiunii şi a textului în care se încadrează iar în caz de
achitare sau încetare temeiul care justifică soluţia.
Dispozitivul va cuprinde cele ce a hotărât instanţa privind deducerea,
reţinerii arestării preventive, restituirea lucrurilor, confiscarea specială a
bunurilor.
Dispozitivul trebuie să cuprindă întotdeauna menţiunea că hotărârea
e supusă apelului cu arătarea termenului în care poate fi exercitata calea de
atac, data când hotărârea a fost pronunţată şi faptul că pronunţarea s-a făcut
în şedinţă publică.
Între expunere şi dispozitiv trebuie să existe o concordanţă deplină în
sensul că soluţia din dispozitiv trebuie să fie susţinută de argumentarea din
expunere.
Între dispozitiv şi minută trebuie să existe unitate.
Lipsa unor menţiuni esenţiale din sentinţă, ca lipsa identităţii
judecătorilor din complet, compunerea instanţei, lipsa identităţii

102. 102
inculpatului, a faptei pentru care a fost condamnat, nedeterminarea
pedepsei aplicate sunt sancţionate cu nulitatea absolută a hotărârii
pronunţate.
Hotărârea se semnează de membrii completului de judecată şi de
către grefier.
Copii ale dispozitivului se comunică procurorului, părţilor și
persoanei vătămate. Dacă inculpatul este arestat, un exemplar al minutei se
comunică administrației locului de deținere.
§4. Efectele hotărârii penale
După pronunţare, sentinţa penală chiar dacă este supusă apelului
produce unele efecte şi anume, prima instanţă se dezinvesteşte de
judecarea cauzei nemaiavând dreptul să dispună asupra ei sau să revină
asupra soluţiei date, începe să curgă termenul de apel pentru procuror și
pentru părţi. Sentinţa chiar nedefinitivă este executorie în ceea ce priveşte
inculpatul sau revocarea arestării preventive cât şi în luarea măsurilor
asigurătorii şi de siguranţă.
Sentinţa penală devine definitivă în situaţiile:
a) în cazul în care împotriva sentinţei nu a fost declarat calea de atac a
apelului;
b) când nu s-a declarat apel în termenul prevăzut de lege;
c) când apelul sau recursul declarat a fost retras sau respins.
Hotărârea penală definitiva este irevocabilă iar desfiinţarea ei şi
înlocuirea cu o alta devine posibilă numai atunci când aceasta a fost
modificată în urma exercitării unei cai extraordinare de atac.
Hotărârea definitivă are autoritate de lucru de lucru judecat şi este
executorie.

103. 103
Capitolul III
Căile de atac ordinare
Secţiunea I
Aspecte generale cu privire la căile de atac
Căile de atac sunt mijloace prin care, la cererea procurorului sau a
persoanelor îndrituite de lege, se pune în mişcare un control judiciar în
scopul desfiinţării hotărârilor penale nelegale sau netemeinice146
şi
înlocuirea lor cu hotărâri conforme cu legea şi adevărul.
Ele reprezintă astfel, un remediu procesual susceptibil de folosire
facultativă prin care se realizează o soluţionarea legală şi temeinică a
cauzelor deduse judecăţii.147
În pofida garanţiilor prevăzute de lege pentru a se asigura desfăşurarea
în cele mai bune condiţii a actului de justiţie şi pentru pronunţarea unor
soluţii legale şi temeinice, apar situaţii când hotărârea judecătorească este
greşită, fie din cauza părţilor, care nu au informat corect pe judecători ori
nu şi-au putut formula apărările necesare, fie din cauza judecătorilor, care
nu şi-au exercitat rolul activ. Din aceste motive, căile de atac constituie
un remediu procesual, o puternică garanţie pentru aflarea adevărului.148
În art. 128 din Constituţia României, s-a prevăzut că „împotriva
hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita
căile de atac în condiţiile legii”.
Acest principiu recunoscut ca drept al fiecărei persoane, este
consacrat şi de alte documente de drept internaţional. Astfel, art. 145 din
Pactul internaţional, privind drepturile civile şi politice, prevede că „orice
persoană declarată ca răspunzând de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul,
în conformitate cu normele prescrise de această lege, să ceară examinarea,
de către o jurisdicţie superioară, a declarării vinovăţiei sale şi a pedepsei
aplicate”.
De asemenea art. 13 din Convenţia Europeană de Drepturilor Omului
garantează „un recurs în faţa unei instanţe naţionale oricărei persoane ale
cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de convenţie au fost încălcate.
146
Gr.Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, p.297.
147
Idem
148
Carmen Silva Paraschiv, Apelul penal, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, p.12.

104. 104
Art. 5 paragraful 4 din Convenţie prevede că „orice persoană lipsită de
libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă recurs în faţa
unui tribunal pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra
legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este
ilegală”
În acelaşi sens şi art.2 paragraful 1 din Protocolul nr.7 adiţional la
Convenţia europeană, dispune ca „orice persoană declarată vinovată de o
infracţiune de către tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de
vinovăţie sau condamnării de către o instanţă superioară. Exercitarea
acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat sunt
reglementate de lege”.
Rolul căilor de atac în procesul penal diferă, în raport cu titularii
acestor căi.
Faptul că hotărârea ce se va pronunţa poate fi desfiinţată sau casată
prin intermediul căilor de atac, stimulează părţile să aibă o poziţie activă în
cadrul procesului întrucât speră într-o soluţie favorabilă.
Pentru procuror, exercitarea căilor de atac constituie mijlocul practic
prin care îşi aduce la îndeplinire obligaţia legală de a veghea la respectarea
legalităţii în activitatea instanţelor astfel încât să nu fie afectate interesele
generale ale societăţii, ordinea de drept, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor.149
Procurorul, prin intermediul căilor de atac, va sesiza fie o instanţă
superioară, fie chiar instanţa care a pronunţat hotărârea, solicitând
pronunţarea unei alte hotărâri legale şi temeinice.
Legea obligă instanţele, în căile de atac, să manifeste rol activ, să
respecte dispoziţiile legale pe întreg parcursul judecăţii, să se preocupe de
pronunţarea unor hotărâri legale şi temeinice.
Noţiunea de control judiciar, ca funcţie a căilor de atac, este definită ca
fiind dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul unui sistem judiciar,
instanţele judecătoreşti superioare, de a verifica, în condiţiile şi cu
procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate
de instanţele inferioare lor şi de a desfiinţa sau de a casa, în tot sau în parte,
acele hotărâri care sunt greşite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale şi
temeinice.150
Căile de atac sunt mijloace legale prin care poate fi provocată o
amplificare a desfăşurării procesului penal în vederea efectuării, în anumite
149
Carmen Silvia Paraschiv, op.cit.p.451
150
Idem

105. 105
cazuri şi condiţii, a controlului judecătoresc asupra hotărârilor
intervenite.151
În procesul penal român actual apelul reprezintă singura cale de atac
ordinară ce poate fi declanşată împotriva hotărârilor pronunţate de
instanţele judecătoreşti.
Beneficiul căilor de atac constituie o prerogativă conferită personal
titularilor şi o condiţie subiectivă pentru admisibilitatea instituţiilor
respective.152
Secțiunea a II-a
Clasificări ale căilor de atac
Căile de atac reglementate în Codul de procedură penală pot fi
clasificate după mai multe criterii existente în doctrină153
dintre care
exemplificăm:
a) în funcţie de condiţiile de exercitare, căile de atac se împart în
ordinare şi extraordinare.
Sunt căi de atac ordinare acelea pe care legea le conferă în mod
formal, fără a cere îndeplinirea vreunei condiţii excepţionale şi care se
folosesc contra hotărârilor nedefinitive, care nu au intrat în puterea lucrului
judecat (apelul).
Sunt căi extraordinare de atac acelea pe care legea le conferă în mod
excepţional şi pot fi exercitate numai împotriva unor hotărâri definitive,
care au intrat în puterea lucrului judecat ( recursul în casație, contestaţia în
anulare, revizuirea, recursul în interesul legii).
Între cele două categorii ale căilor de atac, există şi importante
deosebiri în care sens menţionăm:
- căile de atac ordinare sunt deschise întotdeauna părţilor interesate, pe
când folosirea anumitor căi extraordinare este lăsată numai la îndemâna
anumitor organe;
- căile de atac ordinare se exercită într-un termen scurt, pe când cele
extraordinare, într-un termen mai lung;
151
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, op.cit., p.206
152
V. Dongoroz, op.cit.p.319
153
I. Tanaviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol. V, Tipografia “Curierul
judiciar”, p.415 şi urm.; V. Ramureanu, Căile extraordinară de atac în procesul penal, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.7; V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editură şi presa
“Sansa” SRL, Bucureşti, 1994, p.20.

106. 106
- folosirea căilor ordinare atrage automat suspendarea executării
hotărârii, pe când folosirea căilor extraordinare nu atrage o asemenea
suspendare.
Căile de atac extraordinare se îndreaptă întotdeauna împotriva unor
hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat.
b) în funcţie de consecinţele pe care le pot produce în caz de
admitere:
- de reformare;
- de anulare;
- de retractare.
Calea de atac este de reformare atunci când, fiind de competenţa
instanţei superioare, dacă aceasta constată că hotărârea atacată este
nelegală, ca urmare a unor erori de fapt sau de drept, o desfiinţează şi va
pronunţa, ea însăşi, o nouă hotărâre în locul celei iniţiale.154
Calea de atac este de anulare în cazul în care, soluţionând-o, instanţa
superioară, dacă constată existenţa unor erori de fapt sau de drept, se va
limita la anularea acesteia urmând ca rejudecarea cauzei să se facă de
instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată.
Aceeaşi cale poate fi atât de reformare cât şi de anulare dar cu o
pondere mai însemnată; apelul este o cale de atac preponderent de
reformare şi preponderent, de anulare155
.
Calea de atac de retractare este aceea care nu se adresează instanţei
superioare ci chiar instanţei care a pronunţat hotărârea atacată. În sistemul
nostru procesual, calea de atac caracteristică de retractare este revizuirea.
c) în raport cu natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul
judiciar declanşat, prin folosirea căilor de atac, acestea pot fi căi de atac de
fapt şi căi de atac de drept.
Căile de atac de fapt repun în discuţie toate constatările şi soluţiile
adoptate prin hotărârea de atacată atât în fapt cât şi în drept.
Căile de atac de drept pun în discuţie reexaminarea problemelor de
drept.
d) în raport cu limitele în care pot fi folosite, căile de atac se clasifică
în comune şi speciale.
Sunt căi de atac comune, cele ce pot fi folosite în toate cauzele penale,
fără nicio limitare.
Sunt căi de atac speciale, cele a căror folosire este limitată la anumite
cauze.
154
Gr. Theodoru, op.cit. p.301
155
Idem

107. 107
În literatura juridică de specialitate sunt cunoscute şi alte criterii de
clasificare a căilor de atac.
Sunt legislaţii care consacră numai o singură cale de atac ordinară-
apelul, cum sunt legislaţiile din Anglia, SUA; alte legislaţii consacră ca
singura cale de atac recursul cum au fost legislaţiile din fostele state ale
Uniunii Sovietice.
Legislaţia franceză consacră, pe lângă apel și recurs şi o a treia cale de
atac ordinară- opoziţia. În literatura de specialitate franceză se consideră că
sunt căi de atac ordinare numai opoziţia şi apelul, recursul fiind trecut
printre căile de atac extraordinare.156
Secţiunea a III-a
Apelul
§1. Scurt istoric
Apelul a fost cunoscut încă din dreptul roman unde, începând din anul
509 Î.Chr., în baza unei legi a consulului P. Valerius Publicola,
condamnaţii aveau dreptul de a apela la popor, pe calea unei aşa-numite
provoctio ad populum.
Odată exercitat, apelul se judeca în urma convocării magistratului de
către adunarea populară, care confirma sau infirma sentinţa, fără să o poată
modifica, agrava sau atenua. În faţa adunării populare magistratul îşi
asuma funcţia de minister public, în apărarea hotărârii sale.
Erau şi situaţii în care nu exista apel. În procedura acuzatorială,
sentinţa era pronunţată de un colegiu de juraţi, prezidat de un preot special,
fără drept de vot.
Juraţii reprezentau poporul iar judecata lor avea valoare de lucru
judecat şi nu era supusă apelului.
În accepţiunea sa modernă, apelul s-a constituit în jurisdicţiile
imperiale care aveau dreptul nu numai de a casa dar şi de a modifica
hotărârile apelate.
În dreptul canonic, instituţia apelului s-a clădit pe schema dreptului
roman dar s-a simplificat şi adaptat spiritului moral şi de echitate al
bisericii.
156
Gr.Theodoru, op.cit, p.718

108. 108
Doctrina apelului a fost elaborată şi formulată în secolele XII-XIV, de
către criminaliştii italieni, sub influenţa dreptului roman şi a dreptului
canonic.
Codicele de procedură penală, din 2 decembrie 1864, intrat în vigoare
la 30 aprilie 1865, cuprindea dispoziţii în materia gradelor de jurisdicţie,
respectiv reglementa separat apelul în materie corecţională şi apelul în
materie poliţienească.
Apelul se judeca de către Curtea Apelativă în circumscripţia căreia se
afla tribunalul care a pronunţa hotărârea atacată.
Apelul era suspensiv de executare dar Curtea avea obligaţia să-l
soluţioneze în termen de 30 de zile de la sesizarea sa dacă era admis pentru
violare de lege sau omisiunea vreunor forme legale hotărând, chiar ea,
asupra fondului.
Codul de procedură penală Carol al II-lea, din 19 martie 1936,
prevedea că apelul poate fi folosit exclusiv în materia hotărârilor date în
primă instanţă de judecătorie şi de tribunal; hotărârile pronunţate în materie
criminală de către curţile cu juraţi, nu puteau fi atacate cu apel.
Puteau promova apel ministerul public, inculpatul, partea civilă, partea
responsabilă civilmente.
Calea ordinară a apelului a fost desfiinţată prin Legea nr.345 din 29
decembrie 1947, iar prin Legea nr.145 din 1 iulie 1993, a fost reintrodus în
Codul de procedură penală de la 1969, apelul, revenindu-se astfel la
regimul juridic tradiţional din România.
§2. Condiţii pentru apelarea hotărârilor
Pentru exercitarea căii ordinare de atac a apelului trebuie îndeplinite
următoarele condiţii.157
a) hotărârea judecătorească să fie dată în primă instanţă (art.408);
b) hotărârea să nu fie definitivă;
c) legea să nu interzică atacarea hotărârii;
d) să existe un titular legal al apelului iar acesta să aibă interesul să-l
folosească şi să-şi manifeste intenţia în acest sens;
e) apelul să fie declarat în forma şi termenul prevăzut de lege.
157
Carmen Silvia Paraschiv, op.cit.p.455

109. 109
§3. Hotărârile supuse apelului
Conform art. 408 alin.(1) sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea
nu prevede altfel.
Pot fi atacate cu apel şi încheierile date în primă instanţă dar numai
odată cu fondul.
Legea prevede că apelul declarat împotriva sentinţei se consideră a fi
făcut şi împotriva încheierilor chiar dacă acestea au fost date după
pronunţarea sentinţei (art. 408 alin.3).
§4. Titularii dreptului de apel
Potrivit art. 409, au calitatea de titulari ai dreptului de apel.
a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
Apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibilă în
lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care
acţiunea civilă se exercită din oficiu.
Apelul se declară de către procurorul din cadrul parchetului de pe
lângă instanţa care a pronunţat hotărârea ce urmează a fi atacată.
Atât teoria cât şi jurisprudenţa au apreciat că Ministerul Public poate
declara apel şi în situaţia în care instanţa şi-a însuşit concluziile
procurorului de şedinţă.
Acest drept revenindu-i prim- procurorului parchetului din care face
parte procurorul de şedinţă.
b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal
inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau
încetării procesului penal.
Inculpatul poate declara apel personal sau prin mandatar special cât şi
prin substituiţii procesuali pe care-i prevede legea.
Persoana juridică, având calitatea de inculpat poate declara apel sau
recurs prin reprezentanţii săi legali.
c) partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală și latura civilă a
cauzei și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă,
iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a
influiențat soluția în latura civilă.
d) persoana vătămată , în ceea ce privește latura penală.

110. 110
e)martorul, expertul, interpretul și avocatul, în ceea ce privește
cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare
aplicate.
f) orice persoană fizică ori judidică ale cărei drepturi legitime au fost
vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce
privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare.
Cu excepția procurorului, pentru celelalte persoane, apelul poate fi
declarat și de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru
inculpat și de către soțul acestuia.
§5. Termenul de declarare a apelului
Potrivit art. 410 alin.(1) C.proc.pen., pentru procuror, persoana
vătămată și părți, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune
astfel, și curge de la comunicarea copiei minutei.
Termenul de apel are caracterul unui termen legal imperativ.
Neexercitarea dreptului de apel înlăuntrul acestui termen, atrage decăderea
pentru titularul său, din acest drept şi nulitatea cererii, făcând astfel că
hotărârea primei instanţe să treacă în puterea lucrului judecat.
Este un termen absolut şi, prin urmare, decăderea operează de drept
chiar dacă nu a fost invocată de procuror sau de partea potrivnică, instanţa
fiind obligată să pună, din oficiu, în discuţia părţilor, tardivitatea apelului şi
să-l respingă ca atare.
Martorul, expertul, interpretul și avocatul pot exercita apelul de îndată
după pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor
judiciare, indemnizațiilor și amenzilor judiciare și cel mai târziu în 10 zile
de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza.
Pentru celelalte persoane interesate termenul de apel este de 10 zile și
curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a
provocat vătămarea.
§6. Momentul la care se împlineşte termenul de apel
Termenul de apel se calculează pe zile libere, cu prorogarea, când este
cazul, a momentului final.
În cazul în care ultima zi a termenului de apel este o zi nelucrătoare
(sâmbăta, duminica, o altă zi nelucrătoare, declarată sărbătoare legală sau o

111. 111
zi în care serviciul este suspendat), va avea loc o prorogare, în sensul că
termenul va expira la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.
Zilele nelucrătoare din interiorul termenului sunt asimilate celor
lucrătoare şi, deci, sunt luate în considerare la calcularea acestuia.
Dacă cererea de apel a fost depusă la instanţă în ultima zi a
termenului dar după expirarea timpului legal de lucru fiind însă înregistrată
în aceeaşi zi, apelul se consideră făcut în termen întrucât termenul de apel
se calculează pe zile şi nu pe ore.
Apelul se consideră făcut în termen şi dacă a fost depus la o altă
instanţă în termenul prevăzut de lege.
Apelul este considerat a fi făcut în termen şi dacă a fost depus la
administraţia penitenciarului sau la unitatea militară, urmând ca aceste
aspecte să rezulte din data înregistrării apelului la aceste unităţi sau din
atestarea făcută de către cele două administraţii.
§7. Repunerea în termen
Termenul de apel este un termen peremptoriu, nerespectarea lui duce
la decăderea din dreptul de a exercita calea de atac şi, pe cale de
consecinţă, la respingerea lui ca tardivă.
Sunt şi situaţii în care părţile au pierdut termenul de apel din motive
ce nu le sunt imputabile şi au lipsit atât de la judecată cât şi la pronunţare,
motiv pentru care, dispoziţiile art. 411 reglementează instituția repunerii în
termen.
Pentru ca partea care nu a reuşit să declarare apel în termen să poată
beneficia de instituţia repunerii în termen trebuie să întrunească, cumulativ,
următoarele condiţii:
- întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză
temeinică de împiedicare;158
- cererea de apel să fi fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea
acesteia.
Prin repunerea în termen, hotărârea atacată, care devenise definitivă
la expirarea termenului de apel îşi pierde acest caracter.159
158
Legea nu arată în ce constă cauza temeinică de împiedicare, instanţa apreciind de la caz la caz
temeinicia motivelor invocate. În partea judiciară, s-a arătat că nu se poate reţine existenţa unei cauze
temeinice de împiedicare în situaţia în care partea, după ce a asistat la pronunţare, s-a internat în spital
pentru 8 zile, beneficiind ulterior de mai multe concedii medicale, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a
penală, nr.399/1995 în Culegere pe anul 1995, op.cit.p.20.
159
ICCJ, secţia penală, decizia nr.5902/2004, în R.D.P. nr.1/2006 p.152.

112. 112
Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate
suspenda executarea hotărârii atacate.
Secţiunea a IV-a
Declararea apelului
Apelul se declară prin cerere scrisă care trebuie să cuprindă:
- numărul dosarului, data și numărul sentinței sau incheierii atacate;
- denumirea instanței care a pronunțat hotărârea atacată;
- numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și
domiciliul, reședința sau locuința, precum și semnătura persoanei
care a semnat declarat apelul.
Cererea trebuie semnată de persoana care face declaraţia. Modul în
care este redactată trebuie să exprime în mod explicit voinţa de a declara
apel.
Semnătura este obligatorie şi poate aparţine apelantului,
reprezentantului ori a apărătorului său şi, în cazul inculpatului, soţul sau
soţia.
În cazul în care cererea de apel nu este semnată de apelant, celelalte
persoane trebuie să precizeze în cuprinsul acesteia, pentru cine declarară
apel iar dacă cererea este formulată de un reprezentant convenţional,
anexarea procurii speciale este obligatorie.
Persoanele juridice constituite părţi civile, pot declara apel printr-o
adresă oficială îndreptată instanţei de apel.
Cererea de apel nesemnată şi neatestată, poate fi confirmată în instanţa
de apel, prin semnare, fie de către titularul dreptului de apel, personal, fie
de către reprezentantul lui.
§1. Depunerea declaraţiei de apel
Potrivit art. 413 alin.(1), cererea de apel se depune la instanţa a cărei
hotărâre se atacă.160
160
Cererea de apel împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, depusă în termen la judecătorii şi trimisă
de aceasta tribunalului după împlinirea termenului de apel, nu este tardivă, întrucât art.367 alin.(1)
C.proc.pen. nu prevede o sancţiune pentru cazul când cererea de apel se depune, în mod greşit la o altă

113. 113
Depunerea cererii de apel în mod greşit la instanţa de apel, nu atrage
anularea acesteia. Instanţa de apel la care s-a depus cererea are obligaţia să
o înregistreze spre a-i da dată certă şi apoi să solicite primei instanţe,
dosarul, în vederea judecării apelului.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 413 alin.(1), persoanele aflate în
stare de deţinere pot depune cererea de apel şi la administraţia locului de
detenţie.
Orice alte persoane cu drept de a face apel, pot preda cererea de apel,
prin scrisoare recomandată, la un oficiu poştal.
§2. Motivarea apelului
Motivele de apel se formulează în scris prin chiar cererea de apel sau
printr-un memoriu separat, depus fie odată cu cererea, fie ulterior însă cel
mai târziu în ziua judecăţii.
Motivele pot fi formulate şi oral, inclusiv la termenul de judecată.
§3. Renunţarea la apel
Articolul 414 alin.(1) este sediul materiei care reglementează
renunţarea expresă la apel.
Renunţarea expresă la apel este declaraţia prin care un titular al
dreptului de apel arată în mod explicit că nu înţelege să se mai folosească
de acest drept.
Art. 414 alin.(1) prevede că pot renunţa la apel părţile și persoana
vătămată.
În literatura juridică de specialitate s-a apreciat însă că, în ceea ce-l
priveşte pe procuror, acesta poate renunţa tacit la dreptul de apel prin
nefolosirea acestei căi, sens în care poate să o facă printr-o declaraţie scrisă
sau orală.
Potrivit art. 414 alin. (2), asupra renunţării, cu excepţia apelului care
priveşte latura civilă a cauzei, părţile pot reveni înlăuntrul termenului
pentru declararea apelului.
Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal
de parte sau prin mandatar special, în termenul de apel.
instanţă decât aceea a cărei hotărâre se atacă. CSJ, s.penală, decizia nr.1460 din 21 martie 2003, BJ
2003, p.752-753.

114. 114
§4. Retragerea apelului
Folosirea facultativă a căii de atac de către titularii dreptului de apel,
poate fi o alternativă şi la renunţarea acestei căi de atac înainte de a o
folosi.
Codul de procedură penală recunoaşte această posibilitate, de a
retrage apelul, pentru părţile care le-au declarat însă, aceştia nu mai pot
reveni chiar dacă titularul de apel s-ar fi înşelat cu privire la consecinţele
manifestării sale de voinţă.161
Retragerea apelului trebuie să fie pură şi simplă adică,
necondiţionată. De aceea, oricare ar fi scopul în vederea căruia această
retragere a fost făcută, instanţa de apel nu are posibilitatea de a verifica
dacă acest scop este şi realizat.162
Instanţa de apel pusă în faţa declaraţiei de retragere a apelului,
trebuie să verifice dacă această declaraţie satisface condiţiile de care
depinde validitatea ei şi, în caz afirmativ, să ia act de manifestarea de
voinţă a titularului respectiv.163
§5. Persoanele care pot retrage apelul
Potrivit art. 415 alin.(1), apelul poate fi retras de persoana vătămată
și de oricare dintre părţi.
Retragerea apelului poate fi totală, când titularul dreptului de apel
poate devolua, prin folosirea căii de atac, ambele laturi ale procesului penal
şi parţial, numai cu privire la latura penală sau la latura civilă.
În ceea ce-l priveşte pe procuror, din dispoziţiile art. 415 alin.(3)
rezultă că procurorul care a făcut declaraţia de apel nu poate retrage apelul
pe care l-a declarat. Legea recunoaşte însă această posibilitate, procurorul
ierarhic superior adică procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa
superioară celei care a soluţionat cauza.
Prin această dispoziţie s-a urmărit, pe de o parte, determinarea
procurorilor de a folosi cu mai mult discernământ dreptul de apel,
evitându-se aglomerarea instanţelor cu apeluri nejustificate şi, pe de altă
parte, asigurarea unui control riguros din partea procurorilor ierarhic
superiori asupra modului în care subordonaţii lor folosesc calea de atac.164
161
Traian Pop, Drept procesual penal. Vol.IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1948, p.114.
162
V.Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de Editură şi Presă, Şansa, Bucureşti, 1994, p.114.
163
De retragerea apelului se ia act prin decizie.
164
N.Volonciu, op.cit.,p.254.

115. 115
Apelul declarat de procuror şi retras de procurorul ierarhic superior
poate fi susţinut de partea în favoarea căreia a fost declarat.
Inculpatul minor nu poate retrage apelul indiferent dacă l-a declarat
personal sau dacă acesta a fost făcut de reprezentantul legal (art. 414
alin.2).
Dispoziţia cuprinsă în acest text de lege are caracter imperativ. De
aceea, simpla prezenţă pasivă în instanţă a reprezentantului legal, alături de
inculpatul minor, nu validează retragerea apelului făcută de minor.
Reprezentantul legal trebuie să facă el, în mod expres, declaraţia de
retragere a apelului.
§6. Condiţiile retragerii apelului
În ceea ce priveşte timpul în care trebuie făcută declaraţia de
retragere, art. 415 alin.(1) dispune că apelul poate fi retras oricând după
declaraţia apelului până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel.
Cu privire la forma pe care trebuie să o îmbrace declaraţia, aceasta
poate fi făcută atât în scris cât şi oral dar, în toate cazurile, în mod expres.
Declaraţia de retragere a apelului poate fi făcută de apelant, personal,
prin mandatar special sau de reprezentantul legal. Cerinţa prezentării unui
mandat special când retragerea apelului se face prin mandatar, este impusă
şi apărătorului care face declaraţia de retragere, indiferent dacă acesta a
fost desemnat din oficiu sau a fost ales.
Reprezentatul legal al unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, poate retrage apelul făcut, numai
prin persoana reprezentată.
Persoana aflată în stare de detenţie îşi poate retrage apelul printr-o
declaraţie scrisă sau verbală, atestată ori consemnată într-un proces verbal
încheiat de conducerea locului de detenţie.
De asemenea, apelul poate fi retras şi oral, în faţa instanţei de apel.
În ceea ce priveşte locul unde se face declaraţia de retragere a apelului,
art. 415 alin.(1) prevede că aceasta poate fi făcută fie la instanţa a cărei
hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel.
Declaraţia verbală de retragere a apelului se face numai în şedinţă, la
instanţa de apel.

116. 116
§7. Efectele renunțării la apel și ale retragerii apelului
Principalul efect al renunțării la apel și ale retragerii apelului este
trecerea sentinţei atacate în puterea lucrului judecat. Acest efect se produce
însă, în momente diferite raportate la momentul când a intervenit declaraţia
de renunțare sau de retragere.
Astfel, dacă s-a renunțat la apel, declarația făcându-se înlăuntrul
termenului de apel, hotărârea va rămâne definitivă la data expirării
termenului de apel.
Când apelul este retras, așadar după împlinirea acestui termen,
sentinţa va rămâne definitivă la data declaraţiei de retragere a apelului.
După ce şi-a retras apelul iar instanţa a luat act, prin decizie, de
această declaraţie, persoana respectivă nu mai poate declara un nou apel şi
nici recurs contra hotărârii pronunţate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin.(2), în caz de retragere a
apelului, cheltuielile judiciare provocate de cererea de apel, vor fi suportate
de cel ce şi-a retras apelul.
Secţiunea a V-a
Efectele apelului
§1. Efectul suspensiv al apelului
Efectul suspensiv al acestei căi de atac constă în aceea că în cursul
termenului de atac şi, după aceea, în cursul judecăţii, hotărârea nu este
definitivă şi, prin urmare, dispoziţiile acesteia sunt suspendate.
Potrivit art. 416, apelul declarat în termen este suspensiv de executare,
atât în ceea ce priveşte latura penală cât şi latura civilă, afară de cazul când
legea dispune altfel.
Efectul suspensiv a fost reglementat întrucât este cunoscut faptul că
atât timp cât hotărârea nu este definitivă, inculpatul se bucură de prezumţia
de nevinovăţie.
Efectul suspensiv este general întrucât, în sistemul legii proceusal
penale române, majoritatea hotărârilor pronunţate în primă instanţă sunt
supuse apelului.
Efectul suspensiv este absolut deoarece se produce ope legis (în
virtutea legii) adică prin declararea oricărui apel, chiar atunci când este
neîntemeiat.

117. 117
Efectul suspensiv este constant pentru că, odată ce apelul a fost
declarat, el se manifestă în permanenţă, din momentul declarării şi până la
soluţionarea căii de atac.
Efectul suspensiv al apelului poate fi total sau parţial.
Este total atunci când apelul este îndreptat împotriva hotărârii primei
instanţe, în întregime şi parţial când apelantul critică numai latura penală
sau latura civilă.
§2. Efectul devolutiv al apelului
Termenul de „devolutiv” provine din latinescu „devolvo” (vere, volvi,
volutum) care înseamnă a face să se treacă, să se transmită ceva, de la un
subiect la altul.
În cazul căilor de atac este vorba de transmiterea unui drept, respectiv
dreptul de a judeca, de la judecătorul de grad inferior la un judecător de
grad superior.165
În această situaţie, cauza este repusă în discuţie pentru o
nouă judecată.
Efectul devolutiv al apelului nu promovează la instanţa căreia i se
transmite cauza o reeditare a judecăţii care a avut loc ci o nouă judecată, cu
caracter autonom şi care are drept scop verificarea legalităţii şi temeiniciei
hotărârii atacate.166
Prin efectul devolutiv al apelului nu se poate transmite de la prima
instanţă la instanţa de apel decât ceea ce a fost supus judecăţii celei dintâi.
Sub acest aspect, în ceea ce priveşte faptele, instanţa de apel nu poate
fi sesizată cu fapte ce nu au constituit obiectul judecăţii în primă instanţă,
iar în ceea ce priveşte persoanele, ea nu poate nici să se pronunţe cu privire
la persoanele care nu au figurat ca părţi în procesul soluţionat de prima
instanţă.167
Întrucât prin hotărârea judecătorească sunt rezolvabile ambele laturi,
penală şi civilă, ale cauzei, pe de o parte şi dat fiind că subiecţii procesuali
au interese procesuale diferite, în raport cu calitatea lor procesuală,
legiuitorul a reglementat în aşa fel efectul devolutiv al apelului încât
instanţei de apel i se transmite dreptul de a face o nouă judecată, fie asupra
tuturor aspectelor judecate în primă instanţă, fie numai asupra unora dintre
aceste aspecte.168
165
V. Dongoroz, op.cit., p.322.
166
V.Papadopol, C.Turianu, op.cit.p.124.
167
Carmen Silvia Paraschiv, M.Damaschin, op.cit.p.488.
168
I.Neagu, Tratat de procedură penală, Ed.Pro, Bucureşti, 1997,p.556.

118. 118
Devoluţia cauzei în apel poate fi, aşadar, integrală,169
când instanţa de
apel capătă dreptul de a reexamina toate aspectele de fapt şi de drept şi
parţială, când instanţa de apel reexaminează numai unele dintre aspectele
de fapt şi de drept ce au constituit obiectul judecăţii instanţei de prim grad.
În stabilirea limitelor în care are loc devoluţia, art. 417 prevede că
instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat
şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu
calitatea pe care apelantul o are în proces.
Limitele efectului devolutiv ale apelului sunt, aşadar, determinate de
persoana care a declarat apelul, persoana la care se referă declaraţia de apel
şi calitatea pe care apelantul o are în proces.
§3. Limitele efectului devolutiv
Apelul declarat de oricare dintre părţi devoluează cauza numai cu
privire la interesele proprii adică, în raport cu situaţia sa din proces chiar
dacă aceste interese coincid cu cele ale unei alte părţi.
Aceste aspecte sunt valabile şi în ceea ce priveşte pe martori, experţi,
interpreţi şi apărători sau persoane ale căror interese au fost vătămate
printr-un act al instanţei.
O situaţie mai deosebită o are procurorul, care în proces reprezintă
societatea, ceea ce presupune că în fiecare cauză penală trebuie să se
stabilească o situaţie exactă şi să se facă o corectă aplicare a legii.170
Sub acest aspect, apelul procurorului produce efect devolutiv atât în
ceea ce priveşte faptele cât şi persoanele care au fost trimise în judecată.
În cazul în care declaraţia de apel nu indică faptele şi persoanele cu
privire la care hotărârea primei instanţe este considerată greşită, apelul
trebuie considerat că se referă la acea hotărâre în totalitatea sa.171
Acest efect devolutiv se răsfrânge deci, asupra tuturor faptelor şi
persoanelor deduse judecăţii.
În literatura juridică, persoanele care pot declara apel172
au fost grupate
în raport cu limitele diferite ale efectului devolutiv, determinate de
calitatea lor în proces, în două categorii.
169
T.Pop, op.cit.p.406; I.Tonoviceanu, V. Dongoroz, op.cit.p.448-449.
170
V. Papadopol, C.Turianu, op.cit.129-131.
171
Gh.Mateuţ, Procedura penală. Partea specială vol.II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti ,1997, p.240.
172
Gr. Theodoru, Efectul devolutiv al recursului penal şi limitele sale, în R.R.D. nr.2/19974, citat în
Carmen Silvia Paraschiv, M. Damaschin, op.cit.p.490

119. 119
În prima categorie au fost incluse persoanele care, prin apelul lor, pot
devolua fondul cauzei şi măsurile procesuale adiacente fondului, adică
procurorul şi părţile din proces.
În cea de a doua categorie au fost incluse persoanele care nu pot
devolua prin apel decât chestiunile auxiliare asupra cărora s-a pronunţat
prima instanţă, adică martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire
la cheltuielile judiciare cuvenite.
Declaraţia de apel a procurorului, făcută fără rezerve, are un efect
devolutiv integral, adică atât asupra faptei cât şi asupra persoanei.
În cazul în care declaraţia făcută de procuror este limitată, în sensul că
este restrânsă numai la anumite fapte sau persoane, apelul va fi raportat
numai la aspectele vizate în cererea de apel.
În cazul în care declaraţia de apel a procurorului se referă numai cu
privire la unul dintre inculpaţii trimişi în judecată, instanţa de apel nu va
putea agrava situaţia celorlalţi inculpaţi.
Dacă, însă, apelul a fost făcut în favoarea unuia dintre inculpaţi,
instanţa de apel va putea examina cauza şi cu privire la ceilalţi inculpaţi,
nevizaţi prin declaraţia procurorului, cărora le va putea uşura situaţia.
În cazul în care prin declaraţia de apel, procurorul îşi restrânge apelul
în defavoare numai la anumite fapte, instanţa de apel nu are dreptul să ia în
discuţie alte fapte, nici ca efect al devoluţiei, nici prin extindere deoarece
efectul extinctiv se referă numai la persoane şi nu la fapte.
Dacă, însă, apelul procurorului a fost declarat în favoare, instanţa de
apel poate să examineze cauza şi cu privire la faptele nevizate prin
declaraţia de apel dar fără a agrava situaţia inculpatului.
În cazul în care procurorul a declarat apel în favoarea inculpatului, cu
privire la latura penală a cauzei, instanţa de apel nu va putea să agraveze
situaţia acestuia sub aspectul laturii civile deoarece ar încălca dispoziţiile
art. 418 alin.(2), însă va putea să-i uşureze din acest punct de vedere
situaţia, exonerându-l de plata despăgubirilor civile.
Dacă apelul procurorului a fost declarat în favoarea inculpatului şi
vizează numai latura civilă a cauzei, instanţa va putea să-i agraveze
acestuia situaţia sub aspectul laturii penale întrucât nu avem de-a face cu
un apel în favoarea inculpatului.173
Declaraţia de apel a inculpatului devoluează fără rezerve atât în latura
penală cât şi în latura civilă a cauzei fără a i se putea însă agrava situaţia
căci operează regula „non reformatio in pejus” prevăzută de art. 418.
173
V. Papadopol, C. Turianu, op.cit., p.131.

120. 120
Dacă inculpatul critică sentinţa numai sub anumite aspecte, instanţa va
examina apelul, de asemenea, fără a-i agrava situaţia.
Apelul părţii civile devoluează numai latura civilă.
Apelul părţii responsabile civilmente are un efect devolutiv ca cel al
părţii civile.
§4. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel
Potrivit art. 418 alin.(1), instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate
crea o situaţie mai grea pentru cel ce a declarat apel.
Acest efect are o aplicabilitate mai largă, exprimată prin dispoziţiile
alin.(2) al aceluiaşi text, prin care se prevede că prin apelul declarat de
procuror în favoarea unei părţi, nu se poate agrava situaţia acestuia.
Acest apel declarat de procuror este considerat ca şi cum ar fi fost
făcut de către parte şi provoacă aceleaşi efecte, fiind supus restricţiei din
alin.(1) al art. 418.
Rezultă că în apelul procurorului nu există decât două alternative şi
anume, aceea de a uşura situaţia inculpatului când este făcut în interesul
acestuia ori de a menţine soluţia adoptată de prima instanţă, prin
respingerea apelului.
În nici un caz, instanţa nu va putea să agraveze situaţia inculpatului,
sub aspect penal sau civil.
Cele mai frecvente situaţii le întâlnim în cazurile când apelul este
declarat de inculpat, situaţie în care în propria lui cale, instanţa nu are cum
a-i agrava situaţia.
§5. Efectul extensiv al apelului
Constă în posibilitatea de răsfrângere a căii de atac faţă de părţile în
privinţa cărora hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin neatacare,
motiv pentru care apare ca un remediu procesual pentru înlăturarea
erorilor săvârşite în înfăptuirea justiţiei.
Potrivit art. 419, instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi
cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă,
putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi, o situaţie
mai grea.174
174
În cadrul efectului extensiv al apelului, instanţa de apel trebuie să examineze cauza, prin extindere,
nu numai cu privire la părţile din acelaşi grup procesual cu apelantul, care nu au folosit calea de atac a
apelului, ci şi cu privire la cele care, deşi au declarat apel, l-au retras, Curtea de Apel Bucureşti, secţia
a II-a penală, decizia nr.142/A/1997, C.P.J.P. 1997, p.26.

121. 121
Pentru ca efectul extensiv al apelului să poată opera este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) să existe un apel, valabil declarat;
b) subiectul procesual faţă de care operează extinderea să nu fi
declarat apel sau să nu fie vizat prin apelul declarat de un alt subiect
procesual;
c) să existe mai mulţi subiecţi procesuali care au aceeaşi calitate sau
un interes comun, dintre care unul sau mai mulţi nu au declarat apel;
e) să existe o unitate procesuală.
Secţiunea a VI-a
Judecarea apelului
Oobiectul judecăţii în apel constă în verificarea hotărârii pronunţate de
prima instanţă pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei cât şi a
oricăror probe noi, administrate în faţa instanţei de apel.
Cu ocazia judecării apelului instanţa este obligată să procedeze la
ascultarea inculpatului prezent, atunci când aceasta este posibilă, potrivit
regulilor de la judecata în fond.
Instanţa de apel are obligaţia să efectueze un control asupra hotărârii
apelate cu privire la toate aspectele de fapt şi de drept, dând o nouă
apreciere probelor administrate în faţa primei instanţe.
Verificarea are loc pe baza motivelor de apel însă instanţa, din oficiu,
poate examina hotărârea sub toate aspectele.
Aspectele de fapt asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă şi care,
datorită efectului devolutiv al apelului, se transmit spre examinare
instanţei, de regulă privesc existenţa sau inexistenţa faptei ce constituie
obiectul judecăţii, existenţa sau inexistenţa datelor, a împrejurărilor sau
situaţiilor invocate de către inculpat ca circumstanţe atenuante, gradul de
participare a inculpatului la săvârşirea infracţiunii, temeiurile de fapt ale
susţinerilor formulate în apărare.
Instanţa trebuie să verifice dacă în cauză au fost administrate toate
probele şi dacă au fost corect interpretate.
Aspectele de drept de care este chemată să le examineze instanţa de
apel, pot fi de drept substanţial sau de drept procesual.
Dintre aspectele de drept substanţial sunt supuse atenţiei instanţei
cele referitoare la încadrarea juridică a faptei, normele de încriminare,

122. 122
dispoziţiile referitoare la participaţia penală, la formele de săvârşire ale
infracţiunii (consumată, tentativă), la formele de unitate infracţională
(continuată, complexă), la pluralitatea de infracţiuni cât şi la alte
coordonate care conduc la stabilirea infracţiunii.175
În ceea ce priveşte aspectele de drept procesual, instanţa trebuie să
verifice, în principiu, modul în care au fost respectate dispoziţiile legale
privind desfăşurarea procesului penal pe întreg parcursul acestuia respectiv
la sesizarea instanţei, compunerea instanţei, publicitatea instanţei de
judecată, participarea procurorului, asistarea inculpatului de către apărător
atunci când acesta este obligatorie, potrivit legii, la efectuarea anchetei
sociale în cauzele cu infractori minori.
În cazul în care instanţa de apel va constata că au fost încălcate
anumite dispoziţii sancţionate cu nulitatea absolută a hotărârii, o va
desfiinţa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanţa de
fond.
§1. Măsuri premergătoare judecăţii
a) fixarea termenului de judecată
După primirea dosarului şi înregistrarea acestuia, preşedintele
instanţei sau judecătorul delegat va fixa termen pentru judecarea apelului.
Jjudecata în apel va avea loc cu respectarea dispoziţiilor referitoare la
judecata în primă instanţă.
b) citarea părţilor şi prezenţa acestora la judecarea apelului
Potrivit art. 420 alin. (1) și (2), judecarea apelului se face cu citarea
părţilor.
Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului
când acesta se află în stare de detenţie.
La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, Serviciul de
protecţie a victimelor şi reintegrării sociale a infractorilor de la domiciliul
minorului, părinţii acestuia sau, după caz, tutorele, curatorul, persoana în
îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane
a căror prezenţă este considerată necesară de instanţă.
Prezenţa inculpatului minor la judecată este obligatorie cu excepţia
cazului când acesta se sustrage de la judecată.
175
Carmen Silvia Paraschiv, M. Damaschin, op.cit., p.498.

123. 123
Judecarea cauzei în lipsa inculpatului minor este nelegală, chiar dacă
procedura de citare a fost îndeplinită, dacă nu s-a dovedit că acesta se
sustrage de la judecat.
Prezenţa inculpatului minor, cu excepţia cazului când acesta se
sustrage de la judecată se referă la toate fazele pe care le parcurge procesul
penal.
Omisiunea instanţei de a cita părinţii inculpatului minor, potrivit art.
508 alin.(3) C.proc.pen., nu constituie caz de nulitate absolută.176
c) măsuri pentru asigurarea dreptului de apărare
Potrivit art. 356, judecătorul cauzei este obligat ca în toate cazurile în
care asistenţa juridică este obligatorie, odată cu fixarea termenului de
judecată, va lua măsuri şi pentru desemnarea unui apărător din oficiu.
Nerespectarea acestei dispoziţii, când asistenţa juridică, potrivit legii,
este obligatorie, este sancţionată cu nulitatea absolut. Când inculpatul se
află în stare de detenţie, judecătorul cauzei ia măsuri ca acesta să-şi poată
exercita dreptul de a lua cunoştinţă de dosar şi să poată lua contact cu
apărătorul său.
d) desemnarea completului de judecată
Compunerea completului de judecată este stabilită prin Legea
nr.304/2004 de organizare judiciară.
De regulă, apelurile se judecă în complet de 2 judecători, atât la
tribunale cât şi al curţile de apel177
nerespectarea compunerii completului
fiind sancţionată cu nulitatea absolută.
Infracţiunile de corupţie se judecă în complet de un judecător la fond
şi de doi judecători în apel (Legea nr.78/2000, Legea nr.161/2003, OUG
nr.43/2002, modificată prin OUG nr.24/2004).
§2. Desfăşurarea judecăţii apelului
Judecarea apelului, ca şi judecarea cauzei în primă instanţă, are loc
urmare a unor verificări prealabile ce au menirea să conducă, dacă
procesul, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 420, este în stare de judecată.
În acest sens, instanţa trebuie să verifice regularitatea constituirii
completului de judecată, prezenţa părţilor, îndeplinirea procedurii de
176
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.1702 din 26 martie 2004, nepublicată.
177
Art.54 alin.(2) şi (3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

124. 124
citare, asistenţa juridică obligatorie, regularitatea sesizării, legalitatea luării
şi menţinerii măsurii arestării preventive, rezolvarea oricăror excepţii sau
cereri formulate de părţi.
Instanţa, judecând apelul, verifică hotărârea atacată, pe baza lucrărilor
şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror probe noi administrate în
faţa instanţei de apel.
Cu ocazia judecării apelului, instanţa este obligată să procedeze la
ascultarea inculpatului prezent, atunci când aceasta este posibilă, potrivit
regulilor de la judecata în fond.
În vederea soluţionării apelului, instanţa poate da o nouă apreciere a
probelor administrate şi, în acelaşi timp, poate administra orice probe noi
pe care le consideră pertinente, concludente şi utile cauzei.
Dacă părţile nu au solicitat probe ori dacă au solicitat, le-au fost
respinse, judecarea apelului se reduce la dezbaterile acestuia.
Dezbaterile se rezumă la o confruntare în faţa instanţei de apel, a
poziţiilor apelantului şi ale părţii opuse, având ca finalitate aflarea
adevărului.
Ordinea în care se desfăşoară această confruntare este stabilită de art.
420 alin. (6) , text care prevede că preşedintele completului dă cuvântul
apelantului, apoi intimatului şi, în urmă, procurorului.
Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul
cuvânt îl are procurorul.
În cazul în care hotărârea a fost atacată de mai multe părţi (inculpat,
parte vătămată, partea civilă, parte responsabilă civilmente) şi procuror,
aceştia vor lua cuvântul în următoarea ordine: procuror, parte vătămată,
parte civilă, parte responsabilă civilmente şi inculpat.
Ultimul cuvânt trebuie să-l aibă întotdeauna, indiferent de calitatea sa,
inculpatul (intimat sau apelant).
Cercetarea judecătorească, are loc în cazul în care procurorul sau
părţile solicită administrarea de noi probe în vederea soluţionării legale a
cauzei.
Prin probe noi se înţeleg acele probe care nu au fost administrate la
urmărirea penală sau la prima instanţă. Instanţa de apel se pronunţă asupra
probelor prin încheierea motivată.
Ca şi la prima instanţă, la instanţa de apel, cercetarea judecătorească se
consideră terminată odată cu epuizarea probatoriului.
Acest moment procesual trebuie declarat şi constatat de preşedintele
completului de judecată pentru a nu se reveni ulterior la administrarea de
noi probe şi, implicit, la dezbaterea asupra fondului cauzei (art.387).

125. 125
§3. Deliberarea şi luarea hotărârii
După încheierea dezbaterilor, completul de judecată deliberează în
vederea adoptării unei soluţii.
Potrivit art. 420 alin.(8), instanţa este obligată să se pronunţe asupra
tuturor motivelor de apel invocate.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care se semnează
de toţi membrii completului de judecată.
Potrivit art. 421, instanţa , judecând apelul, pronunţă una din
următoarele soluţii:
1) respinge apelul, menţinând hotărârea atacată:
a) dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;
b) dacă apelul este nefondat.
Apelul se respinge ca tardiv în cazul în care a fost declarat după
expirarea termenului legal şi nu există temeiuri pentru repunerea în termen
sau pentru a fi considerat ca apel peste termen.
Termenul de apel fiind un termen peremptoriu, depăşirea lui atrage
decăderea din exerciţiu dreptului de a ataca hotărârea.
Apelul tardiv nu are efect extensiv.
Dacă apelule este respins ca tardiv, instanţa nu examinează situaţia
celorlalţi inculpaţi.
Apelul este respins ca inadmisibil:
- când a fost declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată
cu apel;
- când apelul a fost declarat de o persoană care nu are dreptul să facă
apel sau de o persoană care a depăşit limitele în care putea ataca hotărârea;
- când apelul a fost declarat de o persoană care nu are interes personal.
Apelul se respinge ca nefondat atunci când instanţa de apel,
examinând hotărârea sub toate aspectele şi nu numai în motivele de apel
invocate ci şi din oficiu, constată că aceasta este legală şi temeinică.
Respingerea unui apel ca nefondat are loc şi în cazul când apelul este
lipsit de obiect.
Potrivit art. 421, pct.2, lit.a, instanţa admite apelul, desfiinţează
sentinţa primei instanţe şi pronunță o nouă hotărâre procedând potrivit
regulilor referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la
judecata în fond.
Potrivit art. 421 pct.2, lit.b, admite apelul, desființează sentința primei
instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost

126. 126
desființată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în
lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea
de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate,
invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost
desființată se dispune și atunci când există vreunul dintre cazurile de
nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetență, când se dispune
rejudecarea de către instanța competentă.
§4. Chestiuni complementare
În cazul chestiunilor complementare, instanţa deliberând asupra
apelului face, când este cazul aplicaţia dispoziţiilor privitoare la reluarea
dezbaterilor şi a celor privitoare la repararea pagubei, la măsuri reparatorii,
la cheltuielile judiciare şi la oricare alte probleme de care depinde
soluţionarea justă şi completă a apelului.
Totodată, instanţa va verifica dacă s-a făcut o aplicare corectă a
dispoziţiilor referitoare la computarea reţinerii şi arestării preventive, şi
adaugă dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii
atacate cu apel.
§5. Hotărârea instanţei de apel
Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului se numeşte
decizie (art.370 alin.(2) C.proc.pen.)178
.
Decizia instanţei de apel nu diferă ca structură de sentinţa primei
instanţe şi are, ca şi aceasta, o parte introductivă numită şi practica, o
expunere numită şi considerente şi un dispozitiv (valabil şi la judecata de
fond).
Partea introductivă trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute în
art.424 care fac trimitere la art. 402, şi anume: data şi denumirea instanţei,
menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu, publică, numele şi prenumele
judecătorilor, procurorului, grefierului, părţilor, apărătorilor şi a celorlalte
persoane care participă în procesul penal.
Expunerea sau considerentele cuprinde temeiurile de fapt şi de drept
care au condus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului sau atunci
178
Art.311 alin.(2) C.proc.pen..

127. 127
când s-a dispus trimiterea cauzei la procuror.179
Decizia va trebui să
cuprindă şi faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite şi prin ce
mijloace de probă, în cazul în care cauza a fost trimisă spre rejudecare.
Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de apel, data
pronunţării deciziei, menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
Decizia trebuie să cuprindă, atunci când cauza a fost trimisă spre
rejudecare, şi ultimul act procedural rămas valabil, de la care procesul
urmează să-şi reia cursul.
§6. Efectele deciziei
Hotărârea instanţei de apel este definitivă și produce anumite
consecinţe.
Una dintre acestea este dezinvestirea instanţei de apel, de judecarea
cauzei. Ca urmare, instanţa de apel nu mai poate să dispună asupra cauzei
şi nici să revină asupra soluţiei pronunţate.
Un alt efect al deciziei este acela că pronunţarea ei face posibilă
punerea în executare a dispozițiilo cuprinse în dispozitiv.
§7. Procedura de rejudecare
Judecarea în fond a cauzei de către instanţa de apel sau rejudecarea
cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate, se desfăşoară potrivit regulilor
aplicabile la soluţionarea cauzelor în primă instanţă.
Limitele rejudecării sunt date de existenţa unei hotărâri pronunţate de
o instanţă de judecată ierarhic superioară, prin care s-a stabilit anumite
obligaţii pentru instanţa de rejudecare.
Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului, declarat în
defavoarea inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa care rejudecă
179
Potrivit art.383 alin.(1) C.proc.pen., decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în expunerea
temeiurilor de fapt şi de drept care au dus la adoptarea soluţiei şi, care, în decizie trebuie analizat
fiecare dintre motivele de apel invocate de procuror şi de părţi, motivându-se temeiurile de fapt şi de
drept care au condus la admiterea sau respingerea fiecărui motiv de apel. Prin urmare, dacă în
declaraţia de apel a procurorului s-au invocat mai multe motive de apel, iar instanţa de apel nu le-a
examinat, mărginindu-se să ridice în cuprinsul deciziei evoluţia judecăţii, pentru a conchide, fără a
motiva, că sentinţa atacată este temeinică, fiind rezultatul unei stări de fapt reţinute, şi nu a analizat
criticile formulate de procuror privind greşita schimbare a încadrării juridice şi achitarea nejustificată a
inculpaţilor pentru una dintre infracţiuni, decizia instanţei de apel nu cuprinde modificările pe care se
întemeiază soluţia, ceea ce constituie cazul de casare prevăzute în art.3859
alin.(1) pct.9 C.proc.pen.-
ÎCCJ, secţia penală, decizia nr.3339 din 17 iunie 2004, B.J., 2004, p.879-880.

128. 128
poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea decât cea arătată în art.372 alin.(2)
şi art.373.
Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau
persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de
rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată.
Soluţionarea cauzei în fond are loc prin condamnarea ori achitarea
inculpatului sau prin încetare procesului penal.
Instanţa de rejudecare se pronunţă printr-o sentinţă, care este supusă
apelului.
Capitolul IV
Căile extraordinare de atac
Secţiunea I-a
Consideraţii generale
Activitatea desfăşurată de instanţele judecătoreşti se finalizează prin
pronunţarea unor hotărâri, care în majoritatea covârşitoare sunt legale şi
temeinice, fiind prezumate că reflectă adevărul, atât în latura penală cât şi
în latura civilă, intrând în puterea lucrului judecat.
Cu toate acestea, practica a demonstrat că deşi există hotărâri
definitive, care au căpătat autoritate de lucru judecat, apar unele
împrejurări, care scot în evidenţă unele erori de fapt sau de drept în
soluţionarea unor cauze.
În aceste condiţii, remediul procedural constă în instituirea unei căi
extraordinare de atac.
Căile extraordinare de atac aduc o atingere stabilităţii hotărârilor
definitive, dar principiul aflării adevărului constituie un asemenea
imperativ încât el trece înaintea puterii lucrului judecat.180
Existenţa în lege a căilor extraordinare de atac constituie, oricum, o
recunoaştere şi o prezumţie de relativitate a autorităţii de lucru judecat
relativitate firească pentru orice activitate umană.181
180
S.Kahane, op.cit.,p.299.

129. 129
În literatura juridică,182
căile de atac reprezintă remedii procesuale,
mijloace legale prin intermediul cărora se procedează în cazuri expres şi
limitativ prevăzute de lege, la respectarea erorilor pe care le conţin
hotărârile judecătoreşti penale definitive.
Prima cale de atac extraordinară introdusă în favoarea condamnatului
în Codul de procedură penală român din 1864 a fost revizuirea,.
Pe lângă revizuire, au fost introduse instituţiile recursului în anulare
şi recursul în interesul legii.183
În reglementarea actuală, căile extraordinare de atac sunt: recursul în
casație, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii.
Asemănări şi deosebiri între căile extraordinare
de atac şi căile ordinare de atac
Principala asemănare dintre cele două căi de atac este aceea că
ambele sunt remedii procesuale având drept scop verificarea legalităţii
hotărârii supuse controlului.
Cazurile care determină folosirea căilor de atac extraordinare şi a
celor ordinare sunt aproape identice (de exemplu, neîndeplinirea legală a
procedurii de citare care a determinat lipsa unei părţi de la judecată, poate
fi invocată în apel dar şi în recurs; acelaşi motiv poate fi invocat şi în cazul
contestaţiei în anulare).
Deosebirile dintre căile de atac ordinare şi cele extraordinare sunt mult
mai numeroase.
În literatura juridică,184
au fost evidenţiate următoarele deosebiri:
a) căile ordinare de atac, se exercită numai împotriva hotărârilor
penale nedefinitive, pronunţate de prima instanţă, în timp ce căile
extraordinare se exercită numai împotriva hotărârilor care au rămas
definitive.
Cât timp o hotărâre nu este definitivă şi poate fi atacată cu o cale de
atac ordinară, nu se poate promova o cale de atac extraordinară; aşadar,
aptitudinea de a folosit o cale de atac ordinară exclude aptitudinea de a
folosi o cale de atac extraordinară.185
181
V.Dongoroz, S.Kahane, A.George, C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală roman. Partea generală, vol.II, Ed.Academiei, Bucureşti, 1976, p.209.
182
I.Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Ed.Global Lex, Bucureşti, 2002, p.738.
183
A se vedea art.443 şi 444 din Codul de la 1864.
184
D.V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare în procesul penal, Ed.Ştiinţifică, 1970, p.9
185
Gr.Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială. Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.450.

130. 130
b) căile de atac ordinare fac parte din ciclu obişnuit al procesului
penal, în timp ce căile extraordinare de atac nu fac parte din ciclul
procesual normal, exercitarea lor provocând o judecată situată în afara
sistemului gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege;186
c) sfera titularilor care pot exercita căile extraordinare de atac este mai
restrânsă în raport cu a celor care exercită căile ordinare de atac (de
exemplu, recursul în interesul legii are ca titular, pe procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie);
d) termenele de declarare a căilor extraordinare de atac sunt mult mai
mari decât cele de declarare a căilor ordinare de atac;
e) diferite sunt şi cazurile în care se permite folosirea căilor de atac. În
timp ce pentru recursul în casație are loc o verificare cu privire la erorile de
drept, în cazul celorlalte căi extraordinare de atac legiuitorul a prevăzut un
număr restrâns de cazuri în care acestea pot fi introduse (pentru contestaţia
în anulare se prevăd doar nouă cazuri, iar pentru revizuire șase cazuri).
f) efectul suspensiv al apelului operează ope legis, în timp ce în cazul
căilor extraordinară de atac, nu produc de drept acelaşi efect suspensiv;
g) în timp ce căile ordinare de atac declanşează o nouă judecată, în
cazul unor căi de atac extraordinare, reexaminarea cauzei se reia după ce s-
a desfăşurat o procedură de admitere în principiu;187
h) competenţa de soluţionare a apelului revine instanţei ierarhic
superioare, celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar în cazul căilor de
atac extraordinare competenţa revine instanţei care le-a pronunţat
(contestaţia în anulare şi revizuirea).
Recursul în interesul legii este în competenţa exclusivă a Înalte Curţi
de Casaţie şi Justiţie.
186
T.Pop, Drept procesual penal, vol.IV, Tipografia Naţională Cluj, 1948, p.497.
187
Gr. Theodoru, op.cit.p.450.

131. 131
Secţiunea a II-a
Recursul în casație
Consideraţii generale
Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, în drept,
admisibilă în cazurile prevăzute de lege întrucât se adresează spre
rezolvare unei alte instanţe decât cea care a pronunţat hotărârea atacată.
Atât Codului de procedură penală din anul 1936 cât şi Codul de la
1969 prevedeau pentru recurs (cale ordinară de atac) o devoluţie mai
diversificată prin care instanţa de recurs avea posibilitatea de a face unele
constatări de fapt şi unele aprecieri privind denaturarea probelor,188
fie în
raport cu probele din dosar, fie în funcție de înscrisurile noi depuse în
recurs.
Parcurgerea gradelor de jurisdicţie: fond, apel, recurs constituia o
posibilitate pentru părţile implicate într-un conflict de drept penal şi de
drept procesual penal şi nu o obligativitate. Era ultima cale ordinară de
atac.189
Recursul nu putea fi promovat atât timp cât hotărârea primei instanţe
putea fi apelată. În mod obligatoriu, o hotărâre judecătorească trebuia
supusă mai întâi căii de atac a apelului şi apoi recursului cu excepţia
infracţiunilor pentru care legea prevedea că punerea în mişcare a acţiunii
penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și a altor situații
prevăzute de lege (de exemplu – sentințele pronunțate de judecătorii).
Spre deosebire de calea de atac a apelului, care era o cale devolutivă
de atac, recursul era o cale de reformare, în sensul că rezolvarea lui era
supusă unei alte instanţe decât cea care a pronunţat hotărârea atacată şi
avea drept scop, în caz de admitere a recursului, casarea hotărârii recurate
sau înlocuirea ei cu o hotărâre bazată pe materialul probator corect
administrat în cauză şi pe o interpretare justă a legii incidente în cauză.
Recursul era o cale de atac cu devoluţie predominat în drept.
„Această trăsătură este de natură a ne arăta că recursul îşi păstrează esenţa
de a fi o cale de atac împotriva încălcării legii de procedură şi a celei
188
N.Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, op.cit.p.282-283.
189
În Constituţia României din 1923, se prevedea că recursul este de “ordin constituţional” fiind
susceptibil de a fi declarat în orice cauză.

132. 132
substanţiale, dar nu în mod exclusiv, lăsându-ne posibilitatea ca, în cazul
unor grave erori de fapt, în care soluţia adoptată nu corespunde adevărului,
instanţa de recurs să intervină şi să restabilească adevărul, iar acolo unde
nu este apel, recursul trebuie să înlocuiască lipsa căii de atac privitoare la
situaţiile de fapt, având dreptul să stabilească situaţia reală de fapt a
cauzei.”190
În literatura juridică,191
s-a mai susţinut că recursul era o cale de atac
ordinară de anulare, parţial devolutivă şi în mod excepţional extensivă,
destinată a repara erorile de drept comise de instanţele de fond, în
hotărârile date.192
În această situaţie recursul apărea ca o cale de atac exclusiv de
drept193
menită să controleze doar nelegalitatea hotărârilor pronunţate, iar
în unele cazuri, era şi o cale de atac de anulare.
Spre deosebire de apel unde în virtutea efectului devolutiv se proceda
la o nouă judecată a cauzei, sub toate aspectele de fapt şi de drept instanţa
de recurs examina cauza în limitele cazurilor prevăzute în art.3859
C.pr.pen. de la 1969.
Aşadar, recurentul avea obligaţia de a arăta prin cererea de recurs
cazurile de casare pe care îşi întemeia această cerere, fără însă ca această
obligaţie să conducă la nulitatea recursului.
Când recursul se constituia într-o cale de atac ordinară unică nu era
limitat la cele 21 de cazuri prevăzute de art.3859
C.pr.pen. de la 1969,
instanţa având obligaţia să examineze din oficiu întreaga cauză sub toate
aspectele.
Recursul în casație din actuala reglementare este o cale extraordinară
de atac prin care se urmărește a se supune Înaltei Curți de Casație și Justiție
judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de
drept aplicate. Din această formulare rezultă fără echivoc faptul că recursul
în casație este o cale de atac exclusiv în drept. Altfel spus, în cadrul acestei
proceduri, hotărârea atacată va fi supusă analizei din perspectiva normelor
de drept substanțiale și procesuale aplicate.
190
Gr. Theodoru, op.cit.p.767
191
I,Neagu op.cit.p.698
192
N.Volonciu, op.cit., vol.II.p.280.
193
Gh.Mateuţ, Noua reglementare a recursului în procedura penală română, în Dreptul,
nr.2/1995, p.43.

133. 133
Secţiunea a III-a
Hotărârile care pot fi atacate cu recurs în csație
Pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de
apel, ca instanțr de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus
rejudecarea cauzelor.
Nu pot fi atacate cu recurs în casație:
a)hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii
cererii de revizuire;
b) hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal
în cazul judecării în lipsă;
c) hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor;
d) hotărârile pronunțate în materia reabilitării;
e) soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea
penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
f) soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind
recunoașterea învinuirii;
g) hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii acordului de
recunoaștere a vinovăției.
Recursul în casație exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin
care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obținerea
condamnării acestuia de către instanța de recurs în casație.
Secţiunea a IV-a
Declararea recursului
Declaraţia de recurs se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Declaraţia de recurs făcută de persoana aflată în starea de detenţie poate fi
depusă la administraţia locului de detenţie.
Cererea de recurs în casație se formușează în scris și va cuprinde:
-numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții, numele,
prenumele li domiciliul profesional al avocatului sau, după caz, numele și
prenumele procurorului care exercită recursul în casație, precum și organul
judiciar din care acesta face parte;
- indicarea hotărârii care se atacă;

134. 134
- indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea
și motivarea acestora;
- semnatura persoanei care exercită recursul în casație și/sau
semnătura avocatului.
La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.
§1. Titularii recursului în casație
Potrivit art. 436 alin. (1) C.proc.pen., pot formula cerere de recurs în
casație:
a)procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;
Recursul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibilă în
lipsa recursului formulat de partea civilă cu excepţia cazurilor în care
acţiunea civilă se exercită din oficiu.
b)inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă,
împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la
aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului
penal;
c)partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte
civilă a cauzei, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din
această latură a influiențat soluția în latura civilă.
Inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmenye pot formula
cerere de recurs în casație numai prin intermediul unui avocat care poate
pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Decizia instanței de apel prin care a fost respins apelul, nu poate fi
atacată cu recurs în casație de persoanele care nu au exercitat calea de atac
a apelului ori când apelul acestora a fost retras.
§2.Termenul de declarare a recursului în casație
Potrivit dispozițiilor art. 435 C.pr.pen. termenul de declarare a
recursului în casație este de 30 de zile de la data comunicării deciziei
instanței de apel. Spre deosebire de reglementarea anterioară a recursului,
actualul cod a adoptat o viziune unitară în ce privește termenul de declarare
a resursului în casație.

135. 135
Astfel, codul anterior prevedea pentru procuror că termenul curge de
la pronunţare. Pentru părţile prezente la dezbateri sau la pronunţare,
termenul curgea tot de la pronunţare.194
În celelalte cazuri precum şi în cazul inculpaţilor arestaţi, minori,
militar în termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al
unei instituţii militare de învăţământ ori pentru inculpatul internat într-un
centrul de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de
la pronunţare termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.
La cererea părţii interesate instanţa putea dispune repunerea în
termenul de declarare a recursului sau putea constata declarat peste termen
recursul respectiv. În ambele situaţii (repunerea în termen şi recursul peste
termen), partea trebuie să facă dovada imposibilităţii obiective a exercitării
căii de atac a recursului, în termenul prevăzut de lege.
Procedura recursului în casație nu mai conține prevederi referitoare la
repunerea în termen ori la recursul declarat peste termen.
Secţiunea a V-a
Efectele recursului în casație
§1. Efectul suspensiv de executare
Instanța care admite în principiu cererea de recurs în casație sau
completul care judecă recursul în casație poate suspenda motivat, în tot sau
în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către
condamnat a unora dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin. (1) și (2).
În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligațiile impuse
prin încheiere, completul care va judeca resursul în casație, din oficiu sau
la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării și
reluarea executării pedepsei.
194
Prin Decizia nr.XXIX din 9 octombrie 2006 Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au
statuat că termenul de declarare apelului şi recursului pentru inculpatul care a lipsit atât la dezbateri,
cât şi la pronunţare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, curge de la comunicare.

136. 136
§2. Efectul devolutiv
Prin efect devolutiv al unei căi de atac se înţelege transmiterea cauzei
spre o nouă judecată, de la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată la instanţa
căreia îi revine atribuţia, potrivit legii să judece şi să soluţioneze acea cale
de atac.195
Efectul devolutiv nu promovează, la instanţa căreia i se transmite
cauza prin declararea căii de atac, o reeditare a judecăţii care a avut loc, ci
o nouă judecată cu caracter autonom, care are ca obiect reexaminarea
acelor dispoziţii din hotărâre care au fost greşit sau nelegal soluţionate.196
Instanţa judecă recursul în casație numai cu privire la persoana care
l-a declarat și numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de
recurs în casație şi numai în raport cu calitatea pe care o are recurentul în
proces.
Instanţa de recurs în casație examinează cauza numai în limitele
motivelor de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în
casație.
În exercitarea controlului judiciar este obligatorie respectarea
principiului „non reformatio in pejus” (neagravarea situaţiei în propria
cale de atac).
§3.Efectul extensiv al recursului în casație
Dacă efectul devolutiv limitează examinarea cauzei numai cu privire
la persoana care a declarat recurs în casație şi la persoana la care se referă
recursul în casație, efectul extensiv obligă instanţa de recurs să examineze
cauza, prin extindere, şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs în
casație sau la care acesta nu se referă, putând hotărâ și în privința lor, fără
să le poată crea cestor părţi o situaţie mai grea (art. 443 alin. 1).
Extinderea are loc faţă de persoanele din aceeaşi cauză, adică
recursul în casație al unui unui inculpat permite instanţei de recurs să
examineze cauza şi asupra celuilalt inculpat care nu a declarat recurs.
Extinderea nu poate avea loc faţă de o parte cu interese contrare, de
exemplu de la inculpat la partea civilă.
Extinderea poate opera numai dacă există un recurs în casație
declarat în termen şi admisibil.
195
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, op.cit, 207, p.743
196
Idem

137. 137
Procurorul, chiar dacă după expirarea termenului de recurs în casație,
poate cere extinderea recursului în casație declarat de el în termen şi faţă
de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora
o situaţie mai grea.
Secţiunea a VI-a
Cazurile în care se poate face recurs în casație
În art. 438 alin. (1) C.pr.pen. sunt prevăzute „cazurile în care se
poate face recurs în casație”, deşi în alte dispoziţii privitoare la recursul în
casație se foloseşte expresia „motivele de casare”, „motivele de recurs în
casație” sau „temeiurile invocate”.
Cazurile de casare sunt erori de procedură şi de judecată prevăzute în
art. 438 alin. (1), au un caracter general în sensul că se aplică în toate
cazurile penale.
Legea foloseşte denumirea „motive de recurs” atunci când se referă
la acele încălcări ale legii într-o cauză concretă, de natură a se încadra într-
unul din cazurile de casare.
Motivele de recurs se formulează de către părţile din proces care au
declarat recurs.
Cazurile de casare sunt următoarele:
1.în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind
competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata
a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.
Sub incidenţa acestui caz intră numai nerespectarea dispoziţiilor
privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, nu şi
încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa teritorială.
În cazul infracţiunilor pentru care urmărirea penală se efectuează în
mod obligatoriu de către procuror, dacă acesta din urmă nu a efectuat
personal actele de urmărire penală sunt încălcate dispoziţiile privind
competenţa după materie, fiind incident cazul de casare prevăzut de art.438
alin.(1) pct.1 C.proc.pen..
Efectuarea cercetării penale de către alt organ de cercetare decât cel
competent nu atrage nulitatea urmăririi penale.
2-6 abrogate;
7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de
legea penală;
8. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;
9-10 abrogate;

138. 138
11. nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pdeapsa
aplicată inculpatului a fost grațiată;
12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;
13-14 abrogate.
Cazurile prevăzute în alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii
doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării
apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis
să se pronunțe asupra lor.
Dacă cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul
care a declarat resursul în casație nu mai poate formula o altă cerere
împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat.
Secţiunea a VII-a
Motivarea recursului în casație
Potrivit art. 437 alin (1) C.pr.pen., cererea de recurs în casație se
formulează în scris și va cuprinde pe lângă datele de identificare a părții și
cazurile de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea
acestora.
Spre deosebire de reglementarea anterioară a recursului, observăm că
legea impune motivarea recursului în casație prin cererea de recurs,
nemailăsând posibilitatea formulării motivelor printr-un memoriu separat.
Secţiunea a VIII-a
Procedura recursului în casație
§1. Procedura de comunicare și admiterea în principiu
Cererea de recurs în casație împreună cu înscrisurile anexate se depun,
însoțite de copii pentru procuror și părți, la instanțaa cărei hotărâre se
atacă.
Președintele instanței a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat
de către acesta va comunica procurorului și părților copii de pe cererea de
recurs în casație și celelalte înscrisuri doveditoare, cu mențiunea că se pot
depune concluzii scrise în termen de 10 zile de la primirea comunicărilor,
la aceeași instanță. Nedepunerea acestor concluzii nu împiedică judecarea
recursului în casație.

139. 139
În termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la
expirarea termenului de depunere a acestora, președintele instanței sau
judecătorul delegat de către acesta va înainta Înaltei Curți de Casație și
Justiție dosarul cauzei, cererea de recurs în casație, înscrisurile anexate,
dovezile de comunicare efectuate, precum și, după caz, concluziile scrise.
Dacă cererea de recurs în casație nu este formulată prin intermediul
unui avocat care poate pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și
Justiție sau este formulată împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată
cu recurs în casație, președintele instanței sau judecătorul delegat de către
acesta restituie părții, pe cale administrativă, cererea de recurs în casație.
Admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de
consiliu de un complet format de un judecător, după depunerea raportului
magistratului asistent și atunci când procedura de comunicare este legal
îndeplinită.
Dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut
de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, 436 alin. (1), (2) și
(6), art. 437 și 438 ori dacă cererea este vădit nefondată,instanța respinge,
prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.
Dacă instanța constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute de
art. 434-438, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de
recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație.
§2. Raportul scris
Potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală de la 1969,
președintele instanței de recurs, primind dosarul, fixa un termen pentru
judecarea recursului şi putea delega, totodată, pe unul din membrii
completului de judecată să facă un raport scris asupra recursului.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportul putea fi întocmit de un
judecător sau de un magistrat asistent.
Raportul cuprindea următoarele date:
c) obiectul procesului;
d) soluţiile pronunţate de instanţe;
e) faptele reţinute de ultima instanţă;
- expunerea, pe scurt, a motivelor de recurs, fără a se arăta şi opinia
raportorului;
f) semnalarea cazurilor de casare din oficiu, arătate în art.3859
alin.3.

140. 140
Magistratul raportor trebuia să facă parte, în mod obligatoriu, din
compunerea completului de judecată.
Raportul mai trebuia să conţină observaţii cu referiri, dacă era cazul, la
jurisprudenţa internă, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului fără a se arăta opinia raportului.
În raport trebuiau semnalate şi cazurile de casare arătate în art.3859
alin.(2) C.pr.pen. de la 1969.
Codul de procedură penală actual nu mai conține dispoziții exprese
referitoare la redactarea raportului, în general, la modul de redactare, la
conținutului său și la cine îl întocmește.
Cu toate acestea, unele prevederi ale noului cod se referă la întocmirea
raportului, astfel încât se desprinde concluzia că acest raport se întocmește
și are un anume rol. Astfel, în art. 439 alin. (3) C.pr.pen. se arată că
„magistratul asistent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, desemnat cu
verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare și de întocmire a
raportului referitor la cererea de recurs în casație (s.n.) va îndeplini sau
va completa, după caz, procedura.” De asemenea, în art. 440 alin. (1) se
arată că admisibilitatea cererii de recurs în casație are loc în camera de
consiliu, după depunerea raportului magistratului asistent. Concluzia
indubitabilă este că raportul scris se întocmește și în cazul recursului în
casație.
§3. Dezbaterea recursului
Potrivit art. 446 alin.(1), președintele completului dă cuvântul
recurentului, apoi intimatului și procurorului. Dacă între recursurile în
casație declarate se află și recursul procurorului, primul cuvânt îl are
acesta.
Procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi
ivite cu ocazia dezbaterilor.
Ca şi la judecata în fond, ultimul cuvânt îl are inculpatul.
Deliberarea şi luarea hotărârii are loc ca şi în apel.
§4. Soluţionarea recursului în casație
Potrivit art. 448 alin. (1) C.pr.pen., instanţa, judecând recursul în
casație, pronunţă una dintre următoarele soluţii:

141. 141
1.respinge recursul în casație, menţinând hotărârea atacată, dacă
recursul în casație este nefondat;
2. admite recursul în casație, casând hotărârea atacată, și:
a) îl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori
înlătură greșita aplicare a legii;
b) dispune rejudecarea de către instanţa de apel ori de către instanța
competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente
celelalte cazuri de casare prevăzute la art. 438.
Dacă recursul în casație vizează greșita soluționare alaturii civile,
instanța, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau
dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre afost casată, în
condițiile alin. (1) pct. 2 lit. b) al art. 448.
În cazul prevăzut la alin. (1) pct. 2 lit. a) al art. 448 instanța de recurs
în casație desființează și hotărârea primei instanțe, dacă se constată
aceleași încălcări de lege ca în decizia recurată.
În cazul în care condamnatul se găsește în cursul executării pedepsei,
instanța, admițând recursul în casație și pronunțând casarea cu trimitere,
dispune asupra stării de libertate a acestuia, putând lua o măsură
preventivă.
Secţiunea a IX-a
Contestaţia în anulare
§1. Noţiune. Natura juridică a contestaţiei în anulare
Contestaţia în anulare este un remediu procesual prin care se pot
repara erori de neînlăturat pe alte căi, fiind o cale de anulare pentru vicii,
nulităţii privind actele de procedură.197
Contestaţia în anulare a fost reglementată pentru prima oară de Codul
de procedură penală din 1936, fiind prevăzută sub o dublă formă:
contestaţia contra hotărârii şi contestaţia contra executării.
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară având o
natură juridică mixtă de anulare şi retractare.198
Caracterul de anulare al acestei căi de atac extraordinare derivă din
împrejurarea că prin exercitarea ei se urmăreşte desfiinţarea hotărârii
definitive, pronunţate prin îndeplinirea unor acte de procedură cu
197
I.Neagu, op.cit., p.273.
198
V.Dongoroz, op.cit.,p.318; N.Volonciu, op.cit.,p.323

142. 142
încălcarea legii. Anularea are drept efect repunerea cauzei în aceeaşi etapă
a judecăţii în care aceasta s-a aflat înainte de rămânerea definitivă a
hotărârii.199
Caracterul de retractare rezultă din faptul că aceasta se adresează
întotdeauna instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă atacată,
provocând un autocontrol judecătoresc.200
§2.Cazurile de contestaţie în anulare
Fiind o cale de atac extraordinară, cazurile în care poate fi introdusă
contestaţia în anulare sunt limitativ prevăzute de lege, înlăturând
posibilitatea promovării ei în alte condiţii decât cele prevăzute.
Potrivit art. 426 C.proc.pen., împotriva hotărârilor penale definitive se
poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a)când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau
când, deși legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a
înștiința instanța despre această imposibilitate;
În acest caz contestaţia în anulare poate fi promovată de către persoana
care a avut calitatea de parte în recurs şi faţă de care procedura de citare
pentru termenul când cauza a fost soluţionată, nu a fost îndeplinită conform
legii.
Potrivit art. 353 C.proc.pen., judecata poate avea loc numai dacă
persoana vătămată și părţile sunt legal citate şi procedura este legal
îndeplinită.
Dacă partea a fost prezentă în apel, dar procedura de citare nu fusese
îndeplinită conform legii, nulitatea a fost acoperită şi partea nu mai poate
invoca acest caz de contestaţie în anulare.
Nu poate constitui motiv de contestaţie întemeiat pe dispoziţiile
art.426 lit.a) C.proc.pen., împrejurarea că partea prezentă la un termen de
judecata în apel nu a mai fost citată pentru termenele ulterioare cu
excepţiile prevăzute de art. 353 alin.(2) C.proc.pen..
S-a apreciat în practica instanţelor judecătoreşti că, dacă pentru
termenul când s-a judecată apelul condamnatul a fost citat la o adresă
greşită, sau numai la una din adresele indicate, contestaţia în anulare,
întemeiată pe acest caz, este admisibilă.
b)când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o
cauză de încetare a procesului penal;
199
Gr.Theodoru, L.Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979,
p.302.
200
V.Dongoroz, S.Kahane, A.George, L.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu, op.cit., vol.II, p.247.

143. 143
c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât celcare a luat
parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de
incompatibilitate;
e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a
inculpatului, când aceasta era obligatorie , potrivit legii;
f)când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a
inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când
legea prevede altfel;
h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă
audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotârâri definitive
pentru aceeași faptă.
§3. Cererea de contestaţie în anulare
Contestaţia în anulare poate fi formulată printr-o cerere scrisă201
făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror.
În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate
cazurile de contestație pe care le invocă, precum și motivele aduse în
sprijinul acestora.
pentru motivele prevăzute în art.386 lit.a)-c) şi e) trebuie să se arate
toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate
motivele aduse în sprijinul acestora.
§4.Termenul de introducere
Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute în art. 426 poate fi
introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face
executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere.
Contestația în anulare pentru cazul prevăzut la art. 426 lit. b) poate fi
introdusă oricând.
Prin urmare, contestaţia poate fi introdusă chiar înainte de începerea
executării şi în orice moment din perioada cuprinsă între rămânerea
201
Deşi legea nu prevede în mod expres, în literatura de specialitate s-a argumentat că cererea trebuie
formulată în scris.

144. 144
definitivă a hotărârii penale şi cel târziu 10 zile de la începerea
executării.202
Contestaţia în anulare formulată pentru cazul prevăzut în art. 426 lit.b)
C.proc.pen., poate fi introdusă oricând de persoana împotriva căreia s-au
formulat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă sau de către procuror.
§5. Instanţa competentă
Contestaţia în anulare se introduce la instanţa care a pronunțat
hotărârea a cărei anulare se cere.
Potrivit acestor dispoziţii, oricărei instanţe care soluţionează cazurile
penale în apel îi revine competenţa de a soluţiona şi contestaţia în anulare.
Contestaţia pentru cazul prevăzut la art.386 lit.b) C.proc.pen. se
introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre.
Ca atare, în acest caz competenţă poate fi şi judecătoria sau tribunalul,
întrucât hotărârile în urma soluţionării în primă instanţă la aceste instanţe,
pot devenit hotărâri definitive.
Participarea aceloraşi judecători la soluţionarea contestaţiei în anulare
nu atrage incompatibilitatea acestora.
Cu toate acestea, în literatura juridică203
există opinia, că ar trebui să se
reţină existenţa unei incompatibilităţi care impune rejudecarea recursului,
după admiterea contestaţiei în anulare de către un alt complet.
Secţiunea a X-a
Procedura de judecată a contestaţiei în anulare
§1. Suspendarea executării
Potrivit art. 430 C.proc.pen., după introducerea contestaţiei în anulare
şi până la soluţionarea acesteia, instanţa sesizată, luând concluziile
procurorului poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.
Suspendarea executării hotărârii se dispune prin încheiere motivată, în
camera de consiliu, fără citarea părţilor.
202
Instanţa va respinge contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art.386 lit.a)-c) şi e)
C.proc.pen., ca inadmisibilă în principiu, dacă a fost introdusă de către persoana împotriva căreia se
face executarea mai târziu de 10 zile de la începerea executării; ICCJ, secţia penală, decizia nr.6626
din 10 noiembrie 2006, în Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006, Ed.Hamangiu, 2007, p.193-
194.
203
Gr.Theodoru, op.cit.,p.855

145. 145
Suspendarea executării se pronunţă până la soluţionarea contestaţiei în
anulare.
Instanţa se poate pronunţa asupra suspendării executării hotărârii şi
odată cu examinare admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare.
Suspendarea executării hotărârii poate fi revocată în cursul judecării
contestaţiei în anulare.
§2. Admiterea în principiu
Legiuitorul a prevăzut o procedură prealabilă anterioară judecăţii
contestaţiei în anulare denumită admitere în principiu.
În cadrul procedurii admiterii în principiu, instanţa verifică, dacă
contestaţia a fost formulată în termenul prevăzut de lege, dacă motivele
invocate se încadrează în cazurile prevăzute de art. 426 C.proc.pen., şi dacă
în sprijinul contestaţiei s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.
Dacă instanţa constată că sunt îndeplinite aceste condiţii, va admite în
principiu contestaţia, fixează termen pentru judecarea în fond a contestaţiei
şi dispune citarea părţilor interesate, prin încheiere.
§3.Procedura de judecare
La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa
ascultând părţile şi procurorul dacă găseşte contestaţia întemeiată,
desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie
de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului, sau la
rejudecarea cauzei după desființare.
Când condamnatul se află în stare de detenţie şi are calitate de parte,
judecarea contestaţiei nu poate avea loc decât în prezenţa acestuia.
În urma dezbaterii, dacă instanţa ajunge la concluzia că cererea este
întemeiată, va dispune prin decizie admiterea contestaţiei în anulare şi
desfiinţarea hotărârii atacate.
Admiterea contestaţiei în anulare are ca efect desfiinţarea hotărârii
instanţei de recurs în tot sau în parte.
Instanţa poate desfiinţa hotărârea numai cu privire la faptele şi
persoanele la care se referă contestaţia, atunci când în cauză există o
pluralitate de fapte şi de persoane.204
Rejudecând apelul, instanţa poate pronunţa orice soluţie, fără a putea
crea o situaţie mai grea decât cea reţinută prin hotărârea anulată.
204
V. Dongoroz, S.Kahane, G.Antoniu, C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu, op.cit.p.259.

146. 146
Secţiunea a XI-a
Revizuirea cauzelor penale
§1. Noţiune
Revizuirea este o cale de atac extraordinară prin care se îndreaptă
erorile de judecată, spre deosebire de contestaţia în anulare prin care se
înlătură erorile de procedură în desfăşurarea judecăţii în recurs.
În soluţionarea cauzelor penale organele judiciare pot comite erori, în
stabilirea corectă a situaţiei de fapt, determinând pronunţarea unor soluţii
nelegale şi netemeinice, având autoritatea de lucru judecat.
În literatura juridică,205
s-a arătat că organele judiciare pot fi induse în
eroare de materialul probator apreciat ca o evidentă expresie a adevărului,
dar care în realitate este fructul unor fraude procesuale mărturii
mincinoase, distrugeri, ascunderi ori substituiri de probe materiale,
înscrisuri false, corupţie procesuală etc. sau rezultatul înşelător al unui
concurs de impresionabile aparenţe şi coincidenţe mai convingătoare decât
orice probe.
§2.Natura juridică
Revizuirea are o natură juridică tipică deosebită de celelalte căi
extraordinare de atac.
În timp ce contestaţia în anulare are în vedere numai greşeli de ordin
procedural, revizuirea se bazează numai pe erori în stabilirea situaţiei de
fapt.
Dat fiind că prin exercitarea acestei căi de atac extraordinare se
urmăreşte o reexaminare în fapt a cauzei penale, în literatura juridică206
revizuirea a fost caracterizată ca fiind o cale de atac de fapt.
Revizuirea a fost caracterizată ca fiind o calea de atac de retrocedare,
întrucât în caz de admitere a cererii, instanţa va pronunţa o nouă hotărâre.
205
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu. Op.cit., p.257, în
N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, Ed.Paideia, Bucureşti, 1998, p.38.
206
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, op.cit., vol.II, p.257.

147. 147
§3.Hotărârile supuse revizuirii
Pot fi atacate pe calea revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive
prin care s-a soluţionat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau
încetarea procesului penal, atât în latura penală, cât şi cu privire la latura
civilă.
Când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane,
revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.
Cum în raport de prevederile art. 452 C.proc.pen. pot fi supuse
revizuirii numai hotărârile judecătoreşti definitive prin care a fost rezolvat
fondul cauzei, printr-o soluţie de condamnare, achitare sau încetare a
procesului penal, rezultă ca obiect al revizuirii nu pot face, sentinţele de
dezinvestire a instanţei, hotărârile prin care se rezolvă o cerere de abţinere,
hotărârile prin care se iau sau se revocă măsurile preventive, încheierile de
şedinţă etc.
§4. Cazurile de revizuire
a) cazul de revizuire prevăzut în art. 453 alin.(1) lit.a) C.proc.pen.,
priveşte descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de
instanţă la soluţionarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii
pronunțate în cauză.
Din redactarea textului, rezultă drept condiţie a revizuirii
descoperirea de noi probe şi nu mijloace de probă necunoscute de instanţă
la soluţionarea cauzei.
Pe calea revizuirii nu este posibilă prelungirea probatoriului pentru
fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă.
Soluţia de admitere a cererii de revizuire şi de achitare a revizuientului
în baza reaudierii martorilor ascultaţi cu ocazia judecăţii în fond şi a
aprecierii acestor probe, s-a apreciat ca fiind greşită.207
Revizuirea nu poate fi soluţionată pe baza unor probe noi care ar
conduce la uşurarea situaţiei sau la agravarea prin schimbarea încadrării
juridice ori prin modificarea pedepsei.208
Asemenea schimbări ale tratamentului juridic aplicat inculpatului sunt
posibile, în alte cazuri de revizuire.
207
C.S.J., secţia penală, decizia nr.361 din 25 ianuarie 2001, B.J.2001, p.314-316, în G.Antoniu,
A.Vlăsceanu, A.Barbu, op.cit.p.394.
208
Trib.Suprem, secţia penală, decizia nr.2487/1974 în RRD nr.4/1975 p.65.

148. 148
S-a decis, că este inadmisibilă cererea de revizuire sprijinită pe apariţia
unor împrejurări noi de natură a înlătura starea de recidivă,209
ori a stabilirii
stării de provocare.210
S-a apreciat că este inadmisibilă cererea de revizuire prin care se tinde
a se dovedi că despăgubirile civile au fost greşit stabilite ca întindere.211
Cazul de revizuire prevăzut în art. 453 alin.(1) lit.b) C.proc.pen. există
atunci când un martor, un expert, sau un interpret a săvârşit infracţiunea de
mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere.
Pentru admiterea cererii de revizuire întemeiată pe acest caz, se cere ca
mărturia mincinoasă să fie determinat pronunţarea unei hotărâri nelegale
nu netemeinice de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului
penal.
Mărturia mincinoasă să fi avut loc în cauza supusă revizuirii şi nu într-
o altă cauză.
Pentru ca mărturia mincinoasă să constituie temei al revizuirii hotărârii
judecătoreşti definitive, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:212
infracţiunea de mărturie mincinoasă să fi fost comisă de către un martor,
expert sau interpret; mărturia mincinoasă să fi condus la pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti nelegale sau netemeinice, definitive; mărturia
mincinoasă să fie dovedită prin mijloace exprese prevăzute de lege.
Mărturia mincinoasă invocată drept temei al revizuirii, în acest caz, nu
se poate dovedi decât prin hotărârea judecătorească sau prin ordonanţa
procurorului, dacă prin această ordonanţă s-a dispus asupra fondului
cauzei.
Legiuitorul foloseşte expresiile potrivit cărora organele arătate „nu
pot” sau „nu au putut” examina fondul cauzei, aceasta întrucât cauzele de
înlăturare a răspunderii penale decesul, amnistia, prescripţia, etc., pot
interveni diferenţiat, fie înainte de începerea noului proces, fie după
declanşarea lui.
Al treilea caz de revizuire există atunci când un înscris care a servit ca
temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul
judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influiențat
soluția pronunțată în cauză.
209
Trib.jud.Braşov, decizia penală nr.806/1969, în RRD nr.2/1970, p.168.
210
Trib. Suprem, secţia penală decizia nr.2663/1971, în RRD nr.6/1976,p.170
211
Trib. Suprem, secţia penală decizia nr.187/1972, în CD din anul 1972, p.466
212
D.V.Mihăilescu, V.Rămureanu, Căile extraordinare în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1970, p.189.

149. 149
Pentru dovedirea acestui caz de revizuire, înscrisul trebuie să fi fost
declarat fals prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului,
dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului cauzei.
Legea nu distinge dacă este sau nu un fals material în înscrisuri
oficiale, un fals intelectual sau este falsificat un înscris sub semnătură
privată.
Constatarea falsului se poate face şi în procedura de revizuire.
Al patrulea caz prevede că revizuirea poate fi cerută când un membru
al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de
cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire
se cere, împrejurare care a influiențat soluția pronunțată în cauză (art. 453
alin.(1) lit.d) C.proc.pen.).
O primă condiţie pentru reţinerea acestui caz de revizuire se referă la
subiectul activ al infracţiunii, care trebuie să aibă calitatea de judecător,
procuror ori persoană care a efectuat acte de cercetare penală în cauza a
cărei revizuire se cere.
Infracţiunea comisă trebuie să fie în legătură cu cauza a cărei revizuire
se cere, în exercitarea sau legătură cu exercitarea atribuţiilor sale
funcţionale.213
Pot fi astfel de infracţiuni, de exemplu, sustragerea unor înscrisuri din
dosar, cercetarea abuzivă, abuzul în serviciu, favorizarea infractorului etc.
Cazul de revizuire mai sus menţionat operează şi atunci când fapta nu
constituie infracţiune datorită existenţei unei cauze care înlătură caracterul
penal al faptei.
Dacă săvârşirea infracţiunii de către organul judiciar în legătură cu
cauza a cărei revizuire se cere nu a determinat pronunţarea unei hotărâri
nelegale ori netemeinice, aceasta nu constituie motiv de revizuire.
Al cincilea caz de revizuire se întemeiază pe existenţa a două sau mai
multe hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia (art. 453
alin.(1) lit.e) C.proc.pen.).
Din analiza textului rezultă drept primă condiţie existenţa a două sau
mai multe hotărâri judecătoreşti definitive penale care dau o rezolvare
fondului cauzei şi nu mai pot fi îndreptate printr-o cale de atac
extraordinară.
Hotărârile judecătoreşti să aibă caracter penal.
Hotărârile trebuie să fie inconciliabile, adică să se excludă una pe
cealaltă.
213
V. Dongoroz, S.Kahane, G.Antoniu, C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu, op.cit.p.267

150. 150
Inconciabilitatea să rezulte din dispozitivul hotărârilor judecătoreşti şi
să se refere la situaţii de fapt şi nu de drept.
Pot fi hotărâri inconciliabile, dacă prin una dintre ele se dispune
condamnarea inculpatului pentru anumite fapte, iar prin altă hotărâre nu se
constată comiterea infracţiuni de complicitate de o altă persoană, la aceeaşi
faptă.
Ultimul caz de revizuire prevăzut de lege, respectiv de art. 453 alin.
(1) lit. f) C.pr.pen., se referă la hotărârea întemeiată pe o prevedere legală
ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă,
în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale
continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii
pronunțate.
Revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive, exclusiv cu
privire la latura civilă, poate fi cerută numai în fața instanței civile, potrivit
Codului de procedură civilă.
§5. Persoanele care pot cere revizuirea
Revizuirea poate fi exercitată, potrivit art. 455 alin.1 lit.a)
C.proc.pen., de oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale
(inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente).
Astfel, inculpatul poate cere revizuirea atât în latura penală cât şi în
latura civilă a cauzei, iar partea vătămată numai în latura penală a cauzei.
Revizuirea este singura cale de atac extraordinară pe care o poate
exercita un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea
acestuia în temeiul art. 455 alin.(1) lit.b) C.proc.pen..
Procurorul poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii.
§6. Cererea de revizuire
În conformitate cu art. 456 alin.(2) C.proc.pen., cererea se face în
scris, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor
de probă în dovedirea acestuia.
Cererea astfel redactată, se adresează instanței care a judecat cauza în
primă instanță.

151. 151
§7. Termenul de introducere a cererii
Prevederile art. 457 C.proc.pen., reglementează diferenţiat termenul
de introducere a cererii de revizuire, după cum cererea este introdusă în
favoarea condamnatului sau în defavoarea condamnatului, a celui achitat
sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal.
Cererea de revizuire în favoarea condamnatului poate fi introdusă
oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului,
cu excepția cazului prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f) C.pr.pen. (hotărârea
s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională
după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele
încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi
remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate;) când cererea de
revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării deciziei
Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Termenul de introducere a cererii de revizuire în defavoarea
condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul
penal este conform art. 457 alin.(2) C.proc.pen., de 3 luni şi se calculează:
a)în cazurile prevăzute de art. 453 alin. (l) lit. b)-d), când nu sunt
constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările
au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta
a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se
poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data
producerii acestora;
b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt
constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost
cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la
data rămânerii definitive a hotărârii penale;
c) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când
hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face
cererea.
Revizuirea în defavoarea inculpatului achitat sau faţă de care s-a
încetat procesul penal, nu se poate face dacă a intervenit o cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului
penal.

152. 152
§8. Instanța competentă
Competentă să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat
cauza în primă instanță. Când temeiul cererii de revizuire constă în
existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, competența se determină
potrivit dispozițiilor art. 44 (competența în caz de reunire a cauzelor).
Dacă după pronunţarea hotărârii definitive supuse revizuirii au
intervenit modificări ale competenţei materiale ori după calitatea
persoanei, competenţa de soluţionare a cererii de revizuire aparţine
instanţei competente să judece cauza în primă instanţă la data sesizării,
adică instanţei care a devenit competentă să judece cauza în primă instanţă
în urma modificării legislative.214
Compunerea completului de judecată care soluţionează cererea de
revizuire, este cea prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în primă
instanţă.
Judecătorii care au soluţionat şi pronunţat hotărârea supusă revizuirii
nu devin incompatibili de a participa la judecarea cererii de revizuire,
deoarece revizuirea constituie o cale de atac extraordinară de retractare
bazată pe fapte şi împrejurări necunoscute la judecata anterioară şi deci
asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat.215
§9. Admiterea în principiu
Examinarea în principiu a cererii de revizuire implică verificarea
condiţiilor prevăzute de lege, în camera de consiliu, fără citarea părților.
Instanța examinează dacă:
a)cererea a fost formulată în termen și de o persoană din cele
prevăzute de art. 455;
b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2)
și (3);
c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor
penale;
214
N. Volonciu, op.cit., p.358
215
V. Dongoroz, S.Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.Stănoiu, Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală roman, op.cit., p.153.

153. 153
d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea
nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost
judecată definitiv;
e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea
conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce
permit revizuirea;
f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței
dispuse potrivit art. 456 alin. (4).
Dacă instanța constată că sunt îndeplinite condițiile enumerate mai
sus, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire. În
cazul în care instanța constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege,
dispune prin sențință respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.
Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat,
sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut
revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin excepție de la
dispozițiile art. 16 alin.(1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul,
iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanța va
hotărâ potrivit dispozițiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător.
Dacă, instanţa va admite în principiu cererea de revizuire, incheierea
prin care a dispus această măsură este definitivă. Sentința prin care s-a
respins cererea de revizuire este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea
la care se referă revizuirea.
§10. Măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu
Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire instanţa poate
suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii,
prin încheiere. Încheierea poate fi atacată cu contestație în 48 de ore de la
pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă.
Contestația formulată de procuror este suspensivă de executare.
Suspendarea executării hotărârii va dura până la soluţionarea cererii de
revizuire.
Dacă cererea de revizuire a fost făcută în defavoarea celui achitat sau a
celui faţă de care s-a încetat procesul penal, instanţa de revizuire poate lua
oricare dintre măsurile preventive dacă sunt întrunite condiţiile legale.
În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenţa
unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost
pronunţate se reunesc în vederea rejudecării.

154. 154
§11. Procedura de rejudecare după admiterea în principiu
Rejudecarea cauzei în fond, reprezintă a doua etapă în soluţionarea
cererii de revizuire, condiţionată de admiterea în principiu, desfăşurându-se
potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa, dacă găseşte necesar, administrează
din nouă probele care au fost efectuate în cursul primei judecăţi sau cu
ocazia admiterii în principiu a cererii de revizuire.
Procedura de rejudecare a cauzei poate avea o formă restrânsă şi o
formă mai dezvoltată.216
Forma restrânsă a rejudecării cauzei în fond are loc atunci când
eroarea judiciară este evidentă şi dovedită încă de la examinarea în
principiu a cererii de revizuire.
În acest caz, după concluziile revizuienţilor, ale intimaţilor şi ale
procurorului instanţa procedează în aceeaşi şedinţă de judecată, mai întâi la
admiterea în principiu şi apoi la soluţionarea cauzei în fond, printr-o nouă
hotărâre, anulându-se hotărârea definitivă atacată cu revizuire.
În acest caz se pronunţă o singură sentinţă prin care se admite în
principiu revizuirea şi se dă o nouă soluţie de fond a cauzei.
În funcţie de datele cauzei, instanţa poate dispune restituirea amenzii
plătite şi a averii confiscate, precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel
în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le suporte, iar pentru
cei condamnaţi la pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă,
restituirea cotei făcută venit la bugetul de stat şi calcularea ca vechime şi
continuitate în muncă a duratei pedepsei executate.
Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o
respinge.
Sentinţele prin care instanţa se pronunță asupra cererii de revizuire,
după rejudecarea cauzei, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la
care se referă revizuirea.
§12. Recursul în interesul legii
Codul de procedură penală din anul 1936, prevedea recursul în
interesul legii ca formă a recursului extraordinar pentru uniformizarea,
interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală.
216
Gr. Theodoru, op. cit., p.876

155. 155
Recursul în interesul legii a fost desfiinţat în anul 1949, în locul său
fiind introdusă cererea de îndreptare, transformată apoi în recurs în
supraveghere, cale de atac care avea efect şi asupra părţilor din proces.217
Prin Legea nr.5/1952 pentru organizarea judecătorească, plenul
Tribunalului Suprem a fost investit cu dreptul de a adopta decizii de
îndrumare, în vederea „aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată”.
Această prevedere a fost înscrisă în Constituţia din 1965 şi apoi în
Legea nr.58/1968 pentru organizarea judecătorească.
Prin Legea nr.56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie s-a dat în
competenţa acesteia de a judeca şi soluţiona recursurile în interesul legii,
iar prin Legea nr.45/1993 s-a introdus în Codul de procedură penală de la
1969 art.4142
care prevedea recursul în interesul legii ca o cale
extraordinară de atac, fiind înlăturat dreptul instanţei supreme de a emite
decizii de îndrumare.
Recursul în interesul legii se exercită de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la
cererea ministrului justiţiei, precum şi a colegiilor de conducere ale Înaltei
Curți de Casație și Justiției, curţilor de apel, precum și a Avocatului
Poporulu
Înalta Curte, se pronunţă prin decizie. Deciziile se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I şi sunt obligatorii pentru instanţe.
217
Gr.Theodoru, op.cit., p.882

156. 156
Titlul III
EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE
Capitolul I
Aspecte şi dispoziţii generale privind executarea
hotărârilor penale
Secţiunea I
Punerea în executare a hotărârilor penale definitive
Săvârşirea unei infracţiuni conduce la naşterea unui conflict de drept
penal substanţial care, la rândul său, determină declanşarea unui proces
penal, ceea ce implică naşterea unui raport juridic procesual penal.
Este ştiut faptul că procesul penal cuprinde trei faze: faza urmăririi
penale, faza judecăţii, faza punerii în executare a hotărârilor penale de
condamnare rămase definitive.
Punerea în executare a unei hotărâri definitive de condamnare are o
importanţă deosebită atât pentru opinia publică dar şi pentru organele
competente în acest caz.
Caracterul autonom al acestei faze rezidă şi din anumite aspecte care o
individualizează în raport cu alte activităţi judiciare ori extrajudiciare de
executare efectivă a pedepsei.
În literatura de specialitate opinia dominantă este aceea că punerea în
executare a hotârârii constituie o fază distinctă a procesului penal pentru că
obiectul său este deosebit în raport de cel pe care şi-l propune urmărirea
penală şi judecata218
. Faza procesuală a punerii în executare se plasează
după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti penale şi debutează prin
primele activităţi judiciare pe care le întreprinde la instanţa de executare,
judecătorul delegat cu efectuarea punerii în executare 2
. Există şi opinia că
218
V. Dongoroz s.a., op. cit., vol. II, p.299
2 N. Volonciu , op. cit., p. 377
3 T. Pop, op.cit., p. 3
4 V. Dongoroz s.a., op.cit.,vol. II, p. 298.

157. 157
normele privind executarea hotărârilor penale aparţin dreptului
penitenciar3
. Apreciem corect punctul de vedere, potrivit căruia activitatea
de punere în executare a hotărârilor penale, rămase definitive, constituie o
fază autonomă, care se plasează în afara procesului penal. Procedura
executării hotărârilor penale definitive se limitează la normele care
reglementează modalităţile de punere în executare a dispoziţiilor din
hotărârile penale definitive. Autonomia fazei punerii în executare a
hotărârilor penale este determinată de anumite aspecte specifice ce
caracterizează raporturile juridice procesual penale ca: obligativitatea,
executabilitatea, jurisdicţionalitatea şi continuitatea4
.
Secţiunea a II-a
Caracterul executoriu al hotărârii penale
§1.Momentul în care hotărârile judecătoreşti
penale rămân definitive
Hotărârile judecătoreşti penale devin executorii din momentul
rămânerii lor definitive. Fixarea în timp a momentului la care rămân
definitive hotărârile instanţelor penale este dată în art. 551 și art. 552 C.
proc. pen.
a) Rămânerea definitiva a hotararii primei instante
Potrivit art.551, hotărârile primei instanţe rămân definitive:
1) la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestației şi nici
apelului;
2) la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestației:
a) cand nu s-a declarat apel sau contestație în termen;
b) cand apelul, sau după caz, contestația declarată a fost retrasă
înăuntrul termenului;
3) la data retragerii apelului sau, după caz, a contestației, dacă aceasta
s-a produs dupa expirarea termenului de apel sau de introducere a
contestației;
4) la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz,
contestația.

158. 158
b) Ramânerea definitiva a hotărârii instanţei de apel și a
hotărârii pronunțate în calea de atac a contestației
Potrivit art. 552 C. proc. pen., hotărârile instanţei de apel rămân
definitive la data pronunțării, atunci când apelul a fost admis și procesul a
luat sfârșit în fața instanței de apel.
Hotărârea pronunțată în calea de atac a contestației rămâne definitivă
la data pronunțării acesteia,atunci când contestația a fost admisă și procesul
a luat sfârșit în fața instanței care o judecă.
§2. Instanţa de executare
Potrivit art. 553, hotărârea instanţei penale rămasă definitivă la prima
instanţă de judecată sau la instanța ierarhic superioară ori la instanța de
apel, se pune în executare de către prima instanţă de judecată.
Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte Casaţie şi
Justiţie, se pun în executare, după caz, de către Tribunalul Bucureşti sau de
tribunalul militar. Când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei de apel
sau în fața instanței ierarhic superioare, aceasta trimite instanţei de
executare un extras din aceea hotărâre, cu datele necesare punerii în
executare, în ziua pronunţării hotărtării de către instanţa de apelsau, după
caz, de către instanța ierarhic superioară.
§3. Judecatorul delegat cu executarea
Actele de punere în executare a hotărârilor penale definitive sunt aduse
la îndeplinire de un judecător delegat cu executarea.
Acest judecător acţionează în numele instanţei de executare, face parte
din corpul de judecători şi este împuternicit în baza unei delegaţii speciale
de a efectua punerea în executare a dispoziţiilor penale. Potrivit art. 554
alin. (2) C. proc. pen., judecătorul delegat poate sesiza instanţa de
executare, care va proceda potrivit dispozițiilor art. 597 și 598 (procedura
la instanța de executare; contestația la executare).
Atribuţiile judecătorului delegat cu executarea nu coincid cu cele ale
judecătorului delegat la locul de detenţie, potrivit dispozițiilor legale
privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal.
Potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor
judecătoreşti1
, judecătorii delegaţi au următoarele atribuţii:

159. 159
- urmăresc şi controlează modul în care se se emit şi comunică mandatele
de executare şi supraveghează luarea tuturor măsurilor pentru ducerea la
îndeplinire a acestora, precum şi a celorlalte dispoziţii din hotărârile
penale;
- iau măsuri pentru rezolvarea tuturor cererilor ivite în cursul executării;
- urmăresc ţinerea evidenţei amânărilor şi întreruperilor de executare a
pedepsei închisorii , a detenţiunii pe viaţă şi a măsurii educative a
internării într-un centru de reeducare şi iau măsuri pentru emiterea
adreselor de revenire;
- sesizează instanţa de executare în cazul în care, cu prilejul punerii în
executare a hotărârii sau în cursul executării, se iveşte vreo nelămurire
ori împiedicare;
- închid poziţiile din registrul de executări penale;
- informează conducerea instanţei despre întârzierile nejustificate în
executarea hotărârilor;
- verifică păstrarea în bune condiţii a dosarelor şi a lucrărilor de
executări;
- rezolvă corespondenţa aferentă activităţii de punere în executare a
hotărârilor penale219
.
Secţiunea a III- a
Modalităţi de punere în executare a
hotărârilor penale definitive
§ 1. Punerea în executare a pedepselor principale
Pedeapsa închisorii si pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în
executare prin emiterea mandatului de executare, emis de judecătorul
delegat al instanţei de executare în ziua rămânerii definitive a hotărârii la
instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului prevazut în art.
555 alin. (1) și 556.
Mandatul de executare se emite de instanţa de executare, se
întocmeşte în trei exemplare si cuprinde: denumirea instanţei de executare,
data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numărul si data
hotărârii care se execută, denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa
pronunţată, textul de lege aplicat, timpul reţinerii si arestării preventive,
219
Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti a fost publicat în M.Of. nr.
958/28.10.2005

160. 160
ordinul de arestare si de deţinere, semnatura judecătorului delegat, ştampila
instanţei de executare.
În cazul în care cel condamnat se afla în stare de libertate, odată cu
emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei
detenţiunii pe viată, judecătorul delegat emite şi un ordin prin care
interzice condamnatului să părasească ţara. Ordinul se întocmeşte în trei
exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii,
datele privitoare la persoana condamnatului, pedeapsa pronunţată
împotriva acestuia, numărul şi data hotărârii de condamnare, denumirea
instanţei care a pronunţat-o, numărul mandatului de executare a pedepsei
emis pe numele condamnatului, dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării,
semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare.
Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare, se trimit
doua exemplare organului de poliţie, când condamnatul este liber,
comandantului locului de deţinere, când condamnatul este arestat sau
comandantului unităţii militare unde condamnatul face serviciul militar.
Pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de părăsire a ţării, se
trimite de îndată câte un exemplar organului competent să elibereze
paşaportul şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră.
Pe baza mandatului de arestare, organul de poliţie procedează la
arestarea condamnatului.
Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la
locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt
exemplar al mandatului de executare.
În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei
hotărâri definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în
domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în
sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al
acesteia.
Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul de arestare nu este
găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces - verbal şi ia
măsuri pentru darea în urmărire generală, precum şi pentru darea în
consemn la punctele de trecere a frontierei.
Pe baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele în drept
refuză celui condamnat eliberarea paşaportului sau dupa caz procedează la
ridicarea acestuia si iau măsuri pentru darea condamnatului în consemn la
punctele de trecere a frontierei. În cazul în care condamnatul a părăsit
teritoriul statului român, existând informaţii în acest sens, organele de
urmărire vor înştiinţa instanţa care a emis mandatul de executare a

161. 161
pedepsei închisorii în vederea emiterii unui mandat european de arestare
conform Legii nr. 302/2004 prvind cooperarea judiciară internaţională
modificată prin Legea nr. 224/2006.
§ 2. Obiecţii privind identitatea
Dacă persoana faţă de care se efectuează executarea mandatului ridică
obiecţii în ce priveşte identitatea se procedează potrivit dispoziţiilor art.
153 care se aplică în mod corespunzător.
Condamnatul va fi condus în faţa instanţei locului unde a fost găsit,
care, dacă este necesar, cere relaţii judecătorului care a emis mandatul.
Instanţa poate dispune punerea în libertate a persoanei ce ridică obiecţiuni,
prin încheiere, până la soluţionarea obiecţiunilor. Ulterior punerii în
executare sunt aplicabile dispoziţiile art. 598 alin. (1 ) lit. b) C. proc. pen.
privind contestaţia la executare.
§ 3. Punerea în executare a amenzii penale (art. 559)
Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună
recipisa de plată integrală a amenzii, la instanţa de executare, în termen de
3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Când cel condamnat se găseşte în imposibilitate de a achita integral
amenda în termenul de 3 luni, la cererea condamnatului, instanţa de
executare va putea dispune eşalonarea amenzii pe cel mult 2 ani, în rate
lunare.
În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată în întregime sau de neplată
a unei rate, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din
dispozititiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în
vederea executării amenzii potrivit dispoziţiilor legale privind executarea
silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii.
§4. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărârea penală
Codul de procedură penală reglementează în art. 579-581 trei
modalităţi distincte de punere, în executare a dispoziţiilor civile, după cum
acestea se referă la:
restituirea lucrurilor sau valorificarea celor neridicate;
declararea unui înscris ca fiind fals;
despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare cuvenite părţilor.

162. 162
Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se
află în păstrare sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face
de către judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri
persoanei în drept. În acest scop se face încunoştiinţarea persoanelor cărora
urmează a li se restitui lucrurile. Acestea au obligaţia de a se prezenta
pentru primirea lucrurilor în cel mult 6 luni de la încunoştiinţare. Dacă
persoanele chemate nu se prezintă în termen, lucrurile trec în patrimoniul
statului. Instanţa constată neprezentarea prin încheiere, dispunând prin
acelaşi act predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica
potrivit dispoziţiilor legale.
Este posibil, ca procedura de mai sus să nu se poată realiza, deoarece
instanţa nu cunoaşte persoanele cărora trebuie să le restituie lucrurile şi
deci nu a făcut încunoştiiţările impuse de lege. În acest caz dacă la
epuizarea unui termen de 6 luni de când hotărârea a rămas definitivă,
nimeni nu a reclamat predarea lucrurilor, acestea trec în patrimoniul
statului, instanţa procedând în aceleaşi condiţii care s-au arătat anterior.
Restituirea lucrurilor poate interveni în cursul urmăririi penale. În
această situaţie dispoziţia este luată de procuror cu respectarea tuturor
prevederilor aplicabile şi pentru instanţă.
Dispoziţiile hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals, în
totul sau în parte, se pune în executare de către judecătorul delegat. Se face
menţiunea despre falsitatea actului pe fiecare pagină a acestuia în caz de
anulare totală, sau numai pe paginile care conţin falsul în caz de anulare
parţială. Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei.
Uneori este necesar ca despre înscrisul fals să se facă menţiune şi în
scriptele unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 c.pen. În asemenea
situaţii, în vederea realizării menţiunii, instanţa trimite organizaţiei o copie
de pe hotărâre.
Cei interesaţi pot cere eliberarea unei copii de pe înscrisul sub
semnătură privată care a fost declarat falsificat. Instanţa dispune eliberarea
copiilor numai când constată existenţa unui interes legitim făcând pe
paginile înscrisului menţiunile corespunzătoare care atestă falsitatea
actului.
În aceste condiţii, instanţa dispune şi restituirea înscrisurilor oficiale
parţial falsificate. Înscrisul oficial declarat fals în integritatea sa nu se
restituie.
Problema desfiinţării totale sau parţile a unui înscris poate ridica
probleme teoretice şi practice dintre care unele au fost abordate în doctrină.

163. 163
Aastfel, s-a arătat ca în cazul desfăşurării unei urmăriri penale în
legătură cu o infracţiune de fals în înscrisuri, când se scoate de sub
urmărire penală în baza art. 10 lit.b1
C.pr.pen. de la1969, este posibilă atât
dispunerea desfiinţării totale sau parţiale a înscrisului cât şi menţinerea
acestuia.
Deşi în mod obişnuit desfiinţarea înscrisului constituie un mod de
reparare civilă, măsura poate avea în unele situaţii o natură juridică
specială. De exemplu, este posibil ca în legătură cu falsificarea unui înscris
să nu existe parte civilă şi nimeni să nu pretindă desfiinţarea actului. Chiar
şi într-o asemenea situaţie instanţa urmează din oficiu să dispună
desfiinţarea înscrisului întrucît el prezintă pericol prin posibilitatea
eventualei lui folosiri sau încercări de folosire ulterioară.
În mod obişnuit efectele soluţiei date acţiunii civile sunt limitate la
părţile din proces, acest lucru fiind valabil şi în cazul desfiinţării unui
înscris. În cazul special la care ne-am referit, efectele desfiinţării se produc
erga omnas, întrucît capacitatea actului de a avea consecinţe juridice
trebuie înlăturaă complet faţă de orice persoană, indiferent dacă a fost sau
nu parte în proces.
În literatura de specialitate s-a arătat, că desfiinţarea unui înscris
trebuie dispusă chiar dacă actul a fost distrus, s-a pierdut ori nu poate fi
produs din orice motiv. S-a justificat aceasta prin faptul că desfiinţarea nu
se referă la existenţa fizică a înscrisului ci la capacitatea sa de a produce
efecte juridcie, fiind posibil ca ulterior actul să se găsească, să apară într-o
formă reconstituiă, să se producă o copie, fotocopie, etc.
Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la
cheltuielile de judecată cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile220
.
Secţiunea a IV-a
Punerea în executare a pedepselor
complementare (art. 562 - 565)
a) interzicerea exercitării unor drepturi
Potrivit art. 55 din Cod penal sunt pedepse complementare:
interzicerea unor drepturi, degradarea militară și publicarea hotărârii de
condamnare.
Pedeapsa complimentară a confiscării averii a fost abrogată prin
dispoziţiile Legii 140/1996, pentru modificarea şi completarea Codului de
220
Nicolae Volonciu – Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Editura Paideia, 1997

164. 164
procedura penala de la 1969, modificare ce a determinat şi abrogarea
referitoare la punerea în executare a acestei pedepse, prin Legea 141/1996.
Potrivit art. 66 C.pen., pedeapsa interzicerii unor drepturi constă în
interzicerea exercitării pe o perioadă de 5 ani a următoarelor drepturi:
a)dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții
publice;
b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de
stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părintești;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de
a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii;
h) dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de
instanță;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane
juridice de drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai
acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane,
stabilite de instanță ori de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuința,locul de muncă școala sau alte
locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de
instanța de judecată.
Este de remarcat faptul că interzicerea exercitării unui anumit drept
presupune sau implică interzicerea exercitării altui drept. De exemplu,
interzicerea dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității
de stat implică și interzicerea dreptului de a fi ales în autoritățile publice
sau în orice alte funcții publice.
Potrivit art.562, pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se
pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat al instanţei de
executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii consiliului local în a
cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul precum şi organului
care supraveghează executarea acestor drepturi. S-a apreciat în practica

165. 165
instanţelor judecătoreşti că pedepsele accesorii nu trebuie puse în
executare, întrucât condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept
interzicerea tuturor drepturilor care formează conţinutul pedepsei. Având
în vedere hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Sabou
şi Pârcălab c. României 221
instanţele au obligaţia să facă aplicarea
prevederilor art. 55 și art. 66 C. pen., sau într-o altă opinie prevederile art.
55, art. 66 lit. a) C. pen., referitoare la drepturile de a fi ales şi art. 66 lit.
b) C.pen., referitor la dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat. Executarea pedepsei complementare presupune o durată
a executării pedepsei, ceea ce înseamnă că executarea pedepsei începe într-
un anumit moment şi se termină într-un alt moment adică începe după
executarea pedepsei închisorii după graţierea totală sau a restului de
pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei.
b) Punerea în executare a pedepsei degradării militare
Potrivit art.69 alin.(1) C.pen., pedeapsa degradării militare constă în
pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.
Aplicarea acestei pedepse este obligatorie pentru condamnaţii militari
şi rezervişti, dacă pedeapsa principală stabilită este mai mare de 10 ani sau
detenţiunea pe viaţă şi este faculattivă în cazul condamnaţilor militari şi
rezervişti care au săvârşit infracţiuni cu intenţie, dacă pedeapsa principală
stabilită este de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani.
Potrivit art. 564, pedeapsa degradării militare se pune în executare prin
trimiterea unei copii de pe extrasul hotărârii de condamnare comandantului
unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului
centrului militar în a cărui rază teritorială domiciliază cel condamnat.
Secţiunea a V-a
Punerea în executare a măsurilor de siguranţă
a) Punerea în executare a obligării la tratament medical
Potrivit art. 109 C. pen., măsura de siguranţă a obligării la tratament
medical se dispune atunci cănd făptuitorul, din cauza unei boli, a
intoxicării cronice cu alcool, stupefiante ori alte asemenea substanţe,
prezintă pericol pentru societate.
221
C.E.D.O. , cauza Sabou şi Pârcălab c. României, hotărârea din 28 septembrie 2004, M.Of. nr. 484
din 8 iunie 2005

166. 166
Prin punerea în executare a acestei măsuri se urmăreşte înlăturarea
unor stări de pericol, prevenirea comiterii unor infracţiuni de către o serie
de inculpaţi.
Punerea în executare are loc prin comunicarea unei copii de pe
dispozitivul hotărârii şi a unei copii de pe raportul medico-legal, direcţiei
sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a
luat această măsură.
La luarea masurii la tratament medical, persoana la care se referă
masura trebuie să fie examinată şi de un medic specialist desemnat de
aceasta ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei de judecată, iar la data
rămânerii definitive a hotărârii şi direcţiei sanitare.
De asemenea, instanţa de executare comunică persoanei faţă de care
s-a luat măsura, că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară
stabilită, atrăgându-i atenţia că, în caz contrar, se va dispune internarea
medicală.
Dacă măsura obligării la tratament medical însoţeşte pedeapsa
închisorii sau a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare
de reţinere, comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii şi a raportului
medico-legal se face către administraţia locului de deţinere.
Potrivit art.430, unitatea sanitară are anumite obligaţii faţă de cel
care a fost obligat la această măsură pentru ca acesta să fie redat societăţii.
De asemenea, unitatea sanitară are obligaţia să informeze instanţa cu
privire la prezenţa condamnatului la tratament sau, în caz contrar, să
solicite revocarea acestei măsuri.
b) Inlocuirea tratamentului medical
În cazul înlocuirii acestei măsuri instanţa de executare va dispune
efectuarea unui raport medico - legal cu privire la starea de sănătate a
persoanei fată de care este luată măsura.
Dupa primirea raportului medico - legal si a concluziilor medicului
de specialitate instanţa va asculta concluziile procurorului, ale persoanei
faţă de care este luată măsura de siguranţă şi apărătorul acesteia, precum si
ale expertului şi medicului specialist, dispunând fie înlocuirea
tratamentului fie internarea medicala.Măsura de siguranţă a obligării de
tratament medical poate fi înlocuită cu măsura de siguranţă a internării
medicale, în cazul agrăvării situaţiei medicale a bolnavului sau în cazul
nerespectării de către acesta a tratamentului medical, doar cu avizul
comisiei medicale competente conform art. 162 alin. 4 C.proc.pen.
Competenţa de rezolvare a înlocuirii sau încetării internării medicale

167. 167
revine judecătoriei. Asistenţa judiciară este obligatorie. Persoana obligată
la tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată de un medic
specialist desemnat de aceasta.
c) Punerea în executare a internării medicale
Potrivit art. 110 C.pen., măsura de siguranţă a internării medicale se
poate lua atunci când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află
într-o stare care prezintă pericol pentru societate.
Pentru punerea în executare a acestei măsuri, instanţa de executare
comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare, şi o copie de
pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia
locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.
Primind comunicarea, direcţia sanitară este obligată să efectueze
internarea şi să încunoştinţeze de îndată instanţa de executare. După
primirea formelor de executare de la instanţa de executare, direcţia
sanitară judeţeană este obligată să stabilească unitatea unde va fi internată
persoană faţă de care s-a luat măsura de siguranţă şi să comunice instanţei
de executare care este aceea unitate sanitară. Judecătorul delegat în a cărei
circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic , dar nu mai târziu
de 6 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop,
judecătorul delegat dispune efectuarea unui raport cu privire la starea de
sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale şi,
după primirea acestuia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se
află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau
încetării măsurii.
Secţiunea a VI-a
Executarea altor măsuri de siguranţă
a) Punerea în executare a interzicerii ocupării unei funcţii sau
exercitării unei profesii
Potrivit art. 111 C.pen, măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii
sau profesii se poate dispune împotriva celui care a săvârşit o faptă datorită
incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru
ocuparea unei funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte
ocupaţii.
Pentru punerea în executare a acestei măsuri, instanţa de executare,
în conformitate cu dispoziţiile art.436, comunică o copie de pe dispozitivul
hotărârii organului competent să ia această măsură.

168. 168
Acest organ poate fi, de exemplu, atunci când măsura de siguranţă
vizează un medic, direcţia sanitară judeţeană în a cărei rază teritorială se
află unitatea sanitară în care îşi desfăşoară activitatea medicul.
b) Punerea în executare a interzicerii de a se afla în anumite
localităţi
Când persoana condamnată la pedeapsa închisorii a mai fost
condamnată anterior pentru alte infracţiuni, dacă instanţa constată că
prezenţa acestuia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte
localităţi constituie un pericol grav pentru societate, poate lua faţă de
acesta şi măsura interzicerii de a se afla în localitatea sau în alte locuri
anume determinate prin hotărârea judecătorească definitivă de
condamnare.
Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite locuri se
poate lua şi odată cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi
localitatea.
În acest sens, interzicerea de a nu se afla în anumite locuri se poate
dispune numai după rămânerea definitivă a hotărârii, în vreme ce obligarea
de a nu părăsi localitatea este o măsură procesuală proprie putând fi luată,
în faza de urmărirea penală, pe cel mult 30 zile, fie în faza de judecată până
la soluţionarea cauzei.
Potrivit art.436, această măsură se pune în executare prin
comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii de condamnare,
organului îndreptăţit să execute această măsură. Organul îndreptăţit este
organul de poliţie din localitatea în care este interzisă prezenţa
făptuitorului. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite
localităţi poate fi amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să
asigure executarea acestei măsuri, în caz de boală sau pentru orice alt
motiv care justifică amânarea sau întreruperea. Nerespectarea măsurii de
siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi constituie
infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art.
271 C.pen.
c) Punerea în executare a măsurii expulzării
Măsura expulzării constă în interzicerea cetăţeanului străin sau
persoanei fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării noastre şi
care a comis o infracţiune.
Dacă măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte pedeapsa închisorii,
aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei.

169. 169
Pentru executarea acestei măsuri instanţa de executare va proceda
diferit, după cum măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte sau nu
pedeapsa închisorii.
Astfel, cînd prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a
luat măsura de siguranţă a expulzării, se va face menţiune în mandatul de
executare a pedepsei închisorii, că la data liberării condamnatului, acesta să
fie predat organului de poliţie care va proceda la executarea expulzării (
art.438 alin.1).
Când măsura expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii,
comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliţie imediat
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
In vederea punerii în executare a măsurii expulzării organul de
poliţie poate pătrunde în domiciliu sau reşedinţa unei persoane fără
învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea
reprezentantului legal al acesteia.
Dacă există motive serioase de a se crede că persoanele în cauză
riscă să fie supuse la tortură în cazul în care urmează să fie expulzate,
măsura de siguranţă a expulzării nu va mai fi dispusă.Conform art. 91 din
O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de şedere al străinului încetează de drept la
data la care a fost dispusă măsura expulzării, iar instanţa de judecată poate
dispune ca străinul să fie luat în custodie publică, până la efectuarea
expulzării, fără ca perioada acestei măsuri să depăşească doi ani. Dacă
străinul nu posedă document de trecere a frontierei de stat sau mijloace
financiare suficiente, Autoritatea pentru Străini solicită eliberarea
documentelor de călătorie misiunilor diplomatice şi consulare ale statului
al cărui cetăţean sau rezident este condamnatul. În cazul în care măsura
expulzării nu poate fi pusă în executare în termen de 24 de ore, străinul va
fi luat în custodie publică, prin dispoziţia Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Bucureşti. Executarea proriu-zisă a expulzării are loc prin
îndepărtarea străinului cu escortă de pe teritoriul ţării. Persoana supusă
extrădării are posibilitatea de a formula contestaţie la executare. Conform
art. 6 din Legea nr. 122/2006 împotriva solicitantului de azil nu pot fi luate
măsuri de expulzare, extrădare sau de returnare forţată de la frontieră ori de
pe teritoriul României cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 44 din Legea
nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.

170. 170
d) Executarea confiscării speciale
Procedura de executare a confiscării speciale presupune, potrivit art. ,
ca lucrurile confiscate să fie predate organelor în drept a le prelua574 sau
potrivit altor dispoziţii legale.
Atunci când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se
face în prezenţa procurorului sau a judecătorului, încheindu-se în acest
sens un proces verbal care se va depune la dosarul cauzei.
e) Punerea în executare a interdicţiei de a reveni în locuinţa
familiei pe o perioadă determinată
Interzicerea de a reveni în locuinţa familiei se poate dispune la cererea
persoanei vătămate în ipoteza în care se constată că prezenţa în locuinţă a
persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an pentru
infracţiuni de lovire sau alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice
ori psihice săvârşite asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav
pentru ceilalţi membri ai familiei.
Prin membri de familie se înţelege, potrivit art. 177 C.pen., soţul sau
ruda apropiată dacă aceasta din urmă locuieşte sau gospodăreşte împreună
cu faptuitorul.
Măsura de siguranţă poate fi luată pe o durată de cel mult 2 ani.
Pentru punerea în executare a acestei măsuri, instanţa de executare va
comunica o copie de pe dispozitivul hotărârii, organului în drept să aducă
la îndeplinire această măsură şi să supravegheze executarea ei.
Organul în drept este organul de poliţie în a cărui rază teritorilaă se
află familia celui condamnat la această măsură.
Dacă pedeapsa închisorii se execută într-un loc de detenţie, se va
face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii să i se pună
în vedere celui condamnat că la data liberării se va prezenta la organul de
poliţie.

171. 171
Capitolul II
Procedurile de rezolvare a incidentelor ivite în
cursul executării hotărârilor penale definitive
Secţiunea I
Cazuri de schimbare în executarea unor pedepse
§1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere
În cursul executării pedepsei se pot ivi anumite împrejurări de natura
a schimba modul de executare a pedepsei.
Potrivit art. 96 C.pen., dacă în cursul termenului de încercare cel
condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o
condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă
suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei
care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, iar dacă
se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de
pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la
rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii
chiar după expirarea termenului de încercare, suspendarea condiţionată a
executării pedepsei se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile
privitoare la concursul de infracţiuni sau recidivă.
Competenţa de a dispune revocarea sau anularea suspendării
condiţionate a executării pedepsei şi a suspendării executării sub
supraveghere aparţine instanţei care judecă sau care a judecat în primă
instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea. Sesizarea
instanţei competentă se poate face din oficiu sau la cererea procurorului
(art. 583 alin. 1 C.proc.pen.).
Instanţa poate dispune în situaţia în care condamnatul nu îndeplineşte
măsurile de supraveghere prevăzute de lege, ori obligaţiile stabilite de
instanţă, fie revocarea suspendării, fie prelungirea termenului de încercare
stabilit iniţial, cu cel mult 3 ani. În situaţia în care instanţa, constată
neîndeplinirea măsurilor de supraveghere şi a dispus prelungirea
termenului de încercare, iar condamnatul a continuat să le încalce, va putea

172. 172
dispune, revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate şi
executarea acesteia în regim de detenţie.
Dacă până la expirarea termenului de încercare nu au fost respectate
obligaţiile civile prevăzute în art. 93 din Codul penal, partea interesată sau
procurorul poate sesiza instanţa care a pronunţat în primă instanţă
suspendarea, în vederea revocării suspendării executării pedepsei ( art. 583
alin. 2 C. proc. pen.).
§2. Liberarea condiţionată
a) Aspecte introductive
Concepută ca un substitutiv al pedepsei închisorii pentru o parte a
acesteia, funcţionând ca un mijloc de stimulare a condamnatului cu bună
purtare şi deci ca măsură de individualizare a pedepsei închisorii în faza
executării acesteia, liberarea condiţionată a fost reglementată în cadrul unei
institutii aparte încă la începutul secolului trecut.222
Liberarea condiţionată constă în punerea în libertate a condamnatului
din locul de deţinere înainte de executarea în întregime a pedepsei
închisorii,sub condiţia ca el sa nu săvârşească din nou o infracţiune până la
împlinirea duratei pedepsei.
În dreptul român, liberarea condiţionată a fost introdusă prin Legea de
organizare a închisorilor din 1874, însă numai pentru minori, cu caracter de
generalitate fiind introdusă abia prin Legea penitenciarelor din 1929.223
Codul penal de la 1936, în art 41, prevedea liberarea condiţionată ca
ultima etapă a regimului progresiv al executării pedepsei închisorii.
Instituţia a fost în vigoare până în 1950, cand a fost înlocuită, prin
Decretul nr.72/1950, cu liberarea înainte de termen, care consta în punerea
în libertate necondiţionată înainte de termen, a condamnatului, pe baza
muncii prestate şi cu condiţia bunei conduite în timpul executării pedepsei.
Ea a fost mai amplu reglementată prin Decretul nr. 720/ 1956 care a
abrogat Decretul nr.72/1950 şi a rămas în vigoare până la 1 ianuarie 1969,
când a fost abrogat şi a fost reintrodusă prin intrarea în vigoare a noului
Cod penal. S-a considerat ca liberarea condiţionată este preferabilă liberării
înainte de termen.
222
C.Bulai,”Drept penal roman-partea generala”,Casa de Editura si Presa Sansa,
S.R.L.,Buc.,1992,p.119.
223
V.Dongoroz,S.Kahane,I.Oancea,R.Stanoiu,C.Bulai,”Explicatii teoretice ale Codului penal roman”,
Ed.Academiei Romane,Buc.,2003,p.40.

173. 173
Prin Legea nr. 140/ 1996, instituţia liberării condiţionate a fost
modificată în sensul măririi fracţiunilor de pedeapsă pe care condamnatul
trebuie să le execute pentru a obţine liberarea condiţionată.
Când există suficiente şi serioase indicii că pedeapsa închisorii
aplicată condamnatului aflat în curs de executare şi-a atins scopul înainte
de a fi expirat durata stabilită în hotărârea de condamnare, dispare
necesitatea executării integrale, în regim de deţinere, a acestei pedepse.
Ţinând seama de această realitate, Codul penal în vigoare
reglementează, în art. 99-106 C.pen., ca o instituţie complementară
regimului de executare a pedepsei închisorii, liberarea condiţionată a
condamnatului înainte de îndeplinirea duratei pedepsei.224
Liberarea condiţionată are drept scop stimularea condamnaţilor, în
timpul executării pedepsei în direcţia unei grabnice îndreptări.225
b) Aspecte procesuale
Potrivit dispoziţiilor din art. 587 C.proc.pen., liberarea condiţionată se
acordă, la cererea sau propunerea făcută de către judecătoria în a cărei rază
teritoriala se află locul de deţinere.
Liberarea condiţionată poate fi dispusă la propunerea comisiei pentru
liberarea condiţionată, comisie constituită în penitenciar potrivit legii
privind executarea pedepselor, sau, în cazul în care această comisie
apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se
dispune liberarea condiţionată, la cererea condamnatului, cererea se
introduce de îndată ce sunt îndeplinite condiţiile de durată a privării de
libertate, cu anexarea la propunere sau la cerere a procesului-verbal
motivat al comisiei.
În practica instanţelor judecătoreşti nu a existat un punct de vedere
unitar referitor la stabilirea momentului examinării de către instanţă a
cererii de liberare condiţionată sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor
legale, respectiv, dacă acestea trebuie împlinite în momentul introducerii
cererii sau la data judecării ei. Potrivit dispoziţiilor art. 587 C.proc.pen.,
liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau propunerea făcută de
comisia de la locul de deţinere, conform prevederilor legii privind
executarea pedepselor, urmând ca în momentul depunerii cererii instanţa să
verifice, mai întâi, măsura în care condamnatul îndeplineşte condiţiile
prevăzute în art. 99 şi 100 din Codul penal. Pe de altă parte, dispoziţiile
cuprinse în partea specială, Titlul II, care nu sunt contrare dispoziţiilor din
224
C.Bulai,”Manual de drept penal-partea generala”,Ed.All,Buc.,1997,p.550.
225
V.Dongoroz.S.Kahane, I.Oancea,R.Stanoiu,C.Bulai,op.cit.,p.40.

174. 174
acest capitol se aplică, în mod corespunzător. Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – Secţiile Unite prin Decizia nr. LXVII din 15 octombrie 2007, a
admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că
dispoziţiile art. 99-100 din Codul penal, art. 75-77 din Legea nr. 275 din 20
iunie 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi art. 587 din Codul
de procedură penală se interpretează în sensul că: cererea de liberare
condiţionată va fi examinată de instanţă, sub aspectul îndeplinirii tuturor
condiţiilor legale, la momentul judecării acesteia şi nu la momentul
introducerii ei.
Conform art. 77 alin. 3 din Legea nr. 275/2006, propunerea comisiei
de admitere a liberării condiţionată, cuprinsă în procesul-verbal, motivat,
împreună cu documentele care atestă cele menţionate în procesul-verbal, se
înaintează judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere şi
se comunică persoanei condamnate.
Pentru militarul condamnat competent este tribunalul militar în a cărei
rază teritorială se află închisoarea militară.
Dacă cererea a fost introdusă înainte de împlinirea fracţiei din
pedeapsă stabilită la art. 99 C.pen., aceasta urmează a fi respinsă ca
prematur introdusă, iar nu ca inadmisibilă.
Când cererea a fost respinsă instanţa are obligaţia ca prin aceeaşi
hotărâre să fixeze un termen de maxim un an după care cererea poate fi
reînnoită.
Fixarea termenului de reînnoire în cazul respingerii cererii sau a
propunerii de liberare condiţionată se impune în toate cazurile în care
soluţia este determinată de neîndeplinirea cumulativă a cerinţele înscrise în
art. 99 şi urm. C.pen., inclusiv în situaţia în care perioada rămasă de
executat până la împlinirea fracţiunii ce trebuie să fie executată din
pedeapsă, nu este mai mare de un an. În ipoteza în care cererea sau
propunerea de liberare condiţionată nu îndeplineşte condiţia privind
fracţiunea din pedeapsă ce trebuie să fie executată, potrivit art. 59 şi urm.
C.pen., iar perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei
infracţiuni este mai mare de un an, se impune a se stabili de instanţă, prin
hotărârea pe care o pronunţă, ca propunerea sau cererea să fie reînnoită
numai în cadrul termenului de un an de la data executării în întregime a
fracţiunilor din pedeapsă la care se referă art. 99 şi urm. C.pen.226
226
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia VIII din 20.03.2006, în M.Of. nr. 475 din 01.06.2006

175. 175
Potrivit art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară cauzele date potrivit legii în competenţa de primă instanţă a
judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-
un judecător, cu excepţia cazurilor privind conflictele de muncă şi de
asigurări sociale. Ca atare, cererea de liberare condiţionată se soluţionează
de un complet format dintr-un singur judecător. Hotărârea instanţei este
supusă numai recursului, iar termenul de recurs este de 3 zile.
Secţiunea a II-a
Amânarea şi întreruperea pedepsei
închisorii şi a detenţiunii pe viaţă
§1 Aspecte generale
Pentru realizarea scopului procesului penal şi pentru a asigura
eficienţa pedepsei aplicate se impune executarea de îndată a hotărârilor
penale rămase definitive.
Cu toate acestea în situaţie de excepţie, instanţa competentă poate
dispune amânarea executării pedepsei sau a detenţiunii pe viaţă în cazurile
expres prevăzute de lege. Amânarea executării pedepsei reprezintă o
excepţie de la regula executării de îndată a hotărârii penale. Amânarea
executării pedepsei nu constituie o înlăturare a pedepsei, ci numai
amânarea termenului de la care urmează a se începe, astfel că poate fi
dispusă numai în cazul în care executarea pedepsei nu a început.
§2 Cazuri de amânare
Legiuitorul a reglementat 3 cazuri în care se poate solicita amânarea
executării pedepsei precum şi condiţiile ce trebuie îndeplinite. În cazul
prevăzut de art. 589 alin. 1 lit. a) C.proc.pen., trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
condamnatul suferă de o boală gravă ce îl pune în imposibilitate de a
executa pedeapsa;
existenţa şi gravitatea bolii trebuie dovedită prin efectuarea unei expertize
medico-legale de către serviciul medico-legal competent;
dacă lăsarea în libertate a condamnatului prezintă pericol concret pentru
ordinea publică.

176. 176
Legiuitorul nu face distincţie între boli curabile şi incurabile, psihice
ori fizice şi, nici nu impune condiţia ca aceste boli să-i pună în pericol
viaţa condamnatului aşa cum s-a statuat în practica instanţelor, ci numai să-
l pună pe condamnat în imposibilitatea de a executa pedeapsa.
În practica instanţelor s-a mai reţinut că nu este suficientă depunerea
de acte medicale, acestea putând fi avute în vedere la întocmirea raportului
de expertiză medico-legală227
.
Nedepunerea actelor medicale la dosarul cauzei care să ateste existenţa
stării de boală, nu conduce la respingerea cererii, în absenţa unei expertize
care să justifice această soluţie228
.
S-a mai statuat că din comisia de expertiză trebuie să facă parte şi un
specialist în domeniul bolii de care suferă condamnatul229
.
Într-o altă speţă, instanţa supremă a stabilit că nu se poate folosi
expertiza medico-legală efectuată anterior într-un alt proces230
.
Când se constată existenţa unor neconcordanţe în conţinutul a două
rapoarte de expertize medico-legale efectuate în aceeaşi cauză, având ca
obiect amânarea sau întreruperea pedepsei pe motive medicale instanţa este
obligată să dispună efectuarea unei noi expertize medico-legale231
.
S-a susţinut şi ideea că în asemenea situaţii, ar trebui să se solicite
avizul Comisiei Superioare Medico-Legale, conform art. 24 din Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea şi funcţionarea
instituţiilor de medicină-legală.
În doctrină, s-a apreciat că nu se poate dispune amânarea executării
unei pedepsei atunci când împrejurările pe care se întemeiază cererea au
fost determinate chiar de condamnat când şi-a provocat singur starea de
boală, tocmai în scopul neexecutării acesteia232
.
Cea de a treia condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a se dispune
amânarea executării pedepsei sau a detenţiunii pe viaţă, a fost introdusă
prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, instanţa urmând a
aprecia de la caz la caz, dacă lăsarea în libertate a condamnatului prezintă
pericol concret pentru ordinea publică. Acest aspect se va aprecia în funcţie
de persoana condamnatului, afeţiunea de care suferă şi de orice alte
împrejurări ale cauzei.
227
I.C.C.J., Secţia penală , dec. Nr. 5519/2005, în J.S.P. /2005, p. 174
228
S.G. Bombos, D. Băjan – notă critică la decizia penală nr. 523/1993 a Tribunalului Bucureşti,
Secţia a II-a penală, în Revista Dreptul nr. 12/1993, p. 71
229
C.S.J., Secţia penală, dec. nr. 2028/2000, în R.D.P. nr.1/2002, p. 126
230
C.S.J., Secţia penală 3159/2000, în R.D.P. nr. 4/2002, p.124
231
D.Lupaşcu, Punerea în executare a pedepselor principale, Ed. Rosetti, Bucureşti 2003, p. 65
232
N.Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti , 1972, p. 498

177. 177
Cel de-al doilea caz de amânarea executării pedepsei prevăzut în art.
589 lit.b) C.proc.pen., are în vedere situaţia în care o condamnată este
gravidă sau are un copil mai mic de un an. Dovada stării de graviditate se
poate face cu actele medicale eliberate de un medic specialist, nefiind
necesară efectuarea unei expertize medico-legale.
Amânarea executării pedepsei are loc până la data naşterii, dată de la
care este incident acelaşi caz de amânarea a executării pedepsei.
În acest caz este suficientă depunerea la dosar a unei copii de pe
certificatul de naştere al minorului, amânarea urmând a fi dispusă până la
data la care copilul va împlini vârsta de un an.
Este necesar să se formuleze o nouă cerere în acest sens, amânarea
neoperând automat. S-a apreciat că poate beneficia de amânarea executării
pedepsei şi condamnata care nu a născut şi a adoptat un copil mai mic de
un an, întrucât textul de lege nu distinge.
Instanţele au latitudinea să aprecieze în concret, de la caz la caz,
semnificaţia sintagmelor „ împrejurări speciale „ şi „ consecinţe grave „.
§3 Titularii cererii de amânare
Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe
viaţă, poate fi făcută de procuror, și de condamnat.
Potrivit art. 589 alin. (4) C.proc.pen., cererea poate fi retrasă de cel
care a formulat-o. Potrivit Deciziei XXXIV din 6 noiembrie 2006
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii,
„ instanţa învestită cu soluţionarea cererilor de amânare ori întrerupere a
executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă a cererii de revizuire
şi a contestaţiei la executare, în cazul retragerii acestora, trebuie să ia act
de retragerea lor „233
.
§4 Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării
Pe durata amânării executării pedepsei, în temeiul art. 590 C.proc.pen.,
condamnatul va trebui să respecte următoarele obligaţii :
a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de
instanţă;
b) să se prezinte la instanţă ori de câte ori este chemat sau la organul de
politie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de
233
I.C.C.J. ; Secţiile Unite, decizia nr. xxxiv din 06.11.2006, în M.Of. nr. 368 din 30.05.2007.

178. 178
supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este
chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus
amânarea;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Pe durata amânării pedepsei instanţa poate impune condamnatului să
respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în
orice alte locuri stabilite de instanţă;
c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia,
persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi, ori alte
persoane stabilite de instanţă, şi să nu comunice cu acestea direct sau
indirect;
d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite;
e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate;
f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în
exercitarea căreia a săvârşit fapta.
§5 Instanţa competentă
Potrivit art. 591 alin.(1) C.proc.pen., instanţa competentă să se
pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este instanţa de
executare.
Instanţa de executare comunică hotărârrea prin care s-a dispus
amânarea executării pedepsei, în ziua în care aceasta devine definitivă,
secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte condamnatul,
jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze
paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea
asigurării respectării obligaţiilor impuse. Organele în drept refuză
eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe
durata amânării. În caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor, instanţa
revocă amânarea şi dispune punerea în executare a pedepsei privative de
libertate. Organul de poliţie desemnat cu supravegherea de către instanţă
verifică periodic respectarea obligaţiilor de către condamnat, iar în cazul în
care constată încălcări ale acestora sesizează, de îndată, instanţa de
executare. Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi, la
expirarea termenului, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire. Dacă nu
s-a stabilit un termen, judecătorul delegat al instanţei de executare este

179. 179
obligat să verifice periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat
amânarea executării pedepsei, iar când constată că aceasta a încetat, ia
măsuri pentru emiterea mandatului de executare sau, după caz, pentru
aducerea lui la îndeplinire.
§6 Întreruperea executării pedepsei închisorii
sau a detenţiunii pe viaţă
Dacă amânarea executării pedesei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
are loc înainte de începerea executării, întreruperea presupune o executare
în curs a pedepsei. Cazurile pentru care se poate dispune întreruperea
executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă sunt aceleaşi pe
care art. 592 C.proc.pen., le prevede pentru amânare.
Ca şi în cazul cererii de amânare a executării pedepsei închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă, cererea de întrerupere a executării pedepsei poate fi
făcută de aceleaşi persoane. Instanţa competentă să dispună asupra
întreruperii executării pedepsei este instanţa de executare sau instanţa
corespunzătoare în grad în cărei rază teritorială se află locul de deţinere,
sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă,
corespunzătoare în grad instanţei de executare. Instanţa de executare,
administraţia locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul execută
pedeapsa ţin evidenţa întreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului
de întrerupere, cel condamnat la pedepasa închisorii nu se prezintă la locul
de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de
executare organului de poliţie în vederea executării. Pe copia mandatului
de executare se menţionează şi cât a mai rămas de executat din durata
pedepsei. Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte la
executarea pedepsei.
Secţiunea a III-a
Înlăturarea sau modificarea pedepsei
§1. Intervenirea unei legi penale noi
Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o
lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat
condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoara decât cea care
se execută, urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la
îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4, 5 şi 6 din Codul penal.

180. 180
Aplicarea dispoziţiilor mai sus menţionate se face din oficiu sau la cererea
procurorului ori acelui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă
cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către instanţa
corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere
sau unitatea unde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă.
§2. Amnistia şi graţierea
Aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a
hotărârii, precum şi aplicarea graţierii se fac de către un judecător de la
instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea
pedepsei, de către un judeăctor de la instanţa corespunzătoare în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere sau unitatea unde se execută
pedeapsa la locul de muncă( art. 596).
Secţiunea a IV-a
Procedura la instanţa de executare
Cazurile de schimbări şi modificări de pedepse, de amânare şi de
întrerupere a executării pedepsei închisorii, de liberare condiţionată şi de
încetare a executării pedepsei, au o procedură similară de examinare şi de
soluţionare. După caz, ele sunt de competenţa instanţei de executare, a
instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea
unde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă. Sesizarea instanţei
se face din oficiu, de către procuror sau de către condamnat. Compunerea
instanţei este cea prevăzută pentru judecata în primă instanţă cu un singur
judecător. Judecata sesizării sau a cererii are loc cu citarea părţilor şi cu
participarea obligatorie a procurorului. Rezolvarea sesizării sau a cererii
privind incidentul la executare se dispune prin sentinţă, aceasta fiind
supusă recursului în termen de 10 zile, dacă legea nu prevede altfel ( spre
exemplu, în materia liberării condiţionate, când calea de atac poate fi
introdusă în termen de 3 zile).

181. 181
Secţiunea V-a
Contestaţia la executare
§1. Consideraţii introductive
Fiind un mijloc procesual de rezolvarea incidentelor ivite în cursul
executării, contestaţia la executare nu poate fi confundată cu contestaţia în
anulare, aceasta din urmă fiind o cale extraordinară de atac. În
reglementarea Codului de procedură penală de la 1864, precum şi în Codul
de procedură penală anterior, contestaţia la executare era reglementată ca o
cale extraordinară de atac. În actuala reglementare, contestaţia la executare
are un regim diferenţiat de contestaţia în anulare. În timp ce prin
contestaţia în anulare sunt criticate aspecte privind nelegalitatea şi
netemeinicia unei hotărâri penale nedefinitive, prin contestaţia la executare
se invocă incidente legate de punerea în executare a hotărârii.
§2. Cazurile de contestaţie la executare
În art. 598 se preved patru cazuri de contestaţie la executare:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă.
Nu este definitivă şi deci poate fi atacată cu apel sau recurs o hotărâre
penală dată în primă instanţă care nu a fost comunicată părţii, care a lipsit
la judecarea cauzei şi la pronunţare sau care a fost comunicată cu
încălcarea dispoziţiilor legale.
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea
prevăzută în hotărârea de condamnare.
Acest caz rar întâlnit în practica judiciară, presupune că executarea nu
s-a îndreptat împotriva persoanei condamnate, ci împotriva unei alte
persoane, cu acelaşi nume şi prenume, dar cu alte date de identitate. Prin
contestaţia la executare condamnatul nu poate cere instanţei să stabilească
nevinovăţia sa, acesta putând obţine cele solicitate pe calea de atac
extraordinară a revizuirii, dar poate face dovada că nu este persoana la care
se referă mandatul de executare a pedepsei.
c) când se iveşte o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută
sau vreo împiedicare la executare.
Nelămuririle ce se pot ivi cu ocazia punerii în executare a hotărârilor
penale, se pot datora, în cele mai multe situaţii, redactării greşite a
dispozitivului hotărârii. Astfel, în hotărâre pot fi întâlnite erori materiale,

182. 182
cum ar fi calculul greşit referitor la computarea reţinerii şi arestării
preventive.Poate exista nelămurire la o hotărâre penală dacă s-a omis a se
trece care este unitatea unde va presta munca cel condamnat. În legătură cu
„ împiedicarea la executare „ aceasta trebuie să se datoreze unor cauze
legale prin care nu se poate pune în executare hotărârea sau nu poate
continua executarea hotărârii. Există împiedicare la executare când, deşi
executarea hotărârii definitive a fost suspendată într-o cale de atac
extraordinară sau într-un alt caz de suspendare legală, persoana
condamnată este privată de libertate în executarea unei pedepse legal
suspendate. Nu poate constitui o „ împiedicare la executare „ în sensul art.
598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., şi, ca atare, nu poate fi invocată ca temei al
unei contestaţii la executare, starea sănătăţii condamnatului.
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză
de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în
cursul executării. Nu poate fi considerat incident intervenit în cursul
executării pedepsei cererea de liberare condiţionată, cererea de schimbare a
locului de executare prin muncă, întrucât acestea nu au caracterul unei
contestaţii la executare. În practică s-a pus problema dacă poate fi folosită
calea contestaţiei la executare prevăzută în art. 598 alin. (1) lit. d) în sensul
ca pedeapsa închisorii prin privare de libertate să fie schimbată în cea cu
executarea la un loc de muncă, apreciindu-se că acesta nu poate fi un
incident în timpul executării. În situaţia în care, după rămânerea definitivă
ahotărârii intervine un act de clemenţă(amnistie sau graţiere) şi judecătorul
delegat cu executarea nu a făcut aplicarea acestor dispoziţii, condamnatul
poate formula contestaţie la executare. Poate fi formulată contestaţie la
executare în cazul prevăzut de art. 461 lit. d) când se invocă amnistia sau
graţierea dacă acestea au intervenit în timpul executării pedepsei. În
practica judiciară s-a considerat ca fiind „ incidente la executare „ şi
situaţiile ce intervin după graţierea condiţionată, parţială sau totală a
pedepsei.
§3. Instanţa competentă
Competenţa de a rezolva contestaţia la executare revine unor instanţe
diferite, în funcţie de cazul pe care se întemeiază contestaţia. În art. 598
alin. (2) C.proc.pen., se prevede că în cazurile prevăzute la lit. a), b) şi d),
contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută în alin.(1) sau (6) al art.
460, iar în cazul prevăzut la lit.c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce
se execută. Ca urmare, în cazurile de contestaţie prevăzute în art. 598 alin.

183. 183
(1) lit.a), b) şi d), contestaţia se face după caz, la instanţa de executare sau
la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea
unde cel condamnat execută pedeapsa. În cazul de contestaţie prevăzut de
art. 598 lit.c), întotdeauna este competentă să rezolve contestaţia la
executare instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută.În situaţia în
care condamnatul a fost judecat în primă instanţă de tribunal, competentă
să judece contestaţia la executare este această instanţă, chiar dacă
infracţţiunile pentru care a fost condamnat contestatorul sunt de
competenţa judecătoriei, atât timp cât, datorită conexităţii cu alte
infracţiuni, de competenţa tribunalului imputate altor inculpaţi, cauza în
întregul ei a fost judecat în primă instanţă de către tribunal.234
Compunerea
instanţei este cea prevăzută de lege pentru judecata în primă instanţă.
Procedura de judecată a contestaţiei la executare este cea prevăzută pentru
celelalte proceduri de executare analizate anterior. Rezolvarea contestaţiei
la executare diferă după cazul invocat.
§4. Contestaţia privitoare la dispoziţiile civile şi amenzile judiciare
În cazul în care contestaţia se referă la executarea dispoziţiilor civile
sau la cheltuielile judiciare în cazurile prevăzute la art. 598 alin. (1) lit.a) şi
b) competenţa de soluţionare a contestaţiei revine instanţei de executare,
iar în cazul prevăzut la lit.c), instanţei care a pronunţat hotărârea ce se
execută. Al patrulea caz de contestaţie la executare nu se referă la
dispoziţiile civile. Procedura de rezolvare este aceeaşi ca şi la contestaţia la
executare. Contestaţia contra actelor de executare, inclusiv cele privind
confiscarea averii, se soluţionează de instanţa civilă, potrivit legii civile.
Contestaţia privitoare la amenzile judiciare reglementată în art. 601
C.proc.pen., este de competenţa instanţei care le-a pus în executare.
234
Tribunalul Suprem , Secţia Penală, decizia nr. 192/1975, în R.R.D. nr. 7/1975, p. 70.

184. 184
Titlul IV
PROCEDURI SPECIALE
Capitolul I
ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
Secţiunea I
Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției
Codul de procedură penală cuprinde în partea specială, norme de drept
care reglementează urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a
hotărârilor penale, norme care asigură desfăşurarea unitară a procesului
penal şi care alcătuiesc procedura de drept comun.235
Există însă şi unele situaţii când, datorită unor particularităţi, se
impune adoptarea şi a altor reguli care derogă de la cele de drept comun,
tocmai pentru atingerea scopului legii penale şi procesual penale, reguli ce
compun procedurile speciale.236
În literatura de specialitate,237
procedurile speciale au fost definite ca
un complex de norme de drept procesual penal, diferite de procedura
obişnuită cu caracter complementar şi derogatoriu, care sunt aplicabile în
măsura în care există dispoziţii în acest sens.
Într-un prim sens, proceduri speciale sunt acelea în care procesul penal
nu se desfăşoară după normele comune şi obişnuite ori cuprind reguli
derogatorii în legătură cu realizarea diferitelor instituţii procesuale.
Acestea sunt procedurile speciale propriu-zise,238
(urmărirea şi judecarea
unor infracţiuni flagrante şi procedura în cauzele cu infractori minori).
Într-un al doilea sens, noţiunea se referă la diverse proceduri judiciare,
care fără a realiza sarcinile fundamentale ale procesului penal, rezolvă pe
235
I.Neagu, Tratat de procedură penală, Ed.Pro, Bucureşti, 1997, p.1
236
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, op.cit.367
237
N.Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999,
p.441.
238
I.Neagu, op.cit.p.662

185. 185
cale jurisdicţională anumite probleme adiacente raportului juridic
procesual penal.239
Printre aceste proceduri se numără și acordul de recunoaștere a
vinovăției. Potrivit scesteia, în cursul urmăririi penale, după punerea în
mișcare a acțiunii penale, inculpatul și peocurorul pot încheia un acord, ca
urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpat. El poate fi inițiat atât de
cătrea procuror, cât și de inculpat.
Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției îl constituie
recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a
fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei,
precum și forma de executare a acesteia.
Secţiunea a II-a
Condițiile de incheiere a acordului
Acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai cu privire
la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau ănchisorii
de cel mult 7 ani.
Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie atunci când, din
probele administrate, rezultă sufuciente date cu privire la existența faptei la
pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția
inculpatului. La încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența
juridică este obligatorie. Acordul se încheie în formă scrisă.
Secţiunea a III-a
Sesizarea instanței și procedura în fața acesteia
Instanța competentă este aceia căreia i-ar reveni competența să
judece cauza în fond. Procurorul sesizează această instanță trimițându-i
acordul de recunoaștere a vinovăției, însoțit de dosarul cauzei.
În cazul în care s-a încheiat o tranzacție ori un acord de mediere,
procurorul le va înainta instanței competente.
239
I.Neagu., op.cit.p.662

186. 186
Dacă acordului de vinovăție îi lipsește vreuna dintre mențiunile
obligatorii sau dacă nu au fost respectate condițiile prevăzute la art. 482 și
483, instanța dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile și sesizează
în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul.
Asupra acordului de vinovăție, instanța se pronunță prin sentință, în
ședință publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului și avocatului
acestuia, precum și a părții civile, dacă este prezentă.
În urma analizei acordului, instanța pronunță una dintre următoarele
soluții:
a)admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una din
soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4), care nu poate crea pentru
inculpat o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord,
dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate
faptele reșinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;
b)respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul
procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt
îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele
reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă
apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și
inculpat este nejustificat de blând în raport cu gravitatea infracțiunii sau
periculozitatea infractorului.
Inatanța poate admite acordul de recunoaștere a vinovăției numai cu
privire la unii dintre inculpați.
În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și
între părți s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la
acțiunea civilă, instanța ia act de aceasta prin sentință. Dacă nu s-a încheiat
tranzacție și nici acord de mediere, instanța lasă nesoluționată acțiunea
civilă.
Împotriva sentintintei, procurorul și inculpatul pot declara apel, în
termen de 10 zile de la comunicare.

187. 187
Capitolul II
Urmărirea şi judecarea persoanelor juridice
Secţiunea I
Procedura privind tragerea la răspundere penală a
persoanelor juridice
§1. Aspecte generale
Potrivit art. 135 Cod penal, persoanele juridice, cu excepţia statului
și a autorităţilor publice răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în
realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu formă de vinovăţie prevăzută de
legea penală.240
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a
persoanelor juridice care au săvârşit infracţiuni.
Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale
şi procedurale de reprezentantul său legal.
Dacă pentru aceiaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a început
urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice,
acesta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta.
În cazul în care persoana nu-şi numeşte un mandatar, acesta este
numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată din rândul
practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii.
§2. Competenţa teritorială.
Competenţa teritorială în ce privește tragerea la răspundere penală a
persoanei juridice este cârmuită de principiile și regulile de drept comun,
fiind determinată de: locul unde a fost săvârşită infracţiunea; locul unde se
află sediul persoanei juridice, locul unde locuieşte persoana vătămată sau
unde acesta îşi are sediul.
În ceea ce priveşte competenţa materială, urmărirea penală este
efectuată de organele de cercetare penală sau de către procuror după caz.
240
Art.191
a fost introdus prin art.I pct.1 din Legea nr.278/2006, publicată în M.Of. nr.601 din 12 iunie
2006.

188. 188
Competenţa de judecată revine instanţei judecătoreşti competente să
judece cauza în primă instanţă în a cărei circumscripţie s-a efectuat
urmărirea penală.
Desfăşurarea judecăţii are loc potrivit procedurii obişnuite.
§3. Măsurile preventive
Judecătorul, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului,
sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune, dacă există motive
temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că persoana juridică a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna
desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele
măsuri preventive prevăzute în art. 493 C.proc.pen.:
a) suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice;
b) suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al
persoanei juridice;
c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a
antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa
persoanei juridice;
d) interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul
judiciar;
e) interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiu sau cu
ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.
În vederea asigurării respectării măsurilor preventive luate, instanţa
poate obliga persoana juridică la depunerea unei cauţiuni constând într-o
sumă de bani sau de alte valori fixate de organul judiciar.
Cuantumul cauţiunii nu poate fi mai mic de 5000 lei. Cauţiunea se
restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunţată
în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsurile preventive, precum şi
în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei
juridice sau încetarea procesului penal faţă de aceasta.
În cazul în care s-a dispus faţă de persoana juridică o soluţie de
netrimitere în judecată, restituirea cauţiunii se dispune de către procuror.
Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana
juridică a măsurilor preventive, făcându-se venit la bugetul statului la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Măsurile preventive se pot lua pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu
posibilitatea prelungirii, dacă se menţin temeiurile care au determinat
luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.

189. 189
Măsurile preventive se dispun de judecător, prin încheiere motivată
dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice.
Participarea procurorului este obligatorie.
Încheierea prin care s-au dispus astfel de măsuri preventive poate fi
atacată cu recurs în termen de 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi
de la comunicare, pentru cei lipsă.
În vederea asigurării confiscării speciale, reparării pagubei produse
prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii,
împotriva persoanei juridice se pot lua măsuri asigurătorii prevăzute de
lege pentru procedura obişnuită.
Organul judiciar are obligaţia de a comunica organului care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana
juridică începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi
trimiterea în judecată a persoanei juridice, la data dispunerii acestor
măsuri, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.
De asemenea, aceste organe au obligaţia de a comunica organului
judiciar orice menţiune înregistrată de acestea cu privire la persoana
juridică.
Sub sancţiunea unei amenzi judiciare, persoana juridică este obligată
să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune,
divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social.
După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa
amenzii, instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul
hotărârii organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi
organului care a înregistrat persoana juridică, în vederea efectuării
menţiunilor corespunzătoare. În perioada cuprinsă între rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea pedepselor
aplicate persoanei juridice, nu se poate iniţia fuziunea, divizare, dizolvarea
sau lichidare acesteia.

190. 190
Capitolul III
Procedura în cauzele cu infractori minori.
§1. Consideraţii preliminare.
Persoana fizică aflată în stare de minoritate este considerată ca fiind
insuficient dezvoltată sub aspect psihofizic, situându-se în perioada în care
se formează unele trăsături ale personalităţii sale.
În perioada minorităţii se dezvoltă capacitatea psihică, discernământul,
se acumulează cunoştinţele despre viaţă, inclusiv cele privitoare la normele
de conduită.241
Regimului deosebit de reglementare a minorităţii în dreptul penal
material îi corespunde o reglementare adecvată pe plan procesual penal. În
literatura de specialitate, se subliniază că, instituirea unor reglementări
speciale aplicabile în cauzele penale cu infractori minori se înscrie în
preocuparea permanentă a legiuitorului român de a asigura, pentru această
categorie de persoane lipsite încă de o maturitate deplină, un plus de
garanţii procesuale care să-şi dovedească eficienţa la îmbinarea laturii
represive cu latura educativă a procesului penal.242
Pe această linie se încadrează şi deciziile de îndrumare ale fostului
Tribunal Suprem nr.3/1972 şi nr.6/1973, prin care au fost clarificate unele
dispoziţii discutabile referitoare la minorul inculpat.
Un rol important în desfăşurarea procesului penal pentru infractorii
minori l-au avut Decretul nr.218/1977 şi Legea nr.59/1968.
După abrogarea acestor aceste normative prin Legea nr.104/1992, au
devenit din nou aplicabile prevederile speciale cuprinse în capitolul
„Proceduri în cauzele cu infractori minori.”
Răspunderea penală a minorilor a fost tratată diferit faţă de
răspunderea penală a majorilor încă din cele mai vechi timpuri.
Răspunderea penală a minorilor s-a angajat întotdeauna de la vârste
diferite, în evoluţia legislaţiei penale.
Dispoziţii referitoare la minori se regăsesc în Titlul V al Părţii
Generale a Codului penal, intitulat „Minoritatea" (art. 113 - 116), unde sunt
241
I.Oancea, Drept penal. Partea generală”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.406-
407
242
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală român, Partea specială, vol.II, Ed. Academiei Române Bucureşti,
1976, p.376.

191. 191
stabilite limitele şi consecinţele răspunderii penale a minorilor, măsurile
educative şi reglementări referitoare la pedepsele aplicabile minorilor.
Din categoria minorilor care răspund penal fac parte:
- minorii între 14 şi 16 ani, pentru care s-a făcut dovada
discernământului la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi
- minorii între 16 şi 18 ani, care sunt prezumaţi a fi responsabili
penal.
De regulă, raportând faptele minorilor la vârsta acestora, aceste fapte
s-au dovedit a fi de un pericol social mai redus decât acelea săvârşite de
majori.
Mijloacele de constrângere penală au însă - în marea lor majoritate -
funcţia de constrângere, în scopul reeducării; or, pentru infractorii minori,
care nu au o formare şi educare completă, sunt necesare mijloace de
educare şi formare şi mai puţin mijloace de reeducare, întrucât minorii sunt
în perioada de dezvoltare psihică şi fizică, nu au maturitate emoţională, nici
cognitivă, nici personalitatea conturată şi de aceea reabilitarea morală şi
socială a minorilor infractori este mult mai lesnicioasă decât în cazul
infractorilor majori243
.
Pornind de la faptul că minorii care au împlinit vârsta de 14 ani au o
incapacitate de răspundere penală relativă şi că minorii care au împlinit
vârsta de 16 ani au capacitatea de răspundere penală deplină, trebuie
subliniat că vârsta în raport de care se stabileşte capacitatea de răspundere
penală - după distincţiile sus-arătate - trebuie să existe în momentul
săvârşirii infracţiunii; în cazul infracţiunilor continuate, continue sau de
obicei începute înainte de împlinirea vârstei care atrage capacitatea de
răspundere penală, minorii infractori vor răspunde penal numai pentru
activitatea infracţională desfăşurată după împlinirea vârstei care stă la baza
stabilirii răspunderii penale.
In cazul minorilor între 14 şi 16 ani, aceştia răspund penal numai dacă
se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ; astfel, în cazul acestor
minori, expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie, pentru a se
stabili dacă fapta comisa a fost săvârşită cu discernământ.
Trebuie precizat faptul că în cazul incapacităţii de răspundere penală
relativă (la minorii între 14 şi 16 ani), discernământul trebuie stabilit în
legătură cu fiecare faptă concretă săvârşită, la data săvârşirii acestora, şi nu
în mod generic.
In principiu, se consideră că a săvârşit fapta cu discernământ, minorul
care, în momentul săvârşirii faptei, a fost în măsură să-şi dea seama de
243
A. Ungureanu, Drept penal roman. Partea generală. Ed.Lumina Lex, Bucureşti, p.369-370

192. 192
natura urâtă a faptei, de urmările negative şi de consecinţele faptei
(tragerea la răspundere penală); posibilitatea acţionării cu discernământ se
deduce din starea psiho-fizică a minorului, educaţia pe care a primit-o,
gradul de instrucţie generală (şcoala urmată) şi înrâurirea exercitată asupra
sa de către mediul social în care trăieşte.244
Când există dubii cu privire la vârsta minorului şi discernământul
acestuia, situaţia se interpretează în favoarea minorului, după principiul „in
dubio pro reo" (dubiul profită inculpatului).
În cazul minorilor infractori care au vârsta peste 16 ani, legea penală
instituie prezumţia existenţei discernământului la săvârşirea faptei, pentru
atragerea răspunderii penale; în acest caz însă, minorul poate face dovada
contrară.
Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă
(dintre acelea prevăzute de art. 117 - 119 din Codul penal) sau i se poate
aplica acestuia o pedeapsă; măsurile educative trebuie luate cu prioritate,
aşa cum rezultă din art. 117 alin. (2) din Codul penal, pedeapsa trebuind a
fi aplicată numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este
suficientă pentru îndreptarea minorului.
Măsurile educative care se pot lua faţă de minor sunt: mustrarea,
libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi,
respectiv, internarea într-un institut medical-educativ (conform art. 124
din Codul penal).
Subliniem, de asemenea, că în cazul minorilor infractori pedepsele ce
li se pot aplica acestora sunt închisoarea sau amenda prevăzute pentru
infracţiunea săvârşită.
Limitele pedepselor prevăzute se reduc la jumătate iar, în urma
reducerii, în nici un caz limita minimă nu va fi mai mare de 5 ani.
Pedeapsa detenţiei pe viaţă nu se aplică minorilor; când legea prevede
pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică
minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani. Pedepsele complimentare nu se
aplică minorului, iar condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în
timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decădere.
Dacă se au în vedere diferenţierile prevăzute de lege pentru infractorii
minori în raport cu infractorii majori, în ceea ce priveşte; termenul de
încercare, încredinţarea supravegherii şi obligaţiile care pot fi impuse
minorului, în cazul în care se dispune suspendarea executării pedepsei,
precum şi diferenţierile în ce priveşte regimul de executare a pedepsei
închisorii aplicate minorului (care se execută separat de infractorii majori,
244
A. Ungureanu, op.cit., p.371

193. 193
în condiţii speciale, adecvate nevoilor specifice de educare a acestei
categorii de infractori), dar şi diferenţierile referitoare la termenele de
prescripţie a răspunderii penale şi executării pedepsei pentru cei care la data
săvârşirii infracţiunii erau minori şi nu în ultimul rând condiţiile diferite în
materie de liberare condiţionată sau neatragerea stării de recidivă în cazul
hotărârilor de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite în timpul
minorităţii, toate acestea demonstrează cu claritate că minorul infractor are
prin lege un statut special în raport cu infractorul major.
Arestarea preventivă - pentru minorii între 14 şi 16 ani, care răspund
penal - poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 15 zile (indiferent de faza
de urmărire penală sau aceea a judecăţii în primă instanţă). Prelungirea
acestei măsuri nu poate fi dispusă decât în mod excepţional, de fiecare dată
cu cel mult 15 zile şi sub condiţia că arestarea preventivă a minorului în
cursul urmăririi penale să nu depăşească, în total, 60 de zile.
În cazul minorilor între 16 şi 18 ani, care răspund penal, durata
arestării preventive în cursul urmăririi penale sau a judecăţii în primă
instanţă se poate dispune pentru cel mult 20 de zile, cu posibilitatea
prelungirii duratei acestei măsuri de fiecare dată cu cel mult 20 de zile,
sub condiţia ca în cursul urmăririi penale arestarea preventivă a
inculpatului minor să nu depăşească, în total, 90 de zile. În mod excepţional
însă, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale
poate fi prelungită până la 1 an, atunci când pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare. Durata
arestării învinuitului minor nu poate să depăşească 3 zile.
§2. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori
În art. 504 se arată că urmărirea penală şi judecarea infractorilor
minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se
fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările si derogările din prezentul
capitol - Capitolul privind procedura speciala în cauzele cu infractori
minori cuprinsă în art. 504-519.
Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori se desfăşoară după
procedura obişnuită completată cu doua dispoziţii speciale, prevăzute în
art. 481 şi art. 482, referitoare la:
- chemarea unor persoane la ascultarea minorilor;
- obligativitatea referatului de evaluare;
- asistența juridică obligatorie.

194. 194
a) Persoanele chemate la ascultarea minorilor
Potrivit art. 505 alin. (1), când suspectul sau inculpatul este un minor
care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului,
organul de urmărire penală citează părinţii, iar când este cazul, pe tutore,
curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul.
Reiese că citarea persoanelor respective nu este obligatorie, ci se face
numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar245
.
In literatura juridica, s-a apreciat că prin prezenţa acestor persoane la
ascultarea minorului se urmăreşte evitarea unor dificultăţi care ar putea să
apară în cursul audierii, datorită emotivităţii excesive sau tendinţei
specifice acestei vârste de a exagera, de a denatura realitatea.
Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea
minorului nu împiedica efectuarea acestor acte de urmărire penală.
In practica judiciara,246
s-a statuat că, în cazul în care, până la data
prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul minor a împlinit 16
ani, citarea Serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a
infractorilor, a părinţilor sau a tutorelui, curatorului ori persoanei în
îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul nu mai este necesară; de
altfel, chiar şi atunci când citarea acestor persoane este obligatorie,
omisiunea de a le cita în faza de urmărire penală se acoperă prin
îndeplinirea procedurii de citare de prima instanţă, sancţiunea acestei
omisiuni fiind nulitatea relativă.
b) Obligativitatea referatului de evaluare
Potrivit art. 506 alin.(1) C.proc.pen., în cauzele cu infractori minori,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să dispună
efectuarea referatului de evaluare de către Serviciul de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor247
de la domiciliul
minorului, potrivit legii.
245
Omisiunea organului de urmărire penala de a cita persoanele prevăzute în art. 481 alin (1), cu
ocazia prezentării materialului de urmărire penala învinuitului sau inculpatului minor care nu a
împlinit vârsta de 16 ani, atrage nulitatea acestui act numai in condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (4)
- Plen Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1972, C.D.,p. 27. 78
N.Volonciu, „Drept procesual
penal" Voi. II, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1972, p. 457.
246
Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.819/1971, C.D.1971, p.511
247
Prin O.G. nr.92/2000, au fost înfiinţate pe lângă fiecare tribunal, servicii de reintegrare socială a
infractorilor, în care îşi desfăşoară activitatea consilieri de reintegrare socială, care întocmesc referatul
de evaluare. Deşi în art.482 C.proc.pen., astfel cum a fost modificat prin legea nr.356/2006, se face
trimitere la „Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor”, prin Legea
nr.123/2006 denumirea „Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor” a fost
înlocuirii cu denumirea de „serviciu de probaţiune”.

195. 195
Referatul de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date
privind persoana minorului şi perspectivele de reintegrare socială a
acestuia.
Datele privind persoana minorului se referă la: starea fizică şi profilul
psihologic ale minorului; dezvoltarea morală a minorului; mediul familial
şi social în care a trăit şi s-a dezvoltat minorul; factorii care influenţează
conduita minorului şi care au favorizat comportamentul infracţional al
acestuia; comportamentul minorului înainte şi după comiterea faptei.
La întocmirea referatului de evaluare, Serviciul de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor poate consulta mediul de
familie al minorului, profesorii acestuia precum şi orice alte persoane care
pot furniza date despre persoana minorului.
Şi în literatura de specialitate248
s-a susţinut că odată constatată
nulitatea unui act de urmărire penală, refacerea actului declarat nul nu
incumbă, afara câtorva excepţii limitativ determinate, organului de
urmărire penală care l-a efectuat anterior fără respectarea dispoziţiilor
procedurale, ci instanţei de judecată.
În sprijinul acestui punct de vedere se invocă faptul că, deşi, în
principiu, atunci când este necesar, dar şi când legea o prevede, cursul
procesului se poate întoarce la faze depăşite care vor fi parcurse din nou,
regula este că procesul trebuie să se desfăşoare fluent, fără opriri, fără
reveniri, pentru ca soluţionarea să se facă cu operativitate.
Un alt argument adus în sprijinul opiniei sus-menţionate s-ar deduce
din faptul că normele procedural penale prevăd în mod expres cazurile în
care instanţa se poate dezinvesti şi trimite cauza la procuror.
Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printre cazurile expres
prevăzute, refacerea sa este de competenţa instanţei.249
§3. Competenţa şi compunerea instanţei de judecată.
Referitor la competenţa soluţionării cauzelor în care inculpatul este
minor, în art. 507 alin. (1) C.proc.pen., se prevede că se aplică regulile de
competenţă obişnuită.
În materie de compunere a instanţei de judecată se instituie o derogare,
în sensul că judecătorii trebuie să fie anume desemnaţi, pentru a judeca pe
inculpaţii minori.
Potrivit art. 40 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, 250
infracţiunile săvârşite de minori, precum şi cele săvârşite asupra minorilor
248
V. Papadopol, Neefectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori. Consecinţe, în R.D.R.
nr.3/1995. p.109; D. Pavel, Efectele nulităţilor în procesul penal, în R.R.D. nr.9/1972, p.50-54, în A.
Crişu, Drept procesul penal, Partea specială, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005, p.285.
249
V.Papadopol, op.cit., p.110

196. 196
se judecă de completele şi secţiile specializate pentru minori şi familie şi,
pe măsura înfiinţării lor de tribunalele specializate pentru minori şi familie.
Desemnarea judecătorilor se face de către preşedintele de secţie, cu
avizul colegiului de conducere al instanţei, care stabilesc compunerea
completelor de judecată, de regulă, la începutul anului judecătoresc,
urmând asigurarea continuităţii completului.251
Ca atare, în cazul în care în compunerea completului de judecată intră
un judecător care nu a fost desemnat în condiţiile menţionate mai sus,
hotărârea pronunţată în cauză este lovită de nulitate absolută, întrucât
nerespectarea dispoziţiilor referitoare la compunerea instanţei este
250
art.41 din legea nr.304/2004: „Tribunalele pentru minori şi familie judecă în primă instanţă
următoarele categorii de cauze:
1. în materie civilă, cauzele referitoare la drepturile, obligaţiile şi interesele legitime privind persoana
minorilor, decăderea din drepturile părinteşti, cererile privind nulitatea sau desfacerea căsătoriei,
cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei, precum şi cauzele privind raporturile
de familie;
2. în materie penală, infracţiuni săvârşite de minori sau asupra minorilor."
art. 42 din Legea 304/2004: „Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, unii minori şi alţii
majori, şi nu este posibilă disjungerea, competenţa aparţine tribunalului pentru minori şi familie."
art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea 304/2004 prevede că tribunalele pentru minori şi familie sunt
tribunale specializate. art. 35 alin. (2) din Legea 304/2004: „Tribunalele specializate sunt instanţe fără
personalitate juridică, care funcţionează la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de
regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ." art. 130 din Legea 304/2004 alin. (2): „Tribunalele
specializate vor începe să funcţioneze cel mai târziu la data de 01 ianuarie 2008. Datele la care vor
începe să funcţioneze tribunalele specializate se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului
justiţiei." alin. (3): „Tribunalele pentru minori şi familie, care se vor înfiinţa până la 01 ianuarie 2008,
vor judeca numai cauzele prevăzute la art. 41 şi art. 42 care sunt în competenţa de primă instanţă a
tribunalului."
alin. (4): „Până la înfiinţarea tribunalelor specializate în toate judeţele şi în municipiul Bucureşti, în
cadrul tribunalelor de drept comun vor funcţiona secţii sau complete specializate."
art. 24 din Legea 272/2004:
(1) „Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme
care îl priveşte.
(2) In orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte copilul are dreptul de a fi ascultat.
Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat
şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este
necesară pentru soluţionarea cauzei.
(3) Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie
pertinentă, de fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le
poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl
priveşte.
(4) In toate cazurile prevăzute la alin. (2), opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare şi li se
va acorda importanţa cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate a copilului.
(5) Orice copil poate cere să fie ascultat conform dispoziţiilor alin. (2) şi (3). în caz de refuz,
autoritatea competentă se va pronunţa printr-o decizie motivată.
(6) Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului în procedurile care îl
privesc, precum şi prevederile referitoare la desemnarea unui curator, în caz de conflict de interese,
sunt şi rămân aplicabile."
art. 130 alin. (1) lit. a) - e) din Legea 272/2004
251
Art.55 alin.(1) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

197. 197
sancţionată în mod expres, conform dispoziţiilor art. 507 (2) din Codul de
procedură penală.
În cazul în care inculpatul minor împlineşte vârsta de 18 ani, în cursul
urmăririi penale, şi sesizarea instanţei a avut loc, judecata se va face cu
aplicarea dispoziţiilor referitoare la procedura specială cu minori.
Dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea în timpul minorităţii şi a
devenit major mai înainte de sesizarea instanţei, acesta va fi judecat
potrivit procedurii obişnuite.
§4. Desfăşurarea judecăţii în cauzele cu infractori minori
Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în
prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la
judecată. Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor nu este
publică. La desfăşurarea judecăţii pot asista persoanele prevăzute în art.
508 C.proc.pen., respectiv părinţii minorului sau, după caz, tutorel,
curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul,
precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei. Atunci când inculpatul
este minor sub 16 ani, instanţa după ce îl ascultă poate dispune
îndepărtarea lui din şedinţă, dacă apreciază că cerecetarea judecătorească şi
dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra minorului. Referitor
la încălcarea dispoziţiilor potrivit cărora şedinţa de judecată nu este
publică, în practica instanţelor de judecată s-a stabilit, că sancţiunea este
nulitatea relativă care operează, potrivit art. 282 C.proc.pen., numai atunci
când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea
actului, iar nulitatea a fost invocată până la un anumit moment procesual,
putând fi luată în considerare şi din oficiu, dacă anularea actului este
necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Menţiunea
că şedinţa nu a fost publică se face în încheierea de şedinţă. Când în
aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii
majori, instanţa va fi compusă din judecători anume desemnaţi potrivit
legii, iar judecata se va desfăşura după procedura obişnuită, aplicând însă
cu privire la inculpaţii minori dispoziţiile din procedura specială. În cursul
judecăţii, asistenţa juridică pentru inculpatul minor, este obligatorie, prin
avocat ales sau numit din oficiu.

198. 198
§5. Executarea hotărârilor privind infractorii minori
a) executarea măsurilor educative neprivative de libertate ( art. 511 )
În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă, aceasta se
execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Când din orice
împrejurări măsura nu poate fi executată îndată după pronunţare, se fixează
un termen pentru când, se dispune aducerea minorului, citându-se părinţii,
ori dacă este cazul tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau
supravegherea căreia se află minorul.
b) internarea minorului într-un centru educativ ( art. 514)
În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării
într-un centru educativ, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre,
punerea în executare de îndată a măsurii luate. Punerea în executare se face
prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul
unde se află minorul. Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea
minorului. În vederea punerii în executare a măsurii educative a internării
într-un centru de reeducare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul
sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei
persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dacă
persoana faţă de care s-a luat această măsură nu este găsită, organul de
poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în
urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a
frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se trimite centrului de
reeducare în care se va face internarea. Centrul de reeducare comunică
instanţei efectuarea internării. Potrivit art. 491 C.proc.pen., liberarea
minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major,
revocarea liberării înainte de a deveni major, precum şi ridicarea sau
prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare se dispun din
oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă
instanţă pe minor.

199. 199
Capitolul III
Alte proceduri speciale
Secţiunea I
Procedura reabilitării
§1. Dispoziţii generale
Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi
incapacităţile care rezultă din condamnare.
Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din
care condamnatul a fost a fost scos în urma condamnării ori de rechemare
în cadrele permanente ale forţelor armate sau de redare a gradului militar
pierdut.
În reglementarea actuală, reabilitarea se prezintă sub două forme:
reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.
În primul caz, reabilitarea se obţine în virtutea legii şi are loc după
trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege şi, dacă
condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune.252
Reabilitarea de drept operează şi în cazul persoanei juridice, dacă în
decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz,
pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată şi
persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune.
§2. Instanţa competentă
Reabilitarea judecătorească este reglementată în art.166-169 Cod
penal, fiind necesară formularea unei cereri adresate instanţei judecătoreşti,
de către cel condamnat, după expirarea termenelor prevăzute în art. 167
Cod penal.253
252
Potrivit art.134 alin.(1) Cod penal, reabilitarea persoanei fizice are loc de drept în cazul
condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani
condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune
253
Potrivit art.135 (1) Cod penal, condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţa judecătorească.
Potrivit art.136 Cod penal, Termenele prevăzute în art.134 (1). Reabilitarea persoanei fizice are loc de
drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an , dacă în
decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune. În art.134 (2) Reabilitarea persoanei

200. 200
Competenţa soluţionării cererii de reabilitare revine instanţei care a
judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea, fie
instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul
(art. 529 C.proc.pen.).
Din redactarea textului rezultă o competenţă alternativă, condamnatul
putând opta, fără nicio restricţie pentru una din cele două instanţe.
În cazul în care condamnarea a fost pronunţată de o instanţă militară,
competenţa soluţionării cererii de reabilitare revine instanţei militare sau
instanţei civile corespunzătoare în grad, în a cărei rază teritorială
domiciliază condamnatul.
Prin instanţă care a judecat în primă instanţă cauza se înţelege, în caz
de schimbare a competenţei materiale, acea instanţă care are dreptul
potrivit dispoziţiilor în vigoare să judece în fond cauza şi nu instanţa care a
soluţionat cauza la data condamnării.
Instanţa competentă să judece cererea de reabilitare este cea care a
judecat cauza în primă instanţă şi în situaţia când competenţa i-a revenit
acesteia ca urmare a conexităţii cauzelor.
Dacă dintre pedepsele necesare aplicate aceluiaşi condamnat, unele
sunt susceptibile de reabilitare de drept iar pentru altele de reabilitare
judecătorească, reabilitarea de drept nu operează, astfel că pentru toate
pedepsele trebuie cerută reabilitarea judecătorească.
§3. Titularii cererii de reabilitare
În reglementarea art. 530 alin.(1) C.proc.pen., cererea de reabilitare
judecătorească se face de condamnat, iar după moartea acestuia de soţ
sau de rudele apropiate.
juridice are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz,
pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai
săvârşit nicio altă infracţiune.
Art. 135 (1) Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţa judecătorească.
a) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, după trecerea unui
termen de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate;
b) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani, după trecerea unui
termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate.
c) În cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după trecerea unui termen de 7
ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate;
d) În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii, după trecerea
unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoarea.
(2) Procurorul general poate dispune, în cazuri excepţionale, reducerea termenelor prevăzute în acest
articol.

201. 201
Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare
pornită anterior decesului.254
În cerere trebuie să se menţioneze: adresa condamnatului, iar când
cererea este făcută de altă persoană adresa acesteia; condamnarea pentru
care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea
condamnare; localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă pe
tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la introducerea
cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data
rămânerii definitive a hotărârii şi până la introducerea cererii; temeiurile
cererii; indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru
soluţionarea cererii.
La cerere se anexează actele din care reiese că sunt îndeplinite
condiţiile reabilitării (copie de pe hotărârea de condamnare, actul doveditor
că cel condamnat este încadrat în muncă, adeverinţă de la locul de muncă
din care rezultă conduita sa, dovada din care să rezulte că cel condamnat a
achitat cheltuielile judiciare şi despăgubirile civile, etc.).
§4. Măsuri premergătoare soluţionării cererii de reabilitare
În vederea soluţionării cererii de reabilitare judecătorească, după
fixarea termenului de judecată, se dispune citarea petiţionarului şi a
persoanelor a căror ascultare o consideră a fi necesară. Instanţa sesizată ia
măsuri pentru aducerea dosarului în care se găseşte hotărârea de
condamnare şi cere o copie de pe fişa de antecendente penale a celui în
cauză.
§5. Respingerea cererii pentru lipsa condiţiilor de formă
Înainte de a se trece la soluţionarea cererii în fond instanţa, în
temeiul art. 531 Cod procedură penal, o poate respinge pentru
neîndeplinirea condiţiilor de formă în următoarele cazuri: când a fost
introdusă înainte de termenul legal; când lipseşte adresa petiţionarului şi
acesta nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare şi atunci când nu a fost
indicată condamnarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea
condamnare, localităţile unde a locuit şi locurile de muncă pe tot
254
În cazul reabilitării legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea renunţării la judecată, instanţa având
obligaţia să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, urmând să se pronunţe fie prin
admiterea sau respingerea cererii.

202. 202
intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la introducerea
cererii, temeiurile cererii şi alte indicaţii utile soluţionării cauzei.
În cazul în care cererea a fost formulată înainte de termenul legal,
aceasta va putea fi repetată după împlinirea termenului legal, iar pentru
celelalte situaţii, oricând.
§6. Soluţionarea cererii
Potrivit art. 533 C.proc.pen., la termenul fixat instanţa ascultă
persoanele citate, concluziile procurorului şi verifică dacă sunt îndeplinite
condiţiile cerute de lege pentru admiterea cererii de reabilitare.
Când din materialul aflat la dosar nu rezultă date suficiente cu privire
la îndeplinirea condiţiilor de reabilitare, instanţa dispune completarea
materialului de către persoana interesată, iar dacă consideră necesar, cere
de la organele competente relaţii cu privire la comportarea celui
condamnat.
Când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare
dovedeşte că nu i-a fost cu putinţă să achite despăgubirile civile şi
cheltuielile judiciare, instanţa apreciind împrejurările, poate dispune
reabilitarea sau poate să acorde, în vederea soluţionării cererii, un termen
pentru a achita în întregime sau în parte suma datorată.
Acest termen nu poate depăşi 6 luni.
În caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată,
în vederea reabilitării, de condamnat sau de urmaşii săi.
Drepturile acordate părţii civile prin hotărârea de condamnare nu se
modifică prin hotărârea dată asupra reabilitării.
Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă în
mişcare acţiunea penală pentru o altă infracţiune săvârşită de condamnat,
examinarea cererii se suspendă până la soluţionarea definitivă a cauzei
privitoare la noua învinuire.
Hotărârea prin care instanţă rezolvă cererea de reabilitare este supusă
recursului. În practica instanţelor judecătoreşti nu a existat un punct de
vedere unitar cu privire la căile ordinare de atac ce se pot exercita
împotriva hotărârilor oronunţate în materia reabilitării. Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite prin decizia nr. XXXIV din 7 mai 2007,
a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a statuat că
dispoziţiile art. 501 din Codul de procedură penală se interpretează în
sensul că:

203. 203
1) hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr.
356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului ;
2) hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006
sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile
art. 385 1
alin.(1) lit. f) din Codul de procedură penală.
Secţiunea a II-a
Repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei
măsuri preventive pe nedrept ( art. 588-542)
§1. Aspecte generale
Viaţa socială a impus o preocupare sporită din partea statului în lupta
contra fenomenului infracţional. Fără sprijinul unor organe specializate în
identificarea infracţiunilor, a prinderii faptuitorilor în vederea tragerii
acestora la răspundere penală, având dotarea şi pregătirea profesională
necesară în lupta contra infracţionalităţii, victimele s-ar găsi dezarmate, iar
opinia publică şi-ar pierde încrederea în organele de justiţie. Urmărirea
penală ca şi judecata constituie o activitate necesară având drept scop
aflarea adevărului cu privire la fapta şi la făptuitori şi împiedică în acelaşi
timp tragerea la răspundere penală a celor nevinovaţi. Posibilitatea
inculpării unor persoane şi trmiterea acestora în judecată fără temeiuri
serioase a determinat legiuitorul să instituie un sistem de garanţii prin care
se pot obţine despăgubiri civile, pentru prejudiciile cauzate printr-o
hotărâre de condamnare sau arestare pe nedrept. În acest context, se înscrie
şi procedura de reparare a pagubei materiale sau a daunei morale în cazul
condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod
nelegal.
§2. Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei
Potrivit art. 538 C.proc.pen., “persoana care a fost condamnată
definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în
urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului
penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod
nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie
stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii
privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de

204. 204
scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmării penale pentru
cauza prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de
revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre
definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului
penal pentru cauza prevăzută în art. 16 alin.(1) lit. j). De asemenea, are
drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de
libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea
faptei “.
Prevederile art. 541 C.proc.pen., instituie o răspundere a statului
pentru arestarea pe nedrept a unei persoane, fără a face distincţie între
prejudiciul material şi cel moral. În soluţionarea cererilor întemeiate pe
dispoziţiile art. 541 C.proc.pen., sunt aplicabile prevederile art. 1.349 din
Codul civil, care permit repararea integrală a prejudiciului produs
persoanei, victimă a unei erori judiciare.
§3. Titularii acţiunii şi termenul de introducere al
acţiunii pentru repararea pagubei
Potrivit art. 538 și 539 C.proc.pen., acţiunea pentru repararea pagubei
poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 541, iar după moartea
acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în
întreţinerea sa.
Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii
definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor
procurorului, prevăzute în art. 541.
§4. Instanţa competentă
Pentru obţinerea reparaţiei persoana îndreptăţită se poate adresa
tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază chemând în judecată
civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice. Acţiunea
este scutită de taxa judiciară de timbru. Reparaţia constă în plata unei sume
de bani, sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea
pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori
în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui
libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială
şi medicală. La stabilirea întinderii reparaţiei se va ţine seama de durata
privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de
consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de

205. 205
libertate sau a cărei libertate a fost restrânsă. Persoanelor îndreptăţite la
repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în
muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi
timpul cât au fost private de libertate. În toate cazurile, reparaţia este
suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Judecarea acţiunii în reparaţie se face potrivit normelor de drept
procesual civil.
Hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă este supusă
regulilor generale privind căile de atac, prevăzute de Codul de procedură
civilă.
§5. Acţiunea în regres
În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 542, cât
şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă
internaţională, acţiunea în regres împotriva aceluia care, cu rea-credinţă
sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune, este
obligatorie255
.
Secţiunea a III-a
Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare
În cursul urmăririi penale sau judecăţii este posibilă sustragerea sau
distrugerea unui înscris judiciar256
sau chiar a unui dosar, astfel că pentru
asemenea situaţii legiuitorul a reglementat o procedură specială prevăzută
în dispoziţiile art. 543-547 C.proc.pen. Când dosarul sau înscrisul dispărut
este reclamant de un interes justificat şi nu poate fi refăcut potrivit
procedurii obişnuite, procurorul prin ordonanţă sau instanţa de judecată
prin încheiere dispune, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului. În
urma constatării dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris judiciar şi
înainte de declanşarea procedurii de înlocuire sau de reconstituire, organul
de urmărire penală, sau preşedintele instanţei, întocmeşte un proces-verbal
prin care constată dispariţia şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea
acestuia. Pe baza acestui proces-verbal, se va proceda, la înlocuirea sau
reconstituirea înscrisului judiciar. Procedura specială nu poate începe dacă
255
Art.507C.proc.pen., a fost introdus prin Legea nr. 356/2006
256
Prin înscris judiciar se înţelege orice înscris ca act procedural constatator precum şi orice alt înscris
folosit pentru a face dovada unei împrejurări esenţiale în cadrul procesului penal. Dosarul judiciar
cuprinde totalitatea înscrisurilor existente într-o cauză penală.

206. 206
refacerea actului este posibilă pe calea procedurii obişnuite. Înlocuirea sau
reconstituirea dosarului dispărut, trebuie să fie reclamat de un interes
justificat. Dispoziţia de înlocuire sau de reconstituire este luată în faza de
urmărire penală de procuror prin ordonanţă, iar în faza judecăţii de instanţă
prin încheiere. Încheierea instanţei se dă fără citarea părţilor, afară de cazul
când instanţa apreciază ca fiind necesară chemarea acestora. Încheierea nu
este supusă niciunei căi de atac. Înlocuirea înscrisului dispărut are loc
atunci când există copii oficiale de pe acel înscris. Organul judiciar ia
măsuri pentru obţinerea copiei care ţine loc înscrisului original dispărut
până la găsirea acestuia. Persoanei care a predat copia oficială i se
eliberează în loc o nouă copie certificată de organul care a ridicat copia
oficială. Reconstituirea este o procedură folosită în cazul când nu există o
copie oficială de pe înscrisul dispărut. Dacă a dispărut dosarul penal în
întregime, reconstituirea are loc prin reconstituirea înscrisurilor care le
conţinea. În vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de probe.
Rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanţa organului de
urmărire penală, confirmată de procuror, sau prin hotărârea instanţei dată
cu citarea părţilor. Hotărârea de reconstituire este supusă apelului, iar
hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului.
Secţiunea a IV-a
Procedura dării în urmărire
Pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în
scopul aducerii acesteia în faţa organelor judiciare, ori punerii în executare
a anumitor hotărâri judecătoreşti, a fost reglementată procedura dării în
urmărire penală, prin art. 521- 526 C.proc.pen. Darea în urmărire se
solicită şi se dispune în următoarele cazuri:
a) nu s-a putut executa un mandat de arestare, un mandat de
executare a pedepsei privative de libertate, măsura educativă a
internării într-un centru de reeducare, măsura internării medicale
sau măsura expulzării, întrucât persoana care s-a luat una dintre
aceste măsuri nu a fost găsită;
b) persoana a evadat din starea legală de reţinere sau deţinere ori a
fugit dintr-un centru de reeducare sau din unitatea în care executa
măsura internării medicale;
c) în vederea depistării unei persoane urmărite internaţional despre
care există date că se află în România.

207. 207
Potrivit art. 521 alin. (1) C.proc.pen., darea în urmărire penală se
solicită de organul de poliţie care a constatat imposibilitatea executării
măsurilor prevăzute în alin. 2 lit. a), admnistraţia locului de deţinere,
centrul de reeducare sau unitatea medicală prevăzută în alin. 2 lit.b),
procurorul competent potrivit legii, în cazul prevăzut în alin.2 lit.c). Darea
în urmărire se dispune prin ordin dat de Inspectoratul General al Poliţiei
Române. Ordinul de dare în urmărire penală se comunică în cel mai scurt
timp organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră,
celui care urmează să fie adus în momentul prinderii şi parchetului
competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în
urmărire penală. În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii
persoanelor date în urmărire, organele competente pot desfăşura
următoarele activităţi: interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau
comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de
comunicare; reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor;
percheziţia; ridicarea de obiecte şi înscrisuri ; punerea sub supraveghere a
conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora. Activităţile menţionate
pot fi efectuate numai cu autorizarea procurorului care supraveghează
activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în
urmărire. Autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi
înregistrării dar nu mai mult de 3o de zile, în camera de consiliu, de
preşedintele instanţei competente, iar în lipsa acestuia de către judeăctorul
desemnat de acesta şi poate fi reînnoită pentru motive temeinic justificate,
fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a
interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană,
pentru prinderea unei persoane urmărite nu poate depăşi 120 de zile în
aceeaşi cauză. În caz de urgenţă, procurorul poate dispune, prin ordonanţă,
înscrisă în registrul special, interceptarea convorbirilor şi comunicărilor, pe
o durată de cel mult de 48 ore cu obligativitatea acestuia de a înştiinţa şi
comunica instanţei operaţiunile efectuate. Judecătorul se pronunţă asupra
legalităţii şi temeiniciei ordonanţeiîn cel mult 24 de ore, prin încheiere
motivată, dată în camera de consiliu. În cazul în care ordonanţa este
confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va
dispune autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării. Darea în
urmărire se revocă prin ordin al Inspectoratului General al Poliţiei în
momentul când au dispărut temeiurile care au justificat darea în urmărire.

208. 208
Capitolul IV
Asistenţa juridică internaţională în materie penală
Secţiunea I
Noţiuni introductive privind cooperarea
judiciară internaţională
De la adoptarea Tratatului de la Amsterdam, unul din obiectivele
esenţiale ale Uniunii Europene îl constituie crearea unui spaţiu al libertăţii,
securităţii şi justiţiei. Libertatea presupune existenţa unui spaţiu judiciar
comun, în care cetăţenii europeni să poată să se adreseze justiţiei în unul
din statele membre ca şi în propria ţară257
.
În fiecare ţară membră a Uniunii Europene, spaţiul justiţiei are ca
fundament existenţa unei puteri judecătoreşti independente şi magistraţi
bine pregătiţi.
Extinderea fără precedent a flagelului criminalităţii a determinat o
strânsă cooperare internaţională în vederea creşterii eficienţei sistemelor de
justiţie penală258
.
De la primele încercări de unire a eforturilor statelor în combaterea
crimei organizate şi până în prezent, cooperarea internaţională şi-a extins şi
diversificat formele de manifestare, atât pe plan universal, cât şi pe plan
regional european. O contribuţie deosebită în acest domeniu a adus-o
Consiliul Europei, sub egida căruia au fost adoptate numeroase convenţii,
acorduri şi recomandări, prin care se stabilesc acţiuni comune în domeniul
economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ,
reglementându-se, printre altele, şi un sistem de coordonare între statele
europene în lupta împotriva criminalităţii259
.
Cooperarea judiciară internaţională îmbracă două forme principale,
respectiv:
- conclucrarea statelor pentru combaterea unor categorii de infracţiuni;
- asistenţa judiciară internaţională în materie penală.
257
Vasile Păvăleanu, Spaţiul judiciar European, Revista Pro Lege nr. 3-4/2003, pag. 112
258
Vasile Păvăleanu, Drept internaţional penal, Ed. Universităţii Ştefan cel Mare, Suceava, 1999, pag.
1
259
I. Hurdubaie, Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Ed. Universal pan,
Bucureşti, 1999, pag. 6

209. 209
Colaborarea statelor în lupta împotriva criminalităţii se realizează, în
principal, prin semnarea sau aderarea la convenţii internaţionale, prin care
statele îşi asumă obligaţii de a reprima, prin mijloace proprii, anumite
categorii de infracţiuni. O formă specifică de colaborare între state în
reprimarea unor categorii de infracţiuni se realizează prin instituirea unor
tribunale internaţionale pentru judecarea celor mai grave crime împotriva
umanităţii.
§1. Noţiunea de asistenţă juridică internaţională în materie penală
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală constă în ajutorul
pe care statele şi-l acordă reciproc pentru combaterea criminalităţii pe
teritoriul naţional, pentru realizarea şi buna administrare a justiţiei proprii,
ca atribut al suveranităţii lor260
.
Asistenţa juridică internaţională în materie penală este o formă a
cooperării internaţionale care, împreună cu formele de colaborare între
state în combaterea anumitor infracţiuni, are ca scop înfăptuirea unei
uniuni mai strânse între state, prin adoptarea de reguli comune în materie,
de natură să asigure atingerea acestui obiectiv.
Stabilirea acestor reguli comune în opera de unificare legislativă se
face prin încheierea de acorduri sau convenţii în baza cărora statele
semnatare îşi asumă obligaţii într-o manieră compatibilă cu principiile
egalităţii suverane, al integrităţii teritoriale şi al neintervenţiei în afacerile
lor interne261
.
§2. Asistenţa juridică internaţională în legislaţia română
Pentru a facilita aplicarea acestor instrumente internaţionale, în
România au fost adoptate Legea nr. 296/2001 privind extrădarea262
, legea
nr. 756/2001263
asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate şi
legea nr. 704/2001264
, abrogate prin Legea nr. 302/2004265
, privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
260
Nicolae Lupulescu, Precizări privind cooperarea, conclucrarea şi asistenţa juridică internaţională în
materie penală, Revista Pro Lege, nr. 4/2004, pag. 158
261
Nicolae Lupulescu, Consideraţii generale privind modalităţile de asistenţă juridică internaţională în
materie penală, Revista Pro-Lege, nr. 1/2005, pag. 119
262
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 326/18 iunie 2001
263
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 2/4 ianuarie 2002
264
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 807/17 decembrie 2001
265
Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 594/1iulie 2004, modificată şi completată
prin legea nr. 224/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 534/21 iunie 2006 şi

210. 210
Prin legea nr. 302/2004 modificată şi completată prin Legea nr.
224/2006, ţara noastră a transpus în dreptul interen decizia-cadru nr.
584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predareîntre statele membre ale Uniunii
Europene.
Secţiunea a II-a
Extrădarea
§1. Noţiune, natura juridică şi clasificare
Extrădarea a fost definită ca fiind "actul prin care statul pe teritoriul
căruia s-a refugiat o persoană urmărită sau condamnată într-un alt stat
remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană, pentru a fi judecată
sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată"266
,.
Extrădarea a fost mai definită ca fiind procedura prin care un stat
suveran ( statul solicita) acceptă să predea unui alt stat ( statul solicitant) o
persoană care se află pe teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă
în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea executării unei
pedepse în statul solicitant267
.
De asemenea, aceasta a mai fost definită ca fiind actul prin care un
stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui stat
pe acel infractor pentru a fi judecat sau pus să execute pedeapsa la care
fusese condamnat de instanţele judecătoreşti ale acelui stat. Extrădarea
apare ca un act ce se desfăşoară în două state: unul pe al cărui teritoriu se
află infractorul şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul solicitat)
şi altul care este interesat în judecarea şi pedepsirea infractorului şi care se
adresează în acest scop268
.
Extrădarea este o instituţie de drept penal internaţional cu o dublă
natură juridică269
:
O.U.G.nr.103/2006, privind unele măsuri privind faciliotarea cooperăriipoliţieneşti internaţionale,
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1019/21 decembrie 2006;
266
. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale
Codului Penal roman. Partea generală. Vol. I, Ed. Academiei R.S.R., 1969, pag.69
267
Florin Răzvan Radu, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică,
Revista Dreptul nr. 2/2006, pag. 199
268
Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed.ALL, Bucureşti, 1197, pag. 110
269
Vasile Drăghici, Conceptul de extrădare. Aspecte specifice, Buletin Documentar nr. 3/2005 al
P.N.A./D.N.A., www.pna.ro

211. 211
- pe plan internaţional, este o modalitate de realizare a asistenţei juridice
în materie penală, de întrajutorare a statelor, care se realizează în
temeiul unor convenţii pe care le semnează sau la care aderă, extrădarea
reprezentând unul din conceptele de bază ale dreptului penal
internaţional. În acelaşi plan, extrădarea este un act de suveranitate şi o
manifestare de solidaritate internaţională în lupta împotriva
criminalităţii;
- pe plan intern, extrădarea este un act guvernamental, administrative
şi/sau jurisdicţional, în funcţie de autoritatea competentă să dispună cu
privire la admisibilitatea ei.
Extrădarea se clasifică după mai multe criterii:
Un prim criteriu este cel al statului care solicită extrădarea, aceasta
putând fi extrădare activă – pentru statul solicitant – şi extrădare pasivă –
pentru statul solicitat.
Din punct de vedere al procedurii, aceasta se clasifică în extrădare
obişnuită, voluntară şi simplificată.
Extrădarea obişnuită se realizează după procedura normală,
reglementată de Convenţia europeană de extrădare şi legea internă,
persoana a cărei extrădare se solicită beneficiind de posibilitatea de a se
apăra împotriva cererii de extrădare.
Extrădarea voluntară are loc în cazul în care persoana reclamată
renunţă la beneficiile conferite de lege, consimţind la extrădare.
Extrădarea simplificată se aseamănă cu extrădarea voluntară, dar
aceasta presupune, în plus, eliminarea cerinţei transmiterii unei cereri
formale de extrădare în cazul în care persoana extrădabilă consimte la
extrădare.
§2. Condiţii pentru extrădare
Potrivit dispoziţiilor art. 24 din lege, cetăţenii români pot fi extrădaţi
din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care
aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin
una din următoarele condiţii:
- persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data
formulării cererii de extrădare;
- Persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant

212. 212
- Persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui
cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant
este membru al Uniunii Europene.
O altă condiţie cerută de lege pentru admisibilitatea extrădării este
aceea ca fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a
cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului
solicitant, cât şi de legea română.
§3. Procedura extrădării
Astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, procedura de
extrădare prevăzută de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală este următoarea:
a) Extrădare activă (atunci când România este stat solicitant)
Prin modificarea art. 66 din Legea nr. 302/2004, s-a revenit la
competenţa Ministerului Justiţiei de a întocmi cererea de extrădare.
Trebuie subliniat însă că Ministerul Justiţiei întocmeşte cererea de
extrădare numai pe baza încheierii motivate a instanţei judecătoreşti
competente, care stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în
prezenta lege pentru a se solicita extrădarea.
Prin art. 661
s-a reglementat o procedură clară de dare în urmărire
internaţională. Astfel, în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau
de executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire întrucât inculpatul
ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis
mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la
propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie,
emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, care se
transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării prin canalele
specifice.
Mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării trebuie să
conţină toate elementele necesare identificării persoanei urmărite
(incluzând fotografii, impresiuni digitale, etc.), o expunere sumară a
situaţiei de fapt şi date privind încadrarea juridică a faptelor.
Despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în
urmărire internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru
aducerea la îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii
sau a unui mandat de arestare preventivă, instanţa poate fi informată nu

213. 213
numai de Biroul Naţional Interpol, ci şi de o altă structură în cadrul
Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, dar şi de Ministerul
Justiţiei, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui autenticitate
poate fi verificată .
Instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare
preventivă stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea.
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura
specializată, are obligaţia de a informa instanţa de executare sau instanţa
emitentă a mandatului de arestare preventivă de îndată ce Biroul Central
Naţional Interpol corespondent îi notifică faptul că persoana care face
obiectul mandatului a fost localizată. Informarea va fi transmisă direct, cu
o copie la Ministerul Justiţiei.
Instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, dată de un
singur judecător, cu participarea procurorului şi fără citarea părţilor.
Încheierea nu se pronunţă în şedinţă publică, şi se consemnează într-un
registru special, pentru a se respecta confidenţialitatea procedurii (Deşi era
prevăzută şi de legea iniţială, confidenţialitatea era deseori încălcată de
unele);
Conform dispoziţiilor art. 67 alin.4, încheierea poate fi atacată cu
recurs de procuror, în termen de 24 ore de la pronunţare. Dosarul cauzei
este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă
în termen de cel mult 3 zile, de către instanţa superioară în grad. Instanţa
de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la
soluţionarea recursului.
În termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin care s-a constatat
că sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării şi a actelor anexe,
Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de
regularitate internaţională.
Potrivit dispoziţiilor art. 40 din lege, examenul de regularitate
internaţională are ca scop verificarea conformităţii cererii de extrădare a
actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile,
inclisiv cu declaraţiile formulate de România în baza dispoziţiilor unei
convenţii multilaterale, prin intermediul său urmărindu-se astfel să se
constate:
a) dacă între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori
reciprocitate pentru extrădare;
b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul
internaţional aplicabil;

214. 214
c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform
prevederilor art. 17 din lege;
d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art.
3.
În cazul în care, potrivit atribuţiilor care îi revin, direcţia de
specialitate a Ministerului Justiţiei constată că nu sunt întrunite condiţiile
de regularitate internaţională pentru a se întocmi şi transmite cererea de
extrădare, ministrul justiţiei îl sesizează pe procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea
iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus
solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii Centrul de Cooperare
Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor.
Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată,
anulează încheierea atacată. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire
este neîntemeiată, o respinge, menţinând încheierea atacată. Hotărârea
instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în termen de 24 de ore
de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 67 alin. 10). Astfel, în
ambele situaţii, hotărârea finală revine instanţei, astfel încât se elimină
orice eventuală critică de neconstituţionalitate care putea fi adusă vechii
proceduri.
Totodată, prin modificările aduse legii s-a prevăzut şi posibilitatea ca,
în cazul în care constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi şi
transmite cererea de extrădare direcţia de specialitate a Ministerului
Justiţiei să poată solicita instanţei competente să îi transmită, în cel mult 72
de ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului internaţional
aplicabil.
Încheierea prin care se constată că sunt întrunite condiţiile pentru a se
solicita extrădarea se transmite Ministerului Justiţiei – Direcţia Drept
Internaţional şi Tratate, Serviciul drept internaţional public şi cooperare
judiciară internaţională în materie penală.
b) Extrădare pasivă (atunci când România este stat solicitat)
Procedura de extrădare pasivă are caracter urgent şi este de
competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază sau a fost
identificată persoana extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta.
În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de
autoritatea centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea

215. 215
expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu
aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de extrădare.
În cadrul procedurii de extrădare pasivă, persoana extrădabilă poate să
opteze fie pentru extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în
caz de opunere la extrădare.
Potrivit dispoziţiilor art. 54 alin.8, hotărârea asupra extrădării poate fi
atacată cu recurs de procurorul general competent şi de persoana
extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general competent poate declara
recurs din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.
Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de
extrădare este suspensiv de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii
prin care s-a dispus extrădarea este suspensiv de executare, cu excepţia
dispoziţiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea extrădării.
Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului
general al parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în
primă instanţă şi direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei.
Începând cu 1 ianuarie 2007, de când România a devenit membră a
Uniunii Europene, în relaţiile cu celelalte state membre nu se mai aplică
procedura extrădării, aceasta fiind înlocuită cu procedura mandatului
european de arestare.
Secţiunea a III-a
Mandatul de arestare european
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, a intrat în vigoare
Titlul III al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006 şi
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/2006, lege prin care a fost
transpusă decizia-cadru nr. 584/JAI/13.06.2002, privind mandatul
european de arestare şi procedurile de predare către statele membre ale
Uniunii Europene.
Potrivit dispoziţiilor art. 77 din lege, mandatul de arestare european
este definit ca fiind decizia judiciară emisă de autoritatea judiciară
competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi
predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea
efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse
sau a unei măsuri privative de libertate.

216. 216
Potrivit dispoziţiilor art. 78 din lege, autorităţile judiciare române
emitente sunt instanţele judecătoreşti, iar ca autorităţi judiciare de
executare au fost desemnate Curţile de Apel.
Condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru ca instanţele române să
poată emite un mandat european de arestare sunt următoarele:
- în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este
pedepsită de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de
cel puţin 1 an;
- în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4
luni.
În ceea ce priveşte procedura de transmitere a mandatului european de
arestare emis de autorităţile judicare române există o distincţie între
situaţia în care se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată şi situaţia
în care acest loc nu este cunoscut.
În prima situaţie, autoritatea judiciară română poate transmite direct
autorităţii judiciare de executare mandatul european de arestare, în timp ce
în a doua situaţie, poate să decidă introducerea descrierii persoanei în
cauză în Sistemul de Informaţii Schengen, fie transmiterea mandatului de
arestare prin Interpol. De asemenea, acesta poate fi transmis şi prin
intermediul Reţelei Judiciare Europene.
Atunci când nu se cunoaşte auitoritatea judiciară de executare,
autoritatea judiciară emitentă va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin
punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene sau prin direcţia de
specialitate a Ministerului Justiţiei, în vederea obţinerii informaţiilor
necesare de la statul membru de executare.
Atunci când s-a emis mandatul european de arestare în vederea
efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, autoritatea judiciară emitentă
român va putea solicita autorităţii judiciare de executare, înainte ca aceasta
să se fi pronunţat asupra predării efective, predarea temporară în România
a persoanei urmărite, în vederea ascultării sale sau va putea solicita să fie
autorizată luarea declaraţiei acestei persoane pe teritoriul statului de
executare a mandatului.
În privinţa faptelor pentru care se îndeplineşte procedura de predare,
art. 85 din lege distinge între fapte pentru care predarea poate fi
subordonată condiţiei dublei incriminări şi fapte pentru care nu se cere
îndeplinirea acestei condiţii, dar pedeapsa prevăzută de legea statului
emitent să fie închisoarea sau o măsură de siguranţă privativă de libertate
de cel puţin trei ani. Din această categorie fac parte faptele care vizează
participarea la un grup criminal organizat, terorismul, traficul de persoane,

217. 217
traficul ilicit de droguri şi de arme, de materiale nucleare şi radioactive,
crimele aflate sub jurisdicţia Curţii penale Internaţionale, etc.
Legea reglementează în art. 88 doar trei motive obligatorii de refuz al
executării unui mandat european de arestare, respectiv:
- când persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de
către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul
condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori în curs de executare sau
executarea să fi fost prescrisă, pedeapsa graţiată ori infracţiunea
amnistiată, respectiv să fi intervenit o altă cauză care împiedică
executarea;
- când infracţiunea pe care se bazează mandatul european este acoperită
de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legislaţiei
interne, competenţa de a urmări acea infracţiune;
- când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu
răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează
mandatul de arestare, conform legii române.
Executarea unui mandat european de arestare poate fi refuzată de către
autoritatea judiciară română de executare şi dacă nu este îndeplinită
condiţia dublei incriminări, dar şi în situaţiile prevăzute la alineatul 2 al
aceluiaşi articol.
Legea instituie şi trei condiţii speciale pentru predare, respectiv:
- în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în sc opul
executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau
dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data şi locul
şedinţei de judecată care a condus la hotărârea apronunţată în lipsă,
autoritatea judiciară emitentă trebuie să dea o asigurare suficientă care
să garanteze persoanei care face obiectul mandatului de arestare că va
avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul emitent, în
prezenţa sa.
- În cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul este
sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dispoziţiile legale ale
statului emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a
măsurii aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani
din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor
proceduri de clemenţă;
- Cetăţenii români sunt predaţi în baza unui mandat european de arestare
emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, cu condiţia
ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate,

218. 218
persoana predată să fie transferată în România pentru executarea
pedepsei.
Instanţa competentă să soluţioneze cauza care are ca obiect mandatul
european de arestare este curtea de apel. La solicitarea acesteia, procurorul
general al parchetului de pe lângă curte ia măsurile necesare pentru
identificarea persoanei, reţinerea şi prezentarea ei în faţa instanţei. În
termen de 24 de ore de la reţinere, persoana este prezentată instanţei care
dispune prin încheiere motivată arestarea acesteia.
De asemenea, persoana în cauză este audiată, punându-i-se în vedere
că poate consimţi la predare. Dacă persoana în cauză consimte la predare
se întocmeşte un proces-verbal şi se pronunţă apoi o hotărâre prin care se
ia act de acest consimţământ, hotărâre care este definitivă şi executorie. În
situaţia contrară, se procedează la audierea sa şi la administrarea probelor.
Hotărârea instanţei prin care se dispune asupra executării mandatului de
arestare european poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la
pronunţare, recurs care este de competenţa Secţiei Penale a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
Predarea persoanei urmărite se realizează de către poliţie, în termen de
10 zile de la pronunţarea hotărârii judecîătoreşti de predare. În mod
excepţional, predarea poate fi amânată pentru motive umanitare serioase,
dacă există temerea că predarea va periclita în mod evident viaţa sau
sănătatea persoanei solicitate.
Un alt aspect reglementat de lege este cel al concursului de cereri,
respectiv situaţia concursului între două mandate de arestare europene, cât
şi situaţia concursului dintre un mandat european de arestare şi o cerere de
extrădare.
Potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. 1 din lege, în cazul în care două sau
mai multe state membre au emis un mandat european de arestare în
legătură cu aceeaşi persoană, autoritatea judiciară de executare română va
decide asupra priorităţii de executare, ţinând seama de toate circumstanţele
şi, în special, de locul săvârşirii şi gravitatea infracţinii, de data emiterii
mandatelor, precum şi de împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea
urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei pedepse sau a
unei măsuri de siguranţă. În acest scop, ea poate solicita avizul Eurojust.
În cazul concurenţei între un mandat european de arestare şi o cerere
de extrădare prezentată de către un stat terţ, autoritatea judiciară de
executare română va decide, luând în considerare toate circumstanţele
enumerate anterior, precum şi cele prevăzute în convenţia de extrădare
aplicabilă în relaţia cu statul terţ.

219. 219
Secţiunea a IV-a
Comisia rogatorie internaţională
Potrivit dispoziţiilor art. 160 din lege, comisia rogatorie este definită
ca acea formă de asistenţă judiciară care constă în împuternicirea pe care o
autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi din alt stat,
mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi
judiciare privitoare la un anumit proces penal.
Aceasta are ca obiect:
- localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea
inculpatului, audierea părţii vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi
experţilor, precum şi confruntarea; percheziţia, ridicarea de obiecte şi
înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială; cercetarea la faţa locului şi
reconstituirea; expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea
medico-legală; transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces,
interceptările şi înregistrările audio şi video, examinarea documentelor de
arhivă şi a fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură;
- transmiterea mijloacelor materiale de probă;
- comunicarea de documente sau dosare.
În cazul comisiilor rogatorii care au ca obiect percheziţii, ridicarea de
obiecte şi înscrisuri şi sechestrul, legea română condiţionează efectuarea
acestora de următoarele: infracţiunea care motivează comisia rogatorie
trebuie să fie susceptibilă de a da loc de extrădare în România ca stat
solicitat, respectiv compatibilitatea comisiei rogatorii cu legea internă.
§1. Audierile prin videoconferinţă
Acestea reprezintă o noutate în reglementarea internă, facilitând astfel
audierea martorilor sau experţilor care se află în imposibilitate de a fi
audiaţi pe teritoriul unui stat străin sau prezenţa lor în acel stat ar fi
inoportună.
Cererea de audiere prin videoconferinţă poate fi acceptată de statul
roman dacă aceasta nu contravine principiilor fundamentale de drept şi
dacă există mijloace tehnice necesare pentru realizarea ei.
Audierea prin videoconferinţă se realizează direct de către autoritatea
judiciară a statului solicitant, în prezenţa judecătorului sau procurorului
român competent. Persoana ascultată este asistată şi de un interpret, iar
legea îi recunoaşte dreptul de a refuza să depună mărturie. Autoritatea
judiciară română este obligată să întocmească un proces – verbal care se

220. 220
transmite autorităţii judiciare competente a statului solicitant, act care
cuprinde date despre data şi locul audierii, persoana audiată, condiţiile
tehnice în care a avut loc audierea.
§2. Constituirea echipelor comune de anchetă
Un instrument important în lupta împotriva criminalităţii organizate îl
reprezintă reglementarea echipelor comune de anchetă
Potrivit dispoziţiilor art. 169 din lege, în vederea facilitării soluţionării
unei cereri de comisie rogatorie, se pot constitui echipe comune de
anchetă, cu un obiectiv precis şi cu o durată limitată care poate fi
prelungită prin acordul statelor implicate. Componenţa echipei este decisă
de comun acord.
O echipă comună de anchetă poate fi creată în special când:
a) în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune
efectuarea unor anchete dificile şi care implică importante mijloace umane
şi de altă natură, care privesc ambele state;
b) mai multe state efectuează anchete care necesită o acţiune
coordonată şi concertată în statele în cauză.
§3. Înfăţişarea martorilor sau experţilor
Aceasta este o altă formă a asistenţei judiciare internaţionale în baza
cărei statul solicitat înfăţişează martorii sau experţii solicitaţi de autoritatea
competentă a unui alt stat.
În art. 177 şi 178 din lege se reglementează expres interdicţia de
constrângere spre a se prezenta, respective interdicţia de restrângere a
libertăţii de a părăsi România pentru acei martori care refuză să se prezinte
sau refuză să dea declaraţii.
§4. Comunicarea actelor de procedură
În lumina dispoziţiilor art. 184 din lege, prin acte de procedură se
înţelege, în principal, citaţiile pentru părţi sau martori, actul de inculpare,
alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătoreşti, cererile pentru
exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei
pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de procedură.
Cererile de asistenţă judiciară privind comunicarea actelor de
procedură adresate autorităţilor judiciare române se îndeplinesc în faza de

221. 221
judecată de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază sau se află
locul de detenţie al persoanei căreia urmează să i se comunice actele, iar în
faza de urmărire penală, de parchetul de pe lângă aceasta.
Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor
transmitere către destinatar. Dacă statul solicitant o cere în mod expres,
statul român va efectua comunicarea în una dintre formele prevăzute de
legislaţia română pentru înmânări analoage sau într-o formă specială
compatibilă cu această legislaţie.
Dovada comunicării se face printr-un document datat şi semnat de
destinatar sau printr-o declaraţie a autorităţii judiciare române solicitate,
constatând faptul comunicării, forma şi data efectuării comunicării.
Secţiunea a V-a
Transferul de proceduri în materie penală
§1. Consideraţii generale
În vederea aplicării Convenţiei europene pentru transferul de
proceduri în materie penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972 şi
ratificată de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/1999270
, aprobată
prin legea nr. 34/2000271
, în legea nr. 302/2004, în titlul IV a fost
reglementa transferul de proceduri în materie penală, ca formă a asistenţei
juridice internaţionale.
Potrivit dispoziţiilor art. 110 din lege, transferul procedurii penale
poate fi solicitat numai dacă statul solicitat are competenţa de jurisdicţie în
cauză şi extrădarea nu poate fi solicitată ori, în cazul în care s-a solicitat
extrădarea, cererea a fost respinsă.
§2. Procedura transferului
La baza cererii de transfer al procedurii penale stă o încheiere prin care
instanţa dispune motivat transferul, la cererea organului de urmărire penală
competent sau a instanţei pe rolul căreia se află cauza în prima instanţă.
Această încheiere poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la
pronunţare pentru cei prezenţi, respectiv de la comunicare pentru cei lipsă.
Odată rămasă definitivă, încheierea suspendă termenul de prescripţie a
270
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 420/31 august 1999
271
Publicată în Monitorul Oficial al României,partea I, nr. 158/17 aprilie 2000

222. 222
răspunderii penale, precum şi continuarea procedurii penale începute, sub
rezerva actelor şi demersurilor cu caracter urgent.
Transmiterea cererii de transfer al procedurii penale se asigură de
către Ministerul Justiţiei.
În ceea ce priiveşte cererea de preluare a procedurii penale, acestea
se înaintează Ministerului Justiţiei sau parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie şi se soluţionează de către parchetul de pe lângă
curtea de apel în curcumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată
persoana urmărită – în cazul cererilor de preluare a urmăririi penale, iar în
cazul cererilor de preluare a judecăţii, acestea se soluţionează de secţia
penală a curţii de apel în curcumscripţia căreia domiciliază sau a fost
identificată persoana urmărită.
Secţiunea a VI-a
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine
§1. Consideraţii generale
În vederea aplicării Convenţiei europene privind valoarea
internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, în
titlul V al legii nr. 302/2004 modificată a fost reglementată procedura
recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor judiciare.
Potrivit dispoziţiilor art. 116 din Legea nr. 302/2004, modificată,
recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţa competentă a unui
alt stat este condiţionată de următoarele:
- asumarea acestei obligaţii de către ţara noastră printr-un tratat
internaţional la care este parte;
- respectarea dreptului la un proces echitabil;
- hotărârea nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau militară
care nu este infracţiune de drept comun;
- respectă ordinea publică a statului român;
- hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România,
potrivit legii penale române;
- nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi
persoane în România;
- nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi
persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România.

223. 223
§2. Procedura de rcunoaştere a hotărârilor
Instanţa competentă să recunoască hotărârea străină este curtea de apel
în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are reşedinţa condamnatul,
care decide printr-o hotărâre pronunţată în camera de consiliu, hotărâre
susceptibilă de a fi atacată cu recurs.
De asemenea, recunoaşterea se poate face nu numai la cerea statului
străin, ci şi pe care principală sau incidentală.
Potrivit dispoziţiilor art. 118 din lege, recunoaşterea hotărârilor penale
pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate sau a altor acte
judiciare străine se poate face şi pe cale principală, de către instanţa de
judecată sesizată în acest scop de către condamnat sau de către procuror.
În acest caz, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie
teritorială se află condamnatul.
Portivit dispoziţiilor art.119, recunoaşterea se poate face pe cale
incidentală în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror în faza de
urmărire, respective de către instanţa de judecată în etapa judecăţii.
§3. Executarea hotărârilor penale străine
Executarea hotărârilor penale străine se realizează în conformitate cu
legea română, aceste hotărâri producând aceleaşi efecte ca şi cele
pronunţate de instanţele româneşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. 6, începerea executării pedepsei în
România are ca efect renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul
acestuia, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea
pedepsei, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare. În cazul
pedepsei amenzii, statul străin redobândeşte dreptul la executare începând
din momentul în care este informat asupra neexecutării, totale sau parţiale,
a acestei pedepse.
Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească străină
se face potrivit regulilor pentru executarea hotărârilor străine civile.
§4. Rejudecarea în caz de extrădare
În cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi
condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a
judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Dispoziţiile art. 405-
408 se aplică în mod corespunzător.

224. 224
DECIZII PRONUNTATE IN RECURS IN INTERESUL
LEGII IN MATERIE PROCESUAL PENALA DE SECTIILE
UNITE ALE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE IN
PERIOADA 2004-2007
DECIZIA Nr. I
din 23 februarie 2004
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 404 din 06/05/2004
Sub preşedinţia preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Paul Florea,
s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la limitele
învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile, alăturată celei penale prin
constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte
complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă
săvârşite de un conducător auto.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie, care a susţinut recursul
în interesul legii în sensul în care a fost formulat.
C U R T E A,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi următoarele din Codul de procedură penală,
instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod
diferit cu privire la limitele învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile,
alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, în
cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de
vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile
publice.
Astfel, unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri acţiunea civilă
alăturată celei penale poate fi admisă numai cu privire la pretenţiile formulate
pentru prejudiciile cauzate prin infracţiunea cu care a fost sesizată instanţa, iar
nu şi pentru cele produse prin efectele secundare sau colaterale ale faptei, care
nu au făcut obiectul unei încadrări juridice distincte cu caracter penal.

225. 225
S-a apreciat că acest mod de a proceda se impune, deoarece acţiunea civilă nu
poate exceda limitelor cu care este învestită instanţa prin acţiunea penală, cât
timp ea este chemată să se pronunţe, sub aspect penal, numai cu privire la
infracţiunea ce face obiectul trimiterii în judecată.
În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa învestită cu judecarea
acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de
ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia
circulaţiei pe drumurile publice, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată
celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la
pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale
suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori
deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedură penală, "acţiunea civilă are ca
obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii
responsabile civilmente", ea "poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul
procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă", iar
"repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile".
Din această ultimă dispoziţie a textului de lege menţionat rezultă că repararea
pagubei produse prin infracţiune, în cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate
celei penale, se face în conformitate cu prevederile din legea civilă.
Or, prin art. 998 din Codul civil, care constituie temeiul răspunderii civile
delictuale, se prevede că "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu,
obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara".
Tot astfel, potrivit art. 999 din Codul civil, prin care este reglementată
răspunderea civilă în caz de cvasidelicte, "omul este responsabil nu numai de
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa
sau prin imprudenţa sa".
În raport cu aceste reglementări neechivoce, a căror aplicare nu este limitată
prin vreo dispoziţie a Codului de procedură penală referitoare la repararea
pagubei în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, este evident că legiuitorul
nu a urmărit să îngrădească în vreun fel posibilitatea persoanei vătămate,
constituită parte civilă, de a obţine o justă şi integrală reparare a pagubei.
De aceea, prin limitarea obiectului acţiunii civile la daunele cauzate numai de
efectele care sunt consecinţa la care se face referire neechivocă prin textul legii
penale incriminator al faptei deduse judecăţii instanţei penale, s-ar deturna însuşi
sensul şi scopul unei astfel de acţiuni, care constă în asigurarea unei juste şi
integrale reparări a prejudiciului cauzat.
Imperativul bunei administrări a justiţiei, care impune exercitarea
concomitentă a celor două acţiuni, nu poate permite fragmentarea pretenţiilor
civile în funcţie de caracterul direct sau indirect al pagubelor produse, ca urmare
a particularităţilor legăturii de cauzalitate dintre actul incriminat şi efectele

226. 226
acestuia. O astfel de soluţie ar contraveni însuşi spiritului legii române aplicabile
şi reglementărilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la
judecarea, în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă care
să hotărască nu numai cu privire la temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.
În raport cu aceste cerinţe, chiar dacă în art. 14 din Codul de procedură penală
se are în vedere cazul tipic în care urmarea păgubitoare este unică şi decurge, în
întregul ei, din acţiunea sau inacţiunea ce constituie infracţiunea dedusă
judecăţii, aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi adoptată o altă soluţie pentru
unele situaţii cu urmări păgubitoare multiple, la care legea nu se referă în mod
expres, cum sunt cele create prin accidentele de circulaţie, când prin aceeaşi
faptă, de conducere culpabilă a autovehiculului, sunt lezate, de regulă, atât
integritatea corporală a victimei, cât şi bunurile acesteia.
Cum în asemenea cazuri toate urmările păgubitoare decurg din aceeaşi faptă,
unică, a inculpatului, deşi aceasta constituie infracţiune numai în raport cu unul
dintre efectele produse, cum ar fi moartea sau vătămarea integrităţii corporale a
victimei, este raţional şi echitabil ca toate pretenţiile de despăgubiri să fie
soluţionate în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale.
În astfel de situaţii este nu numai în interesul societăţii de a se înfăptui actul
de justiţie în mod complet şi cât mai prompt posibil, dar şi în interesul părţilor ca
judecarea acţiunii civile să fie realizată, în întregul ei, în faţa instanţei penale.
Sub acest aspect, persoana vătămată este vădit interesată să fie despăgubită
pentru întregul prejudiciu suferit, în cadrul aceluiaşi proces, de către instanţa
penală, unde acţiunea sa civilă poate fi soluţionată în condiţii de mai mare
celeritate şi cu garanţii de administrare mai lesnicioasă şi completă a probelor.
Tot astfel, posibilităţile de a administra mai lesnicios probele, ca şi de a-şi
concentra apărările îl fac şi pe inculpat să fie interesat în soluţionarea acţiunii
civile şi a celei penale în faţa aceleiaşi instanţe.
Este de subliniat că prin soluţionarea de către aceeaşi instanţă a celor două
acţiuni, determinate de săvârşirea aceleiaşi fapte, se asigură o mai promptă,
temeinică şi completă aflare a adevărului, prin aprecierea unitară a probelor,
precum şi evitarea pronunţării de hotărâri contradictorii.
Aşa fiind, nu se poate considera că ar exista raţiuni ca prejudiciul unic suferit
de victimă prin săvârşirea unei fapte penale, de asemenea, unică, să fie
fragmentat, iar competenţa de soluţionare a acţiunii civile să fie împărţită între
două instanţe - penală şi civilă - cu toate inconvenientele ce decurg din aceasta.
O atare concluzie se impune a fi acceptată nu numai în cazul faptelor de
ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă, săvârşite de conducători
auto cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, ci şi în orice alte situaţii de
comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe păgubitoare pentru
aceeaşi victimă, cum ar fi în cazul infracţiunilor de omor intenţionat şi de

227. 227
vătămare corporală intenţionată, care au avut ca urmare şi degradarea
îmbrăcămintei victimei, sau în cazul unei tâlhării prin săvârşirea căreia au fost
degradate şi unele bunuri ale persoanei vătămate, ce nu au fost sustrase.
În consecinţă, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr.
56/1993, republicată, precum şi al art. 4142
alin. 1 din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili, în aplicarea
art. 14 din Codul de procedură penală şi a art. 998 din Codul civil, că instanţa
penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte
complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă
săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată
celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la
pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale
suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori
deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.
Totodată, faţă de prevederile art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală,
se va menţiona că decizia este obligatorie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D E:
Admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală şi ale art. 998
din Codul civil, stabileşte că instanţa penală învestită cu judecarea acţiunii
penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din
culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este
învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea
persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în
legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu
privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a
aceleiaşi fapte.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică la data de 23 februarie 2004.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
PAUL FLOREA

228. 228
Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu
DECIZIA Nr. I
din 28 martie 2005
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 503 din 14/06/2005
Dosar nr.1/2005
Sub preşedinţia domnului profesor universitar dr. Nicolae Popa, preşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
S-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la
aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, referitoare la
calitatea în care participă în procesul penal societatea de asigurare.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând admiterea acestuia
în sensul de a se stabili că societatea de asigurare, a cărei citare este obligatorie,
participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu în
calitate de parte responsabilă civilmente sau de garant al inculpatului pentru
suma prevăzută în contractul de asigurare.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995
privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare,
instanţele de judecată s-au pronunţat în mod diferit cu privire la calitatea în care
participă societatea de asigurare în procesul penal.
1. Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul asigurării obligatorii de
răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule,
asigurătorul are calitatea de parte responsabilă civilmente în cadrul procesului
penal. În argumentarea acestui punct de vedere s-au invocat prevederile Codului
de procedură penală, care nu condiţionează calitatea de parte responsabilă
civilmente de existenţa vreuneia dintre culpele delictuale reglementate în art.
1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, ci doar pretind ca persoana chemată în procesul

229. 229
penal ca parte responsabilă civilmente să răspundă, conform legii civile, pentru
pagubele produse prin fapta inculpatului.
S-a subliniat în justificarea acestei opinii că răspunderea civilă pentru fapta
altuia operează nu numai în cazurile când există o culpă a persoanei chemate să
răspundă într-un astfel de caz, ci ea trebuie admisă şi în alte situaţii, stabilite
expres de lege, cum este şi aceea la care se referă art. 54 alin. 4 din Legea nr.
136/1995, cu modificările ulterioare, când "citarea în proces a asigurătorului este
obligatorie".
S-a mai învederat că nici nu ar fi în spiritul principiilor contradictorialităţii şi
egalităţii între părţi ca o persoană chemată să răspundă pentru fapta altuia să nu-
şi poată formula apărări în legătură cu calitatea de asigurător, cu întinderea
răspunderii asiguratului şi a răspunderii acestuia, precum şi cu privire la celelalte
aspecte specifice răspunderii pentru altul. Or, s-a motivat, toate aceste cerinţe de
echitate nu ar putea fi garantate decât prin atribuirea calităţii de parte
responsabilă civilmente asigurătorului pe întreg parcursul procesului penal.
2. Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că, în procesul penal, societatea de
asigurare ar avea doar calitatea de garant al plăţii despăgubirilor. În acest sens s-
a invocat argumentul că societatea de asigurare nu poate fi chemată, aşa cum se
prevede prin art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală, să răspundă, potrivit
legii civile, pentru pagubele produse prin fapta inculpatului, ci în baza
contractului încheiat între ea şi asigurat.
S-a motivat că, neputându-i-se imputa nici una dintre culpele delictuale
prevăzute în art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, nu există temei ca societatea
de asigurare să fie citată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente,
deoarece nu sunt întrunite cerinţele reglementate prin art. 16 şi art. 24 alin. 3 din
Codul de procedură penală.
S-a mai scos în evidenţă că, din moment ce obligaţia de citare a societăţii de
asigurare este determinată numai de existenţa contractului de asigurare, pe baza
căruia ea doar garantează limitat acoperirea despăgubirilor, participarea sa în
procesul penal nu poate fi decât în calitate de garant al plăţii acestora.
3. În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că societăţile de asigurare
trebuie citate în procesul penal numai în calitate de asigurător, deoarece
raporturile juridice dintre aceste societăţi şi asigurat au la bază o solidaritate
tacită, stabilită prin convenţie, care dă dreptul persoanelor păgubite prin
producerea accidentelor să pretindă, în baza art. 57 alin. 1 din Legea nr.
136/1995, despăgubiri atât celor răspunzători de producerea acestora, cât şi
direct asigurătorului de răspundere civilă.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
În adevăr, prin art. 48 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările
ulterioare, se prevede că "persoanele fizice sau juridice care au în proprietate
autovehicule supuse înmatriculării în România, precum şi tramvaie sunt obligate
să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse

230. 230
prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, şi să menţină valabilitatea
contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare", iar potrivit art. 481
alin. 2 din aceeaşi lege, "contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de
răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule".
Aceste dispoziţii legale, menite să asigure posibilitatea desdăunării victimelor
accidentelor de circulaţie, impun obligativitatea încheierii şi menţinerii
valabilităţii contractelor de asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice şi
juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor
pe care le au în proprietate.
În acest cadru s-a stabilit, prin art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, că
drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule "se
pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele
obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui
răspunzător de producerea pagubei".
Din coroborarea acestei reglementări cu dispoziţia art. 54 alin. 4 din aceeaşi
lege, potrivit căreia, "în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă, asiguraţii sunt obligaţi să se apere în proces", iar
"citarea în proces a asigurătorului este obligatorie", rezultă neîndoielnica voinţă
a legiuitorului de a limita poziţia procesuală a societăţii de asigurare la calitatea
sa de "asigurător", care îi oferă suficiente posibilităţi de apărare atât în nume
propriu, cât şi prin subrogare în drepturile asiguratului.
Este de observat totodată că din nici o prevedere a legii menţionate nu rezultă
că societatea de asigurare ar avea o altă calitate procesuală decât aceea de
"asigurător", aşa cum este ea denumită repetat în cuprinsul legii, după cum nici
dispoziţiile din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale Codului civil,
nu impun să se considere că, în asemenea situaţii, societatea de asigurare ar avea
calitatea de parte responsabilă civilmente.
Caracterul limitat, derivat din contract, al obligaţiei asumate de societatea de
asigurare exclude asimilarea poziţiei sale, determinată de aplicarea dispoziţiilor
art. 54 alin. 4, coroborate cu cele ale art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu
modificările ulterioare, cu calitatea de parte responsabilă civilmente sau de
garant, cât timp nici o prevedere legală nu permite o astfel de interpretare.
În această privinţă, precizarea din art. 24 alin. 3 din Codul de procedură
penală, în sensul că "persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit
legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se
numeşte parte responsabilă civilmente", impune referirea, în mod obligatoriu, la
dispoziţiile art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, care reglementează o atare
răspundere.
Or, natura juridică a obligaţiei pe care şi-o asumă societatea de asigurare prin
încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de
răspunderea pentru fapta altuia, reglementată prin art. 1000 alin. 1 din Codul

231. 231
civil, precum şi de răspunderea comitenţilor, pentru prejudiciul cauzat de
prepuşii lor, la care se referă alin. 3 al aceluiaşi articol.
Pe de altă parte, nici nu se poate considera că răspunderea civilă a
asigurătorului pentru prejudiciul cauzat de asigurat a fost reglementată prin
dispoziţie specială a legii civile, deoarece, aşa cum s-a arătat, prin Legea nr.
136/1995 s-a prevăzut obligativitatea citării societăţii de asigurare în calitate de
"asigurător de răspundere civilă", fără a se face trimitere la vreo dispoziţie care
să permită să i se atribuie calitatea de parte responsabilă civilmente sau de
"garant".
Aşa fiind, din analiza dispoziţiilor legale şi a principiilor de drept la care s-a
făcut referire rezultă că, în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca
urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare
obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe
art. 998 din Codul civil, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare,
cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de
asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară şi ale art. 4142
din Codul de procedură penală,
urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că, în
raport cu prevederile art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995, cu
modificările ulterioare, societatea de asigurare participă în procesul penal în
calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu ca parte responsabilă
civilmente sau garant al plăţii despăgubirilor civile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D E:
Admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995
privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare,
stabileşte:
Societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de
răspundere civilă.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 martie 2005.

232. 232
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu
DECIZIA Nr. I
din 16 ianuarie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 291 din 31/03/2006
Dosar nr. 26/2005
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de
procedură penală referitoare la compatibilitatea judecătorului de a participa la
judecarea cauzei în care a dispus prin încheiere, pronunţată înainte de
soluţionarea acesteia în fond, schimbarea încadrării juridice a faptei ce face
obiectul actului de sesizare a instanţei.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 108 în
funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia în sensul de a se stabili că schimbarea încadrării juridice a
faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată
înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a
făcut parte din completul de judecată.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală,
instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la chestiunea
dacă schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a
instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea fondului cauzei,

233. 233
atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de
judecată.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că schimbarea încadrării
juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere
pronunţată înainte de soluţionarea cauzei în fond, atrage incompatibilitatea
judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.
S-a motivat că schimbarea încadrării juridice a faptei constituie o modalitate
de soluţionare parţială a cauzei, astfel că judecătorul care a participat la
pronunţarea acesteia, devenind incompatibil, nu mai poate intra în compunerea
completului de judecată ce urmează să o soluţioneze.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că schimbarea încadrării juridice a
faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la
soluţia susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul
care participă la pronunţarea ei nu devine incompatibil de a lua parte, în
continuare, la soluţionarea acelei cauze în fond.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.
Potrivit art. 47 din Codul de procedură penală, una dintre cauzele de
incompatibilitate a judecătorului este aceea în care acesta s-a pronunţat anterior.
În aplicarea conţinutului acestei cauze de incompatibilitate, în cadrul alin. 1 al
acestui articol se precizează că "judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei
cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă
superioară sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel
sau după casarea cu trimitere în recurs".
Prin alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că, "de asemenea, nu mai poate
participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu
privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză".
Or, nici una dintre aceste două situaţii, ce se referă la cauza de
incompatibilitate reglementată în art. 47 din Codul de procedură penală, nu se
regăseşte în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei, ce face obiectul
actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată anterior soluţionării
fondului cauzei.
Sub acest aspect este de observat că prin art. 334 din Codul de procedură
penală, în care este reglementată procedura schimbării încadrării juridice, se
prevede că "dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată
faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să
pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să
ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi
pregăti apărarea".
Din această dispoziţie a legii, unită cu prevederile înscrise în art. 302 alin. 1
din Codul de procedură penală, prin care este reglementată rezolvarea de către
instanţă a chestiunilor incidente, rezultă neechivoc voinţa legiuitorului de a

234. 234
considera schimbarea încadrării juridice a faptei deduse judecăţii ca o problemă
procedurală, ce nu priveşte soluţionarea nemijlocită a cauzei.
Termenii cu caracter general şi imperativ în care este formulată obligativitatea
punerii în discuţie de către instanţă a oricărei schimbări de încadrare juridică,
precum şi modalitatea specifică în care este reglementată desfăşurarea unei atari
proceduri în faţa instanţei constituie o garanţie ca părţile să nu fie surprinse de o
altă încadrare juridică a faptelor şi ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a
pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate.
Pe de altă parte, raţiuni deduse din alte dispoziţii cu caracter procedural
impun să se considere că schimbarea încadrării juridice, dispusă prin încheiere
anterioară soluţionării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea
judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.
În această privinţă este semnificativă reglementarea dată prin art. 286 alin. 2
din Codul de procedură penală procedurii de schimbare a încadrării juridice, în
faţa instanţei, în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Astfel, potrivit textului de lege menţionat, atunci când fapta ar urma să
primească o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă,
instanţa "cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere
pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, continuă sau încetează procesul
penal".
Din această dispoziţie reiese fără echivoc posibilitatea instanţei de a schimba
mai întâi, prin încheiere, încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune pentru
care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, iar ulterior să cheme partea vătămată pentru a o întreba dacă
înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, să continue
sau să înceteze procesul penal.
Or, ar fi de neconceput ca judecătorii care au schimbat încadrarea juridică a
faptei într-o altă infracţiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, să nu mai poată face parte din completul care, în raport de
poziţia adoptată de persoana vătămată, să procedeze la continuarea judecăţii ori
să înceteze procesul penal.
Tot astfel, a considera caz de incompatibilitate participarea la schimbarea
încadrării juridice a faptei prin încheiere, anterioară judecăţii în fond, ar însemna
să se renunţe la principiul continuităţii judecătorului şi la garanţiile procesuale
cu rol esenţial în aflarea adevărului şi asigurarea justei soluţionări a cauzei.
Aşa fiind, concluzia ce se impune este aceea că schimbarea încadrării juridice
a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată
de judecător înainte de soluţionarea cauzei, nu poate presupune, prin ea însăşi,
exprimarea părerii sale cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză.

235. 235
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară şi ale art. 4142
din Codul de procedură penală,
urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că schimbarea
încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin
încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea
judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală,
stabilesc:
Schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a
instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage
incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţa publică din 16 ianuarie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent-şef,
Victoria Maftei

236. 236
DECIZIA Nr. L (50)
din 4 iunie 2007
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 775 din 15/11/2007
Dosar nr. 22/2007
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită din Secţii Unite, în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 631
din Codul penal privind
înlocuirea pedepsei amenzii.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi
în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând admiterea acestuia
în sensul de a se decide că, în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa
închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă nu poate fi decât cu executare
efectivă.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 631
din Codul penal privind înlocuirea
pedepsei amenzii.
Astfel, unele instanţe, constatând că persoana condamnată se sustrage cu rea-
credinţă de la executarea amenzii, au înlocuit-o cu pedeapsa închisorii,
dispunând suspendarea condiţionată a executării acestei pedepse.
Alte instanţe, dimpotrivă, au înlocuit, într-un astfel de caz, pedeapsa amenzii
cu pedeapsa închisorii şi au dispus ca aceasta să fie executată în mod efectiv.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
În adevăr, în cuprinsul art. 631
din Codul penal, prin care este reglementată
înlocuirea pedepsei amenzii, se prevede că "dacă cel condamnat se sustrage cu
rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu

237. 237
pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând
seama de partea din amendă care a fost achitată".
Rezultă deci că, reglementând modul de a se proceda atunci când
condamnatul se sustrage cu rea-credinţă de la executarea pedepsei amenzii,
legiuitorul a limitat atribuţiile ce revin instanţei de judecată în această privinţă,
restrângându-le la dispoziţia de înlocuire a amenzii şi la stabilirea cuantumului
pedepsei închisorii, fără a-i da posibilitatea să o reindividualizeze în ceea ce
priveşte modul de executare.
Or, cât timp reglementările date suspendării condiţionate a executării pedepsei
şi suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prin art. 81-866
din Codul
penal, sunt cuprinse în cap. V privind individualizarea pedepselor din titlul III al
părţii generale a Codului penal, înseamnă că legiuitorul a atribuit instanţei
posibilitatea de a dispune o asemenea măsură numai în cadrul operaţiunii de
ansamblu, de alegere şi stabilire a pedepsei, în conformitate cu criteriile generale
de individualizare prevăzute în art. 72 din acelaşi cod, iar nu ulterior
condamnării, pe cale incidentală, ca urmare a neexecutării cu rea-credinţă a unei
anumite pedepse.
Aşa fiind, instanţa învestită cu soluţionarea chestiunii înlocuirii pedepsei
amenzii, datorită sustragerii cu rea-credinţă a celui condamnat de la executarea
acelei pedepse, nu mai are latitudinea de a examina îndinderea pedepsei
amenzii, ce a fost fixată prin hotărârea de condamnare, şi nici de a dispune ca
pedeapsa închisorii, pe care o stabileşte în cadrul operaţiunii de înlocuire, în
conformitate cu criteriile reglementate în art. 631
din Codul penal, să fie
executată într-un alt mod decât cel hotărât definitiv cu ocazia judecării cauzei.
A considera altfel ar însemna să se încalce principiul deplinei suveranităţi a
judecătorilor care au fost învestiţi cu soluţionarea cauzei şi însuşi principiul
autorităţii de lucru judecat, ceea ce ar fi inadmisibil.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142
din Codul de
procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide
că dispoziţiile art. 631
din Codul penal se interpretează în sensul că, în cazul
înlocuirii amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă nu
poate fi decât cu executare efectivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:

238. 238
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dispoziţiile art. 631
din Codul penal se interpretează în sensul că, în cazul
înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de
instanţă nu poate fi decât cu executare efectivă.
Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 4142
alin. 3 din Codul de procedură
penală.
Pronunţată astăzi, 4 iunie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei
DECIZIA Nr. V
din 26 septembrie 2005
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006
Dosarele nr. 9/2005, nr. 15/2005 şi nr. 18/2005
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la compunerea completului care judecă în primă instanţă, la
judecătorii, tribunale şi curţi de apel, infracţiunile prevăzute în Legea nr.
78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor prevăzute în art. 34
din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 78 de judecători din totalul de
107 judecători în funcţie.

239. 239
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie, care a relevat că, dintre
recursurile în interesul legii, pe rol la acest termen, cele declarate în dosarele nr.
9/2005 şi nr. 15/2005 au legătură indisolubilă cu recursul în interesul legii
declarat în Dosarul nr. 18/2005, având ca obiect reglementarea de bază asupra
căreia instanţele s-au pronunţat în mod diferit. Conchizând în legătură cu acest
aspect, procurorul a solicitat să se dispună reunirea celor trei cauze privind
recursuri declarate în interesul legii.
Secţiile Unite, constatând că, într-adevăr, există legătură indisolubilă între
chestiunile de drept cu privire la care se susţine, prin cele trei recursuri în
interesul legii, că au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor
judecătoreşti, în temeiul art. 721, cu referire la art. 164 din Codul de procedură
civilă, dispun reunirea acestor cauze.
În continuare, având cuvântul, procurorul a pus concluzii pentru admiterea
recursului în interesul legii, cu privire la toate cele trei aspecte evidenţiate în
dosarele reunite, în sensul de a se stabili că infracţiunile prevăzute în Legea nr.
78/2000, precum şi cauzele derivate din cele la care se referă această lege se
judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, de complete
formate dintr-un singur judecător, iar în cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite
de alte persoane decât cele menţionate în Legea nr. 78/2000, completele de
judecată se constituie potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57
din Legea nr. 304/2004, modificată şi completată.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele:
I. În aplicarea dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 (devenit art. 54 în
urma republicării legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13
septembrie 2005), instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit cu
privire la compunerea completului care judecă în primă instanţă, la judecătorii,
tribunale şi curţi de apel, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 29 din Legea nr.
78/2000, în conţinutul ce li s-a dat prin art. I pct. 23 din Legea nr. 161/2003,
conform cărora "pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în
prezenta lege, se constituie complete specializate", iar "la judecătorii, tribunale
şi curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători", au
rămas aplicabile şi după modificarea adusă dispoziţiilor art. 57 din Legea nr.
304/2004, referitoare la compunerea completului de judecată, prin art. I pct. 27
din titlul XVI al Legii nr. 247/2005.

240. 240
S-a motivat că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000, referitoare la
formarea completului specializat, pentru judecarea în primă instanţă a
infracţiunilor prevăzute în această lege, fiind cuprinse într-o lege specială care
derogă de la reglementarea cu caracter general, sunt aplicabile şi după intrarea în
vigoare a modificărilor aduse art. 57 din Legea nr. 304/2004 prin Legea nr.
247/2005.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, pentru judecarea
infracţiunilor de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000, completele de la
judecătorii, tribunale şi curţi de apel trebuie să fie formate dintr-un singur
judecător, conform reglementării date prin art. 57 din Legea nr. 304/2004, astfel
cum a fost modificat prin art. I pct. 27 din titlul XVI al Legii nr. 247/2005. În
acest sens au fost invocate prevederile art. XIII din titlul XVI al acestei din urmă
legi, potrivit cărora "la data intrării în vigoare a prezentei legi orice dispoziţie
contrară se abrogă".
Aceste din urmă instanţe au interpretat corect dispoziţiile legii.
Într-adevăr, prin art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat
prin art. I pct. 23 din Legea nr. 161/2003, s-a statuat la alin. (1) că "pentru
judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se
constituie complete specializate", iar la alin. (2), că "la judecătorii, tribunale şi
curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători".
Ulterior, ca urmare a modificării ce i s-a adus prin art. I pct. 27 din titlul XVI
al Legii nr. 247/2005, articolului 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară i s-a dat un nou cuprins, în cadrul căruia la alin. 1 s-a prevăzut:
"cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei,
tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu
excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale."
Dispoziţiei cu caracter imperativ din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară nu i se poate opune interpretarea bazată pe invocarea caracterului
derogatoriu al reglementării cuprinse în art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000,
în sprijinul căreia se face referire la caracterul special al ultimei legi, câtă vreme
chestiunea respectivă a fost soluţionată în mod neechivoc de legiuitor.
Sub acest aspect, este de observat că prin art. XIII din titlul XVI al Legii nr.
247/2005 se prevede că "la data intrării în vigoare a prezentei legi, orice
dispoziţie contrară se abrogă".
Or, cât timp din această dispoziţie imperativă rezultă neîndoielnica voinţă a
legiuitorului ca, prin actele normative privind reforma justiţiei, să se unifice
modalitatea de formare a completelor de judecată în toate cazurile unde este
posibil, precum şi abrogarea expresă, în scopul arătat, a dispoziţiilor contrare din
alte legi, se constată că prevederea art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000,
referitoare la formarea completelor de judecată, nu mai are aplicare.
Aşa fiind, în raport cu abrogarea, prin art. XIII din titlul XVI al Legii nr.
247/2005, a dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, privind formarea

241. 241
completelor de judecată, se impune a se stabili că infracţiunile prevăzute în
această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de
apel, de complete formate dintr-un judecător.
II. Tot astfel, reglementarea cuprinsă în art. 57 alin. (1) din Legea nr.
304/2004, potrivit căreia cauzele de competenţa în primă instanţă a judecătoriei,
tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu
excepţia celor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale, este aplicabilă
şi în cazul oricăror situaţii derivate din cele prevăzute în această lege, cum sunt
cele referitoare la arestarea preventivă şi la prelungirea duratei acesteia în cursul
urmăririi penale.
Este de reţinut, sub aspectul menţionat, că aplicabilitatea cu caracter general a
dispoziţiilor art. 57 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în conţinutul ce li s-a dat
prin Legea nr. 247/2005, nu poate fi limitată doar la faza judecăţii, deoarece nici
una dintre dispoziţiile specifice prin care este reglementată procedura arestării şi
a prelungirii acesteia în cursul urmăririi penale, cum sunt cele cuprinse în art.
1491
şi 159 din Codul de procedură penală, nu conţine prevederi contrare.
Dimpotrivă, prin art. 1491
alin. 4 din Codul de procedură penală, în conţinutul ce
i s-a dat prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003,
se prevede că "propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de
consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii", aducându-se
astfel o precizare semnificativă, în plus, la reglementarea corespunzătoare
anterioară, prevăzută la alin. 6 al aceluiaşi articol, în care se menţiona doar că
"propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un
singur judecător".
Rezultă deci că se impune a se stabili că şi orice alte cauze derivate din cele
prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile
de apel, tot de complete formate dintr-un singur judecător.
III. În fine, în practica judiciară s-au pronunţat soluţii diferite şi în legătură cu
numărul de judecători din care trebuie să fie format completul, la judecătorii,
tribunale şi curţile de apel, în cazul când acestea judecă în primă instanţă
infracţiuni de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele la care se referă art.
1 din Legea nr. 78/2000.
Astfel, în timp ce unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul judecării
în primă instanţă de infracţiuni de corupţie comise de alte persoane decât cele
prevăzute în art. 1 din Legea nr. 78/2000, completele trebuie formate din 2
judecători, potrivit art. 29 alin. (2) din această lege, alte instanţe, dimpotrivă, au
considerat că nici în asemenea situaţii nu există temeiuri care să justifice
formarea completului cu mai mult de un judecător.
Ultimele instanţe au procedat corect.
Pe lângă caracterul limitativ de aplicare a prevederilor Legii nr. 78/2000, care
exclude incidenţa ei în cazul altor persoane decât cele la care se referă art. 1,

242. 242
este de reţinut că, aşa cum s-a subliniat în considerentele prevăzute la pct. I, în
legătură cu interpretarea ce trebuie dată dispoziţiilor referitoare la competenţa
instanţelor judecătoreşti, instituite prin art. 57 din Legea nr. 304/2004,
modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 (devenit art. 54 în urma
republicării), acest text de lege este aplicabil şi în cazul în care actul de sesizare
a instanţei priveşte infracţiuni de corupţie.
Sub acest aspect, prevederea cuprinsă în art. XIII din titlul XVI al Legii nr.
247/2005 că "la data intrării în vigoare a prezentei legi, orice dispoziţie contrară
se abrogă" impune concluzia că, prin acest act normativ privind reforma justiţiei,
s-a instituit un singur criteriu de formare a completelor de judecată în primă
instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, abrogându-se astfel dispoziţia
contrară înscrisă în art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.
Aşa fiind, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, prevederea cuprinsă în
art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, referitoare la formarea completului de
judecată în primă instanţă, în cazul infracţiunilor de corupţie, nu este aplicabilă
nici dacă asemenea fapte au fost comise de alte persoane decât cele vizate
limitativ prin această lege.
Rezultă deci că în toate situaţiile menţionate privind infracţiuni de corupţie
completul de judecată în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de
apel, se formează cu un singur judecător, nerespectarea dispoziţiilor referitoare
la această compunere a instanţei atrăgând nulitatea hotărârii conform
prevederilor art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară şi ale art. 4142
din Codul de procedură penală,
urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili, în aplicarea art. 57
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată
prin Legea nr. 247/2005, că infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, ca şi
orice alte cauze derivate din cele prevăzute în această lege se judecă în primă
instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, de complete formate dintr-un
singur judecător, iar în cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane
decât cele la care se referă art. 1 din Legea nr. 78/2000, completele de judecată
se constituie tot potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din
Legea nr. 304/2004, modificată şi completată (devenit art. 54 în urma
republicării legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13
septembrie 2005).
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:

243. 243
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, stabilesc:
1. Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea
şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi orice alte cauze derivate din cele
prevăzute în această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi
curţile de apel, de complete formate dintr-un singur judecător.
2. În cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele
menţionate în Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie potrivit
dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr. 304/2004,
modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2005.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu
DECIZIA Nr. V
din 20 februarie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 492 din 07/06/2006
Dosar nr. 32/2005
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul
penal în cazul actelor de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de
a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 106
judecători în funcţie.

244. 244
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că actele de violenţă cu intenţia
directă sau indirectă de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două
persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor -
simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât
şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în
concurs.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit. b) din
Codul penal în cazul actelor de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu
intenţia directă sau indirectă de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una
a decedat.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că actele de violenţă comise în
aceeaşi împrejurare, cu intenţia directă sau indirectă de a ucide, asupra a două
persoane, dintre care una a decedat, constituie o singură infracţiune, de omor
deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.
În motivarea acestei opinii s-a relevat că finalitatea avută în vedere prin art.
176 alin. 1 lit. b) din Codul penal este îndeplinită şi în cazul în care a decedat
numai una dintre cele două persoane vizate prin actele de violenţă comise în
scopul de a ucide, considerându-se că este suficient ca autorul să fi acţionat cu
intenţia de a ucide două sau mai multe persoane, iar rezultatul acţiunii să constea
în producerea decesului a cel puţin unei persoane.
Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că actele de violenţă săvârşite în aceeaşi
împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a
decedat, constituie atât infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de
grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz,
simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.
Într-adevăr, prin art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal se prevede că omorul
săvârşit "asupra a două sau mai multor persoane" constituie infracţiune de omor
deosebit de grav.
Din această prevedere a legii rezultă că, pentru existenţa infracţiunii de omor
deosebit de grav în forma menţionată, este necesar ca acţiunea, comisă cu
intenţia de a ucide, să fie îndreptată împotriva a două sau mai multe persoane şi
să aibă ca rezultat decesul a cel puţin două dintre ele.

245. 245
În ipoteza în care acţiunea îndreptată împotriva mai multor persoane, cu
intenţia directă sau indirectă de a ucide, are ca rezultat moartea unei singure
victime, nu se poate reţine existenţa agravantei determinate de pluralitatea de
victime la care se referă art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.
A considera altfel ar însemna să fie depăşită voinţa legiuitorului, exprimată
explicit în cadrul reglementării date prin acest text de lege, potrivit căreia actele
de violenţă îndreptate în aceeaşi împrejurare împotriva unei pluralităţi de
victime sunt susceptibile de a fi considerate săvârşite în condiţiile unei atari
agravante numai dacă au avut ca rezultat producerea morţii a cel puţin două
persoane.
Aşa fiind, în cazul în care a decedat numai una dintre cele două persoane
asupra cărora s-au exercitat actele de violenţă cu scopul de a ucide, fapta nu va
putea fi încadrată în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176
alin. 1 lit. b) din Codul penal, ci într-o singură infracţiune consumată de omor,
prevăzută în art. 174, respectiv de omor calificat, prevăzută în art. 175, ori de
omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. 1, cu excepţia lit. b), din Codul
penal, precum şi în tentativă la una dintre aceste infracţiuni, deoarece într-un
asemenea caz unitatea infracţională legală nu poate subzista.
Prin urmare, câtă vreme actele de violenţă comise în aceeaşi împrejurare, în
scopul de a ucide, nu au produs decesul ambelor victime, fapta nu poate fi
încadrată în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 alin. 1
lit. b) din Codul penal, după cum o astfel de faptă nu ar putea fi încadrată în
tentativă la această infracţiune decât în cazul când nu s-a produs decesul nici
uneia dintre cele două victime vizate de agresor.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142
din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că actele de
violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două
persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor -
simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât
şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în
concurs, în astfel de situaţii nefiind aplicabilă agravanta prevăzută în art. 176
alin. 1 lit. b) din Codul penal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

246. 246
Stabilesc că actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi
împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât
infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra
unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau
deosebit de grav, aflate în concurs.
Agravanta prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal nu este
aplicabilă în cazul faptelor menţionate.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent şef,
Victoria Maftei
DECIZIA Nr. VI
din 20 februarie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 488 din 06/06/2006
Dosar nr. 39/2005
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de
procedură penală, referitoare la recuzarea care priveşte întreaga instanţă.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 106
judecători în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

247. 247
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că neindicarea concretă, în cuprinsul
cererii de recuzare care priveşte întreaga instanţă, a cazului de incompatibilitate
în care se află fiecare judecător atrage respingerea cererii ca nefondată.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în
legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală,
referitoare la cererea de recuzare care priveşte întreaga instanţă.
Astfel, unele instanţe au respins ca inadmisibilă cererea de recuzare privind
întreaga instanţă dacă aceasta nu cuprinde indicarea concretă a cazului de
incompatibilitate în care se află fiecare judecător, considerând că o atare cerere
nu întruneşte condiţiile de formă instituite prin art. 52 alin. 5 din Codul de
procedură penală, iar alte instanţe au respins astfel de cereri, cu motivarea că nu
se încadrează în dispoziţiile legale.
În fine, alte instanţe, apreciind că inadmisibilitatea constituie o sancţiune
procedurală îndreptată împotriva unui act pe care legea nu îl prevede sau îl
exclude, au respins ca nefondată o asemenea cerere.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.
Într-adevăr, potrivit art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, "abţinerea
sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă trebuie să cuprindă indicarea
concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător".
Din această prevedere a legii rezultă că nu poate fi admisă decât cererea de
recuzare în care se face referire la cazul de incompatibilitate în care se află
fiecare judecător al instanţei recuzate în întregime, iar nu doar o parte dintre
aceştia.
Tot astfel, pentru ca o astfel de cerere să poată fi considerată întemeiată, este
necesar să se confirme, în cazul fiecărui judecător, incompatibilitatea care se
invocă.
În raport cu aceste cerinţe, care rezultă fără echivoc din dispoziţiile legale
menţionate, se impune concluzia că, în cazul neîndeplinirii uneia dintre cele
două condiţii, care privesc, pe de o parte, aspectul formal al indicării cazului de
incompatibilitate în care se află fiecare judecător al instanţei recuzate în
întregime, iar pe de altă parte, aspectul de fond al temeiniciei fiecărui caz
invocat, cererea de recuzare este nefondată.
Ca urmare, din moment ce verificarea întrunirii condiţiei referitoare la
indicarea cazului concret de incompatibilitate invocat pentru fiecare judecător
face necesară implicarea instanţei care soluţionează cererea de recuzare în
verificarea fondului acesteia, iar nu doar a unui aspect formal, cum ar fi acela

248. 248
dacă legea dă posibilitate să se recurgă la o atare cerere, reiese că neindicarea
concretă a cazului de incompatibilitate pentru vreunul dintre judecătorii instanţei
recuzate în întregime nu atrage inadmisibilitatea, ci respingerea ei ca nefondată.
Aşa fiind, din moment ce formularea cererii de recuzare constituie un drept
procesual al părţilor, care poate fi exercitat în condiţiile stabilite de lege,
neindicarea concretă într-o atare cerere a cazului de incompatibilitate pentru
unul sau mai mulţi dintre judecătorii instanţei vizate nu poate atrage ab initio
inadmisibilitatea sa, ci necesită o verificare judicioasă din partea instanţei
superioare căreia i s-a adresat cererea, pentru a se constata dacă, eventual, cazul
de incompatibilitate nu rezultă în mod implicit din cuprinsul cererii.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142
din Codul de
procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că
neindicarea concretă, în cuprinsul cererii de recuzare care priveşte întreaga
instanţă, a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, atrage
respingerea cererii ca nefondată.
Pentru aceste motive
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală,
stabilesc:
Neindicarea concretă, în cuprinsul cererii de recuzare care priveşte întreaga
instanţă, a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător atrage
respingerea cererii ca nefondată.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent şef,
Victoria Maftei

249. 249
DECIZIA Nr. VII
din 20 februarie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 475 din 01/06/2006
Dosar nr. 40/2005
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de
procedură penală, referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 106
judecători în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că neverificarea de către instanţă, în
cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, la termenele
prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură
penală, atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de
inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală,
instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte
efectele neverificării de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi
temeiniciei arestării preventive, la termenele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în
art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că neverificarea de către
instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, la
termenele prevăzute în textele de lege menţionate, atrage sancţiunea nulităţii
relative cu consecinţele prevăzute în art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură
penală. S-a motivat că în astfel de cazuri sunt incidente prevederile art. 185 alin.

250. 250
3 din Codul de procedură penală, potrivit cărora nerespectarea termenelor
procedurale atrage aplicarea dispoziţiilor referitoare la nulităţi, acestea dând
posibilitate inculpatului arestat preventiv să facă dovada că a suferit o vătămare
datorită depăşirii termenului fixat de lege pentru verificarea legalităţii şi
temeiniciei măsurii arestării preventive luate faţă de el.
Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că neverificarea de către instanţă, în cursul
judecăţii, la termenele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3
din Codul de procedură penală, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive
atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi
punerea lor de îndată în libertate.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.
Prin art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală se prevede că
măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute în lege
sau stabilite de organele judiciare, în astfel de cazuri instanţa de judecată având
obligaţia, în conformitate cu alin. 3 al aceluiaşi articol, să dispună punerea de
îndată în libertate a celui arestat.
Din aceste dispoziţii imperative ale legii rezultă, fără echivoc, încetarea de
drept a oricărei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive, la expirarea
termenelor prevăzute în lege sau stabilite de organele judiciare.
O atare interpretare este impusă de reglementarea dată art. 23 alin. (6) din
Constituţia României, republicată, potrivit căreia "în faza de judecată instanţa
este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de
zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată,
punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea
preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să
justifice menţinerea privării de libertate", precum şi de alin. (9) al aceluiaşi
articol, prin care se prevede că "punerea în libertate a celui reţinut sau arestat
este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte
situaţii prevăzute de lege".
Aceste reglementări de ordin constituţional sunt conforme principiului înscris
în art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, la care România a aderat, potrivit căruia "orice
persoană arestată sau deţinută... trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător
sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi
are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii".
În raport cu prevederile constituţionale şi cu aceste din urmă reglementări
internaţionale la care România a devenit parte, prin art. 160^b alin. 1 şi art.
160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală a fost instituită obligaţia
instanţei de a verifica periodic, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia
arestării preventive a inculpatului major şi a celui minor.

251. 251
În acest sens este de observat că prin art. 160^b alin. 1 din Codul de procedură
penală s-a prevăzut că, "în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai
târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive".
Tot astfel, prin art. 160^h alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că,
în cazul minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani, "verificarea legalităţii şi
temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu
mai târziu de 30 de zile", iar prin alin. 3 al aceluiaşi articol se prevede că
"verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai
mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40
de zile".
Faţă de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale la care
s-a făcut referire, aceste dispoziţii cu caracter imperativ din Codul de procedură
penală impun respectarea cu stricteţe a termenelor de verificare a legalităţii şi
temeiniciei arestării preventive pe întreg parcursul judecăţii, pentru că altfel nu
ar mai exista garanţia că lipsirea de libertate poate avea loc numai în condiţiile
determinate de lege.
A considera că termenele de mai sus nu ar fi de decădere, ci doar de
recomandare ar însemna să se lipsească de conţinut nu numai dispoziţiile din
Codul de procedură penală care le instituie, ci înseşi prevederile constituţionale
şi reglementările internaţionale la care România este parte, ceea ce ar fi
inadmisibil.
Pe de altă parte, neconstatarea nulităţii măsurii arestării preventive luate în
cazul când instanţa nu se conformează dispoziţiilor procedurale obligatorii
referitoare la verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei unei atare măsuri ar
contraveni şi prevederilor art. 197 alin. 4 teza finală din Codul de procedură
penală, potrivit cărora se iau "în considerare din oficiu încălcările, în orice stare
a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi
justa soluţionare a cauzei".
Or, în raport cu prevederea art. 23 alin. (1) din Constituţie conform căreia
"libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile", precum şi cu
garanţiile acordate celor lipsiţi de libertate prin alin. (2)-(10) ale aceluiaşi
articol, ar fi total inacceptabil ca nerespectarea obligaţiei examinării periodice a
măsurii arestării preventive, reglementată prin art. 160^b şi art. 160^h din Codul
de procedură penală, să nu fie sancţionată cu nulitatea.
Ca urmare, pentru garantarea dreptului fundamental la libertate şi la siguranţa
persoanei, se impune să se considere că, într-o astfel de materie, nerespectarea
cerinţelor privind verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive
constituie o încălcare a normelor procedurale ce asigură justa soluţionare a
cauzei de natura celei la care se face referire în art. 197 alin. 4 teza finală din
Codul de procedură penală, astfel că aceasta nu se poate îndrepta decât prin
încetarea de drept a măsurii arestării preventive, ca efect al nerespectării
termenelor imperative privind verificarea legalităţii şi temeiniciei acesteia.

252. 252
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142
din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că
neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei
măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi, în raport cu cerinţele
prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură
penală, atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de
inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală,
stabilesc:
Neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei
arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de
zile, la care se referă art. 160^b alin. 1 din Codul de procedură penală, a
inculpatului minor cu vârsta între 14 şi 16 ani înainte de expirarea duratei de 30
de zile prevăzute în art. 160^h alin. 2 din Codul de procedură penală, iar a
inculpatului minor mai mare de 16 ani înainte de expirarea duratei de 40 de zile
prevăzute în art. 160^h alin. 3 din Codul de procedură penală atrage încetarea de
drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de
îndată în libertate.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent şef,
Victoria Maftei

253. 253
DECIZIA Nr. VII
din 5 februarie 2007
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007
Dosar nr. 1/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, privind problema incompatibilităţii judecătorului, care a participat în
cursul urmăririi penale la judecarea recursului declarat împotriva încheierii prin
care s-a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării
preventive, de a participa la soluţionarea unui nou recurs având ca obiect o altă
încheiere prin care s-a dispus cu privire la măsurile preventive în aceeaşi cauză.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în
funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia în sensul de a se stabili că judecătorul care a participat, în
cursul urmăririi penale, la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a
dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive devine incompatibil să
judece un nou recurs având ca obiect o altă încheiere prin care s-a dispus cu
privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar cu privire la compatibilitatea judecătorului de a participa la
judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori
prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, să judece un

254. 254
nou recurs, având ca obiect o altă încheiere prin care s-a dispus, tot în faza
urmăririi penale, cu privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că judecătorul care a participat
la judecarea căii de atac împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea
de luare sau prelungire a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale
devine incompatibil să judece un nou recurs având ca obiect încheierea prin care
s-a dispus cu privire la măsura arestării preventive.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că într-un asemenea caz nu există
stare de incompatibilitate pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în
dispoziţiile art. 48 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală.
S-a argumentat că prin dispoziţiile menţionate s-a reglementat, ca
incompatibilitate de a judeca, doar cazul în care judecătorul a soluţionat
propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în
cursul urmăririi penale, iar nu şi situaţia în care a participat, anterior, la
judecarea recursului declarat împotriva unei încheieri prin care a fost luată o
asemenea măsură în aceeaşi cauză.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
În reglementarea dată "altor cauze de incompatibilitate", prin art. 48 alin. 1 lit.
a) din Codul de procedură penală se prevede, între altele, că "judecătorul este de
asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă [...] a soluţionat
propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în
cursul urmăririi penale".
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 38515
din titlul II al Codului de procedură
penală, aplicabile şi în cazul judecării recursurilor în materia luării măsurilor
preventive, nu conţin norme derogatorii, instanţa sesizată cu judecarea unui
recurs urmând a se pronunţa asupra acestuia fie prin respingere, fie prin
admiterea lui.
Din această reglementare de ansamblu reiese, fără echivoc, că atunci când
instanţa soluţionează recursul nu are de examinat fondul propunerii de arestare
preventivă ori de prelungire a arestării preventive, ci se pronunţă asupra
motivelor de casare invocate, astfel cum acestea sunt prevăzute în legea
organică.
Or, ar fi de neconceput ca judecătorii care au respins un recurs declarat
împotriva unei încheieri privind măsura arestării preventive, în cursul urmăririi
penale, să devină incompatibili a judeca un nou recurs având ca obiect o altă
încheiere prin care s-a dispus asupra unei alte propuneri de prelungire a măsurii
arestării preventive şi pentru că în acest caz, dat fiind caracterul periodic al
verificării măsurii arestării preventive, s-ar ajunge frecvent în situaţia ca, la
instanţele cu un număr mai redus de judecători, să nu existe la un moment dat
posibilitatea de a se soluţiona asemenea recursuri decât prin delegarea de
judecători de la alte instanţe, ceea ce ar fi inadmisibil.

255. 255
În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară şi al art. 4142
din Codul de procedură penală, urmează a se
admite recursul în interesul legii şi a se stabili că judecătorul care a participat la
judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori
prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu devine
incompatibil să judece un nou recurs, împotriva altei încheieri prin care s-a
dispus, tot în faza urmăririi penale, cu privire la măsura arestării preventive în
aceeaşi cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimă din Codul de
procedură penală, stabilesc:
Judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin
care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul
urmăririi penale, nu devine incompatibil să judece un nou recurs, având ca
obiect o altă încheiere, prin care s-a dispus în aceeaşi fază de urmărire penală cu
privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

256. 256
DECIZIA Nr. VIII
din 24 octombrie 2005
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006
Dosar nr. 6/2005
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la modul de sesizare a instanţei de judecată în cazul
infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură
penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală ale
poliţiei judiciare.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 74 de judecători din totalul de 111
judecători în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia, în sensul de a se decide că, în cazul infracţiunilor la care se
referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţiştii
având calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea
prealabilă se adresează procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale,
poate sesiza instanţa competentă prin rechizitoriu.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificată şi completată prin art.
IV din Legea nr. 281/2003, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere
unitar, pronunţându-se în mod diferit.

257. 257
Astfel, unele instanţe au considerat că după intrarea în vigoare a Legii nr.
360/2002, potrivit căreia poliţiştii nu mai au calitatea de militari, plângerea
prealabilă privind săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile la care se referă art.
279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală de către un poliţist, chiar dacă
acesta este organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, se adresează instanţei
de judecată competente să soluţioneze cauza.
S-a motivat că această interpretare se impune deoarece poliţistul, nemaiavând
calitatea de militar, în raport cu care plângerea prealabilă îndreptată contra sa
trebuia să fie adresată totdeauna organului competent să efectueze urmărirea
penală, conform art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, nu mai
există temei pentru a fi exceptat de la dispoziţiile cu caracter general aplicabile
în materie.
S-a mai relevat în această privinţă că, din moment ce legea specială nu
conţine dispoziţii derogatorii, referitoare la poliţiştii care au calitatea de organe
de cercetare penală, de la reglementarea cuprinsă în art. 279 din Codul de
procedură penală, prin care sunt precizate organele cărora li se adresează
plângerea, nu poate fi creat pentru aceştia, sub aspectul competenţei de
soluţionare a plângerii îndreptate împotriva lor, un tratament juridic diferit de cel
aplicabil celorlalte categorii de poliţişti.
Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărât că, în cazul poliţistului care are calitatea
de organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, plângerea prealabilă trebuie
adresată procurorului chiar şi în cazul infracţiunilor la care se referă prevederile
art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, considerând că, în raport cu
dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi completat prin art.
IV din Legea nr. 281/2003, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de
procuror în cazul oricărei infracţiuni săvârşite de poliţiştii care au calitatea de
organe de cercetare ale poliţiei judiciare.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, "punerea în mişcare a
acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în
cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de
plângere".
În legătură cu această categorie de fapte penale, prin art. 279 alin. 2 lit. a) din
Codul de procedură penală este instituită regula cu caracter general potrivit
căreia, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, art. 184 alin.
1, art. 193, 205, 206, 210, 213 şi 220, plângerea prealabilă se adresează instanţei
de judecată dacă făptuitorul este cunoscut.
Dar, prin dispoziţiile înscrise la lit. c) a aceluiaşi alineat 2 al articolului
menţionat, este reglementată excepţia de la această regulă, prevăzându-se că
"plângerea prealabilă se adresează... organului competent să efectueze urmărirea
penală, când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror,

258. 258
notar public, militar, judecător şi controlor financiar de la camera de conturi
judeţeană, controlor financiar de la Curtea de Conturi sau contra uneia dintre
persoanele arătate în art. 29 pct. 1".
În legătură cu ultima prevedere a dispoziţiei menţionate, potrivit căreia
plângerea prealabilă se adresează organului competent să efectueze urmărirea
penală şi atunci când o atare plângere vizează persoanele arătate în art. 29 pct. 1
din Codul de procedură penală, este de observat că, între acele persoane sunt
cuprinse şi cele implicate în alte cauze, date prin lege în aceeaşi competenţă,
conform lit. g) din cadrul acestui punct.
Rezultă deci că legiuitorul, prin dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 279
alin. 2 lit. c), cu referire la art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală, a
exceptat şi cauzele menţionate la lit. g) din cadrul acestui punct de la regula
potrivit căreia plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată pentru
săvârşirea infracţiunilor menţionate la art. 279 alin. 2 lit. a) din acelaşi cod.
Din această dispoziţie de exceptare de la reglementarea cu caracter general
arătată rezultă că, prin legi cu caracter special, se poate stabili ca şi pentru alte
categorii de persoane, nemenţionate la art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de
procedură penală, să nu fie aplicabile prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din
acelaşi cod.
Or, în acest cadru, prin art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi
completat prin Legea nr. 281/2003, s-a prevăzut că "urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul infracţiunilor săvârşite de
poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare".
Faţă de această dispoziţie cu caracter imperativ, nelimitată la anumite
categorii de infracţiuni, se impune să se considere că şi în cazul când poliţiştii
care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare săvârşesc infracţiuni
pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, trebuie efectuată urmărirea penală în mod
obligatoriu de procuror, chiar dacă pentru acele infracţiuni plângerea prealabilă
se adresează instanţei de judecată conform art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de
procedură penală.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142
din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili
că, în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de
procedură penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare
penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar
acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin
rechizitoriu.

259. 259
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002, astfel cum a fost
modificată şi completată prin art. IV din Legea nr. 281/2003, stabilesc:
În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de
procedură penală, săvârşite de poliţişti care au calitatea de organe de cercetare
penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar
acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin
rechizitoriu.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 24 octombrie 2005.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

260. 260
DECIZIA Nr. VIII
din 24 octombrie 2005
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006
Dosar nr. 6/2005
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la modul de sesizare a instanţei de judecată în cazul
infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură
penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală ale
poliţiei judiciare.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 74 de judecători din totalul de 111
judecători în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia, în sensul de a se decide că, în cazul infracţiunilor la care se
referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţiştii
având calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea
prealabilă se adresează procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale,
poate sesiza instanţa competentă prin rechizitoriu.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificată şi completată prin art.
IV din Legea nr. 281/2003, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere
unitar, pronunţându-se în mod diferit.

261. 261
Astfel, unele instanţe au considerat că după intrarea în vigoare a Legii nr.
360/2002, potrivit căreia poliţiştii nu mai au calitatea de militari, plângerea
prealabilă privind săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile la care se referă art.
279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală de către un poliţist, chiar dacă
acesta este organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, se adresează instanţei
de judecată competente să soluţioneze cauza.
S-a motivat că această interpretare se impune deoarece poliţistul, nemaiavând
calitatea de militar, în raport cu care plângerea prealabilă îndreptată contra sa
trebuia să fie adresată totdeauna organului competent să efectueze urmărirea
penală, conform art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, nu mai
există temei pentru a fi exceptat de la dispoziţiile cu caracter general aplicabile
în materie.
S-a mai relevat în această privinţă că, din moment ce legea specială nu
conţine dispoziţii derogatorii, referitoare la poliţiştii care au calitatea de organe
de cercetare penală, de la reglementarea cuprinsă în art. 279 din Codul de
procedură penală, prin care sunt precizate organele cărora li se adresează
plângerea, nu poate fi creat pentru aceştia, sub aspectul competenţei de
soluţionare a plângerii îndreptate împotriva lor, un tratament juridic diferit de cel
aplicabil celorlalte categorii de poliţişti.
Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărât că, în cazul poliţistului care are calitatea
de organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, plângerea prealabilă trebuie
adresată procurorului chiar şi în cazul infracţiunilor la care se referă prevederile
art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, considerând că, în raport cu
dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi completat prin art.
IV din Legea nr. 281/2003, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de
procuror în cazul oricărei infracţiuni săvârşite de poliţiştii care au calitatea de
organe de cercetare ale poliţiei judiciare.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, "punerea în mişcare a
acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în
cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de
plângere".
În legătură cu această categorie de fapte penale, prin art. 279 alin. 2 lit. a) din
Codul de procedură penală este instituită regula cu caracter general potrivit
căreia, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, art. 184 alin.
1, art. 193, 205, 206, 210, 213 şi 220, plângerea prealabilă se adresează instanţei
de judecată dacă făptuitorul este cunoscut.
Dar, prin dispoziţiile înscrise la lit. c) a aceluiaşi alineat 2 al articolului
menţionat, este reglementată excepţia de la această regulă, prevăzându-se că
"plângerea prealabilă se adresează... organului competent să efectueze urmărirea
penală, când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror,

262. 262
notar public, militar, judecător şi controlor financiar de la camera de conturi
judeţeană, controlor financiar de la Curtea de Conturi sau contra uneia dintre
persoanele arătate în art. 29 pct. 1".
În legătură cu ultima prevedere a dispoziţiei menţionate, potrivit căreia
plângerea prealabilă se adresează organului competent să efectueze urmărirea
penală şi atunci când o atare plângere vizează persoanele arătate în art. 29 pct. 1
din Codul de procedură penală, este de observat că, între acele persoane sunt
cuprinse şi cele implicate în alte cauze, date prin lege în aceeaşi competenţă,
conform lit. g) din cadrul acestui punct.
Rezultă deci că legiuitorul, prin dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 279
alin. 2 lit. c), cu referire la art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală, a
exceptat şi cauzele menţionate la lit. g) din cadrul acestui punct de la regula
potrivit căreia plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată pentru
săvârşirea infracţiunilor menţionate la art. 279 alin. 2 lit. a) din acelaşi cod.
Din această dispoziţie de exceptare de la reglementarea cu caracter general
arătată rezultă că, prin legi cu caracter special, se poate stabili ca şi pentru alte
categorii de persoane, nemenţionate la art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de
procedură penală, să nu fie aplicabile prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din
acelaşi cod.
Or, în acest cadru, prin art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi
completat prin Legea nr. 281/2003, s-a prevăzut că "urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul infracţiunilor săvârşite de
poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare".
Faţă de această dispoziţie cu caracter imperativ, nelimitată la anumite
categorii de infracţiuni, se impune să se considere că şi în cazul când poliţiştii
care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare săvârşesc infracţiuni
pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, trebuie efectuată urmărirea penală în mod
obligatoriu de procuror, chiar dacă pentru acele infracţiuni plângerea prealabilă
se adresează instanţei de judecată conform art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de
procedură penală.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142
din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili
că, în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de
procedură penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare
penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar
acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin
rechizitoriu.

263. 263
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002, astfel cum a fost
modificată şi completată prin art. IV din Legea nr. 281/2003, stabilesc:
În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de
procedură penală, săvârşite de poliţişti care au calitatea de organe de cercetare
penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar
acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin
rechizitoriu.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 24 octombrie 2005.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

264. 264
DECIZIA Nr. VIII
din 5 februarie 2007
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 733 din 30/10/2007
Dosar nr. 33/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor
definitive, stabilite pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de
grave, în ipoteza intervenirii unei legi prin care este majorat cuantumul pagubei
materiale ce atribuie infracţiunii caracter deosebit de grav consecinţelor unei
infracţiuni.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în
funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că instanţele sesizate cu contestaţii la
executare în temeiul art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă, cu referire la art. 458
din Codul de procedură penală, au obligaţia să examineze fondul cauzei, iar în
ipoteza îndeplinirii cerinţelor art. 14 şi 15 din Codul penal, să dispună reducerea
corespunzătoare a pedepselor definitiv aplicate.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor
definitive, stabilite pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de
grave, în ipoteza intervenirii unei legi care majorează cuantumul pagubei
materiale necesare în accepţiunea înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de
grave", instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

265. 265
Astfel, unele instanţe au considerat că modificarea normelor de incriminare
care se referă la agravanta constând în "consecinţe deosebit de grave" prin
mărirea cuantumului valoric al pagubei materiale care determină reţinerea
acestui caracter agravant ar imprima normelor respective trăsături mai
favorabile.
Ca urmare, acele instanţe s-au pronunţat în sensul admiterii contestaţiilor la
executare cu motivarea că, în asemenea condiţii, sunt îndeplinite condiţiile de
aplicare a dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Codul penal.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul contestaţiei la
executare prin care se invocă modificarea înţelesului de "consecinţe deosebit de
grave", în accepţiunea art. 146 din Codul penal, nu pot determina schimbarea
încadrării juridice dată faptei prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă,
nefiind îndeplinite condiţiile la care se referă art. 14 şi 15 din Codul penal.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
În adevăr, prin art. 15 alin. 1 din Codul penal este reglementată situaţia "când
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea
completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai
uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de
legea nouă".
Corelativ, prin art. 458 din Codul de procedură penală se prevede că, în cazul
când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege care
prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută, urmează ca instanţa să
ia măsuri de ducere la îndeplinire a dispoziţiilor art. 15 din Codul penal.
În legătură cu aceste reglementări, este de observat că, prin art. I pct. 5 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea şi
completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, a fost redefinit
înţelesul dat expresiei "consecinţe deosebit de grave" prin art. 146 din Codul
penal, considerându-se că prin aceasta "se înţelege o pagubă materială mai mare
de 1.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei
autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 din Codul
penal, ori altei persoane juridice sau fizice".
În urma modificărilor şi completărilor aduse ordonanţei menţionate prin
Legea nr. 456/2001, plafonul valoric prevăzut în art. 146 din Codul penal a fost
majorat la 2 miliarde lei, iar potrivit ultimului conţinut dat acestui text de lege,
de art. I pct. 51 din Legea nr. 278/2006, "prin «consecinţe deosebit de grave» se
înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit
de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile
la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice".
Or, în raport cu aceste reglementări succesive date înţelesului expresiei
"consecinţe deosebit de grave", prin modificările aduse de actele normative
menţionate în art. 146 din Codul penal nu se poate considera că vreunul din
acele acte normative ar conţine dispoziţii care să prevadă, în accepţiunea art. 458

266. 266
alin. 1 din Codul de procedură penală, o pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată
sub imperiul legii anterioare, ci se limitează la definirea înţelesului expresiei
"consecinţe deosebit de grave" la care se referă art. 146 din Codul penal.
Aşa fiind, concluzia ce se impune este aceea că prin modificările aduse
succesiv art. 146 din Codul penal s-a urmărit de către legiuitor doar adaptarea la
fluctuaţia cursului monedei în circulaţie a cuantumului valoric ce imprimă, în
momentele adoptării actelor normative la care s-a făcut referire, caracter
"deosebit de grav" consecinţelor aduse prin anumite infracţiuni, ceea ce, evident,
nu echivalează cu intervenirea unei legi noi, mai favorabile, sub aspectul
pedepsei prevăzute de lege, pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 14 şi 15 din
Codul penal.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142
din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţa
învestită cu cererea de contestaţie la executare, întemeiată pe modificarea
înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de grave" explicată în art. 146 din
Codul penal, nu poate determina schimbarea încadrării juridice dată faptei prin
hotărârea anterioară definitivă şi reducerea pedepsei aplicate în cauză, o atare
modificare de lege nefiind identică cu intervenirea unei legi ce prevede o
pedeapsă mai uşoară, singura care ar justifica incidenţa dispoziţiilor art. 14 şi 15
din Codul penal şi, respectiv, ale art. 458 şi 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din
Codul de procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:
Instanţa, învestită, în baza art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de
procedură penală, în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă
modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave", potrivit art.
146 din Codul penal, nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin
hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa aplicată în
cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de
grave", prevăzută de textul sus-menţionat, nu este identică cu cerinţa de a fi
intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se referă textele art.
14 şi 15 din Codul penal, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 458 şi, respectiv,
art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

267. 267
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei
DECIZIA Nr. XII
din 21 noiembrie 2005
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006
Dosar nr. 12/2005
Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se
dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la căile de atac împotriva încheierilor pronunţate în cursul
urmăririi penale, în primă instanţă şi în apel, referitoare la revocarea, înlocuirea
sau încetarea arestării preventive.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi
95 de judecători din totalul de 110 judecători aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în
sensul de a se stabili că încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi
penale, respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării
preventive, precum şi încheierea dată, în cursul judecăţii în primă instanţă şi în
apel, prin care se respinge cererea privind revocarea, înlocuirea sau încetarea
arestării preventive, nu pot fi atacate, separat, cu recurs.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 1403
alin. 1 şi ale art. 141 din Codul
de procedură penală, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de
vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la posibilitatea atacării,
separat, cu recurs a încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, precum şi în
cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, prin care a fost respinsă cererea de
revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive.

268. 268
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că această încheiere poate fi
atacată separat cu recurs, în temeiul art. 1403
alin. 1 şi al art. 141 din Codul de
procedură penală.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare încheiere nu
poate fi atacată, separat, cu recurs, întrucât art. 1403
alin. 1 şi art. 141 din Codul
de procedură penală nu prevăd o cale de atac separată împotriva încheierii
pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel, prin care a
fost respinsă cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 1403
alin. 1 din Codul de procedură penală, încheierea prin care se
dispune, în timpul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive,
încheierea prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea
arestării preventive şi încheierea de respingere a propunerii de arestare
preventivă pot fi atacate cu recurs de către învinuit sau inculpat şi de procuror la
instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi,
şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Din prevederile acestui text de lege rezultă
că încheierea prin care nu se dispune revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării
preventive, ci se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a acestei
măsuri preventive, nu poate fi atacată cu recurs în condiţiile art. 1403
alin. 1 din
Codul de procedură penală.
Cu privire la calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul
judecăţii privind măsurile preventive, art. 141 alin. 1 din Codul de procedură
penală prevede că încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se
dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri
preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive,
poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau de inculpat. Prin urmare, art.
141 nu prevede o cale de atac separată şi împotriva încheierii date în primă
instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori
încetare a unei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive, şi, ca atare,
această încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs, în condiţiile art. 141 din
Codul de procedură penală.
În raport cu prevederile art. 1403
alin. 1 şi ale art. 141 din Codul de procedură
penală, a recunoaşte calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii
pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel, prin care se
respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive,
înseamnă a recunoaşte o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar fi contrar
art. 23 alin. (7) şi art. 129 din Constituţie, potrivit cărora încheierile instanţei
privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege,
iar împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot
exercita căile de atac, în condiţiile legii. În acelaşi timp s-ar încălca art. 3851
alin. 2 din Codul de procedură penală, în temeiul căruia încheierile care nu pot fi

269. 269
atacate, separat, cu recurs, potrivit legii, pot fi atacate cu recurs numai odată cu
sentinţa sau decizia recurată.
Raţiunile pentru care în art. 1403
alin. 1 şi art. 141 din Codul de procedură
penală nu a fost reglementat recursul împotriva încheierilor prin care, în cursul
urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă ori în apel, a fost
respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive
constau, pe de o parte, în faptul că o nouă cerere de revocare, înlocuire ori
încetare a arestării preventive, pentru motive noi, poate fi formulată oricând în
cursul urmăririi penale sau al judecăţii.
Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 146 alin. 12, art. 1491
alin. 13, art. 159
alin. 8, art. 160^a alin. 2 şi art. 160^b din Codul de procedură penală, se asigură
atât controlul judiciar imediat, realizat de către o instanţă ierarhic superioară,
asupra legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în cursul urmăririi penale şi
al judecăţii, cât şi verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri
preventive în cursul judecăţii.
Totodată, lipsa posibilităţii de a ataca, separat, cu recurs încheierea pronunţată
în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, prin
care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării
preventive, nu contravine art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia "orice persoană
lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt
asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este
ilegală". Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, art. 5 paragraful 4 din Convenţie nu garantează dreptul la o cale de atac
împotriva hotărârilor privitoare la arestarea preventivă, ci garantează un grad de
jurisdicţie, reprezentat de o instanţă independentă, pentru luarea, prelungirea sau
menţinerea arestării preventive.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142
din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili
că încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea cererii
de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, precum şi încheierea
dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de
revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu pot fi atacate, separat,
cu recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii

270. 270
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 1403
alin. 1 şi ale art. 141 din Codul de
procedură penală, stabilesc:
1. Încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea
cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi
atacată, separat, cu recurs.
2. Încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea
cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi
atacată, separat, cu recurs.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU
Magistrat-asistent şef,
Victoria Maftei

271. 271
DECIZIA Nr. XIII
din 21 noiembrie 2005
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006
Dosar nr. 23/2005
Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se
dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la modul de soluţionare a plângerii adresate direct instanţei
de judecată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere
în judecată, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil, conform art. 278 din
Codul de procedură penală, la procurorul ierarhic superior.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi
95 de judecători din totalul de 110 judecători aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în
sensul de a se stabili că plângerea făcută conform art. 2781
din Codul de
procedură penală împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a
ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire
penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror este inadmisibilă, dacă
instanţa a fost sesizată direct de persoana vătămată sau de orice alte persoane ale
căror interese legitime sunt vătămate, fără să fi formulat, în prealabil, plângere la
procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 278 din acelaşi cod.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 2781
din Codul de procedură penală,
instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod
diferit cu privire la modul de soluţionare a plângerii adresate direct instanţei de

272. 272
judecată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în
judecată, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil, conform art. 278 din acelaşi
cod, la procurorul ierarhic superior.
Astfel, unele instanţe au dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea
dosarului la parchet pentru rezolvarea plângerii de către procurorul ierarhic
superior, iar alte instanţe au respins plângerea ca inadmisibilă.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 2781
alin. 1 din Codul de procedură penală, persoana vătămată şi
orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere la
instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă
instanţă, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei
ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de
încetare a urmăririi penale date de procuror, după respingerea plângerii făcute
conform art. 275-278 din acelaşi cod, în termen de 20 de zile de la data
comunicării de către procuror a modului de rezolvare a acesteia, potrivit art. 277
şi 278 din Codul de procedură penală.
Din prevederile art. 2781
alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă că
plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale
sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub
urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, dată de procuror, poate fi
făcută şi deci este admisibilă numai după respingerea plângerii formulate,
conform art. 275-278 din acelaşi cod, împotriva rezoluţiei sau ordonanţei
procurorului.
Introducerea plângerii împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, a
ordonanţei sau a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de
încetare a urmăririi penale la prim-procurorul parchetului, procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul şef de secţie al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la procurorul ierarhic
superior constituie, aşadar, o condiţie prealabilă prevăzută de lege, obligatorie
pentru exercitarea procedurii reglementate în art. 2781
din Codul de procedură
penală.
Totodată rezolvarea plângerii formulate în temeiul art. 275-278 din Codul de
procedură penală de către prim-procurorul parchetului, procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul şef de secţie al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, de către procurorul
ierarhic superior, potrivit art. 278 din acelaşi cod, constituie o procedură
obligatorie, care trebuie parcursă de persoana vătămată şi de orice alte persoane
ale căror interese legitime sunt vătămate înainte de a formula plângerea în faţa
instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în
judecată.
Cum dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sunt prevăzute sub sancţiunea
nulităţii absolute conform art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală,

273. 273
plângerea adresată direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiilor sau
ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, fără ca acestea să fie
atacate în prealabil, în temeiul dispoziţiilor art. 278 din acelaşi cod, la procurorul
ierarhic superior, este inadmisibilă, în acest caz fiind încălcate dispoziţiile
relative la sesizarea instanţei.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142
din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se
decide în sensul concluziei menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 2781
din Codul de procedură penală, stabilesc:
Plângerea adresată direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiei de
neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de
clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale,
dată de procuror, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil, conform art. 278 din
Codul de procedură penală, la procurorul ierarhic superior, este inadmisibilă.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU
Magistrat-asistent şef,
Victoria Maftei

274. 274
DECIZIA Nr. XIX
din 12 decembrie 2005
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 29/03/2006
Dosar nr. 19/2005
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, conformându-se
dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, privind data de la care amânarea executării pedepsei închisorii
produce efecte.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi
87 de judecători din totalul de 108 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în
sensul de a se stabili că amânarea executării pedepsei închisorii produce efecte
de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În legătură cu stabilirea datei de la care amânarea executării pedepsei
închisorii produce efecte, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct
de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la această dată.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că amânarea executării
pedepsei închisorii produce efecte de la data pronunţării hotărârii de admitere a
cererii de către prima instanţă, iar altele, în sensul că momentul de la care se
produc efectele amânării îl constituie data expertizei medico-legale a
condamnatului.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că amânarea executării
pedepsei închisorii produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii de
admitere a cererii.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

275. 275
Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii se soluţionează, potrivit
art. 460 alin. 4 din Codul de procedură penală, printr-o sentinţă împotriva căreia
pot fi exercitate căile de atac ordinare, nefiind definitivă.
Potrivit art. 415 alin. 1 din Codul de procedură penală, hotărârile instanţelor
penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar în temeiul alin. 2 al
aceluiaşi articol, prin derogare de la prevederile alin. 1 al art. 415, hotărârile
nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta.
Prin urmare, hotărârile instanţelor penale pot fi puse în executare numai după
data rămânerii definitive a acestora, ori de câte ori nu există o dispoziţie legală
care să permită punerea în executare a hotărârii nedefinitive, stabilind caracterul
executoriu al acesteia, cum este cazul art. 350 alin. 4 din Codul de procedură
penală care prevede că hotărârea pronunţată în primă instanţă cu privire la
arestarea inculpatului este executorie.
Cum legea de procedură penală nu prevede caracterul executoriu al hotărârilor
nedefinitive prin care instanţa a acordat amânarea executării pedepsei închisorii,
rezultă că hotărârile judecătoreşti de admitere a cererii privind amânarea
executării pedepsei închisorii devin executorii la data când rămân definitive şi
deci că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele începând cu
această dată.
A admite că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele
înainte de rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost acordată înseamnă a
recunoaşte că o hotărâre judecătorească nedefinitivă este executorie în lipsa unei
dispoziţii legale în acest sens, ceea ce ar fi contrar prevederilor art. 415 din
Codul de procedură penală.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142
din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili
că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele începând cu data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Stabilesc că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele
începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a
cererii.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţa publică din 12 decembrie 2005.

276. 276
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent-şef,
Victoria Maftei
DECIZIA Nr. XV
din 21 noiembrie 2005
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006
Dosar nr. 14/2005
Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se
dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la organul judiciar competent să dispună desfiinţarea totală
sau parţială a unui înscris falsificat în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în
faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de
procuror.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi
95 de judecători din totalul de 110 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în
sensul de a se stabili că în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de
urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror,
acesta poate promova în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală
sau parţială a unui înscris falsificat.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de
procedură penală, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de
vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la organul judiciar
competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat în
cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o
soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în aceste cazuri, organul
judiciar competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris

277. 277
falsificat este procurorul care a adoptat soluţia de netrimitere în judecată, alte
instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa penală are competenţa de a desfiinţa
înscrisurile falsificate, iar alte instanţe, dimpotrivă, în sensul că instanţa civilă
are competenţa de a desfiinţa asemenea înscrisuri.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Art. 14 din Codul de procedură penală, referitor la obiectul şi exercitarea
acţiunii civile în procesul penal, prevede la alin. 3 lit. a) că repararea pagubei se
face potrivit legii civile în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a
unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare.
În cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, prin
încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, în temeiul art.
245 alin. 1 lit. b) şi c) şi al art. 249 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin
ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau prin cea de scoatere de sub urmărire
penală procurorul dispune asupra restituirii lucrurilor care potrivit art. 118 din
Codul penal nu sunt supuse confiscării speciale şi asupra restabilirii situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii. Din prevederile acestor texte de lege, precum şi
din prevederile art. 169 şi 170 din Codul de procedură penală rezultă că
procurorul are competenţa de a dispune cu privire la repararea pagubei în natură
numai prin restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii
infracţiunii.
Prin urmare, ori de câte ori repararea pagubei în natură nu se face prin
restituirea lucrurilor sau restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, ci
prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de
reparare, competenţa de a dispune repararea pagubei în natură aparţine instanţei
de judecată.
Instanţa penală are competenţa de a dispune cu privire la repararea pagubei în
natură, inclusiv prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, dacă
acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, fie prin
constituirea persoanei vătămate ca parte civilă potrivit art. 14 alin. 2 din Codul
de procedură penală, fie prin exercitarea din oficiu a acţiunii civile în cazurile
prevăzute în art. 17 alin. 1 din acelaşi cod, iar instanţa penală este sesizată atât
cu soluţionarea acţiunii penale, cât şi cu soluţionarea acţiunii civile, rezolvarea
acţiunii civile de către instanţa penală fiind strâns legată de rezolvarea acţiunii
penale, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 346 din Codul de procedură
penală.
Pentru cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală,
instanţa penală nefiind deci sesizată cu soluţionarea acţiunii penale, nici o formă
de procedură penală nu prevede competenţa acestei instanţe de a se pronunţa cu
privire la acţiunea civilă şi de a dispune repararea pagubei în natură prin
desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare.

278. 278
Ca atare, în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competenţa
instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă în cauzele în care procurorul a
adoptat o soluţie de netrimitere în judecată şi în raport cu prevederile art. 184
din Codul de procedură civilă, potrivit cărora când nu este caz de judecată
penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de
instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă, competenţa de a dispune
desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea
penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparţine instanţei civile.
În ceea ce priveşte dreptul la acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a
unui înscris falsificat, exercitată în faţa instanţei civile, întrucât art. 45 alin. 1 din
Codul de procedură civilă prevede că Ministerul Public poate porni acţiunea
civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor,
precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, iar normele de procedură sunt
de strictă interpretare, procurorul are calitatea procesuală activă numai în
limitele stabilite prin acest text de lege. Prin urmare, procurorul poate exercita în
faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris
falsificat numai în cazurile prevăzute în art. 45 alin. 1 din Codul de procedură
civilă.
În celelalte cazuri, având în vedere principiul disponibilităţii, ca principiu
general al desfăşurării procesului civil, acţiunea pentru desfiinţarea totală sau
parţială a unui înscris falsificat aparţine părţilor.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142
din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se
decide în sensul concluziilor menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de procedură penală şi
a dispoziţiilor art. 184 din Codul de procedură civilă, stabilesc:
1. În cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală,
printr-o soluţie de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are
calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală
sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1
din Codul de procedură civilă.
2. În celelalte cazuri, aceeaşi acţiune aparţine părţilor.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.

279. 279
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU
Magistrat-asistent şef,
Victoria Maftei
DECIZIA Nr. XV
din 22 mai 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 509 din 13/06/2006
Dosar nr. 4/2006
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 2781
alin. 8 lit. c) din Codul de
procedură penală, sub aspectul compatibilităţii judecătorului de a mai participa,
în continuare, la soluţionarea fondului cauzei reţinute spre judecare după
desfiinţarea, prin încheiere, a rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de
netrimitere în judecată, ca urmare a aprecierii că probele existente la dosar sunt
suficiente pentru a se proceda la judecare.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, fiind prezenţi 73 de judecători din totalul de 105 judecători în
funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia în sensul de a se stabili că judecătorul care, prin încheiere,
admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa procurorului de
netrimitere în judecată şi, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente
pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare devine incompatibil să
soluţioneze, în continuare, fondul acesteia.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 2781
alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală,
cu privire la problema dacă mai este compatibil să judece fondul cauzei

280. 280
judecătorul care, prin încheiere, a admis plângerea şi, considerând că probele
existente la dosar sunt suficiente, a reţinut cauza spre judecare.
Astfel, unele instanţe au considerat că judecătorul care, în aplicarea
dispoziţiilor art. 2781
alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, a desfiinţat,
prin încheiere, rezoluţia sau ordonanţa procurorului de netrimitere în judecată şi,
apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, a
reţinut cauza spre judecare nu devine incompatibil să soluţioneze şi fondul
acesteia.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, într-un asemenea caz,
judecătorul devine incompatibil să participe, în continuare, la judecarea cauzei,
deoarece admiterea plângerii echivalează cu exprimarea părerii cu privire la
soluţia ce ar putea fi dată cu ocazia soluţionării fondului, ceea ce echivalează cu
lipsa sa de imparţialitate.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii, însă,
suplimentar argumentelor avute în vedere de ele, soluţia se impune şi pentru alte
considerente decât cele invocate în hotărârile pronunţate.
Potrivit art. 278 alin. 3 din Codul de procedură penală, orice persoană care se
consideră vătămată în interesele sale legitime prin rezoluţia de neîncepere a
urmăririi penale sau prin ordonanţa ori rezoluţia de scoatere de sub urmărire
penală ori de încetare a urmăririi penale se poate adresa cu plângere procurorului
ierarhic superior celui care a dispus una dintre aceste soluţii.
În aplicarea principiului constituţional al accesului liber la justiţie şi al
necesităţii controlului judecătoresc asupra soluţiilor de neurmărire adoptate de
procuror, art. 2781
din Codul de procedură penală, introdus prin Legea nr. 281
din 24 iunie 2003, a consacrat dreptul persoanei nemulţumite de soluţia
procurorului ierarhic superior de respingere a plângerii, formulată în temeiul art.
278 din acelaşi cod, de a se adresa cu plângere instanţei căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă.
În reglementarea procedurii de soluţionare a unei asemenea plângeri, în art.
2781
alin. 7 din Codul de procedură penală s-a prevăzut că "instanţa, judecând
plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a
materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate".
În legătură cu soluţiile ce se pot pronunţa în cadrul acestei proceduri, prin art.
2781
alin. 8 lit. c) din acelaşi cod s-a prevăzut că instanţa "admite plângerea, prin
încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente
la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare [...]".
Din economia textului de lege sus-menţionat rezultă, aşadar, că, admiţând
accesul la justiţie al persoanelor nemulţumite de soluţiile de neurmărire penală şi
controlul judecătoresc asupra acestor soluţii date de procuror, legiuitorul a decis
ca, atunci când, pe baza reevaluării materialului probator, instanţa constată că
probele erau suficiente pentru trimitere în judecată şi că deci procurorul în mod
greşit nu şi-a exercitat atribuţiile specifice de punere în mişcare a acţiunii penale

281. 281
şi de sesizare a instanţei, să transfere judecătorului aceste funcţii procesuale
specifice urmăririi penale.
Aşadar, în asemenea cazuri, prin conţinutul lor, dispoziţiile art. 2781
alin. 8
din Codul de procedură penală operează şi o modificare asupra exercitării
funcţiilor procesuale de urmărire penală şi de judecată, deoarece încheierea de
reţinere a cauzei spre judecare, în urma admiterii plângerii îndreptate împotriva
rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, devine astfel
actul de sesizare al instanţei şi de punere în mişcare a acţiunii penale.
Or, faţă de acest caracter inedit al încheierii prevăzut de textul de lege
menţionat, prin pronunţarea acesteia, judecătorul preia în mod vădit activitatea
specifică exercitării funcţiilor de urmărire penală, devenind astfel incompatibil
să judece, în continuare, aceeaşi cauză.
Într-adevăr, preluând aceste funcţii procesuale specifice urmăririi penale şi
exercitându-le prin admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei de
netrimitere în judecată şi prin reţinerea cauzei spre judecare, participarea acestui
judecător, în continuare, la judecarea aceleiaşi cauze încalcă principiul separării
funcţiilor de urmărire de cele de judecată şi contravine totodată principiului
dreptului oricărei persoane la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la
care România este parte.
Pe de altă parte, este de observat că, în asemenea situaţii, acest judecător se
pronunţă, indirect, asupra soluţiei ce trebuie adoptată în acea cauză, ceea ce
creează pentru el şi un alt motiv de incompatibilitate, prevăzut în art. 47 alin. 2
din Codul de procedură penală.
Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142
din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că
judecătorul care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau
ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele existente la
dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze
fondul acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 2781
alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală,
stabilesc: judecătorul care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează
rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că
probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine
incompatibil să soluţioneze fondul acesteia.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.

282. 282
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢII DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat asistent,
Victoria Maftei
DECIZIA Nr. XVII
din 21 noiembrie 2005
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006
Dosar nr. 29/2005
Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţii de
Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se
dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la întocmirea unei minute în cazurile în care judecătorul sau
instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi
95 de judecători din totalul de 110 judecători aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în
sensul de a se stabili că soluţionarea cererilor privind măsurile preventive se
realizează prin încheiere motivată, fără întocmirea, în prealabil, a unei minute,
conform art. 309 din Codul de procedură penală.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 309 din Codul de procedură penală,
s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar,
pronunţându-se în mod diferit cu privire la întocmirea unei minute, în cazurile în
care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor
preventive.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în aceste cazuri,
neîntocmirea unei minute nu invalidează încheierea prin care se dispune cu
privire la măsurile preventive.

283. 283
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că încheierile pronunţate în
materia măsurilor preventive trebuie să fie precedate de întocmirea unei minute,
sub sancţiunea nulităţii absolute.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 309 din Codul de procedură penală, rezultatul deliberării se
consemnează într-o minută care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru
dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată.
Prevederile art. 309, nefăcând nici o distincţie în raport cu felul hotărârii care
urmează să fie pronunţată în urma deliberării, se aplică atât atunci când instanţa
se pronunţă prin sentinţă sau decizie, cât şi atunci când se pronunţă prin
încheiere.
Totodată, aplicabilitatea prevederilor art. 309 nefiind limitată la situaţia când
instanţa soluţionează cauza în fond, rezultă că ori de câte ori instanţa deliberează
şi se pronunţă asupra unei măsuri, deci şi asupra unei măsuri preventive, printr-o
hotărâre, inclusiv printr-o încheiere, rezultatul acestei deliberări se consemnează
într-o minută.
Prin urmare, în toate cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin
încheiere asupra măsurilor preventive, având loc o deliberare asupra acestora,
rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, aşa cum se prevede în art.
309 din Codul de procedură penală.
Minuta leagă instanţa şi constituie o garanţie că la redactarea încheierii nu se
va omite, adăuga sau schimba ceva privind soluţia şi, de aceea, în special în
cazul încheierilor care pot fi atacate separat cu recurs, cum sunt cele mai multe
dintre încheierile prin care judecătorul sau instanţa se pronunţă asupra măsurilor
preventive, se impune ca rezultatul deliberării să fie consemnat într-o minută.
În lipsa minutei nu ar putea fi realizat controlul judiciar asupra rezultatului
deliberării, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute prevăzută în art. 197 alin.
2 din Codul de procedură penală.
În lipsa minutei nu ar putea fi realizat nici controlul judiciar asupra acestor
încheieri, cu privire la modul în care au fost respectate dispoziţiile relative la
compunerea completului de judecată, dispoziţii prevăzute sub sancţiunea
nulităţii absolute, potrivit art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142
din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a se
stabili că în cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere
asupra măsurilor preventive este obligatorie întocmirea unei minute, sub
sancţiunea nulităţii absolute.
PENTRU ACESTE MOTIVE

284. 284
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 309 din Codul de procedură penală, stabilesc:
În cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra
măsurilor preventive este obligatorie întocmirea unei minute, sub sancţiunea
nulităţii absolute.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU
Magistrat-asistent şef,
Victoria Maftei

285. 285
DECIZIA Nr. XVIII
din 12 iunie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 6 din 04/01/2007
Dosar nr. 6/2006
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit
pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu
problema dacă sunt supuse recursului, cu privire la măsurile preventive, deciziile
instanţei de apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 84 de judecători din totalul de 113 aflaţi
în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia în sensul de a se stabili că deciziile pronunţate în apel, prin
care s-a dispus rejudecarea cauzei, pot fi atacate cu recurs numai cu privire la
măsurile preventive, în condiţiile prevăzute de art. 141 raportat la art. 160^b
alin. 4 din Codul de procedură penală.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 3851
alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de
procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au punct de vedere unitar în
problema dacă sunt supuse recursului, cu privire la măsurile preventive, deciziile
pronunţate în apel, prin care se dispune rejudecarea cauzei.
Astfel, unele instanţe, invocând prevederile art. 3851
alin. 1 lit. e) teza finală
din Codul de procedură penală, potrivit cărora nu sunt supuse recursului
deciziile instanţelor de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, s-au
pronunţat în sensul că aceste decizii nu pot fi atacate cu recurs nici cu privire la

286. 286
măsurile preventive, cu motivarea că atribuţia examinării lor ar reveni numai
instanţei învestite cu rejudecarea cauzei.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, deşi hotărârea pronunţată în apel,
prin care s-a decis rejudecarea cauzei, nu poate fi atacată cu recurs potrivit
prevederilor art. 3851
alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură penală,
dispoziţia dintr-o astfel de hotărâre referitoare la măsurile preventive este supusă
totuşi recursului în conformitate cu prevederile art. 141 cu referire la art. 160^b
alin. 4 din Codul de procedură penală.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.
În raport cu prevederile art. 23 din Constituţia României şi cu cele ale art. 136
din Codul de procedură penală, măsurile preventive au caracter de excepţie, ceea
ce a determinat reglementarea acestora prin dispoziţii speciale, cuprinse în titlul
IV al Părţii generale din Codul de procedură penală. Aceste dispoziţii derogă de
la normele dreptului comun, fiind aplicabile ori de câte ori se impune
examinarea luării, înlocuirii sau revocării ori a încetării măsurilor preventive,
indiferent dacă obiectul judecăţii se referă în exclusivitate la ele sau doar
incidental.
De aceea, în această materie sunt incidente dispoziţiile art. 141 şi ale art.
160^b alin. 4 din Codul de procedură penală, care au caracter de norme speciale,
înlocuind aplicarea normei generale înscrise în art. 3851
alin. 1 lit. e) teza finală
din Codul de procedură penală, potrivit căreia nu pot fi atacate cu recurs
deciziile instanţelor de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzei.
Sub acest aspect, este de observat că dispoziţia cu caracter general prevăzută
la art. 3851
alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură penală rezolvă doar
problema principală, ce se referă la efectele soluţiei prin care instanţa de apel
dispune rejudecarea cauzei, iar nu şi chestiunile conexe, cum ar fi cele privind
măsurile preventive.
Este adevărat că, în lipsa unei alte reglementări, soluţia pentru chestiunea
conexă, privind măsurile preventive, ar fi aceea impusă de reglementarea de
ansamblu dată prin art. 3851
alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură
penală.
Dar, în condiţiile în care regimul măsurilor preventive a fost reglementat
printr-un ansamblu de norme cu caracter special, cuprinse în titlul IV al Părţii
generale din Codul de procedură penală, între care şi cele ale art. 141 şi art.
160^b alin. 4 din acelaşi cod, se impune concluzia că normele cu caracter
general cuprinse în art. 3851
alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură
penală sunt aplicabile numai în măsura în care nu sunt în contradicţie cu aceste
norme speciale.
Or, potrivit art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, "încheierea dată în
primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, încetarea sau
menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a

287. 287
arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de
inculpat".
În acelaşi sens, prin art. 160^b alin. 4 din Codul de procedură penală, care se
referă la verificările ce trebuie făcute în cursul judecăţii cu privire la starea de
arest a inculpatului, se prevede că încheierea pronunţată în exercitarea acestei
atribuţii, prin care se revocă ori este menţinută arestarea preventivă, în cursul
judecării cauzei în fond şi în apel, poate fi atacată cu recurs.
Ca urmare, atunci când hotărârea pronunţată în apel, prin care s-a dispus
rejudecarea cauzei, priveşte şi o dispoziţie referitoare la măsuri preventive,
această dispoziţie este supusă recursului potrivit prevederilor art. 141 din Codul
de procedură penală.
Aşa fiind, se impune concluzia că decizia pronunţată în apel, prin care s-a
dispus rejudecarea cauzei, este supusă recursului numai cu privire la măsurile
preventive la care se referă.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4142
din Codul
de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili
că deciziile pronunţate în apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, pot fi
atacate cu recurs numai cu privire la măsurile preventive, în condiţiile art. 141
raportat la art. 160^b alin. 4 din Codul de procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 3851
alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de
procedură penală, stabilesc:
Deciziile pronunţate în apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, pot fi
atacate cu recurs numai cu privire la măsurile preventive, în condiţiile art. 141
din Codul de procedură penală raportat la art. 160^b alin. 4 din acelaşi cod.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2006.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU

288. 288
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei
DECIZIA Nr. XX
din 12 iunie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 7 din 05/01/2007
Dosar nr. 8/2006
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit
pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de
sesizare a instanţei în cazul infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art.
220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din
titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi
justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind
prezenţi 84 de judecători din totalul de 113 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, pentru infracţiunea de tulburare de
posesie prevăzută în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin
articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, sesizarea instanţei se face
din oficiu, prin rechizitoriu.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de
sesizare a instanţei în cazul infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art.
220 din Codul penal, în conţinutul ce i s-a dat prin articolul unic pct. 2 din titlul
IX al Legii nr. 247/2005.
Astfel, unele instanţe, invocând prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de
procedură penală, au apreciat că în cazul infracţiunii de tulburare de posesie

289. 289
prevăzute în art. 220 din Codul penal, modificat prin Legea nr. 247/2005,
plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată dacă făptuitorul
este cunoscut.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare plângere trebuie
adresată organelor de cercetare penală, instanţele putând fi sesizate cu judecarea
infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, astfel
cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, numai prin rechizitoriu emis de
procuror.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală se prevede că, dacă
făptuitorul este cunoscut, plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată
şi în cazul infracţiunii prevăzute în art. 220 din Codul penal.
Această prevedere însă nu poate avea aplicabilitate decât până la data
modificării aduse art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005.
Într-adevăr, anterior acestei modificări, prin alin. 4 al art. 220 din Codul penal
se prevedea că, în cazul infracţiunii de tulburare de posesie, "acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate", dacă imobilul se
afla în posesia unei persoane private, precum şi că "împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală".
Dar, în urma modificării ce i s-a adus prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al
Legii nr. 247/2005, alin. 1, 2, 3 şi 4 ale art. 220 din Codul penal au dobândit
următorul cuprins:
"Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia
altuia, fără consimţământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în
condiţiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepseşte cu
închisoare de la 1 la 5 ani.
Dacă fapta prevăzută în alin. 1 se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare ori
prin desfiinţarea semnelor de hotar, a reperelor de marcare, pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani.
Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte de două sau mai multe persoane
împreună, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală."
Din examinarea acestui nou conţinut al art. 220 din Codul penal rezultă că, în
prezent, punerea în mişcare a acţiunii penale, pentru infracţiunea prevăzută în
acest text de lege, nu mai este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
Or, în raport cu această nouă reglementare, potrivit căreia punerea în mişcare
a acţiunii penale, pentru infracţiunea prevăzută de art. 220 din Codul penal, nu
mai este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dispoziţiile
art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la obligativitatea
adresării plângerii prealabile instanţei de judecată, în cazul unei atare infracţiuni,
au rămas fără aplicare.

290. 290
Aşa fiind, modificarea adusă art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005
impune să se considere că în cazul infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută
în acest articol de lege, este obligatorie efectuarea urmăririi penale, iar instanţa
de judecată nu poate fi sesizată decât prin rechizitoriu emis de procuror.
O asemenea concluzie este impusă şi de reglementarea de ansamblu, vădit
mai severă, dată conţinutului infracţiunii de tulburare de posesie în urma
modificărilor aduse art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005. Această
nouă reglementare subliniază că legiuitorul, reapreciind gradul de pericol social
al infracţiunii respective, a înţeles să-l agraveze prin stabilirea de noi limite de
pedeapsă, mai mari, precum şi prin înlăturarea condiţiei referitoare la necesitatea
plângerii prealabile adresate instanţei de judecată, menţinând totodată, faţă de
specificul unei atare infracţiuni, posibilitatea ca răspunderea penală să fie
înlăturată în urma împăcării părţilor.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4142
din Codul
de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili
că pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din Codul
penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii
nr. 247/2005, sesizarea instanţei se face din oficiu, prin rechizitoriu emis de
procuror.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Stabilesc că pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220
din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul
IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei,
precum şi unele măsuri adiacente, sesizarea instanţei se face din oficiu, prin
rechizitoriu.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2006.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

291. 291
DECIZIA Nr. XXIV
din 18 septembrie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 188 din 19/03/2007
Dosar nr. 12/2006
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie cu privire la consecinţele lipsei din dispozitivul hotărârii a menţiunii
"pronunţată în şedinţă publică".
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 112 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia, în sensul de a stabili că lipsa din dispozitivul hotărârii a
menţiunii "pronunţată în şedinţă publică" atrage nulitatea actului, în condiţiile
reglementate în art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, numai în
cazul când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea
acelui act.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii cu privire la
consecinţele lipsei din dispozitivul hotărârii a menţiunii "pronunţată în şedinţă
publică".
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că omisiunea înscrierii în
dispozitiv a menţiunii că hotărârea s-a pronunţat în şedinţă publică atrage
nulitatea absolută a hotărârii, în sensul prevederilor art. 197 alin. 2 din Codul de
procedură penală.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că lipsa acestei menţiuni
atrage nulitatea hotărârii numai în măsura în care se face dovada unei vătămări
care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, în condiţiile art. 197 alin.
1 şi 4 din Codul de procedură penală.

292. 292
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Potrivit art. 310 alin. 1 din Codul de procedură penală, "hotărârea se pronunţă
în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de
grefier".
Totodată, prin art. 357 alin. 4 din Codul de procedură penală se prevede că
dispozitivul hotărârii, a cărui pronunţare este reglementată în art. 358 din acelaşi
cod, trebuie să cuprindă totdeauna, între altele, menţiunea că pronunţarea s-a
făcut în şedinţă publică.
Este adevărat că, potrivit art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală,
dispoziţiile relative la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii, care nu poate fi înlăturată în niciun mod, putând fi invocată
în orice stare a procesului, cu luarea în considerare chiar din oficiu.
Interpretarea raţională şi sistematică a literei şi a spiritului textelor de lege
enunţate, în raport de sediul materiei, de aşezarea lor sistemică şi de raţiunea
reglementării, conduce însă la concluzia certă că prin sintagma "dispoziţiile
relative [...] la publicitatea şedinţei de judecată [...]" sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii legiuitorul a înţeles să includă între cazurile care atrag
sancţiunea nulităţii absolute numai încălcarea acelor dispoziţii care garantează
realizarea efectivă a principiului publicităţii în desfăşurarea şedinţei de judecată,
ca fază principală a procesului penal, în aşa fel încât să se asigure pentru toate
părţile un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, precum şi pronunţarea
unei hotărâri judecătoreşti legale şi temeinice.
Numai aşa se explică faptul că, în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor
legale referitoare la includerea în dispozitivul hotărârii a menţiunii că
pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, lipsa unei atari menţiuni nu este inclusă
între cazurile limitativ enumerate în alin. 2 al art. 197 din Codul de procedură
penală, a căror nerespectare nu poate fi înlăturată în niciun mod.
Ca urmare, lipsa din dispozitivul hotărârii a menţiunii că pronunţarea s-a făcut
în şedinţă publică nu poate atrage nulitatea hotărârii decât în cazul când această
omisiune a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui
act.
A considera altfel ar însemna să se adauge la dispoziţiile legale prin care sunt
reglementate nulităţile şi să se reia judecata pentru omisiuni de ordin formal, în
cazuri în care o asemenea nulitate nu se impune, ceea ce ar fi inadmisibil.
Aşa fiind, se impune concluzia că nerespectarea cerinţei ca dispozitivul
hotărârii să cuprindă menţiunea că pronunţarea hotărârii s-a făcut în şedinţă
publică atrage nulitatea hotărârii numai atunci când s-a adus o vătămare care nu
se poate înlătura decât prin anularea acelui act.
În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară şi al art. 4142
din Codul de procedură penală, urmează a se
admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispozitivul hotărârii trebuie să
cuprindă menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi că

293. 293
nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile reglementate
în art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, numai atunci când se
dovedeşte că s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel, iar anularea
hotărârii este impusă de necesitatea aflării adevărului şi în vederea justei
soluţionări a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea prevederilor art. 310, art. 357 alin. 4 şi ale art. 358 din Codul de
procedură penală, stabilesc:
Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă menţiunea că pronunţarea acesteia
s-a făcut în şedinţă publică.
Nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile
reglementate prin art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, numai
atunci când se dovedeşte că s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât
prin anularea acelui act, iar anularea actului este necesară pentru aflarea
adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 septembrie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURfiI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim magistrat-asistent,
Victoria Maftei

294. 294
DECIZIA Nr. XXIX
din 9 octombrie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007
Dosar nr. 18/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie cu privire la data de la care se socoteşte termenul de declarare a
apelului pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la
pronunţare, în situaţia când apărătorul acestuia a fost prezent la unul dintre cele
două momente procesuale.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 116 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în
sensul de a se stabili că data de la care se socoteşte termenul de declarare a
apelului, pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la
pronunţare, dar a fost reprezentat de apărător, curge de la pronunţare, conform
art. 363 alin. 3 teza întâi din Codul de procedură penală.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu
stabilirea datei de la care curge termenul de apel pentru inculpatul care a lipsit
atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, în condiţiile în care apărătorul
acestuia a fost prezent la cel puţin unul dintre cele două momente procesuale.
Astfel, unele instanţe au considerat că termenul de apel curge de la pronunţare
pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, dacă
apărătorul său a fost prezent la unul dintre cele două momente procesuale.
S-a motivat că această interpretare se impune deoarece prin art. 174 din Codul
de procedură penală se prevede că în cursul judecăţii învinuitul şi, respectiv,
inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor
când prezenţa celor dintâi este obligatorie, conform legii.

295. 295
Or, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, în cazul în care inculpatul
lipseşte, iar prezenţa lui în instanţă nu este obligatorie, apărătorul său îl
înlocuieşte prin reprezentare, fiind obligat să presteze tot ceea ce este necesar
pentru apărarea intereselor acestuia.
Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărât că termenul de apel curge pentru
inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, chiar dacă
apărătorul său a fost prezent, de la comunicarea copiei de pe dispozitivul
hotărârii.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 174 alin. 1 din Codul de procedură penală "În cursul judecăţii
învinuitul şi inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia
cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie".
Rezultă, deci, că prin această dispoziţie a legii a fost reglementată
posibilitatea apărătorului de reprezentare a învinuitului sau inculpatului.
Ca urmare, în raport cu specificul unei atari posibilităţi, apărătorul prezent
este abilitat să exercite, în numele inculpatului, drepturile şi obligaţiile sale
procesuale, în temeiul unui contract, încheiat în formă scrisă, în conformitate cu
dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat, republicată.
O atare posibilitate, de reprezentare a învinuitului sau inculpatului, limitată la
cazurile în care prezenţa învinuitului sau inculpatului nu este obligatorie, nu
justifică însă lipsirea de efect a dispoziţiilor procedurale ce asigură realizarea
dreptului acestora la exercitarea căilor legale de atac.
În acest sens, este de observat că prin art. 360 din Codul de procedură penală
sunt prevăzute cazurile în care se comunică dispozitivul hotărârii sau hotărârea
în întregul ei.
Astfel, potrivit alin. 1 al acestui articol, "Copii de pe dispozitivul hotărârii se
comunică părţilor care au lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare".
În raport cu această dispoziţie a legii, beneficiază de obligativitatea
comunicării dispozitivului hotărârii doar partea care întruneşte cumulativ ambele
condiţii, adică să fi lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare.
Totodată, trebuie avut în vedere că prin alin. 2 al art. 360 din Codul de
procedură penală se prevede că inculpatului deţinut sau aflat în vreuna dintre
celelalte situaţii prevăzute în art. 171 alin. 2 din acelaşi cod, care a lipsit de la
pronunţarea hotărârii, i se comunică o copie a dispozitivului, urmând ca, în
conformitate cu alin. 3, să i se comunice, după redactarea hotărârii, copii de pe
aceasta.
Raţiunea îndeplinirii acestei proceduri, de comunicare a hotărârii, este aceea
de a se asigura părţilor care au lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare,
precum şi inculpatului deţinut sau aflat în vreuna dintre celelalte situaţii
prevăzute în art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, care a lipsit de la
pronunţarea hotărârii, posibilitatea să ia cunoştinţă în mod direct de soluţia

296. 296
adoptată de instanţă, pentru a-şi putea exercita dreptul de a folosi împotriva
acesteia calea de atac prevăzută de lege.
Realizarea unui atare imperativ esenţial, menit să garanteze fiecărei persoane
atât dreptul la un proces echitabil, cât şi dreptul la un recurs efectiv, în sensul
reglementărilor date acestor drepturi în cuprinsul art. 6 şi 13 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care
România a devenit parte, nu poate fi asigurată fără instituirea de obligaţii
procedurale stricte, care să dea posibilitatea tuturor părţilor din proces să ia
cunoştinţă, în mod neîndoielnic, de hotărârea judecătorească ce le vizează
nemijlocit.
Or, dacă pentru celelalte părţi din proces este asigurată posibilitatea de a lua
cunoştinţă de conţinutul hotărârii care le priveşte chiar şi atunci când nu s-au
prezentat personal la proces, ci prin reprezentant, în cazul inculpatului care a
lipsit de la dezbateri şi de la pronunţare, nu se poate considera că o astfel de
posibilitate este îndeajuns asigurată nici chiar atunci când a fost reprezentat de
un apărător.
În această privinţă, este de observat că în cazul în care reprezentarea
inculpatului este admisă, potrivit art. 174 alin. 1 din Codul de procedură penală,
modificat prin art. I pct. 114 din Legea nr. 281/2003, nu se poate considera că
prezenţa reprezentantului său la prima instanţă sau la aceea de apel ar echivala
cu însăşi prezenţa lui în instanţa respectivă.
A considera altfel ar însemna a înlocui un atribut acordat de titularul
dreptului, prin contractul de reprezentare încheiat, chiar dacă un asemenea
atribut constă în împuternicirea de a exercita o cale de atac, în numele său, cu
însuşi dreptul de a hotărî să exercite sau să nu exercite acea cale de atac, ceea ce
ar fi inadmisibil, afectând dreptul constituţional la apărare.
De aceea, soluţia ce se impune este aceea că împuternicirea acordată
reprezentantului, prin contractul încheiat, de a exercita toate drepturile prevăzute
de lege, în numele inculpatului, inclusiv pe acela de a exercita o cale de atac
împotriva hotărârii pronunţate, nu poate acoperi lipsa comunicării hotărârii, în
conformitate cu prevederile art. 360 din Codul de procedură penală, şi drepturile
derivate din această comunicare.
Atât interpretarea literală, cât şi cea raţională a dispoziţiilor art. 360 şi 363 din
Codul de procedură penală, referitoare la comunicarea hotărârii şi la termenul de
declarare a apelului, impun să se considere că voinţa legiuitorului este aceea de a
se comunica tuturor inculpaţilor care au lipsit atât de la judecată, cât şi de la
pronunţare, copii de pe dispozitivul hotărârii, deoarece în cuprinsul acelor
dispoziţii nu se face nicio distincţie în raport cu posibilitatea de realizare a
prezenţei inculpatului la judecată în altă modalitate decât personal.
De aceea, reprezentarea inculpatului în faţa instanţei, în cazurile permise de
lege, realizabilă în condiţiile prevăzute prin Legea nr. 51/1995 pentru
organizarea şi reglementarea profesiei de avocat, astfel cum a fost modificată şi

297. 297
completată prin Legea nr. 255/2004, nu poate justifica înlăturarea obligativităţii
comunicării unui act procedural esenţial, cum este o hotărâre judecătorească
susceptibilă de a fi supusă unei căi de atac, pentru că s-ar obstrucţiona însăşi
exercitarea acestui drept, ceea ce ar încălca dispoziţiile art. 13 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul
oricărei persoane la un recurs efectiv.
Aşa fiind, se impune să se considere că termenul de declarare a apelului şi a
recursului pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la
pronunţare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, curge de la data
comunicării hotărârii.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară şi ale art. 4142
din Codul de procedură penală,
urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că termenul de
declarare a apelului şi a recursului pentru inculpatul care a lipsit atât de la
dezbateri, cât şi de la pronunţare, chiar dacă a fost asistat de apărător, curge de la
data când i s-a comunicat hotărârea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Stabilesc că termenul de declarare a apelului şi recursului pentru inculpatul
care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, chiar dacă a fost
reprezentat de apărător, curge de la comunicare.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

298. 298
DECIZIA Nr. XXIX
din 16 aprilie 2007
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007
Dosar nr. 54/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul
legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 192 din Codul de
procedură penală referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în
cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la
tratament medical, formulată de persoana internată.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în
funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în
sensul că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale
cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată, cheltuielile
judiciare ocazionate de judecarea cererii rămân în sarcina acestei persoane.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 192 din Codul de procedură
penală referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cazul
respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu măsura obligării
la tratament medical, formulată de persoana interesată.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, într-un asemenea caz,
cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate, potrivit art. 192 alin. 2 din
Codul de procedură penală, de persoana căreia i s-a respins cererea de înlocuire
a măsurii internării medicale cu măsura obligării la tratament medical.
S-a motivat că obligaţia persoanei internate medical de a suporta cheltuielile
judiciare avansate de stat, pentru asigurarea judecării cererii sale, de înlocuire a

299. 299
acestei măsuri de siguranţă cu aceea a obligării la tratament medical, derivă din
culpa ei procesuală, constând în declanşarea unui proces cu caracter penal, prin
introducerea unei cereri lipsite de temei, care a determinat efectuarea de
cheltuieli pentru îndeplinirea de acte procedurale.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, în cazul respingerii cererii
formulate de o persoană internată medical, de înlocuire a acelei măsuri cu
măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, cheltuielile judiciare
avansate de stat rămân în sarcina acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 192
alin. 3 din Codul de procedură penală.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Spre deosebire de procesul civil, în cadrul căruia culpa procesuală constituie
temeiul obligaţiei la suportarea cheltuielilor de judecată, în procesul penal
această obligaţie are un caracter mai complex.
Obligaţia suportării cheltuielilor judiciare de către inculpat este consecinţa
directă a săvârşirii infracţiunii, care atrage răspunderea penală, iar nu a unei
culpe procesuale derivând din declanşarea procesului penal.
Tot astfel, suportarea cheltuielilor judiciare de către partea responsabilă
civilmente este consecinţa răspunderii civile care îi revine, nederivând din
încălcarea legii penale prin săvârşirea infracţiunii, ca în cazul inculpatului.
Culpa procesuală constituie însă temei pentru suportarea cheltuielilor
judiciare în anumite ipoteze, în cadrul procesului penal, cum ar fi în cazul
intervenţiei nejustificate a unei părţi în procesul penal, prin formularea unei
plângeri sau cereri neîntemeiate. Într-un astfel de caz, acea parte, alta decât
inculpatul, are culpă procesuală, impunându-se, pe cale de consecinţă, să fie
obligată să suporte cheltuielile judiciare, deşi culpa sa procesuală nu presupune
existenţa relei-credinţe.
Este adevărat că prin art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală se
prevede că "în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei
alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a
respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea".
Această dispoziţie, a cărei interpretare literală ar duce la concluzia că, în cazul
respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu aceea a obligării
la tratament medical, persoana căreia i s-a respins cererea ar trebui obligată la
plata cheltuielilor judiciare, nu justifică însă obligarea acestei persoane la
suportarea cheltuielilor judiciare avansate de către stat.
O atare soluţie, pe lângă faptul că nu poate avea ca temei dispoziţia
menţionată - care se referă la cazurile de exercitare a căilor de atac sau de
formulare a unei cereri cu caracter principal, iar nu şi la situaţiile când se solicită
doar modificarea condiţiei în care se află o persoană ca urmare a luării faţă de ea
a măsurii de siguranţă a internării medicale -, nu se justifică în raport cu
finalitatea unei astfel de cereri, deoarece ar fi obstrucţionată însăşi posibilitatea

300. 300
solicitării doar a schimbării modalităţii de a se realiza acelaşi tratament medical
în cadrul măsurii de siguranţă dispuse.
Aşa fiind, astfel de situaţii cu caracter special, ce privesc cereri formulate de
persoane internate medical, lipsite de posibilităţile pe care le oferă un cadru
normal de viaţă, nu pot fi incluse decât în reglementarea dată în cuprinsul alin. 3
al art. 192 din Codul de procedură penală, prin care se prevede că, "în toate
celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia".
În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142
alin. 2 şi 3 din Codul de
procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili
că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu
obligarea la tratament medical, formulată de persoana interesată, cheltuielile
judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în sarcina statului, potrivit art.
192 alin. 3 din Codul de procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Stabilesc că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării
medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată,
cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în sarcina statului,
potrivit art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

301. 301
DECIZIA Nr. XXVI
din 16 aprilie 2007
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007
Dosar nr. 51/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul
legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, cu privire la competenţa de soluţionare a cauzelor având ca
obiect infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal sau alte infracţiuni
în legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei
Direcţii Generale a Penitenciarelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.
293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a
Penitenciarelor, cu modificările şi completările ulterioare.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în
funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în
sensul că, în cauzele ce au ca obiect infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din
Codul penal şi alte infracţiuni ce au legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite
de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor înainte de
intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004, competenţa de a le soluţiona revine
instanţelor militare în măsura în care se află în curs de judecată la aceste
instanţe.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar cu privire la competenţa de soluţionare a cauzelor ce au ca obiect
infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal sau alte infracţiuni având
legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei
Direcţii Generale a Penitenciarelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.
293/2004.

302. 302
Astfel, unele instanţe au decis că în asemenea cauze sunt competente să
judece instanţele civile, considerând că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.
293/2004, s-a produs demilitarizarea personalului din sistemul fostei Direcţii
Generale a Penitenciarelor, angajaţii din cadrul acesteia dobândind statutul de
funcţionari publici.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, faţă de dispoziţiile art.
40 din Codul de procedură penală şi de cele ale art. IX pct. 4 din Legea nr.
281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a
altor legi speciale, competenţa de a judeca astfel de cauze revine instanţelor
militare în măsura în care se află pe rolul acestora.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Prin Legea nr. 293/2004 toţi militarii din sistemul penitenciarelor au fost
transformaţi în funcţionari publici civili cu statut special.
În acest sens, prin art. 2 alin. (2) din legea menţionată s-a prevăzut că
"Administraţia Naţională a Penitenciarelor se constituie prin reorganizarea
Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi funcţionează în subordinea Ministerului
Justiţiei", iar la art. 3 alin. (1) s-a precizat că "personalul din sistemul
administraţiei penitenciare este constituit din funcţionari publici civili cu statut
special şi din personal încadrat pe baza contractului individual de muncă".
Ca urmare a transformării tuturor militarilor din sistemul fostei Direcţii
Generale a Penitenciarelor în funcţionari publici, prin art. 72 alin. (1) şi (3) din
Legea nr. 293/2004 s-a prevăzut că "gradele militare ale militarilor din
penitenciare vor fi echivalate cu gradele profesionale", iar "cadrele militare
preluate prin reorganizarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi unităţilor din
subordinea acesteia se trec în rezervă, în condiţiile Legii nr. 80/1995 privind
statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, şi se numesc
funcţionari publici în sistemul administraţiei penitenciarelor".
Este adevărat că statutul de funcţionari publici atribuit la data constituirii
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor militarilor care au făcut parte din
Direcţia Generală a Penitenciarelor determină pierderea de către aceştia a
calităţii ce atrăgea competenţa instanţelor militare în cazul săvârşirii de
infracţiuni.
Dar într-o astfel de situaţie instanţa competentă să judece pe militarii care şi-
au pierdut această calitate nu poate fi stabilită decât în raport cu modul cum este
reglementată aplicarea în timp a legii procesuale penale în materia competenţei
după calitatea persoanei.
Este de observat că, în această privinţă, competenţa ratione personae este
determinată de calitatea avută de autor în momentul săvârşirii infracţiunii, în
raport cu condiţiile reglementate în cuprinsul art. 40 din Codul de procedură
penală.
Astfel, potrivit art. 40 alin. 1 din Codul de procedură penală, "când
competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne

303. 303
competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai
are acea calitate, în cazurile când: «a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu
ale făptuitorului», ori «b) s-a dat o hotărâre în primă instanţă»".
Reiese deci că, în materia competenţei după calitatea persoanei, normele ce o
reglementează derogă de la principiul imediatei aplicări a legii procesuale
penale, instanţa competentă să judece, ratione personae, fiind determinată în
raport cu legea în vigoare la data săvârşirii faptei, iar nu în conformitate cu
prevederile legii în vigoare în momentul sesizării.
Se impune a se considera incidente prevederile art. 40 alin. 1 din Codul de
procedură penală şi pentru că Legea nr. 293/2004 nu conţine nicio dispoziţie cu
caracter tranzitoriu care să modifice regulile instituite prin norma procesuală
penală enunţată.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că în situaţii similare, determinate de
adoptarea Legii nr. 281/2003 prin care au fost reglementate şi anumite schimbări
de competenţă, s-a prevăzut la art. IX alin. 4 că toate "cauzele aflate în curs de
judecată la instanţele militare, la data intrării în vigoare a prezentei legi, date în
competenţa instanţelor civile, vor continua să fie judecate de instanţele militare,
potrivit legii anterioare".
Aşa fiind, se impune să se constate că, în cauzele ce au ca obiect infracţiunile
prevăzute în art. 331-352 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni având
legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei
Direcţii Generale a Penitenciarelor anterior intrării în vigoare a Legii nr.
293/2004, competenţa de a judeca revine instanţelor militare, în condiţiile art. 40
din Codul de procedură penală şi art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003, în
măsura în care acele cauze au fost înregistrate pe rolul instanţelor militare
înainte de intrarea în vigoare a legii menţionate şi, respectiv, al instanţelor civile
dacă procesele au fost înregistrate pe rolul instanţelor militare ulterior.
În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142
alin. 2 şi 3 din Codul de
procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în
sensul arătat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

304. 304
Stabilesc că, în cauzele ce au ca obiect infracţiunile prevăzute de art. 331-352
din Codul penal, precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură cu îndatoririle de
serviciu, comise de personalul militar al fostei Direcţii Generale a
Penitenciarelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004:
a) şi înregistrate pe rolul instanţelor militare înaintea actului normativ
menţionat, competenţa judecării lor revine instanţelor militare, în condiţiile art.
40 din Codul de procedură penală şi art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003;
b) şi înregistrate pe rolul instanţelor ulterior intrării în vigoare a actului
normativ menţionat, competenţa judecării lor revine instanţei civile.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

305. 305
DECIZIA Nr. XXVII
din 18 septembrie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 20/03/2007
Dosar nr. 15/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art.
10 alin. 1 lit. h) teza a II-a din Codul de procedură penală, referitoare la
exprimarea acordului de voinţă al părţilor de a se împăca, în cazurile prevăzute
de lege.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 112 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis, în
sensul de a se stabili că încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru
care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă
numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului
şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat
în şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat
special, ori prin înscrisuri autentice.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b), cu referire la art. 10 alin. 1 lit. h)
teza a II-a din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct
de vedere unitar, constatându-se că în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală au fost pronunţate soluţii diferite.
Astfel, unele instanţe au considerat că se poate lua act de voinţa de împăcare a
părţii vătămate, manifestată prin cerere, dispunând încetarea procesului penal în
lipsa inculpatului şi a părţii vătămate de la dezbateri.
Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că încetarea procesului penal, ca urmare
a împăcării părţilor, poate avea loc şi în lipsa inculpatului, considerându-se că
acesta a achiesat în mod tacit la actul de voinţă al părţii vătămate.

306. 306
În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că pentru încetarea procesului
penal părţile trebuie să-şi exprime în mod valabil acordul de voinţă cu privire la
împăcarea totală şi necondiţionată.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 132 din Codul penal, "împăcarea părţilor în cazurile
prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă".
Pe de altă parte, prin art. 10 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală se
prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în
mişcare nu mai poate fi exercitată dacă a fost retrasă plângerea prealabilă ori
dacă părţile s-au împăcat.
Din textele de lege menţionate rezultă, deci, că împăcarea părţilor, pe lângă
faptul că înlătură răspunderea penală, stinge şi acţiunea civilă exercitată în
cadrul procesului penal, care constituie un accesoriu al celei penale.
Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, care este un act unilateral de
voinţă, împăcarea părţilor constituie un act bilateral, implicând în mod necesar
acordul de voinţă al persoanei vătămate şi al inculpatului.
În această privinţă, este de observat că împăcarea are caracter personal şi
trebuie să fie definitivă.
De aceea, ea nu poate fi echivocă, fiind necesar să conţină în mod clar acordul
de voinţă al persoanelor care s-au hotărât să se împace.
Ca urmare, spre deosebire de cazul plângerii prealabile, unde retragerea
operează in rem şi produce efecte faţă de toţi participanţii, împăcarea operează
in personam, înlăturând răspunderea penală numai cu privire la inculpatul cu
care persoana vătămată s-a împăcat.
Sub acest aspect, este de reţinut că, potrivit prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b)
raportat la art. 10 alin. 1 lit. h) teza a II-a din Codul de procedură penală,
încetarea procesului penal poate fi dispusă numai atunci când instanţa ia act
nemijlocit de acordul de voinţă al inculpatului şi al părţii vătămate de a se
împăca, exprimat în şedinţa de judecată, personal sau prin persoane cu mandat
special, ori când acesta rezultă din înscrisuri autentice.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142
din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se
decide în sensul că încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai
atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al
persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în
şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat special,
ori prin înscrisuri autentice.

307. 307
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b), cu referire la art. 10 alin. 1 lit. h)
teza a II-a din Codul de procedură penală, stabilesc:
Încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci
când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei
vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în şedinţa de
judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin
înscrisuri autentice.
Obligatorie potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 septembrie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

308. 308
DECIZIA Nr. XXVII
din 16 aprilie 2007
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007
Dosar nr. 52/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor în cadrul
procesului penal de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile
Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat,
modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în
funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia în sensul de a se stabili că în cadrul procesului penal asistenţa
juridică acordată unui inculpat sau învinuit de către o persoană care nu a
dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi
completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare şi atrage, în
conformitate cu dispoziţiile art. 197 alin. 2 şi alin. 4 teza finală din Codul de
procedură penală, nulitatea absolută a actului procesual îndeplinit.
SECŢIILE UNITE
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu
privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor, în cadrul procesului penal,
de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr.
51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată şi
completată prin Legea nr. 255/2004.
Astfel, unele instanţe au considerat că părţile pot fi asistate în cursul
procesului penal de persoane cu studii juridice, chiar dacă acestea nu au

309. 309
dobândit calitatea de avocat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 51/1995,
modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că asistenţa juridică
acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a
dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi
completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Principiul legalităţii, reglementat în cuprinsul art. 2 alin. 1 din Codul de
procedură penală, impune cerinţa ca procesul penal să se desfăşoare atât în
cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, în conformitate cu dispoziţiile
prevăzute de lege.
Ca o consecinţă firească a aplicării acestui principiu, nerespectarea unei atare
cerinţe, concretizată în neîndeplinirea ori în îndeplinirea vicioasă a unui act
procedural sau procesual atrage nulitatea actului respectiv în condiţiile stabilite
prin art. 197 din Codul de procedură penală.
În acest sens, este de observat că, în raport cu prevederile art. 197 alin. 2 şi 3
din Codul de procedură penală, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la asistarea
învinuitului sau inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie,
potrivit legii, atrage nulitatea actelor efectuate, fără a putea fi înlăturată în niciun
mod.
Atragerea nulităţii actelor procesuale îndeplinite cu nerespectarea cerinţelor
privind asigurarea apărării învinuitului sau inculpatului pe parcursul procesului
penal îşi are temeiul în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, prin care
se prevede la alin. 1 că "dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului
şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal", iar la alin. 5, că "organele
judiciare au obligaţia să înştiinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua
prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător", precizându-se, în
continuare, că "în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare
sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau
inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales."
Corelativ cu dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la
asigurarea dreptului la apărare pentru învinuit sau inculpat, pe întreg parcursul
procesului penal, precum şi la caracterul absolut al nulităţii de care sunt lovite
actele îndeplinite în lipsa apărătorului atunci când prezenţa şi asistenţa juridică
ce trebuie acordate de acesta sunt obligatorii, potrivit legii, prin Legea nr.
51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004,
sunt reglementate condiţiile exercitării profesiei de avocat.
În acest context de ordin normativ este semnificativ că în art. 1 alin. 2 din
Legea nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, s-a
prevăzut că "profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul
baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor
din România, denumită în continuare U.N.B.R.", iar prin alin. 3 al aceluiaşi

310. 310
articol s-au interzis expres constituirea şi funcţionarea de barouri în afara
U.N.B.R., sub sancţiunea nulităţii de drept a acestor acte.
Or, câtă vreme dispoziţiile din actul normativ arătat, având caracter de lege
specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, conţin anumite
cerinţe imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei
asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege.
Aşa fiind şi cum, în raport de prevederile art. 2 pct. 3 şi art. 4 din Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, "judecătorii
şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia
legii", se impune ca organele judiciare să ia nu numai măsurile necesare
asigurării apărării învinuitului sau inculpatului în procesul penal, atunci când
aceasta este obligatorie, potrivit legii, ci şi să observe că asistenţa juridică să fie
acordată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr.
51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004,
pentru că, altfel, asistenţa juridică acordată echivalează cu o lipsă de apărare.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142
din Codul de
procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că
asistenţa juridică acordată în procesul penal unui învinuit sau inculpat de o
persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995,
modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de
apărare a acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Stabilesc că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau
învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii
nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu
lipsa de apărare a acestuia.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

311. 311
DECIZIA Nr. XXVIII
din 18 septembrie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 20/03/2007
Dosar nr. 16/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru examinarea recursului în interesul legii
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie cu privire la înţelesul noţiunii "pedeapsă prevăzută de lege", în
accepţiunea prevederilor art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, în
cazul arestării preventive a minorului între 14 şi 16 ani.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 112 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de
admitere a acestuia, în sensul de a se stabili că, prin pedeapsa prevăzută de lege
în cazul arestării minorului între 14 şi 16 ani, conform art. 160^h alin. 1 din
Codul de procedură penală, se înţelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care
incriminează fapta de care este învinuit, iar nu cea redusă în temeiul art. 109 din
Codul penal.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar referitor la înţelesul noţiunii de pedeapsă prevăzută de lege în
cazul arestării preventive a minorului între 14 şi 16 ani, conform art. 160^h alin.
1 din Codul de procedură penală.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul inculpaţilor minori,
prin "pedeapsă prevăzută de lege" se înţelege pedeapsa rezultată din aplicarea
dispoziţiilor de reducere la jumătate a limitelor prevăzute pentru infracţiunea
săvârşită, conform art. 109 alin. 1 din Codul penal.
Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că, într-un asemenea caz, prin pedeapsă
prevăzută de lege se înţelege numai pedeapsa menţionată în textul de lege care
incriminează fapta, iar nu cea aplicabilă minorului potrivit art. 109 din Codul
penal.

312. 312
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Este adevărat că prin art. 109 alin. 1 din Codul penal se prevede că pedepsele
ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită, limitele acestor pedepse reducându-se la jumătate, fără
însă ca minimul pedepsei să poată depăşi 5 ani.
Prin alin. 2 al aceluiaşi articol se mai prevede că, atunci când legea prevede
pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, minorului i se aplică
închisoarea de la 5 la 20 de ani.
Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 160^h alin. 1 din Codul de
procedură penală, arestarea preventivă a minorului între 14 şi 16 ani poate fi
dispusă numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit
este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare.
Rezultă deci că în cuprinsul textelor de lege menţionate este dată aceeaşi
accepţiune înţelesului expresiei "pedeapsa prevăzută de lege", dar, în raport cu
specificul instituţiilor la care se referă, prin art. 109 din Codul penal este
reglementat modul de aplicare a pedepsei în cazul minorului, iar prin art. 160^h
alin. 1 din Codul de procedură penală sunt stabilite condiţiile ce trebuie
îndeplinite pentru a putea fi dispusă măsura arestării preventive faţă de minorul
între 14 şi 16 ani.
În această privinţă, este de observat că prin art. 160^h alin. 1 din Codul de
procedură penală se precizează că "minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat
preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este
învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă
măsură preventivă nu este suficientă".
Or, prin art. 109 din Codul penal, reglementându-se pedepsele pentru minori,
nu este prevăzută posibilitatea de a se aplica minorului pedeapsa detenţiunii pe
viaţă la care se face referire în cuprinsul art. 160^h alin. 1 din Codul penal, ci se
menţionează doar că, atunci "când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de
ani".
Ca urmare, se impune să se constate că au procedat corect numai instanţele
care au considerat că atât prin art. 109 din Codul penal, cât şi prin art. 160^h din
Codul de procedură penală se are în vedere pedeapsa prevăzută în textul de lege
ce incriminează fapta, astfel că este exclus ca al doilea text de lege să se refere la
limitele de pedeapsă determinate conform art. 109 alin. 1 din Codul penal, cât
timp, ca efect al aplicării prevederilor acestui din urmă articol, nici nu ar fi
posibil să fie stabilită minorului pedeapsa detenţiunii pe viaţă la care se referă
art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală.
Aşa fiind, dacă s-ar considera că prin expresia "pedeapsă prevăzută de lege",
în accepţiunea art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, s-ar înţelege
pedeapsa ce se poate stabili minorului în raport cu criteriile înscrise în art. 109
alin. 1 şi 2 din Codul penal, ar însemna ca aplicarea dispoziţiilor referitoare la

313. 313
luarea măsurii arestării preventive faţă de minorul între 14 şi 16 ani să fie
restrânsă în mod artificial.
De altfel, în art. 1411
din Codul penal, introdus prin art. I pct. 50 din Legea nr.
278/2006, se precizează că prin "pedeapsă prevăzută de lege" se înţelegea
pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma
consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a
pedepselor.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 şi
ale art. 4142
din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în
interesul legii şi a se stabili că, în accepţiunea reglementării date în art. 160^h
alin. 1 din Codul de procedură penală, prin "pedeapsă prevăzută de lege" în
cazul învinuiţilor sau inculpaţilor minori între 14 şi 16 ani se înţelege pedeapsa
prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forme consumate,
fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei la care se referă art.
109 din Codul penal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea prevederilor art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală,
stabilesc:
În cazul învinuiţilor sau inculpaţilor minori între 14 şi 16 ani, prin pedeapsă
prevăzută de lege în accepţiunea reglementării din articolul menţionat se
înţelege pedeapsa prevăzută în textul care incriminează fapta săvârşită în forme
consumate, fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei prevăzută
de dispoziţiile art. 109 din Codul penal.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 septembrie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

314. 314
DECIZIA Nr. XXX
din 9 octombrie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 725 din 26/10/2007
Dosar nr. 19/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la instanţa competentă să judece cererea de revizuire în
cazul în care, la momentul introducerii cererii, datorită modificărilor normelor
de competenţă, primei instanţe nu i-ar mai reveni competenţa de a judeca fondul
cauzei în primă instanţă.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 116 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia în sensul de a se stabili că instanţa competentă să soluţioneze
cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, chiar
dacă la momentul introducerii cererii, datorită modificării normelor de
procedură, acesteia nu i-ar mai reveni competenţa de a soluţiona fondul cauzei
în primă instanţă.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar cu privire la instanţa competentă să judece cererea de revizuire în
ipoteza în care, în urma modificării normelor de procedură, instanţa care a
judecat cauza în primă instanţă nu mai are această competenţă.
Astfel, unele instanţe au apreciat că este competentă să soluţioneze cererea de
revizuire instanţa căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze fondul cauzei în
momentul introducerii cererii.
În sprijinul acestei opinii a fost invocat principiul activităţii legii procesual
penale.

315. 315
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că instanţa care a soluţionat fondul
cauzei rămâne competentă să judece şi cererea de revizuire, chiar dacă, la
momentul introducerii acesteia, competenţa de a judeca acea cauză în primă
instanţă ar reveni unei alte instanţe.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
În adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art. 397 alin. 1 din Codul de
procedură penală, "Cererea de revizuire se adresează procurorului de la
parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă", care
procedează la efectuarea actelor de cercetare potrivit prevederilor art. 399 din
acelaşi cod.
Consecvent acestei reglementări, legiuitorul a stabilit, prin art. 401 din Codul
de procedură penală, că este competentă să judece cererea de revizuire instanţa
care a soluţionat cauza în primă instanţă.
În raport cu aceste dispoziţii ale legii care, având caracter procedural, sunt de
strictă interpretare şi de imediată aplicaţiune, se impune, deci, să se considere că
numai instanţa care a judecat cauza în primă instanţă este competentă să
soluţioneze cererea de revizuire, chiar dacă la data introducerii cererii, datorită
modificărilor de ordin legislativ intervenite, acea instanţă nu mai are competenţa
de a judeca fondul cauzei în primă instanţă.
Această interpretare se impune şi în raport de natura juridică a căii de atac a
revizuirii, care este o cale de atac de retractare, aparţinând, din punct de vedere
al competenţei, aceleiaşi instanţe care a judecat fondul cauzei.
O altă interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la competenţa de
soluţionare a cererii de revizuire ar contraveni principiului activităţii legii
procedurale în vigoare la momentul efectuării actului, respectiv a celei aplicabile
la data pronunţării hotărârii împotriva căreia este îndreptată calea extraordinară
de atac a revizuirii, precum şi caracterului acţiunii de revizuire de a fi o cale de
atac de retractare.
De altfel, în această privinţă este de observat că, potrivit art. 3 din Legea nr.
31/1968, pentru punerea în aplicare a actualului Cod de procedură penală,
"regulile de competenţă... se aplică şi cauzelor în care procesul penal a fost
pornit înainte de intrarea în vigoare a acestui cod, afară de cazul când a
intervenit o hotărâre în primă instanţă".
Instituindu-se astfel regula ultraactivităţii legii procedurale anterioare pentru
cazul când s-a dat o hotărâre în primă instanţă, raţiunea ca procesul să continue
potrivit regulilor de competenţă în temeiul cărora a fost pronunţată hotărârea
dată în primă instanţă trebuie admisă şi atunci când împotriva unei atari hotărâri
se exercită calea extraordinară de atac a revizuirii ulterior modificării
competenţei de judecată.
Această interpretare a dispoziţiilor referitoare la competenţa de soluţionare a
cererii de revizuire se impune şi pentru că tot prin Legea nr. 31/1968 se mai
prevede, la art. 4, că "hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în

316. 316
vigoare la data pronunţării lor", deci, şi căii de atac a revizuirii, pentru eventuala
retractare, în condiţiile legii.
Ca urmare, în lipsa unei dispoziţii contrare, instanţa competentă să
soluţioneze cererea de revizuire este determinată de reglementarea în vigoare la
data pronunţării hotărârii atacate pe această cale, iar nu de aceea existentă în
momentul introducerii cererii de revizuire.
Aşa fiind, în cazul cererii de revizuire, întregul ansamblu de norme
procedurale evidenţiază aplicabilitatea regulii stabilite cu valoare de principiu,
prin art. 401 din Codul de procedură penală, în conformitate cu care
"Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în
primă instanţă", reglementare care, în succesiunea sa, este în deplină
concordanţă şi cu reglementarea dată competenţei de efectuare a actelor de
cercetare, în care privinţă, potrivit art. 397 alin. 1 din acelaşi cod, "Cererea de
revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a
judecat cauza în primă instanţă".
A considera altfel ar însemna să fie schimbată natura juridică de cale de atac
de retractare a cererii de revizuire, menită să asigure exercitarea autocontrolului
de către însăşi instanţa care s-a pronunţat asupra fondului procesului, ceea ce ar
fi inadmisibil.
Evident, în cazul în care instanţa care a soluţionat fondul cauzei a fost între
timp desfiinţată, un asemenea mod de a proceda nu ar mai fi posibil. De aceea,
numai într-o astfel de situaţie, chiar dacă actualul Cod de procedură penală şi
legea de punere a sa în aplicare nu conţin nicio dispoziţie în această privinţă, se
impune să fie determinată competenţa de soluţionare a cererii de revizuire
potrivit normelor de competenţă în vigoare în momentul introducerii cererii, în
sensul precedentelor reglementări cuprinse în art. 576 alin. 2 din Codul de
procedură penală anterior.
În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară şi al art. 4142
din Codul de procedură penală, urmează a se
admite recursul în interesul legii şi a se stabili că soluţionarea cererii de
revizuire revine în competenţa instanţei care a judecat cauza în primă instanţă,
chiar dacă, la momentul introducerii cererii, datorită modificării dispoziţiilor
procedurale, aceasta nu mai are competenţa de a soluţiona fondul cauzei în
primă instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:

317. 317
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 401 din Codul de procedură penală, stabilesc:
Instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire este instanţa care a
judecat cauza în primă instanţă, chiar dacă, la momentul introducerii cererii,
datorită modificării dispoziţiilor legii procesual penale, aceasta nu mai avea
competenţa de a judeca fondul cauzei în primă instanţă.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

318. 318
DECIZIA Nr. XXXI
din 9 octombrie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007
Dosar nr. 20/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 112 din 30 august 2001, în cazul condamnării inculpatului pentru
infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din această ordonanţă.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 116 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în
sensul de a se stabili că, în cazul hotărârii de condamnare pronunţate în temeiul
art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, pentru luarea
măsurilor prevăzute în art. 5 din acelaşi act normativ, de către organele cărora le
revine această atribuţie specifică, instanţa comunică dispozitivul hotărârii de
condamnare.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar cu privire la organul competent să aplice măsurile prevăzute în art.
5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, în cazul hotărârii de
condamnare în temeiul art. 1-3 din acelaşi act normativ.
Astfel, unele instanţe au considerat că măsurile prevăzute în art. 5 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, în cazul hotărârii de condamnare pentru
infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din acelaşi act normativ, nu pot fi aplicate
decât de instanţa de judecată.
În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, din moment ce
prevederile art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 nu conţin
o dispoziţie expresă cu privire la organul căruia îi revine atribuţia să aplice astfel

319. 319
de măsuri, iar prin specificul lor au caracterul de măsuri de siguranţă, numai
instanţa de judecată le poate aplica.
Alte instanţe, dimpotrivă, dispunând condamnarea inculpaţilor pentru
infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
112/2001, nu au făcut şi aplicarea art. 5 din acelaşi act normativ.
Aceste din urmă instanţe, care au considerat că, în caz de condamnare pentru
vreuna dintre infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 112/2001, nu le revine obligaţia de a opera ele însele dispoziţiile
art. 5 din aceeaşi ordonanţă, au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
În adevăr, în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001,
aprobată, cu modificări prin Legea nr. 252/2002, sunt prevăzute şi sancţionate ca
infracţiuni unele fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau
de persoane fără cetăţenie domiciliate în România.
În legătură cu aceste infracţiuni, prin art. 5 din aceeaşi ordonanţă se prevede
că "Cetăţeanului român condamnat în temeiul dispoziţiilor art. 1-3 i se refuză
eliberarea paşaportului sau, după caz, i se suspendă dreptul de folosire a acestuia
pe o perioadă de 5 ani".
În raport cu acest conţinut lipsit de echivoc al reglementării ce i s-a dat
textului menţionat, rezultă voinţa neîndoielnică a legiuitorului ca atât măsura
refuzului eliberării paşaportului, cât şi aceea a suspendării dreptului de folosire a
acestuia pe o perioadă de 5 ani să fie aduse la îndeplinire numai de organele
specializate având în competenţă eliberarea sau suspendarea unor astfel de acte,
respectiv de Direcţia Generală de Paşapoarte, Inspectoratul General al Poliţiei de
Frontieră şi de Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea şi Evidenţa
Paşapoartelor.
Or, faţă de această reglementare imperativă, impusă de starea de pericol
implicit pe care îl prezintă persoana care a săvârşit oricare dintre infracţiunile
prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, este
necesar ca restricţia drepturilor la care se referă art. 5 din aceeaşi ordonanţă să
fie realizată necondiţionat de către organele cu atribuţii în domeniu, numai pe
baza comunicării copiei de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a dispus
condamnarea.
O atare interpretare este impusă şi de raţiuni practice, determinate de
posibilitatea de a se omite să se prevadă în dispozitivul hotărârii de condamnare
pentru vreuna dintre infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 112/2001 menţiunea referitoare la aplicarea art. 5 din aceeaşi
ordonanţă.
În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară şi al art. 4142
din Codul de procedură penală, urmează a se
admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul condamnării pentru
vreuna dintre infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 112/2001, măsurile prevăzute în art. 5 din aceeaşi ordonanţă se

320. 320
duc la îndeplinire de către Direcţia Generală de Paşapoarte, Inspectoratul
General al Poliţiei de Frontieră şi de Serviciul Public Comunitar pentru
Eliberarea şi Evidenţa Paşapoartelor, cărora le revine această atribuţie specifică,
pe baza comunicării de către instanţă a dispozitivului hotărârii de condamnare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
112/2001, stabilesc:
În cazul hotărârii de condamnare pronunţate în temeiul art. 1-3 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, măsurile prevăzute în art. 5 din acelaşi act
normativ sunt duse la îndeplinire de către Direcţia Generală de Paşapoarte,
Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi de Serviciul Public Comunitar
pentru Eliberarea şi Evidenţa Paşapoartelor, cărora le revine această atribuţie
specifică, pe baza comunicării de către instanţă a dispozitivului hotărârii de
condamnare.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

321. 321
DECIZIA Nr. XXXI
din 16 aprilie 2007
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007
Dosar nr. 56/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod,
într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia ori într-o curte sau într-un loc
împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în
sensul de a se stabili că, în raport cu prevederile art. 211 alin. 21
lit. c) din Codul
penal, infracţiunea de violare de domiciliu se regăseşte ca element
circumstanţial de agravare în conţinutul infracţiunii de tâlhărie comisă într-o
locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, care este o infracţiune complexă.
Relevând totodată că atât curtea, cât şi locul împrejmuit ce ţine de domiciliul
persoanei nu intră în sfera noţiunilor de locuinţă sau dependinţă la care se referă
agravanta reglementată în cuprinsul art. 211 alin. 21
lit. c) din Codul penal, a
cerut să se decidă că, în cazul pătrunderii fără drept în una din acestea, se
săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu, care nu mai poate fi absorbită în
conţinutul infracţiunii de tâlhărie, astfel că, în ipoteza comiterii acestor două
activităţi distincte de către aceeaşi persoană, trebuie să se reţină ambele
infracţiuni în concurs real.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
I. În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu
privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă
sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării.

322. 322
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că infracţiunea de violare de
domiciliu, constând în pătrunderea fără drept într-o locuinţă sau dependinţe ale
acesteia, este absorbită în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21
lit. c) din Codul penal, săvârşită cu acelaşi prilej.
S-a motivat că într-un atare caz există o infracţiune unică de tâlhărie,
complexă, întrucât infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită sub forma
pătrunderii fără drept într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, este
reglementată şi ca circumstanţă de agravare a infracţiunii de tâlhărie, în
cuprinsul prevederilor art. 211 alin. 21
lit. c) din Codul penal.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de pătrundere, în
orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea în
acel loc a unei tâlhării, constituie atât infracţiunea de violare de domiciliu,
prevăzută în art. 192 din Codul penal, cât şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în
art. 211 alin. 21
lit. c) din Codul penal, aflate în concurs real.
S-a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a) din Codul penal,
referitoare la concursul real de infracţiuni, ori de câte ori tâlhăria este săvârşită
într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, în urma comiterii infracţiunii de
violare de domiciliu prin pătrunderea fără drept în unul din acele locuri,
deoarece atât activităţile desfăşurate, cât şi rezoluţiile infracţionale sunt distincte
şi vizează dispoziţii de încadrare diferite.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
În cuprinsul art. 211 din Codul penal este incriminată la alin. 1, tâlhăria
săvârşită în forma sa tipică, precizându-se că aceasta constă fie în "furtul săvârşit
prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a se apăra", fie în "furtul urmat de întrebuinţarea
unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea".
Această infracţiune, al cărei caracter complex reiese din reglementarea
menţionată, poate fi săvârşită şi în modalităţile agravate prevăzute la alin. 2, 21
şi 3 din acelaşi articol.
Una dintre modalităţile agravate este şi aceea a săvârşirii infracţiunii de
tâlhărie în condiţiile arătate la art. 211 alin. 21
lit. c) din Codul penal, adică "într-
o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia".
În absenţa unei distincţii legale referitoare la modul în care autorul tâlhăriei a
ajuns într-o locuinţă sau dependinţă a acesteia, de unde îşi însuşeşte bunul prin
exercitare de violenţe sau ameninţări, trebuie admis că această agravantă se
realizează atât în cazul în care autorul tâlhăriei accede în mod legal în locuinţa
sau dependinţa respectivă, cât şi atunci când ajunge în acel loc prin pătrundere
fără drept, în condiţiile reglementate prin art. 192 din Codul penal, privind
infracţiunea de violare de domiciliu.
Aşadar, în ipoteza în care autorul tâlhăriei se află în locuinţa sau dependinţa
din care îşi însuşeşte bunul, prin exercitare de violenţe sau ameninţări, fără să fi

323. 323
încălcat în prealabil prevederile art. 192 din Codul penal, referitoare la
săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, fapta sa nu va constitui decât
infracţiunea unică de tâlhărie, în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21
din Codul penal.
Dacă însă infracţiunea de tâlhărie comisă în circumstanţele prevăzute în art.
211 alin. 21
lit. c) din Codul penal este precedată de infracţiunea de violare de
domiciliu, săvârşită de autor pentru a ajunge în locuinţa sau dependinţa de unde
ulterior îşi însuşeşte un bun prin exercitare de violenţe sa în alte modalităţi
specifice comiterii unei tâlhării, atunci aceste două fapte consecutive, de
încălcare a unor dispoziţii diferite ale legii penale, nu pot fi considerate decât
concurente, în sensul dispoziţiilor art. 33 lit. a) din Codul penal.
În acest sens, este de observat că prin textul de lege arătat, în cuprinsul căruia
este reglementat concursul real de infracţiuni, se prevede că există concurs de
infracţiuni "când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi
persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, [...] chiar
dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea alte
infracţiuni".
Ca atare, este evident că fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o
locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării,
constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută
de art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211
alin. 21
lit. c) din Codul penal.
II. Tot în această materie s-a mai constatat că instanţele judecătoreşti nu au un
punct de vedere unitar nici în legătură cu încadrarea juridică a faptei de
pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de
domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că pătrunderea, în orice mod,
într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de
săvârşirea unei tâlhării, constituie o infracţiune complexă unică, de tâlhărie în
formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21
lit. c) din Codul penal,
argumentând că într-un asemenea caz actele de executare specifice infracţiunilor
de violare de domiciliu şi de tâlhărie se bazează pe aceeaşi rezoluţie
infracţională, iar această unitate de rezoluţie caracterizează existenţa infracţiunii
complexe de tâlhărie.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pătrunderea, în orice mod, într-o
curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de
săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real de infracţiuni între
infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, şi
infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 din Codul penal, fiindu-le
incidente dispoziţiile referitoare la circumstanţa agravantă prevăzută în art. 211
alin. 21
lit. c) din Codul penal, motivându-se că locul împrejmuit ce ţine de

324. 324
domiciliul persoanei, respectiv curtea, nu face parte din locuinţa sau
dependinţele ei în sensul acestui text de lege.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
În adevăr, potrivit art. 192 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de violare de
domiciliu constă în "pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul
persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia".
Or, în cadrul circumstanţei agravante prevăzute la art. 211 alin. 21
lit. c) din
Codul penal nu se regăseşte şi locul împrejmuit, la care se face referire în art.
192 alin. 1 din Codul penal, sau curtea, astfel că, în acest caz, infracţiunea de
violare de domiciliu nu poate fi concurentă cu infracţiunea de tâlhărie în formă
agravată, prevăzută în art. 211 alin. 21
lit. c) din Codul penal, ci numai cu oricare
altă formă de infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal.
Aşa fiind, fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o curte sau într-un
loc împrejmuit ce ţine de domiciliul unei persoanei, urmată de săvârşirea unei
tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu,
prevăzută în art. 192 din Codul penal, după caz, cu o infracţiune de tâlhărie,
prevăzută în art. 211 din Codul penal, cu excepţia celei incriminate în cadrul
circumstanţei agravante prevăzute în art. 211 alin. 21
lit. c) din Codul penal.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind reorganizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142
din Codul de
procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
şi a se decide în sensul celor arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:
1. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale
acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între
infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi
infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21
lit. c) din Codul penal.
2. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce
ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un
concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din

325. 325
Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 din Codul penal, cu
excepţia circumstanţei incriminate în art. 211 alin. 21
lit. c) din Codul penal.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

326. 326
DECIZIA Nr. XXXIV
din 6 noiembrie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 368 din 30/05/2007
Dosar nr. 24/2006
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la modul de soluţionare a cererilor de amânare ori de
întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, a contestaţiei
la executare şi a cererii de revizuire, în cazul retragerii acestora.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, fiind prezenţi 100 de judecători din totalul de 119 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în
sensul de a se stabili că, în cazul când condamnaţii îşi retrag cererile de amânare
sau de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă,
cererile de revizuire sau contestaţiile la executare, instanţa nu se poate considera
îndreptăţită să ia act de această retragere, ci trebuie să se pronunţe asupra
fondului cauzei.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar cu privire la modul de soluţionare a cererilor de amânare ori de
întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, a cererilor de
revizuire şi a contestaţiilor la executare, în cazul retragerii acestora.
Astfel, unele instanţe au examinat cererile menţionate şi s-au pronunţat asupra
fondului acestora, neluând în considerare declaraţiile prin care au fost retrase.
Alte instanţe, dimpotrivă, au luat act de retragerea unor atari cereri, fără a mai
proceda la examinarea lor.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
În adevăr, în art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin care este
instituit principiul oficialităţii procesului penal, se prevede că "actele necesare

327. 327
desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin
lege se dispune altfel".
Realizarea acestui principiu impune examinarea, de către instanţele de
judecată, a cererilor de revizuire, a contestaţiilor la executare, precum şi a
cererilor de amânare ori de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau
detenţiunii pe viaţă cu stricta respectare a dispoziţiilor procedurale care
reglementează modul lor de soluţionare.
Aceasta nu înseamnă, însă, ca situaţiile nereglementate în mod expres prin
dispoziţiile specifice fiecăreia dintre cererile menţionate să nu îşi găsească
rezolvarea firească, adecvată conţinutului şi sensului solicitării pe care partea a
înţeles să li-l dea prin exprimarea liberă a voinţei sale.
A considera altfel ar însemna să se contravină principiului dreptului părţii de a
dispune asupra cererii formulate, instituit prin art. 246 din Codul de procedură
civilă care, reglementând procedura de drept comun în această privinţă, în
măsura în care nu se dispune altfel, potrivit art. 721 din acelaşi cod, este
aplicabil şi în materia dreptului penal.
În adevăr, în conformitate cu art. 246 alin. 1 din Codul de procedură civilă,
"reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin
cerere scrisă".
Este de observat, de altfel, că la această reglementare, cu valoare de principiu,
se şi face trimitere în cazul cererii de revizuire, prevăzându-se, prin art. 326 alin.
1 din Codul de procedură civilă, că aceasta "se judecă potrivit dispoziţiilor
prevăzute pentru cererea de chemare în judecată".
Ca urmare, instanţa învestită cu soluţionarea cererilor de amânare ori
întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, a cererii de
revizuire şi a contestaţiei la executare, în cazul retragerii acestora, trebuie să ia
act de retragerea lor.
În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară şi al art. 4142
din Codul de procedură penală, urmează a se
admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţa învestită cu
soluţionarea cererilor de amânare ori de întrerupere a executării pedepsei
închisorii sau detenţiunii pe viaţă, a cererilor de revizuire şi a contestaţiilor la
executare, în cazul retragerii acestora, va lua act de o atare manifestare de
voinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:

328. 328
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Stabilesc că instanţa învestită cu soluţionarea cererilor de amânare ori
întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, de revizuire
şi contestaţie la executare, în cazul retragerii acestora, urmează să ia act de
această manifestare de voinţă.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 6 noiembrie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

329. 329
DECIZIA Nr. XXXIV
din 7 mai 2007
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 12/11/2007
Dosar nr. 5/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva
hotărârilor pronunţate în materia reabilitării după intrarea în vigoare a Legii nr.
356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală,
precum şi pentru modificarea altor legi.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 în
funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a
fi admis în sensul de a se stabili că, în materia reabilitării, hotărârile pronunţate
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi
recursului, iar cele pronunţate după această dată sunt supuse numai căii ordinare
de atac a recursului.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii cu privire la
căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor pronunţate în
materia reabilitării.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, după intrarea în vigoare a
dispoziţiilor Legii nr. 356/2006, sunt aplicabile prevederile art. 501 teza I din
Codul de procedură penală, în sensul că hotărârea prin care instanţa rezolvă
cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea instanţei de apel este
supusă recursului.
Alte instanţe, dimpotrivă, invocând prevederile alin. 1 lit. f) al art. 361 din
Codul de procedură penală, introdus în acest text prin Legea nr. 356/2006,

330. 330
intrată în vigoare la 7 septembrie 2006, au considerat că după această dată
hotărârea de soluţionare a cererii de reabilitare este supusă controlului judiciar
numai în cadrul căii de atac a recursului.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Potrivit art. 361 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, literă introdusă
prin art. I pct. 168 din Legea nr. 358/2006, intrată în vigoare la 7 septembrie
2006, nu pot fi atacate cu apel "sentinţele pronunţate în materia executării
hotărârilor penale, precum şi cele privind reabilitarea".
Pe de altă parte, prin art. 501 din Codul de procedură penală se prevede că
"hotărârile prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului,
iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului".
Faţă de această inadvertenţă şi de nereglementarea, în Codul de procedură
penală, a modului de aplicare în timp a dispoziţiilor legale cu caracter
procedural, se impune ca problema de interpretare a legii ce s-a ivit să fie
examinată în raport cu prevederile referitoare la situaţiile tranzitorii cuprinse în
Legea nr. 31/1968 pentru punerea în aplicare a acestui cod.
În adevăr, potrivit art. 3 din legea menţionată, "regulile de competenţă din
noul Cod de procedură penală se aplică şi cauzelor în care procesul penal a fost
pornit înainte de intrarea în vigoare a acestui cod, afară de cazul când a
intervenit o hotărâre în primă instanţă".
În acest fel, reglementându-se competenţa în raport cu principiul activităţii
legii procedurale penale, ceea ce înseamnă riguroasa ei aplicare din momentul
intrării în vigoare până la data abrogării, modificării sau înlocuirii cu o altă
dispoziţie, în conformitate cu regula tempus regit actum, a fost instituită totodată
excepţia determinată de existenţa unei hotărâri pronunţate în primă instanţă.
Ca urmare, prin voinţa legiuitorului a fost reglementat un caz de
ultraactivitate a legii procedurale vechi, impus de nevoia ca procesul să continue
potrivit prevederilor ce erau aplicabile în momentul judecăţii şi pronunţării
hotărârii în primă instanţă, iar nu în raport cu noile dispoziţii procedurale, intrate
în vigoare ulterior.
Această ultraactivitate a legii procedurale penale este, de altfel, în deplină
concordanţă cu reglementarea în art. 4 din Legea nr. 31/1968 a dispoziţiilor
aplicabile în căile de atac, sens în care se prevede că "hotărârile sunt supuse
căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor".
Or, din moment ce o atare dispoziţie nu se poate referi doar la însăşi existenţa
căii de atac, ci mai ales la modalitatea exercitării, desfăşurării şi soluţionării
sale, cu referire la termene, titulari, condiţii de exercitare, motive, competenţă şi
procedura ce trebuie urmată în cursul judecăţii, reiese că, în materia reabilitării,
hotărârile pronunţate până la data de 7 septembrie 2006, când a intrat în vigoare
Legea nr. 356/2006, prin care a fost introdusă reglementarea de la lit. f) la alin. 1
al art. 361 din Codul de procedură penală, erau supuse căilor de atac prevăzute
în art. 501 din Codul de procedură penală.

331. 331
Ulterior intrării în vigoare a acestei completări aduse alin. 1 al art. 361 din
Codul de procedură penală, prin introducerea reglementării de la lit. f), potrivit
căreia sentinţele privind reabilitarea nu pot fi atacate cu apel, aceste hotărâri nu
mai sunt supuse decât căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile
reglementate explicit în dispoziţia art. 3851
alin. 1 lit. f) din Codul de procedură
penală, introdusă prin art. I pct. 183 din Legea nr. 356/2006.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142
din Codul de
procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că
dispoziţiile art. 501 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că
hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse
atât apelului, cât şi recursului, iar hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a
acestei legi sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art.
3851
alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dispoziţiile art. 501 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul
că:
1. hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt
supuse atât apelului, cât şi recursului;
2. hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt
supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 3851
alin. 1 lit.
f) din Codul de procedură penală.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

332. 332
DECIZIA Nr. XXXVI
din 11 decembrie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 368 din 30/05/2007
Dosar nr. 41/2006
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la posibilitatea legală de a fi supuse căii de atac a recursului
încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de
sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de
neconstituţionalitate.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, fiind prezenţi 102 judecători din totalul de 118 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că încheierile instanţelor de recurs de
respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu
soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate sunt supuse controlului judiciar
pe calea resursului.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului, exercitată
împotriva încheierilor prin care s-au respins, ca inadmisibile, cererile de sesizare
a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate invocate în faţa
instanţei de recurs.
Astfel, unele instanţe au considerat că recursul împotriva încheierii prin care
s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibil atunci
când excepţia de neconstituţionalitate este ridicată în faza procesuală a
recursului.
În sprijinul acestei opinii s-a susţinut că, în materie civilă, dispoziţiile art. 255
alin. 2 din Codul de procedură civilă exclud caracterul autonom al încheierii prin

333. 333
care instanţa de recurs respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale,
astfel că şi o asemenea încheiere este supusă regimului general reglementat în
cuprinsul acestui cod.
Ca urmare, s-a apreciat că şi într-un atare caz este aplicabilă regula generală
instituită prin art. 299 alin. 1 teza a II-a, cu referire la art. 282 alin. 2 din Codul
de procedură civilă, potrivit căreia încheierile premergătoare pot fi atacate
numai odată cu fondul, excepţia de la această regulă privind numai încheierile
prin care se suspendă cursul judecăţii, prevedere care, însă, fiind de strictă
interpretare, nu s-ar aplica decât într-o asemenea situaţie.
Corelativ, în materie penală s-a învederat că, din moment ce prin art. 3851
alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că "încheierile pot fi atacate cu
recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când,
potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs", iar în primul alineat al aceluiaşi
articol nu sunt menţionate şi încheierile între hotărârile supuse recursului, se
impune ca şi încheierea instanţei de recurs, de respingere a cererii de sesizare a
Curţii Constituţionale, să nu fie susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, tot aşa
cum, în raport cu dispoziţiile art. 417 din Codul de procedură penală, cu referire
la reglementările date în cuprinsul cap. III din titlul II al aceluiaşi cod, deciziile
pronunţate în recurs nu sunt supuse niciunei alte căi ordinare de atac, ele fiind
definitive şi executorii.
Aşadar, în această opinie s-a considerat că principiul unicităţii căii de atac,
specific sistemului român de jurisdicţie, în care dreptul la calea de atac se stinge
prin exercitare, exclude posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri
împotriva hotărârilor pronunţate în acelaşi stadiu procesual.
Ca atare, potrivit opiniei menţionate, încheierea prin care s-a respins cererea
de sesizare a Curţii Constituţionale este supusă regulii generale privind căile de
atac, în condiţiile stabilite, după caz, de legea procesuală civilă sau de cea
procesuală penală, astfel că prevederea expresă de la art. 29 alin. (6) teza a doua
din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit căreia o asemenea încheiere poate fi
atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, nu vizează instituirea unei
excepţii de la dispoziţiile art. 299 din Codul de procedură civilă şi, respectiv, de
la cele ale art. 3851
din Codul de procedură penală, ci doar elimină posibilitatea
atacării încheierii şi cu apel.
Potrivit acestui punct de vedere, deci, încheierea de respingere a cererii de
sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate invocate, ar putea fi atacată cu recurs exclusiv în cazul când
încheierea este pronunţată în cursul judecării în fond a cauzei sau în calea de
atac a apelului.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că sunt supuse recursului şi
încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor prin
care sunt formulate excepţii de neconstituţionalitate.

334. 334
În argumentarea acestui punct de vedere au fost invocate dispoziţiile art. 29
alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, relevându-se că prin prevederea că
încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale "poate fi
atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară" a fost determinată nu
numai instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona recursul, ci şi
susceptibilitatea oricărei asemenea încheieri de a fi supusă unei atari căi de atac.
S-a apreciat că, din moment ce prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
republicată, este reglementată examinarea de către Curtea Constituţională a
excepţiilor "privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu
soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia",
înseamnă că invocarea unor atari excepţii poate avea loc în orice etapă a
procesului.
Ca urmare, s-a considerat că limitarea exercitării căii de atac a recursului
numai la situaţiile când încheierile de respingere privesc cereri de sesizare a
Curţii Constituţionale formulate în primă instanţă sau în apel ar contraveni
voinţei legiuitorului, care a atribuit caracter de ordine publică examinării de
către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa
oricărei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea
Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti
sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe
ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are
legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul
acestuia, iar potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, «Dacă excepţia este
inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge
printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale».
Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în
termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile".
Prin aceste dispoziţii legale se atribuie instanţei, în faţa căreia a fost ridicată o
excepţie de neconstituţionalitate, o competenţă specială, limitată la verificarea
îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29
din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă legea sau ordonanţa a cărei
neconstituţionalitate se cere a fi constatată este în vigoare, dacă aceasta are
legătură cu soluţionarea cauzei şi dacă nu s-a constatat anterior
neconstituţionalitatea sa.
Dispoziţiile legale menţionate au caracter special şi derogă în mod evident de
la regulile generale instituite de Codul de procedură civilă şi de Codul de
procedură penală cu privire la competenţa materială de soluţionare a recursului.
Astfel, este de reţinut că, pe de o parte, nu fac nicio distincţie în raport de faza
procesuală în care se află litigiul sau de natura acestuia, iar pe de altă parte

335. 335
precizează că este competentă să soluţioneze recursul instanţa imediat
superioară, precizare care nu ar fi fost necesară dacă legiuitorul ar fi avut în
vedere dispoziţiile de procedură cu caracter general.
Atât timp cât, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
republicată, o excepţie de neconstituţionalitate poate fi ridicată inclusiv în faza
recursului, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare, se impune a se considera că
încheierile pronunţate în această fază procesuală, conform alin. (6) al aceluiaşi
articol, pot fi atacate cu recurs la instanţa imediat superioară, indiferent dacă
aceasta are sau nu, potrivit regulilor generale, competenţă în soluţionarea
fondului litigiului.
În cadrul procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992,
republicată, se atribuie instanţei imediat superioare celei care a respins cererea
de sesizare a Curţii Constituţionale o competenţă specială, limitată exclusiv la
examinarea legalităţii şi temeiniciei încheierii pronunţate conform art. 29 alin.
(6) din Legea nr. 47/1992, republicată.
În condiţiile în care, în raport de dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţia
României şi de cele ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, o persoană nu
poate sesiza direct Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate,
ci doar prin intermediul instanţei în faţa căreia a fost ridicată, este evident că
raţiunea prevederilor art. 29 alin. (6), referitoare la recurs, a fost aceea de a
supune controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a
Curţii Constituţionale, indiferent de faza procesuală în care au fost pronunţate,
ca o garanţie în plus a liberului acces la justiţie.
Evident, în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare
existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins
cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate de ultima instanţă în
ierarhia instanţelor, cum ar fi, în materie penală, Completul de 9 judecători al
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în celelalte materii, secţiile acestei instanţe.
În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă şi la
art. 4142
din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în
interesul legii şi a se stabili că încheierile instanţelor de recurs prin care au fost
respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, cu
soluţionarea de excepţii de neconstituţionalitate, sunt supuse controlului judiciar
pe calea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:

336. 336
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, stabilesc:
Încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de
sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea unei excepţii de
neconstituţionalitate, sunt supuse căii de atac a recursului.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi art. 4142
alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 decembrie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

337. 337
DECIZIA nr. XXXVII
din 11 decembrie 2006
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 368 din 30/05/2007
Dosar nr. 43/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la compunerea completului de judecată învestit să
soluţioneze, în primă instanţă, cererile de arestare provizorie în vederea
extrădării şi de prelungire a acestei măsuri.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, fiind prezenţi 102 judecători din totalul de 118 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în
sensul de a se stabili că atât cererea de arestare provizorie în vederea extrădării,
cât şi cererea de prelungire a acestei măsuri se judecă în complet format dintr-un
singur judecător.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
Instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la
compunerea completului de judecată care soluţionează, în primă instanţă,
cererile de arestare provizorie şi de prelungire a acesteia în cadrul procedurii
extrădării.
Astfel, unele instanţe au considerat că pentru judecarea în primă instanţă a
cererilor de arestare provizorie şi, respectiv, a celor de prelungire a acestei
măsuri, în cadrul procedurii extrădării, prevăzută în Legea nr. 302/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, se constituie în cadrul curţilor de apel
completele compuse din 2 judecători.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că asemenea cereri se
judecă, în primă instanţă, de către curţile de apel în complet format dintr-un
singur judecător.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

338. 338
Potrivit art. 44 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, "cererea de extrădare se soluţionează de secţia
penală a curţii de apel competente, în complet format din doi judecători".
Prin art. 45 alin. (3) din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 224/2006, se mai prevede că "arestarea provizorie în vederea extrădării se
dispune şi este prelungită de acelaşi complet învestit cu soluţionarea cererii de
extrădare, printr-o încheiere dată în camera de consiliu".
Pe de altă parte însă, este de observat că, în conformitate cu art. 54 alin. (1)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 247/2005, intrată în vigoare la data de 25 iulie 2005,
"cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei,
tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu
excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale".
Or, din moment ce prin legea organică menţionată este reglementată
compunerea completelor de judecată, iar prin art. XIII din titlul XVI al Legii nr.
247/2005 s-a precizat că, la data intrării în vigoare a acelei legi, "orice dispoziţie
contrară se abrogă", este de netăgăduit că începând de la data de 25 iulie 2005,
când a intrat în vigoare această lege de modificare, dispoziţiile referitoare la
compunerea completului de judecată cuprinse în art. 44 alin. (2) din Legea nr.
302/2004 erau abrogate.
Rezultă deci că în prezent, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă
şi asigurări sociale, toate celelalte cauze date în competenţa de primă instanţă a
judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un
judecător.
Mai mult, dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală nu au fost modificate prin
dispoziţiile Legii nr. 224/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
302/2004, aşa încât rămâne în vigoare modificarea survenită pe calea tehnicii
juridice a abrogării exprese indirecte, adoptată de legiuitor prin Legea nr.
247/2005.
Ca urmare, faţă de această compunere a completului, care nu poate fi format,
potrivit prevederii menţionate, decât dintr-un singur judecător şi în cazul
soluţionării cererii de extrădare, este evident că dispoziţia de la art. 45 alin. (3)
din Legea nr. 302/2004, conform căreia "arestarea provizorie în vederea
extrădării se dispune şi este prelungită de acelaşi complet învestit cu
soluţionarea cererii de extrădare", nu poate fi interpretată decât în sensul precizat
în art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.
Aşa fiind, în raport cu această dispoziţie imperativă a legii, care este
aplicabilă în toate cauzele date în competenţa de primă instanţă a judecătoriei,
tribunalului şi curţii de apel, se impune să se considere că arestarea provizorie în
vederea extrădării se dispune şi este prelungită în complet format dintr-un singur
judecător.

339. 339
În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară şi al art. 4142
din Codul de procedură penală, urmează a se
admite recursul în interesul legii şi a se stabili că atât cererea de arestare
provizorie, în vederea extrădării, cât şi cererea de prelungire a acestei măsuri se
judecă în complet format dintr-un singur judecător.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 224/2006 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, cu referire la art. 44 alin. (2) din Legea nr.
302/2004 şi a art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005,
stabilesc:
Cererea de arestare provizorie, în vederea extrădării, precum şi cererea de
prelungire a acestei măsuri se judecă în complet format dintr-un singur
judecător.
Obligatorie, potrivit art. 4142
alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 decembrie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

340. 340
BIBLIOGRAFIE GENERALA
A. Ungureanu - Drept penal roman. Partea generală, Ed.Lumina Lex,
Bucureşti;
C.Bulai, - Drept penal roman-partea generala, Casa de Editura si Presa
Sansa, S.R.L.,Buc.,1992;
C.Bulai - Manual de drept penal-partea generala ,Ed.All,Buc.,1997;
Carmen Silva Paraschiv - Apelul penal, Ed. Militară, Bucureşti, 1999;
D.V. Mihăescu, V. Rămureanu - Căile extraordinare în procesul penal,
Ed.Ştiinţifică, 1970;
E. Ionăşescu - Procedura începerii urmării penale, Ed. Militară,
Bucureşti, 1979;
Gh.Mateuţ - Procedura penală. Partea specială vol.I, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti ,1997;
Gh. Mateuţ - Procedura penală. Partea specială, vol.II, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997;
Gr. Theodoru - Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007;
Gr. Theodoru - Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea,
Iaşi, 1998;
Gr.Theodoru, L.Moldovan - Drept procesual penal, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979;
I.Hurdubaie - Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului
Europei, Ed. Universal pan, Bucureşti, 1999;
I.Oancea - Drept penal. Partea generală, Ed.Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971;
I. Neagu, L. Moldovan - Drept procesual penal. Îndreptar de practică
judiciară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982;
I. Neagu - Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucuresti,
2002;
I.Neagu - Tratat de drept procesul penal. Partea generală. Ed. Global
Lex, Bucureşti, 2006;
I.Neagu -Tratat de procedură penal, Ed. Pro, Bucureşti, 1997;
M. Apetrei - Drept procesual penal. Partea speciala, vol II, Ed. Oscar
Print, Bucuresti, 1999;

341. 341
N. Volonciu - Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II,
Ed.Paideia, Bucureşti, 1999;
N. Volonciu - Tratat de drept procesul penal, vol.II, Ed.Paideia,
Bucureşti, 2001;
N. Volonciu - Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol II, Ed.
Paidea, Bucuresti, 1993;
N. Volonciu, A. Tuculeanu - Codul de procedură penală comentat, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007;
S. Kahane - Drept procesual penal, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1963;
Traian Pop - Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj,
1946;
Tanaviceanu, V. Dongoroz - Tratat de drept şi procedură penală, vol. V,
Tipografia “Curierul judiciar”;
Traian Pop - Drept procesual penal. Vol.IV, Tipografia Naţională, Cluj,
1948;
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu -
Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea specială,
vol.IV, ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. All Beck, Bucureşti;
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.Stănescu -
Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală,
vol. II Ed. Academiei, Bucureşti, 1976;
V. Ramureanu - Căile extraordinară de atac în procesul penal, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti;
V. Papadopol, C. Turianu - Apelul penal, Casa de editură şi presa “Sansa”
SRL, Bucureşti, 1994;
V.Dongoroz,S.Kahane,I.Oancea,R.Stanoiu,C.Bulai - ”Explicatii teoretice
ale Codului penal roman”, Ed.Academiei Romane,Bucuresti;
Vasile Păvăleanu - Drept internaţional penal, Ed. Universităţii Ştefan cel
Mare, Suceava, 1999.

342. 342
CUPRINS
Abrevieri ………………………......................................................................... 3
Titlul I – URMĂRIREA PENALĂ
Capitolul I – Dispoziţii generale ....................................................................... 5
Secţiunea I – Obiectul urmăririi penale .............................................................. 7
Secţiunea a II-a – Limitele urmăririi penale ..................................................... 9
Secţiunea a III-a – Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale...................... 9
§1. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală............ 9
§2. Lipsa de publicitate a urmăririi penale................................................... 10
§3. Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale ..................................... 11
§4. Caracterul preponderent al formei scrise ............................................... 11
Secţiunea a IV-a – Organele de urmărire penală ............................................. 11
Capitolul II – Competenţa organelor de urmărire penală .......................... 14
Secţiunea I – Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare............ 15
Secţiunea a II-a – Competenţa organelor de cercetare speciale ....................... 16
Secţiunea a III-a – Competenţa procurorului în faza urmăririi ...................... 16
Secţiunea a IV-a – Condiţii pentru realizarea urmăririi
penale de către procuror..................................................... 18
Secţiunea a V-a – Dispoziţii speciale privind competenţa
organelor de cercetare penală.............................................. 18
Secţiunea a VI-a – Actele încheiate de unele organe de constatare.................. 19
Capitolul III – Supravegherea exercitată de procuror în
activitatea de urmărire penală.............................................. 21
Secţiunea I – Obiectul supravegherii urmăririi penale...................................... 21
Secţiunea a II-a – Procurorul competent să exercite supravegherea
urmăririi penale .................................................................... 23
Secţiunea a III-a – Exercitarea supravegherii................................................... 24
Secţiunea a IV-a – Modalităţi de exercitarea supravegherii ............................. 25
Capitolul IV – Efectuarea urmăririi penale .................................................. 27
Secţiunea I – Sesizarea organelor de urmărire penală ...................................... 27
§1. Plângerea................................................................................................ 29
§2. Denunţul................................................................................................. 30
§3. Sesizarea din oficiu ................................................................................ 31
§4. Plângerea prealabilă ............................................................................... 31
Secţiunea a II-a – Desfăşurarea urmăririi penale............................................ 33

343. 343
§1. Începerea urmăririi penale...................................................................... 33
§2. Suspectul ................................................................................................ 34
§3. Renunțarea la urmărirea penală...............................................................35
§4. Punerea în mişcare a acţiunii penale...................................................... 36
§5. Arestarea preventivă a inculpatului........................................................ 36
§6. Continuarea cercetărilor penale cu inculpatul în cauză ......................... 38
§7. Extinderea cercetării penale................................................................... 39
Secţiunea a III-a – Suspendarea urmăririi penale............................................. 40
§1. Soluţiile care pot fi dispuse de procuror pe
parcursul sau la terminarea urmăririi penale.......................................... 42
Secţiunea a IV-a – Clasarea .............................................................................. 42
Secţiunea a V-a – Terminarea urmăririi penale fără punerea
în mişcare a acţiunii penale............................................... 44
Capitolul V – Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței ............................. 45
Secţiunea I – Rezolvarea cauzelor .................................................................... 45
Secţiunea a II-a – Procedura trimiterii în judecată ........................................... 47
Secţiunea a III-a – Rechizitorul ........................................................................ 47
§1. Actul de sesizare a instanţei................................................................... 49
§2. Sesizarea instanţei de judecată............................................................... 49
§3. Restituirea cauzei sau trimiterea la un alt
organ de urmărire penală........................................................................ 50
§4. Dispoziţiile privitoare la măsurile preventive,
de siguranţă sau asigurătorii................................................................... 51
Capitolul VI – Reluarea urmăririi penale ..................................................... 52
Secţiunea I – Condiţii pentru a se dispune reluarea urmăririi penale ............... 52
§1. Reluarea urmăririi penale după suspendare........................................... 52
§2. Reluarea urmăririi penale în caz de restituire ........................................ 53
§3. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale ............................... 53
Capitolul VII – Plângerea împotriva actelor şi măsurilor
de urmărire penală................................................................ 54
Secţiunea I – Dreptul de a face plângerea......................................................... 54
§1. Plângerea contra actelor procurorului.................................................... 55
§2. Plângerea împotriva soluției de neurmărire............................................56
Secţiunea a II-a – Procedura de soluţionare a plângerii ................................... 58
Secţiunea a III-a – Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră
prelimina............................................................................ 59
Secţiunea a IV-a – Plângerea prealabilă ca mod special de
sesizare a organelor de cercetare penală. ........................... 60
§1. Noţiune................................................................................................... 60
§2. Titularul plângerii prealabile.................................................................. 62

344. 344
§3. Conţinutul plângerii prealabile............................................................... 63
§4. Termenul de introducere a plângerii prealabile ..................................... 63
§5. Introducerea plângerii prealabile la organul de urmărire penală ........... 64
§6. Camera preliminară.................................................................................66
A.Obiectul, durata și măsurile premergătoare..............................................66
B. Procedura de cameră preliminară.............................................................66
C. Soluții ce se pot dispune în cadrul procedurii de cameră
preliminară...............................................................................................67
D.Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară.....68
Titlul II – JUDECATA
Capitolul I – Dispoziţii generale privind judecata........................................ 69
Secţiunea I – Consideraţii generale privind judecata........................................ 69
Secţiunea a II-a – Principiile specifice fazei de judecată ................................. 70
a) publicitatea şedinţei de judecată ............................................................. 72
b) oralitatea şedinţei de judecată................................................................. 72
c) nemijlocirea............................................................................................. 72
d) contradictorialitatea................................................................................. 73
Secţiunea a III-a – Reglementări generale privind judecata............................. 73
a) rolul activ al instanţei de judecată........................................................... 74
b) locul unde se desfăşoară judecata ........................................................... 74
Secţiunea a IV-a – Reglementări generale privind pregătirea
şedinţei de judecată ............................................................ 75
a) fixarea termenului de judecată................................................................ 75
b) desemnarea şi compunerea completului de judecată.............................. 75
c) citarea părţilor şi a altor persoane........................................................... 76
d) asigurarea apărării................................................................................... 76
e) alte măsuri premergătoare ...................................................................... 77
Secţiunea a V-a – Atribuţiile preşedintelui completului de judecată................ 77
Secţiunea a VI-a – Rezolvarea chestiunilor incidente ...................................... 78
Secţiunea a VII-a – Suspendarea judecăţii........................................................ 79
Secţiunea a VIII-a – Note privind desfăşurarea şedinţei de judecată ............... 80
Secţiunea a IX-a – Încheierea de şedinţă .......................................................... 80
Secţiunea a X-a – Deliberarea........................................................................... 81
Secţiunea a XI-a – Minuta................................................................................. 81
Secţiunea a XII-a – Pronunţarea hotărârii......................................................... 82
§1. Felurile hotărârilor ................................................................................. 83
§2. Redactarea şi semnarea hotărârii............................................................ 83
Capitolul III – Procedura de judecată în prima instanţă ............................ 84

345. 345
Secţiunea I – Trăsăturile specifice ale judecăţii în primă instanţă.................... 84
a) scopul judecăţii în primă instanţă ........................................................... 84
b) participanţii la judecată şi poziţia lor procesuală................................... 84
c) obiectul judecăţii în primă instanţă......................................................... 86
Secţiunea a II-a – Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă.............................. 87
§1. Norme privind desfăşurarea judecăţii .................................................... 87
§2. Fixarea termenului ................................................................................ 87
§3. Verificări privind arestarea inculpatului ................................................ 88
§4. Citarea părţilor ....................................................................................... 88
§5. Asigurarea apărării................................................................................. 89
§6. Afişarea listei cauzelor care urmează a se judeca la termenul fixat ...... 89
Secţiunea a III-a – Şedinţa de judecată în primă instanţă................................. 89
§1. Începutul judecăţii.................................................................................. 89
§2. Cercetarea judecătorească...................................................................... 91
§3. Ascultarea celorlalte părţi ...................................................................... 92
§4. Ascultarea martorilor ............................................................................. 92
§5. Terminarea cercetării judecătoreşti........................................................ 94
§6. Procedura în cazul recunoașterii învinuirii.............................................94
Secţiunea a IV-a – Dezbaterile judiciare.......................................................... 95
Secţiunea a V-a – Schimbarea încadrării juridice............................................. 97
§1. Deliberarea și hotărârea primei instanțe de judecată ............................. 98
§2. Soluțiile ce se pot pronunța de prima instanță ....................................... 99
§3. Cuprinsul sentinţei ............................................................................... 101
§4. Efectele hotărârii penale....................................................................... 102
Capitolul III – Căile de atac ordinare.......................................................... 103
Secţiunea I – Aspecte generale cu privire la căile de atac .............................. 103
Secțiunea a II-a - Clasificări ale căilor de atac .............................................. 105
Secţiunea a III-a – Apelul ............................................................................... 107
§1. Scurt istoric .......................................................................................... 107
§2. Condiţii pentru apelarea hotărârilor..................................................... 108
§3. Hotărârile supuse apelului.................................................................... 109
§4. Titularii dreptului de apel..................................................................... 109
§5. Termenul de declarare a apelului......................................................... 110
§6. Momentul la care se împlineşte termenul de apel................................ 110
§7. Repunerea în termen ............................................................................ 111
Secţiunea a IV-a – Declararea apelului...................................................... 112
§1. Depunerea declaraţiei de apel .............................................................. 112
§2. Motivarea apelului ............................................................................... 113
§3. Renunţarea la apel................................................................................ 113
§4. Retragerea apelului............................................................................... 114
§5. Persoanele care pot retrage apelul........................................................ 114

346. 346
§6. Condiţiile retragerii apelului ................................................................ 115
§7. Efectele retragerii apelului .................................................................. 116
Secţiunea a V-a – Efectele apelului................................................................. 116
§1. Efectul suspensiv.................................................................................. 116
§2. Efectul devolutiv al apelului ................................................................ 117
§3. Limitele efectului devolutiv................................................................. 118
§4. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel........................................ 120
§5. Efectul extensiv al apelului.................................................................. 120
Secţiunea a VI-a – Judecarea apelului ............................................................ 121
§1. Măsuri premergătoare judecăţii ........................................................... 122
a) fixarea termenului de judecată......................................................... 122
b) citarea părţilor şi prezenţa acestora la judecarea apelului ............... 122
c) măsuri pentru asigurarea dreptului de apărare................................. 123
d) desemnarea completului de judecată ............................................... 123
§2. Desfăşurarea judecăţii apelului ............................................................ 123
§3. Deliberarea şi luarea hotărârii ............................................................. 125
§4. Chestiuni complementare..................................................................... 126
§5. Hotărârea instanţei de apel................................................................... 126
§6. Efectele deciziei ................................................................................... 127
§7. Procedura de rejudecare....................................................................... 127
Capitolul IV – Căile extraordinare de atac ................................................. 128
Secţiunea I – Consideraţii generale................................................................. 128
Asemănări și deosebiri între căile extraordinare de
atac și căile ordinare de atac..............................................................129
Secțiunea a II-a – Recursul în casație.............................................................131
Considerații generale..........................................................131
Secţiunea a III-a – Hotărârile care pot fi atacate cu recurs în casație.............133
Secţiunea a IV-a – Declararea recursului........................................................ 133
§1. Titularii recursului în casație................................................................ 134
§2. Termenul de declarare a recursului în casație...................................... 134
Secţiunea a V-a – Efectele recursului în casație ............................................. 135
§1. Efectul suspensiv de executare ............................................................ 135
§2. Efectul devolutiv.................................................................................. 136
§3. Efectul extensiv al recursului............................................................... 136
Secţiunea a VI-a – Cazurile în care se poate face recurs în casație ................ 137
Secţiunea a VII-a – Motivarea recursului în casație ....................................... 138
Secţiunea a VIII-a – Procedura recursului în casație ...................................... 138
§1. Raportul scris ....................................................................................... 139
§2. Dezbaterile recursului în casație .......................................................... 140
§3. Soluţionarea recursului în casație ........................................................ 140

347. 347
Secţiunea a IX-a – Contestaţia în anulare ....................................................... 141
§1. Noţiune. Natura juridică a contestaţiei în anulare................................ 141
§2. Cazurile de contestaţie în anulare ........................................................ 142
§3. Cererea de contestaţie în anulare ......................................................... 143
§4. Termenul de introducere ...................................................................... 143
§5. Instanţa competentă.............................................................................. 144
Secţiunea a X-a – Procedura de judecată a contestaţiei în anulare................. 144
§1. Suspendarea executării......................................................................... 144
§2. Admiterea în principiu ......................................................................... 145
§3. Procedura de rejudecare....................................................................... 145
Secţiunea a XI-a – Revizuirea cauzelor penale............................................... 146
§1. Noţiune................................................................................................. 146
§2. Natura juridică...................................................................................... 146
§3. Hotărârile supuse revizuirii.................................................................. 147
§4. Cazurile de revizuire ............................................................................ 147
§5. Persoanele care pot cere revizuirea...................................................... 150
§6. Cererea de revizuire ............................................................................. 150
§7. Termenul de introduce a cererii ........................................................... 151
§8. Instanța competentă ............................................................................. 152
§9. Admiterea în principiu ......................................................................... 152
§10. Măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu...................... 153
§11. Procedura de rejudecare după admiterea în principiu........................ 154
§12. Recursul în interesul legii .................................................................. 154
Titlul III – EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE
Capitolul I – Aspecte şi dispoziţii generale privind
executarea hotărârilor penale................................................ 156
Secţiunea I – Punerea în executare a hotărârilor penale definitive................. 156
Secţiunea II-a – Caracterul executoriu al hotărârilor penale .......................... 157
§1. Momentul în care hotărârile judecătoreşti penale rămân definitive .... 157
a) Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe............................. 157
b) Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel și a hotărârii
pronunțate în calea de atac a contestației ........................................ 158
§2. Instanţa de executare............................................................................ 158
§3. Judecătorul delegat cu executarea........................................................ 158
Secţiunea a III-a – Modalităţi de punere în executare a
hotărârilor penale definitive............................................. 159
§1. Punerea în executare a pedepselor principale ...................................... 159
§2. Obiecţii privind identitatea................................................................... 161
§3. Punerea în executare a amenzii penale ................................................ 161
§4. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărârea penală.......... 161

348. 348
Secţiunea a IV-a – Punerea în executare a pedepselor complementare.......... 163
a) Interzicerea exerciţiului unor drepturi .................................................. 163
b) Punerea în executare a pedepsei degradării militare............................. 165
Secţiunea a V-a – Punerea în executare a măsurilor de siguranţă. ................. 165
a) Punerea în executare a obligării la tratament medical.......................... 165
b) Înlocuirea tratamentului medical .......................................................... 166
c) Punerea în executare a internării medicale. .......................................... 167
Secţiunea a VI-a – Executarea altor măsuri de siguranţă................................ 167
a) Punerea în executare a interzicerii ocupării unei funcții
sau a exercitării unei profesii..................................................................167
b) Punerea în executare a interzicerii de a se afla
în anumite localităţi............................................................................... 168
c) Punerea în executare a măsurii expulzării ............................................ 168
d) Executarea confiscării speciale............................................................. 170
e) Punerea în executare a interdicţiei de a reveni în
locuinţa familiei pe o perioadă determinată.......................................... 170
Capitolul II – Procedurile de rezolvare a incidentelor ivite în cursul
executării hotărârilor penale definitive................................ 171
Secţiunea I – Cazurile de schimbare în executarea unor pedepse .................. 171
§1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei
sub supraveghere.................................................................................. 171
§6. Liberarea condiţionată.......................................................................... 172
a)Aspecte introductive..........................................................................172
b)Aspecte procesuale.............................................................................173
Secţiunea a II-a – Amânarea şi întreruperea pedepsei închisorii
şi a detenţiunii pe viaţă...................................................... 175
§1. Aspecte generale .................................................................................. 175
§2. Cazuri de amânare................................................................................ 175
§3. Titularii cererii de amânare.................................................................. 177
§4. Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării ...................... 177
§5. Instanţa competentă.............................................................................. 178
§6. Întreruperea executării pedepsei închisorii
sau a detenţiunii pe viaţă...................................................................... 179
Secţiunea a III-a – Înlăturarea sau modificarea pedepsei............................... 179
§1. Intervenirea unei legi penale noi.......................................................... 179
§2. Amnistia şi graţierea ............................................................................ 180
Secţiunea a IV-a – Procedura la instanţa de executare. .................................. 180
Secţiunea a V-a – Contestaţia la executare. .................................................... 181
§1. Consideraţii introductive...................................................................... 181
§2. Cazurile de contestaţie la executare..................................................... 181

349. 349
§3. Instanţa competentă.............................................................................. 182
§4. Contestaţia privitoare la dispoziţiile civile şi amenzile judiciare ........ 183
Titlul IV – PROCEDURILE SPECIALE
Capitolul I – Acordul de recunoaștere a vinovăției.................................... 184
Secţiunea I – Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției........................ 184
Secţiunea a II-a – Condițiile de încheiere a acordului....................................185
Secţiunea a III-a – Sesizarea instanței și procedura în fața acesteia............... 185
Capitolul II – Urmărirea şi judecarea persoanelor juridice .................... 187
Secţiunea I – Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanelor
juridice............................................................................................................. 187
§1. Aspecte generale .................................................................................. 187
§2. Competenţa teritorială.......................................................................... 187
§3. Măsurile preventive.............................................................................. 188
Capitolul III – Procedura în cauzele cu infractori minori........................... 190
§1. Consideraţii preliminare....................................................................... 190
§2. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori ................................ 193
a) Persoanele chemate la ascultarea minorilor................................... 194
b) Obligativitatea referatului de evaluare........................................... 194
§3. Competenţa şi compunerea instanţei de judecată ................................ 195
§4. Desfăşurarea judecăţii.......................................................................... 197
§5. Executarea hotărârilor privind infractorii minori................................. 198
Capitolul IV – Alte proceduri speciale......................................................... 199
Secţiunea I – Procedura reabilitării judecătoreşti ........................................... 199
§1. Dispoziţii generale ............................................................................... 199
§2. Instanţa competentă.............................................................................. 199
§3. Titularii cererii de reabilitare ............................................................... 200
§4. Măsuri premergătoare soluţionării cererii de reabilitare...................... 201
§5. Respingerea cererii pentru lipsa condiţiilor de formă.......................... 201
§6. Soluţionarea cererii .............................................................................. 202
Secţiunea a II-a – Repararea pagubei în cazul condamnării
sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept ................ 203
§1. Aspecte generale .................................................................................. 203
§2. Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei....................................... 203
§3. Titularii acţiunii şi termenul de introducere a acţiunii
pentru recuperarea pagubei .................................................................. 204
§4. Instanţa competentă.............................................................................. 204
§5. Acţiunea în regres ................................................................................ 205
Secţiunea a III-a – Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare .... 205

350. 350
Secţiunea a IV-a – Procedura dării în urmărire penală ................................... 206
Capitolul V – Asistenţa juridică internaţională în materie penală ........... 208
Secţiunea I – Noţiuni introductive privind cooperarea
judiciară internaţională.............................................................. 208
§1. Noţiunea de asistenţă juridică internaţională în materie penală .......... 209
§2. Asistenţa juridică internaţională în legislaţia română.......................... 209
Secţiunea a II-a – Extrădarea.......................................................................... 210
§1. Noţiune, natura juridică şi clasificare .................................................. 210
§2. Condiţii pentru extrădare ..................................................................... 211
§3. Procedura extrădării ............................................................................. 212
a) Extrădarea activă..............................................................................212
b) Extrădarea pasivă.............................................................................214
Secţiunea a III-a – Mandatul de arestare european......................................... 215
Secţiunea a IV-a – Comisia rogatorie internaţională ...................................... 219
§1. Audierile prin videoconferinţă............................................................. 219
§2. Constituirea echipelor comune de anchetă .......................................... 220
§3. Înfăţişarea martorilor sau experţilor..................................................... 220
§4. Comunicarea actelor de procedură....................................................... 220
Secţiunea a V-a – Transferul de proceduri în materie penală......................... 221
§1. Consideraţii generale............................................................................ 221
§2. Procedura transferului.......................................................................... 221
Secţiunea a VI-a – Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine.... 222
§1. Consideraţii generale............................................................................ 222
§2. Procedura de recunoaştere a hotărârilor............................................... 223
§3. Executarea hotărârilor penale străine................................................... 223
§4. Rejudecarea în caz de extrădare........................................................... 223
Decizii pronunţate în recurs în interesul legii în materie
procesual penală de secţiile unite ale Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie în perioada 2004-2007 ................................................... 224
Bibliografie ..................................................................................................... 340