Viața lui mihai eminescu între mistificare și adevăr

1
ION IONESCU-BUCOVU
VIAȚA LUI
MIHAI EMINESCU
ÎNTRE MISTIFICARE ȘI ADEVĂR
2012

2
Eminescu și noi
La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca un
blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de
naștere o mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate vă
întrebați de ce. Pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca
Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron. Și
e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine,
Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi,
Pușkin și Lermontov.
El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el
încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și
pumnismelor ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu
filonul ei cel mai sănătos, limba populară.
S-au scris și se vor mai scrie mii de pagini despre el cât va
trăi limba română. Viața lui, puțină cât a fost, a fost aruncată pe
tarabă de diferiții biografi, de la Octav Minar până la ultimul
eminescolog, tălmăcind-o și răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejul
cotidianului, viața lui a căzut pradă vulgului și anecdoticului,
repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, și reluată
în biografiile succesive care mai de care mai bizare.
Eminescu în primul rând a fost și el om ca toți oamenii. A
iubit și a urât. A avut și vulnerabilități. Dar a avut ceva în plus. A
luat asupra lui tot blestemul nației. A simțit ca nimeni altul pulsul
timpului și a arătat încotro merge lumea. El este,, descoperitorul
lumii așa cum este” cu toate implicațiile acestei descoperiri.
Aceasta este revelația sa și este și revelația noastră când îl citim.
Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după
163 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-
au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult
pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.
El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă
culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă
bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi
mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu

3
snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura
Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii,
prisăcarii, ţapinarii.
Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui
Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E
vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care
stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca
gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit
din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie.
Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi,
Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme
şi le înnoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că
după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de
gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară.
Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare.
Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de
actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist
în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului.
Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui
Iosif Vulcan. Aici publică primele poezii, fiind elogiate de ziarist.
Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl
primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului
prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este
hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a
primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”.
Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre
frumoasele creaţii ale necunoscutului poet.
Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia
care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii
de dragoste din literatura română.
De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor
vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră
în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere,
fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul”
devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care
cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să
deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și
stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de
spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-
au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.

4
Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi
paradiscutate.
De la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga
nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile
Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu
mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al
vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care
cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui
articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii
dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat
un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă
parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte
coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe
sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-
Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă
cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa
maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia
susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a
prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai
târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio
legătură cu infecţia luetică.
Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de
prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit.
Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub
diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și
soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De
aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de
celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot
dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol.
Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească .
După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere.
Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult
latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție
asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe
clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu
escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un
tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie,
despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este
invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Același lucru
putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se

5
comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este
invitat la masă etc. El a continuat să scrie și poezie. Dar n-a mai
avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia
scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar
când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în
reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice
cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl
bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre
Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar?
Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească,
văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a
pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit
care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut
într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul
lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă
această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.
Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.
Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor
româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă
la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din
ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile
populare, spre limba poporului care se articulează cu limba
literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul
producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale,
Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul
dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care
literatura română excelează.
Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină
pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o
fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase
versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum
este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul
Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar
putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.
Ion Ionescu-Bucovu

6
eminescu, colț de rai
eminescu, colț de rai cu păduri și dealuri sure
cu miresme-adormitoare și cu ochi ca două mure,
eminescu, zbor spre aștri, dor din dorurile mele
coborând din timp, din ceruri printre falnicele stele,
eminescul meu din vise, fulger de pe cerul meu,
cine te-a creat pe tine, dacă nu chiar Dumnezeu,
cine te-a făcut din tină și ți-a dat atâta dor,
oare n-a fost o minune, bunul nostru creator?
cine-a pus în tine plânsul unei lumi atât de dragi,
dacă nu codrul mărețul cu pădurea lui de fagi,
lacul, iazul și izvorul cine le-a aurărit,
n-ai fost tu privighetoarea care le-a însuflețit,
n-ai fost tu codru și doină, dragoste, n-ai fost mereu
și-ai cântat iubirea noastră, ca un fericit orfeu,
eminescu, dor de țară, floarea teilor e-n toi,
când mai cântă eminescu, când mai vine pe la noi,
când coboară de pe ceruri dinspre marele întins
să mai vadă-această țară cu de dorul ei, nestins.
când cobori prin munții tăi, când treci pe la ipotești,
să ne dai un semn și nouă, la o gură de povești,
treci pe vânturi, treci pe lună, treci pe toamne călătoare,
domnul poeziei noastre, când te mai vedem noi, oare?
arzi pe gânduri în ospiciu și te stingi ca un proscris,
când mai scrii o poezie, când te mai apuci de scris?
veronica la văratic te așteaptă printre brazi
ca să-ți mângâie făptura, ochii tăi atât calzi,
ea era melancolia, cu păr blond și brațe albe
tu, profetul, cel din vise ce-i puneai în păruri salbe,
suia dragostea agale, urcând dealul printre timp,
cu surâsul tău cel tragic, ce se-ntinde ca un nimb,
tu veneai chiar de departe din părinții de părinți
ea venea mereu spre tine cu ochi negri și fierbinți,
tu ai vrut să te însinguri, urcând visurile-n stea,
ai murit ca un proscris, n-ai vrut să mai știi de ea.
toamna-nfășurată-n frunze și în gol de aer rece

7
toamna vine ca un cântec și tot ca un cântec trece,
printre stelele din ceruri tu te-ai înălțat luceafăr
și-ai rămas în veșnicie domnul poeziei teafăr,
ani vor trece peste noi în suava lor cădere
tu ne vei privi de-acolo dintre cercuri de tăcere,
printre nouri printre stele și cu aripile-ntinse,
treci în cartea nemuririi și a vremii necuprinse.
20 octombrie 2012

8
NNoottăă ::
AAmm ssttrrâânnss îînn aacceeaassttăă ccaarrttee aarrttiiccoolleellee ppuubblliiccaattee pprriinn ddiiffeerriittee
zziiaarree șșii bblloogguurrii ddiinn ddoorriinnțțaa ddee aa nnuu ssee ppiieerrddee oo mmuunnccăă ddee aapprrooaappee oo
vviiaațțăă.. DDeeșșii ttiinneerreettuull nnuu mmaaii ee iinntteerreessaatt ddee EEmmiinneessccuu,, ppooeettuull
rrăămmâânnee ppeennttrruu mmiinnee îînnttrruucchhiippaarreeaa zzeeiiaassccăă aa ggeenniiuulluuii îînn ppooeezziiee..
Ion Ionescu-Bucovu 15 decembrie 2012

9
EMINESCU- OMUL
MOTO:
„Atâta să nu uitaţi:
„ că el a fost un om viu,/
viu,/
pipăibil cu mâna.//
Atâta să nu uitaţi:
/ că el a băut cu gura lui, – /
că avea piele/
îmbrăcată în ştofă. //
Atât să
nu uitaţi, – /
că ar fi putut să stea/
la masă cu noi,/
la masa cinei celei de taină//“
NICHITA STĂNESCU
Trebuie să-l coborâm pe Eminescu pe pământ de pe soclul creat de
critica literară de la Maiorescu și până azi și să-l privim ca om printre noi.
Epitetele care s-au legat de el au fost multe de-a lungul timpului:
„luceafărul poeziei românești”, „opera-simfonia eminesciană”, „omul
deplin al culturii românești”, „creatorul limbii române moderne”, „un
miracol al culturii românești” epitete șabloane ca „poet specialist”, „poet
pesimist”, sau „ultimul romantic”, „unul din cele mai frumoase talente” l-
au îndepărtat pe Eminescu de sufletul nostru. Noi iubim oamenii așa cum
au fost ei cu bunele și cu relele vieții. Întrebarea despre originalitatea și
inventivitatea operei lui e o scornire a criticii și a esteticii căci geniul
eminescian, ca orice geniu nu-și caută norme, opera lui „ de foc și aur” se
impune ea însăși ca normă.
„O anatomie a elocvenţei (Ed. Minerva, 1994)” şi mai recentul
volum publicat de Scrisul Românesc, „Eminescu sau despre
convergenţă (2009)”, prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să
benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare,
care să-l scoată pe de o parte din hagiografie şi pe de alta din
trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial
surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi
în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură
europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar
adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi
dintre beligeranţele fastidioase alimentate de tratamentul său actual, cel
puţin lamentabil“.

10
Așa dar să lăsăm opera și să ne îndreptăm spre omul Eminescu.
1. PĂRINȚII DIN PĂRINȚI
Copilul Eminescu a avut doi părinți, o mamă și un tată și o familie
numeroasă.
Stabilirea arborelui genealogic cu înșirarea exactă a strămoșilor cu
liniile directe și ramurile colaterale cu filiațiile familiilor Iminovoci și
Iurașcu a făcut-o prima dată Vasile Gherasim. El a cercetat timp de trei
zile codicele oficiului parohial în anul 1922 și ne-a lăsat primul arbore
genealogic al poetului. Ne vom referi în relatarea de față numai la
părinții lui și la copiii lor.
Familia Eminovicilor a avut un destin tragic. Gheorghe Eminovici,
tatăl lui Eminescu, născut în 1812, în satul Călinești și mort în 1877, se
desprinde de satul său natal şi urmează şcoala la Suceava. La început
intră cu bruma sa de cunoștințe pe care o acumulase în școală în slujba
unor proprietari din Țara de Sus și se deprinde a fi ,,vechil”, un fel de
administrator de moșie. Un spirit cult, plin de vervă, vorbeşte nemţeşte,
ruteneşte, româneşte şi idiş. Stă mai mult ca vechil în slujba boierului
Balş, ale cărui moşii erau întinse în Dumbrăveni. Socotindu-se un bun

11
administrator, îi cere boierului să-şi cumpere toate titlurile de boierie
de la sulger la căminar.El reușește să fie în rând cu lumea prin anul
1840, la 28 de ani, căsătorindu-se cu Raluca (Rareşa, Ralu) Iuraşcu din
Joldeşti, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi dau naştere, după tradiţia
timpului, la unsprezece copii.
tatăl și mama poetului
Filiația Ralucăi, mama poetului, e dusă până la marele vornic
Dumitrașcu Ștefan. Stolnicul Vasile Iurașcu, tatăl Ralucăi, avea o
moșioară în Joldești, se căsătorește cu Paraschiva Brihulescu Donțu și
au avut opt copii, Raluca fiind al șaselea copil.
Dacă este să dăm crezare unor cercetători ( Maiorescu, Slavici,
Caragiale, Kremnitz etc.), Vasile Iuraşcu a transmis urmaşilor lui, deci
şi Ralucăi, o boală pe care venerologia de atunci n-o putea vindeca.
Această moştenire ereditară va fi ca un blestem în familia Eminovicilor.
Deşi Raluca a murit de tânără de cancer, unii din copiii ei au fost
marcaţi de această boală.
Oricum membrii familiei ascund deliberat ravagiile bolii nemiloase.
Toate aceste dezastre vor fi fost cunoscute și de Mihai, iar fulgerul
înțelegerii a căzut când ravagiile bolii îl cuprind și pe el.

12
Bisericuța părinților lui Eminescu
Imediat, la un an după căsătoria lor, în 1841 se naşte primul copil,
Şerban, la Botoşani, unde face şi şcoala primară. De el își leagă toate
speranțele părinții. Îşi contunua studiile la Ober-Gymnasium din
Cernăuţi, deschizând drumul celorlalţi fraţi care-l vor continua. Din
foile matricole reiese că băiatul, spre dezamăgirea părinților, a fost un

13
elev mediocru cu notări mijlocii, calificative rele, promovări la limită şi
repetenţii. Din clasa a VI-a( 1858-1859) dispare din scriptele şcolii.
Șerban
La insistenţa familiei şi mai ales a tatălui care voia să facă din fiii
lui oameni de vază, termină liceul târâş-grăpiş şi-şi urmează studiile
medicale la Viena, urmând să se califice ca doctor, fapt care s-a și
întâmplat. La insistențele lui Șerban, părinții îl rup și pe Eminescu în
1869 din viața de sufleor de la Teatrul Național din București și pornesc
cu el spre Viena, dând întâi prin Praga, însoțiți fiind și de Șerban.
Clopotnița
Din păcate Șerban dă semne de alienaţie mintală, apoi se
îmbolnăveşte de ftizie, este internat la Ospiciul Charite şi moare la 29
octombrie 1874 la vârsta de 33 de ani, înglodit în datorii. De altfel
moartea lui îl marcă si pe Eminescu care era student în acelaşi timp la
Viena şi, probabil, îl hotărăşte să părăsească Universitatea şi să vină
acasă.

14
Al doilea fiu, născut în 1843, Nicolae, despre care se ştiu mai puţine
lucruri, se sinucide în 1884 în împrejurări neelucidate. Iată cum îl
descrie fratele lui cel mai mare, Matei: ,, A studiat dreptul, era un
caracter blând, trăia pe lângă tata, era foarte bolnăvicios. S-a împușcat
în Ipotești, curând după moartea tatei, din cauză de boală.”
Nicolae
Al treilea fiu, Iorgu (căruia toţi îi ziceau Gheorghe), după taică-său,
se naşte în anul 1844 şi moare în anul 1873, la vârsta de 29 de ani, în
urma unei misterioase răceli. Iată cum îl descrie Matei:,, Semăna la față
cu mama, Era înalt, brun-alb, a fost trimis la Berlin ca sublocotenent,
atașat cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr-o căzătură după
cal la o manevră în Brandenburg, a zăcut doi ani și i s-a tras moartea.”
Iorgu
Al patrulea copil, Ruxandra, născută în 1845, moare imediat după
naştere.
Al cincelea fiu, Ilie se naşte în 1846 şi moare în anul 1863, la vârsta
de şaptispre zece ani. Studiază medicina în școala lui Davilla și moare
de tifos.
Al şaselea copil, Maria ( Marghiolița), se naşte în anul 1848 şi
moare la şapte ani în anul 1856.
Al şaptelea copil a fost Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850.
Dupa câte ştim şi el s-a îmbolnăvit la 33 de ani şi a murit la 39 de ani de
alienaţie mintală.
Al optulea copil a fost Aglaia care s-a născut în 1852 la Ipoteşti, la
doi ani după Eminescu. Şi-a petrecut copilăria la ţară în casa

15
căminarului. A învăţat germana şi franceza în casă cu o guvernantă
bătrână care venea o dată pe săptămână de la Botoşani la Ipoteşti.
Mamă-sa o trimite la Agafton pentru deprinderi austere, unde erau şi
cele trei surori ale ei, maica Olimpiada, maica Frevonia şi maica Sofia.
În anul 1870, aflându-se la Agafton, o întâlneşte Ioan Drogli din
Cernăuţi, profesor de pedagogie, care o cere în căsătorie. La 7 ianuarie
1871 s-au căsătorit în primăria Cucorănilor. Ioan Drogli, materialist, i-a
pretins căminarului ca zestre 2000 de galbeni, sumă ce l-a ruinat.
Aglaia
Aglaia era o femeie distinsă, cu ovalul feţei prelung, şatenă, înaltă,
zveltă, foarte elegantă. Avea talente de artistă, recita frumos,
implicându-se în activităţi culturale. A avut ca şi Eminescu o mare
pasiune pentru teatru.
Profesorul Drogli moare în 1887 şi Aglaia rămâne văduvă cu doi
băieţi: Gheorghe şi Ioan. La 5 februarie 1890 se recăsătoreşte cu

16
locotenentul austriac Heirich Gareissvon Dollitzstum, cu care trăieşte
zece ani. La bătrâneţe se urâţeşte, bântuită de boala Basedow, cu
pomeţii obrajilor proeminenţi, privirea înceţoşată, purtând haine
închise la gât pentru a-şi ascunde guşa. A murit pe 30 iulie 1900.
Al noulea copil a fost Henrieta, ,,nefericita copilă”- cum o numeşte
Eminescu. S-a născut în anul 1854 la Ipoteşti, din pacate oloagă din
naştere, lovita de apoplexie, îşi duce viaţa pe lângă părinţi, apoi tatăl îi
cumpăra o casă în Botoşani unde sta până la moarte. Ea a fost cea mai
apropiată de poet, l-a îngrijit atunci când a fost bolnav, dar a rămas
dezamăgită când Veronica Micle l-a rupt de lângă ea şi l-a dus în
Bucureşti în anul 1887
Henrieta
Al zecelea copil a fost Matei, născut la Ipoteşti. Cel mai mic dintre
fraţi a avut o longevitate care l-a întrecut pe Gheorghe Eminovici. S-a
născut la 20 noiembrie 1856 în Ipotești, a copilărit în satul natal,
jucându-se cu Mihai, Aglaia şi Henrieta. Studiile le-a făcut la Botoşani,
în casele lui Hinek, avându-l ca învățător pe popa Nădejde, după care a
trecut la Pensionul Ladislav Ferderber, unde studiase și Șerban,
Gheorghe, Nicu și Ilie. Nici el n-a strălucit la învăţătură. Se îndreaptă
către Şcoala de ofiţeri din Iaşi, fiind înmatriculat la 20 octombrie 1872
ca soldat. Urcă repede în grad şi în 1876 absolvă şcoala cu tresa de
locotenent. A participat la Războiul de Independenţă în sudul Dunării,
fiind decorat de trei ori. Şi-a urmat garnizoana la Brăila,Mizil,
Râmnicu-Sărat şi Galaţi. A fost căsătorit în trei rânduri: în 1880 cu
profesoara de istorie Matilda Ilian de la Liceul din Brăila, cu care a
avut un copil; a doua căsătorie cu Ana Condeescu care i-a dăruit patru
copii, iar a treia căsnicie cu Silvia Maieru cu care a convieţuit până la
moarte.

17
Matei
De la Matei ne-au rămas foarte multe relatări despre Mihai şi
familie. A avut un fiu, tot colonel, ultimul lăstar al Eminovicilor, şi
anume , Ghorghe Eminovici, care si el la rândul lui a avut două fete.
Ultimul vlăstar nefericit al familiei Eminovicilor a fost Vasile,
născut în anul 1858, care si el a murit de tânăr.
Astfel se termină tragedia unei familii în care a bântuit o boală
necruţătoare.
Din tragismul ei, Dumnezeu a vrut să ne lase pe cel mai mare poet
al românilor, Mihai Eminescu, care ne-a mângâiat cu verbul lui viaţa.
2. COPILĂRIA, ADOLESCENȚA, ANII DE ȘCOALĂ și
profesorul ARON PUMNUL
Casa memorială Eminescu

18
Copilul Eminescu se naște la Botoșani la data de 15 ianuarie 1850 și
este botezat la biserica Uspenia, deși tatăl lui, Gheorghe Eminovici, ne
dă o altă dată și anume „20 decembrie 1849 , la patru ceasuri și
cincisprezece minute evropenești”, dată pe care trebuie s-o credem,
fiind comunicată de un părinte care ne spune precis ora nașterii și
minutele când se întâmplă minunea. În iarna lui 1850 Gheorghe
Eminovici mai era încă în Botoșani cu familia. În 1851 Raluca se mută
cu copiii la Ipotești, deși îi vine greu să se despartă de sora ei mai mare
de la oraș. Gheorghe Eminovici cumpărase casa din Ipotești pentru a fi
mai aproape de moșia boierului Balș, dar și de moșia lui din Ipotești și
se mutase cu familia aici.
Ipoteștii copilăriei lui Eminescu, la 8 km. de Botoșani, era un sat
mic, care intra în componența comunei Cucorăni, județul Botoșani.
Gheorghe Eminovici stăpânea funciar în „cotună” cam o pătrime din
sat. Vatra satului, așezată pe lunca Sâncnei, are la răsărit Dealul Crucii
și la apus dealul Cotârgașilor și pădurea Goialov. Aici și-a petrecut
Eminescu primii ani de viață. Din deal casa boiernașului Gheorghieș
domina tot satul. Locuitorii se ocupau cu agricultura, mai tot timpul
erau plecați la muncă. Ni-l închipuim pe Mihai un copil neastâmpărat
care colinda tot satul, cutreierând pădurile, lacurile, izvoarele, acel „rai
din basme” care avea să-l cânte mai târziu în poeziile lui. Copilăria este
acel „eden pierdut” al fiecăruia dintre noi, unde inocența este la ea
acasă.

19
Ulițele satului Ipotești
Primele două clase primare le-a făcut la Botoșani, găzduit de
mătușa lui, Maria Mavrodin. Începând cu clasa a treia, Gheorghe
Eminovici îl duce la Cernăuți la Național-Hauptschuler. Se înscrie apoi
la liceul Ober-Gymnasium din același oraș, cu gazda la Aron Pumnul.
Rămâne un mister al adolescenței lui Eminescu legătura poetului cu
profesorul lui de limba română, Aron Pumnul, de la Cernăuți. La un
moment dat în „conscripția” bisericii din Cernăuți, Mihai apare ca un
„copil de suflet” al lui Pumnul. „Când Pumnul închide ochii,
T.V.Ștefanelli , venit de dimineață la casa profesorului, îl află pe
Eminescu în lacrimi, scriind faimoasa poezie „La moartea( mormântul)
lui Aron Pumnul” (T.V. Ștefanelli) La moartea lui, în anul 1866,
Eminescu la vârsta de 16 ani scrie cu o pasiune ieșită din comun o odă

20
funebră dedicată profesorului, de fapt prima lui poezie publicată,
intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul”
Cine era Aron Pumnul?
Mormântul lui Aron Pumnul în Cernăuți
Aron Pumnul s-a născut în anul 1818 în satul Cuciulata, lângă
Făgăraș. Fiind suferind încă de la vârsta de 6 ani, el a început școala la
vârsta de 14 ani la Școala Normală din Odorhei , continuând cu audierea
cursului de filozofie al lui Simion Bărnuțiu la Blaj, apoi la Cluj, după care
este trimis la Viena cu alți elevi eminenți urmând cursurile teologice de 4
ani(1843-1846). În acest timp el se ocupă cu studiul literaturii române,
traduce din germană multe lucrări printre care și „Despre Principatele
Române”, lucrare arsă la Blaj în timpul Revoluției. A participat la
Revoluția de la 1848 iar, după înfrângerea Revoluției s-a refugiat în
Bucovina de frica stăpânirii, așa cum de altfel au făcut mulți cărturari
patrioți ai timpului. În Bucovina s-a bucurat de o primire deosebită, fiind
mai întâi profesor „suplimentar” (suplinitor) (1849), apoi titular (1850) la

21
catedra de limba română, la Liceul real din Cernăuți. Pe lângă activitatea
de profesor el desfășoară și o activitate politică, „ comunicând discipolilor
săi, odată cu știinșa limbii și literaturii române, și puternicul său
patriotism”(Perpessicius) Ca „om de bine” el „sprijină cererile de
stipendii ale unor învățăcei chiar când condițiile vieții lasă de dorit.”
Eminescu elev la Cernăuți
Trebuie să spunem că Aron Pumnul era adept al etimologismului,
expunând punctele sale de vedere în „Convorbiri între un tată și fiul lui
asupra limbei și literelor românești”. Eminescu s-a despărțit aici de ideile
lui, deși i-a luat apărarea în fața lui Alecsandri, Titu Maiorecu și Dimitrie
Petrino pentru ironiile la adresa lui privitoare la „ciunismele și
pumnismele” din limbă.
Aron Pumnul
Dar ceea ce este foarte important pentru poet, el alcătuiește și
publică între anii 1862-1865 „patru tomuri în șase volume din antologia
de literatură română”, de fapt prima antologie de texte românești, sub
titlul „Lepturariu românesc cules den scriptori români” Acestă culegere
de o bogăție impresionantă ca număr de autori, de la origini până la
clasicii zilei –Alecsandri și Alexandrescu iar sub raportul textelor, dintre
cele mai substanțiale, fiecare autor fiind precedat de o copioasă notă
biografică, carte ce a adus mari servicii învățământului românesc al
timpului și lui Eminescu.
Și acum să revenim la legăturile lui Eminescu cu Aron Pumnul.
Tatăl lui Eminescu, probabil prieten cu Aron Pumnul pe care-l
cunoștea prin intermediul fiilor lui mai mari care învățau tot aici, îl aduce

22
pe copil în gazdă la profesor. Aron Pumnul a pus ochii pe el, văzându-l
pasionat de limba română și istorie. Ca elev privatist al liceului, Aron
Pumnul îi încredințează lui Eminescu Biblioteca gimnaziștilor. Trebuie să
spunem că „Lepturariul” său a apărut ca un moment crucial în viața
poetului, pentru formarea personalității literare a lui. „La Cernăuți
Mihai trase la început la bunul Aron Pumnul, bolnav pe moarte acum, și
se așeză acolo ca bibliotecar. Pumnu avea case proprii, mai spre
marginea orașului. Într-o curte cu portiță de lemn înecată în verdeață, se
aflau o casă mai mare cu cerdac, pe dreapta, unde locuia Pumnul și alta
mai joasă, unde locuiau școlarii ținuți în gazdă și se adăpostea așa zisa
bibliotecă a gimnaziștilor rămâni.”(Istoria literaturii române de George
Călinescu).
Acestă bibliotecă care se întindea pe câteva rafturi și dulapuri era
alcătuită din autori români, broșuri, foi răzlețe, calendare la modă, opuri
istorice printre care Letopisețele lui Kogălniceanu, alte cărți de
beletristică atât cât putuse să strângă profesorul din leafa lui și din
donații. Trebuie să spunem că biblioteca era aproape clandestină în casa
lui Pumnul pentru că legile de atunci interziceau elevilor de a întreține
biblioteci, scăpând de sub controlul autorităților. Eminescu știa locul
fiecărei cărți, o găsea pe dibuite, cum s-ar spune. Junele bibliotecar își ia
rolul în serios și din puținul lui face și donații bibliotecii trei cărți care-i
poartă și semnătura.
Acum Eminescu citește și scrie poezii, fără însă a le arăta colegilor.
Dar murind Pumnul, Eminescu este profund impresionat și scrie poezia
„La mormântul lui Pumnul” cu lacrimile în ochi. Aici el nu este un
începător, această poezie trădează o virtuozitate tehnică ce presupune un
exercițiu îndelungat. De altfel Popovici arată că poeziile ”De-aș avea…”
și ”Din străinătate” publicate ulterior , fuseseră scrise înaintea acestei
poezii. Poezia a apărut în broșura „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști
din Cernăuți la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul”
în anul 1866.
În această odă funerară cu elemente de elegie care amintește de
muzica sferelor, are un ton solemn, înalt, versul scurt, cu srofe cu o
simetrie perfectă, unde se pot identifica repetiții, inversiuni, verbe la
timpul prezent, la imperativ, pronume la persoana a doua, forma scurtă,
epitete, hiperbole etc, imagini vizuale olfactive și auditive, sunt de reținut
expresii poetice care-l anunță pe marele poet: geniu, nalt și mare,îngerii,
cununi mirositoare, lacrima duioasă, suspinele armonioase, Eliseu etc.
Reține atenția începutul solemn al poeziei, armonia muzicală și tonul
patetic:

23
”Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină;
Te-ai dus, te-ai dus din lume, o geniu nalt și mare,
Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire și locul tău natal”
Trebuie să spunem că fără Aron Pumnul, Eminescu cu talentul lui,
ar fi întârziat mult cu debutul literar. Aron Pumnul l-a însuflețit și i-a dat
aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintașilor, luând de
la ei modelul rimei, unele figuri poetice și chiar teme literare.
După moartea profesorului, Eminescu exclamă, regretând: „Pumnul
nu mai este…” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna. Aglaia:
Gimnaziul nu l-a terminat aicea din disperare că murise Pumnul”.
3. EMINESCU ȘI TEATRUL
Dacă Eminescu nu ar fi fost un mare poet și un pasionat ziarist,
atunci categoric că ar fi rămas la prima lui dragoste, teatrul și ar fi
devenit un mare actor. Spun acest lucru pentru că încă din copilărie
Eminescu a fost atras de mirajul scenei. Primii lui ani i-a petrecut la
Ipotești și la Botoșani. Fiind „cel mai rău” dintre copiii căminarului,
Mihai s-a ascuns în singurătatea codrului și a naturii, s-a izolat prin
peregrinări și joacă, menite să-i dea iluzia evadării din lumea reală, care
nu-i era tocmai prielnică. A jucat la început pantomima, cea mai veche
formă de teatru:
„Copii eram noi amândoi,
Frate-meu și cu mine,
Din coji de nucă car cu boi
Făceam și înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne
…………………………
Și frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie
Să merg la broaște suflecat
Să-i chem în bătălie,
Să vedem cine-i mai tare.”
O altă lume i s-a deschis în fața ochilor atunci când a început să
învețe carte. Înscris la Cernăuți în clasa a treia la gimnaziul greco-catolic,

24
după primele două învățate acasă, el a avut posibilitatea să citească și să
participe la spectacole de teatru. Mai întâi a găsit acasă o vastă bibliotecă
cu volume ca „Alzira” sau „Americanii” tragedie de Voltaire, tradusă de
Gr. Alexandrescu, „Antony”, dramă de Alexandre Dumas, tradusă de
Alexandru Hrisoverghi, cu precuvântarea lui Costache Negruzzi,
„Mizantropul” de Moliere și „Zaira” de Voltaire, traduse de George Sion,
piese de teatru citite, apropriindu-l de vasta cultură teatrală.
La liceul german, trecut în septembrie 1860, a dus-o greu, mulți
profesori erau „ iluștri pedagogi, dar uitau să fie oameni” ceea ce l-a făcut
pe Eminescu să urască școala. A găsit mângâiere în casa lui Aron Pumnul,
profesorul lui de limba română, care l-a și găzduit, cu o bogată bibliotecă
a gimnaziștilor, care i-a fost ca o mană cerească, mai ales
prin ”Lepturariu”, făcând cunoștință cu aproape toți scriitorii noștri.
Aici a dat și de profesorul de istorie Neubauer, un mare iubitor al
dramaturgiei germane, care-l punea să povestească întâmplări din
mitologia greacă, războiul Troiei sau expediția argonauților. Neubauer
era „teatralist”, îi îndemna pe copii să joace teatru. În „Suvenirile lui din
copilărie”, Eminescu și-a așternut pe hârtie câteva gânduri din această
epocă: „La Dzierzek, în casa cu plopi. Grădina cu mere în care îmi
făcusem cuib ca vulturul și găseam mere toamna rămase din
scuturătură… Galeria cu tablouri. În căsuța din grădină lipisem pe
pereți chipuri rupte din jurnale… Teatru l-am jucat odată în odaia din
pod, în care ședeam cu armanul, a doua oară în grădina Landhaus an der
Heerstrasse- Libelei am Fenster, Grosspapa, bostanul găurit cu
lumânarea…” Piesele jucate erau ale lui August de Kotzebue, de care va
vorbi mai târziu ca ziarist dramatic. Farsa naivă îi bucura pe copii și-i
scoteau din constrângerile cazone ale școlii. Eminescu , probabil l-a jucat
pe cameristul Baltazar, eroul principal, din piesă. Constantin Bărcănescu,
tenor de mare faimă, își aduce aminte despre Eminescu că avea „o voce
mică, dar dulce și mlădioasă. Cuvintele erau spuse cu o expresiune și cu
un accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreț”.
Spuneam că o mare înrâurire asupra formării lui Eminescu a avut-o
biblioteca gimnaziștilor din casa lui Pumnul, de care s-a îngrijit o
perioadă de timp. Acum a cunoscut comedioarele lui Vasile
Alecsandri, ”Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii”, „Zgârcitul risipitor”,
„Rusaliile în satul lui Cremene”, „Millo director sau Mania
posturilor”etc.
Pe 16 aprilie 1863 Eminescu dispare din școală, unii eminescologi
punând accent pe faptul că a murit Pumnul și Eminescu n-avea de ce să
mai stea la școală. Adevărul este altul. După ce se vede respins cu o bursă

25
de la liceul din Botoșani, apare o trupă de actori a lui Tardini-Vlădicescu
în Botoșani unde joacă câteva spectacole în sala de teatru, „Teatru
român”, instalată pe Calea Națională. Presupunem că Eminescu a luat
urma trupei în orașul de unde fugise, adică Cernăuți, cu acestă trupă,
afirmând că vrea să urmeze cursurile școlare ca „privatist”. Aici
Eminescu a fost nelipsit de la spectacole, fermecat de minunile care se
desfășurau pe scenă. El„ sta nemișcat, cu privirea ațintită asupra
actorilor, ca și când ar fi voit să soarbă toată acțiunea și frumoasele
melodii cântate de dânșii și se supăra grozav dacă careva din colegi îl
stingherea prin întrebări sau observații”. Spectacolele s-au prezentat
între 13 martie și 29 mai 1864, cu 33 de piese, după care trupa și-a
continuat turneul la Brașov, unde a jucat toată vara anului 1864. Ioan
Zbierea, fostul lui profesor de limba română, ne povestește că „ Teatrul l-
a abătut pe Eminescu de la studiile gimnaziale, voia și el să fie actor, și
actor dramatic! Și așa a părăsit gimnaziul…”
Prietenia lui Eminescu cu actorii pare să se înfiripat la Botoșani,
acum a încolțit în mintea lui gândul să urmeze trupa. Mai întâi s-a lipit de
trupă ca „admirator”. Obligat de tată, intră câtva timp ca „scriitoru al
cancelariei” din Botoșani, ca în martie 1865 să se alăture iar trupei de
teatru. Trupa se afla în iunie 1865 la Brașov și Eminescu făcea parte din
rândul actorilor. De data acesta nu mai era un simplu „admirator”, ci un
profesionist. El a ocupat cușca suflerului și cu o memorie prodicioasă a
învățat pe de rost pasaje întregi, pe care le recita pe scenă.
Revista Familia unde a debutat poetul
Au urmat apoi anii de peregrinare cu actorii din teatrul Ștefaniei
Tardini, care au avut o mare însemnătate în viața poetului. Avea acum 16
ani împliniți, noul drum ar fi vrut să însemne calea spre mai multă
libertate pentru poet. Umblând prin țară, va avea prilejul să cunoască

26
pământul țării, tradițiile, creația populară, natura și oamenii. Între timp
suflerul devine și un mare poet, publicând primele poezii în „Familia”.
Acum Eminescu era fericit. „ Ca un copil care așteaptă ceva nou și
frumos - avea să-i scrie el Veronicăi Micle peste ani- așa și eu așteptam
numărul din „Familia”. Ceteam ca un actor pasionat rolul; mi se părea
că ceea ce compusesem din inspirație era altceva… unde sunt clipele de
veselă și nobilă visare? ”
Trupa de teatru a Ștefaniei Tardini era compusă din 17 persoane, 10
bărbați, 3 doamne și 4 domnișoare. O trupă așa de mică avea nevoie de
ajutor. Actorii făceau de toate, nu aveau o specializare, ei recitau, cântau
și jucau. Eminescu pare că le căzuse bine. Cu vocea lui putea să fie un
bun actor, dar cu scrisul un excelent copist de roluri. Mite Kremnitz avea
să amintească cunoscuților că „ Abia un băiețandru, părăsi dar gimnaziul
și colindă Ardealul, Muntenia și Moldova, cu acea trupă de actori, în care
era aici actor, aici poet dramatic, aici regizor, aici sufler” Înfrățit cu
teatrul și cu poezia, a pornit să cutreiere țara, s-o cunoască.
După desființarea trupei, Eminescu a fost nevoit să se despartă,
hoinarul și-a continuat drumul singur colindând prin Transilvania. În
1866 Eminescu se afla la Blaj, mica lui Romă, unde venise să-și susțină
examenele. Părul lui lung, „purtat ca al preoților orientali…” de care-și
amintesc contemporanii, era pieptănătura actorilor, într-o vreme când nu
existau peruci și actorii puteau astfel să-și schimbe înfățișarea, așa era
Iorgu Caragiale, Mihai Pascaly și chiar tânărul Caragiale, în vremea
când studia arta dramatică și când a fost sufler.
În ianuarie 1867, Mihai Eminescu făcea parte din trupa de teatrua a
lui Iorgu Caragiale. Avem mărturia lui Caragiale care ne dă amănunte
prețioase despre poet. Caragiale în vârstă de 15 ani, cu doi ani mai mic
decât poetul, venise proaspăt în București și trăsese la unchiul său,
actorul Iorgu Caragiale. „ Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un
actor…Actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Am și eu un băiat în trupă
care citește mult, este foarte învățat, știe nemțește, are mare talent, face
poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate... Eu cred că ți-ar face plăcere
să-l cunoști…” I-a povestit cum îl găsise la un hotel din Giurgiu, slujind
în curte și la grajd, culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller.
Actorul i-a propus să-l ia ca sufler cu șapte galbeni pe lună și Eminescu a
primit cu bucurie.„Era o frumusețe- povestește Caragiale când l-a văzut-
o figură clasică, încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și
senină, niște ochi mari, - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva
este înăuntru, un zâmbet blând și adânc melancolic…” Trupa ambulantă

27
era a actorului Mihai Pascally, din care făcuse parte și Caragiale ca al
doilea sufler și copist de roluri.
Iorgu Caragiale
Iorgu Caragiale l-a tocmit ca sufler pe Eminescu și de atunci nu s-au
mai despărțit. Eminescu a redactat petiția prin care trupa solicita
Ministrului sala Teatrului cel Mare pentru a da spectacole, „ spre a se
putea hrăni onorabil”, prin mijlocirea artei dramatice. Nemulțumiți de
orarul aprobat, Eminescu a continuat cu petițiile adresate Teatrului cel
Mare, cerând și duminici de reprezentare, dar fără rezultat. Repertoriul
suflat de poet era divers, de la piese patriotice la drame și comedii. De
asemenea și copierea textelor pentru artiști o făcea tot el. Tânărul de
optsprezece ani năzuia să scrie și piese, precum „Ariel”, „Faust” „Un don
Juan românesc” Evolski, un actor al timpului, spune despre poet:
„Adeseori, sufla din cușca lui îmbrăcat în diferite costume speciale
trupelor provinciale, compuse dintr-o haină Louis IV, pantalon bufanți
Henric IV și chivără de carton aurit„ a la Misterele inchizițiilor”. Trupa
având artiști puțini, adeseori îl foloseau și pe Eminescu ca actor . „ Ochiul
deprins al neutatului Pascally- zice Caragiale- l-a descoperit pe
Eminescu”.
Acum în culmea gloriei de „artist”, Eminescu face un turneu prin
țară cu societatea dramatică a artiștilor superiori. Trecerea frontierei s-a
făcut pe la Predeal. Primul oraș care s-a bucurat de prezența lor a fost
Brașovul. Trupa a stat aici o lună de zile între 16 mai și 16 iunie. Al doilea
oraș a fost Sibiul, unde actorii au rămas două săptămâni, cazați la hotelul
„Bukarest”. Aici s-au remarcat cu piesa „Mihai Viteazul după bătălia de
la Călugăreni”. În ziua de17/29 iunie 1868 s-a dat la hotelul „Împăratul
romanilor” un banchet în onoarea actorilor, participând 150 de persoane.
La Lugoj spectacolele au început pe 23 iulie și s-au bucurat de o mare

28
atenție din partea spectatorilor români. După Lugoj a urmat Timișoara,
cu ultimul spectacol pe 3 august 1868, mulți spectatori plângând cu
lacrimi de bucurie la auzul limbii românești. Ghinionul a fost că aici
Matilda Pascally a născut un băiat și itinerariul trupei a suferit
modificări. La Arad au ajuns pe 5 august și au fost aplaudați de țărani
veniți din Zarand. Ghinionul i-a păscut în continuare deoarece s-au
îmbolnăvit actorii Pascally și Ioan Gestian și a trebuit ca spectacolele să
fie suspendate. La spectacole a asistat și Iosif Vulcan care dorea „s-aud
limba noastră dulce și sonoră răsunând pe scenă.”, dar să-l cunoască mai
bine și pe Eminescu, cu care se mândrea la revistă. La Gherla nu s-a jucat
din cauza bolii actriței Matildei Pascally, care s-a accentuat. La 31 august
1868 trupa a sosit la Oravița, având un succes enorm, organzându-le o
petrecere cu joc în sala Coroana. La 2 septembrie trupa a plecat spre
Baziaș, după care cu vaporul a ajuns la Giurgiu.
În timp ce trupa colinda prin Transilvanie, la București se
reorganiza Teatrul cel Mare, sub Mihail Kogălniceanu, în calitate de
membru în comitetul teatrelor. Pascally i-a dat lui Eminescu o scrisoare
de recomandare către Grigore Bengescu, directorul Teatrului cel Mare
pentru a fi primit în suljbă aici.
„ Domnul meu, Îmi iau libertatea să-ți recomand pe aducătorul
acestei epistole, om al literelor și bun român…..Este un străin din
Moldova, cu studiile terminate la Cernăuți, foarte cult, foarte studios, cu
cunoștințe minunate de literatură germană și română. Este sărac și pe
drumuri, l-am avut sufler la mine, pe lângă știință este laborios, activ, și
foarte cumsecade. Dacă vei putea acordă-i locul de al doilea sufler, cu
toate că poate fi foarte bun și pentru locul întâi, ai face un mare serviciu,
un mare bine…” Pe 29 septembrie 1868 Eminescu este angajat în calitate
de suflet II și copist cu o leafă de166,66 lei noi. Situația actorilor însă s-a
înrăutățit, a venit iarna cu frig, cu salarii neplătite la timp, cu greutăți de
tot felul și pe deasupra și cu cearta dintre Millo și Pascally.
Eminescu pleacă iar cu Pascally într-o nouă„excursiune artistică” la
Galați, la Iași, la Cernăuți. La începutul lui august 1869 trupa s-a oprit și
la Botoșani. Acum se petrece o răscruce în viața lui Eminescu și i se
spulberă pentru totdeauna ideea de a rămâne artist de teatru. „Părintele
lui- ne zice Caragiale în „Nirvana”- l-a găsit pe excentricul fugar și, cu
mai binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă și d-acolo l-a trimis la Viena.”.
Supărat pe părinți, Eminescu îi replică lui Ștefan Cacoveanu:„Ce au cu
mine? Pâinea nu le-o mănânc, pragul nu li-l calc. Lese-mă să-mi merg
calea mea și să trăiesc din puținul meu.” Așa se face că Gheorghe
Eminovici, tatăl lui, îl însoțește personal cu Raluca la Viena, spre a fi

29
siguri că poetul o rupe cu actoria. Despărțirea de „ dragii lui pribegi”,
actorii, n-a fost desigur prea ușoară. Lăsa în urmă o viață libertină pe
care n-avea s-o mai găsească niciodată. „Comediantul”, un text
autobiografic, exprimă desnădejdea lui la despărțire:
„Țiștuit-ați comediantul,
L-aplaudarăți cu sudalme,
S-a sfârșit acum comedia,
Haida-de! Bateți din palme.”
Viena îi deschidea alte căi, centrul cultural al Europei, era orașul cel
mai cosmopolit de pe continent. Aici studenții români îl primesc cu
brațele deschise .Aveau deschise ușile teatrelor și muzeelor, al operei
imperiale etc.
La Viena , problemele teatrului au continuat să-l preocupe în mod
deosebit. Imediat traduce lucrarea criticului și dramaturgului german
Heinrich Theodor Rotscher „Kunst der dramatischen Darstellung-Arta
Reprezentațiunii dramatice”, un fel de tratat modern al dramaturgiei.
Din Viena, Eminescu trimite „Familiei”, în toiul discuțiilor despre
teatrul românesc din Transilvania, articolul „ Teatrul românesc și
repertoriul lui”, apărut în numărul din 18/30 ianuarie 1870, un fel de
profesiune de credință a tânărului Eminescu, care dovedește o vastă
cultură teatrală, îmbăgățită prin cercetarea bibliotecilor și prin
urmărirea spectacolelor.
La Viena Eminescu mergea des la teatru. O spune unul dintre colegii
lui: „Întotdeauna mergeam la teatru și mai cu seamă la Burgtheater și la
Opera Imperială, mai cu deosebire la operele clasice”. Au fost la
spectacolele cu „Fidelio” de Beethoven, la„Faust” de Gounod, la
concertele de la Muzikverein, vizitau galeriile de tablouri, expozițiile.
Ne reamintim că atunci când s-a întânlit cu Veronica Micle, prima
lui grijă a fost s-o introducă pe prietenă în tainele teatrului, căreia nici ei
nu-i era străin. Și ea de la o vârstă foarte fragetă a jucat teatru, fiind
reperată de un reprezentant al operei italiene, cu propunerea s-o
angajeze .Numai căsătoria cu Micle i-a încurcat ițele, dat toată viața a
tânjit după teatru.
În anul 1870 teatrul vienez introdusese în repertoriu pe marii clasici,
organizând adevărate cicluri cu Shakespeare, cum era „Regele Lear”,
„Henric al –IV-lea”, „Antoniu și Cleopatra” etc. Mihai Eminescu începe
să frecventeze și cercurile teatrale vieneze, cum era actrița de rang înalt
Friederike Bognar, pe care o admira profund, sau Augusta Baudius,

30
artista cu„ cei mai frumoși ochi albaștri dinVviena” căreia i-a închinat și
o poezie.
Ceasul lui Eminescu
N-au lipsit din preocupările lui nici încercările dramatice precum
„Emmi sau Amor pierdut-Viață pierdută”, „Decebal”, „Mihai cel Mare”,
„Petru Rareș”, „Demon și înger”, „Alexandru-vodă”.
Admirația lui cea mare a mers către Shakespeare, căruia i-a ridicat
adevărate imnuri de slavă:
„Shakespeare! Adesea eu gândesc la tine,
Prieten blând al sufletului meu.
Izvorul plin al cunoștinței tale
Îmi vine-n gând să le repet mereu
…………………………………
Tu mi-ai deschis ochilor lumina,
M-ai învățat ce lucru să iubesc,
Greșind ca tine chiar, iubesc greșala.”
Mutându-se la Berlin, plănuiește drame originale și traduceri de
piese cum ar fi „Văduva din Ephes”, „Torqato Tasso”etc.
Venind în țară, Eminescu devine cronicarul dramatic al „Curierului
de Iași” și, mai târziu, printre polemicile politice, scrie cronici dramatice
la „Timpul”, participă la spectacole,pregătește „Dodecameronul
dramatic”cu subiecte din istoria Moldovei.

31
Eminescu lânga femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an
înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă
duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din
tinereţe.
Anul 1883 este anul fatidic pentru Eminescu când este fulgerat de
boală. Doar „Laios” este un fel de cântec de lebădă al acestei perioade.
Acum actorii vin în ajutorul poetului strângând fonduri pentru el. Într-o
fotografie recent descoperită, din anul 1888, vedem un Eminescu tras la
față, cu o mustață strachină, în costumul alb, lângă Veronica, ieșind de la
teatru alături de alți artiști și admiratori, și cu Caragiale și Vlahuță.
Eminescu și-a început cariera cu teatru și a terminat-o tot cu teatru,
prima lui dragoste.
4. EMINESCU STUDENT LA VIENA
Adunat de pe drumuri de familie și rupându-l de trupa de teatru a
lui Mihai Pascali, Gheorghe Eminovici se hotărăște să-l înscrie pe rebelul
fiu la o universitate vieneză. Cu Mihai au plecat spre Viena Gheorghe

32
Eminovici, Raluca, Aglaia și Matei. Trecând prin Praga, unde probabil a
vrut să-l înscrie la Universitate, și lovindu-se de actul de școala pe care
nu-l avea în ordine, după câteva zile de ședere, iau trenul spre Viena.
Viena pe atunci era centrul cultural al Europei. Aici erau marile
teatre, universități de prestigiu, opere, marile muzee etc.
Acum se hotărăște soarta poetului. Două lucruri intervin în viața
lui : studiile de filozofie care-i lărgesc orizontul poetic și vizita Veronicăi
Micle la Viena. Poeziile lui trimise „Convorbirilor literare”
impresionează atât de mult pe junimiști, încât ei le prezintă și lui Titu
Maiorescu, care rămâne entuziasmat și încântat. La citirea poeziei
„Veneră și madonă”, Veronica Micle este atrasă atât de mult de
misteriosul poet, încât îi fură fotografia lui, proaspăt trimisă lui Miron
Pompiliu și o așează ca talisman sub perna ei, jurând că trebuie neapărat
să-l cunoască.
Așa se face că vizita ei la Viena este un pretext pentru a-l cunoaște
pe Eminescu la îndemnul lui Miron Pompiliu, secretarul Universității din
Iași, veșnic în casa lui Micle, rectorul.
Iată cum s-a întânlit Eminescu cu Veronica, într-o pagină de roman
scrisă de subsemnatul :
„ Ajunse acasă în amurg. Mam’zel Gretta, cu simțul ei prusac de ordine
desăvârșită, făcuse o curățenie de zile mari: măturase, ștersese praful,
aranjase cărțile și-i ordonase foile de pe masă, schimbase lenjeria,
strânsese hainele și le pusese la garderobă…Pe masă pusese o mică carafă
cu un buchet de ghiocei proaspeți ca niște gingași clopoței albi care-
așteptau fiorii vântului să sune.
-O fi cameră de burlac- se lăuda femeia- dar trebuie s-arate și ea
civilizat căci duduia dacă vine, de mine râde, nu de dumneata!
Eminescu zâmbi, la urma urmei îi plăcu și lui ordinea, numai că-i
amestecase cărțile și caietele încât îi trebuia o zi să și le adune și să le
rânduiască după pofta inimii lui. Vinul îl muiase și-l prinsese oboseala, voia
să se odihnească un pic până vine duduia și se culcă pe marginea patului.
Adormi repede cu chipul Elizei pe pleoape, visă că era cu ea la plimbare
prin pădurea Grinzingului, acolo era un teatru în aer liber, se juca Electra,
lume multă, tineri studenți și fete din împrejurimile Vienei care priveau.
Eroina, în toată măreția ei, își depăna diatribele față de mama ei,
Clitemnestra, în lamentările corului. Coriștii erau îmbrăcați în pelerine
negre, se plimbau cu mari lumânări în mână, un fel de torțe care ardeau, și
declamau tragicele lor previziuni…Apoi se schimbară planurile, Electra era
Eliza, fugise de lângă el pe scenă și-și striga cu disperare iubitul, pe un
oarecare Walter de care-i povestise poetului că fusese primul ei amorez. Era

33
îmbrăcată într-o rochie albă, transparentă, ca balerinele de la Teatrul Mic,
formele marmoreene ale corpului i se ghiceau printre fâlfâirile
rochiei…Îngenunchiase între coriști și-și striga bărbatul cu disperare. Ce
voce, ce grație, ce talent de declamație pe fondul unei muzici de Chopin!
Poetul a întins mâinile spre ea , strigând înnebunit: <Eu sunt, domniță.
Domnul Walter, eu sunt, crede-mă!>
În timp ce el striga așa în vis, mam’zel Gretta, disperată de-a binelea
de indolența domnului student că doarme în asemenea clipe, intră în cameră
și-l zgâlțâi puternic:
-Domnule Eminescu, dumneata dormi și duduia a sosit!
-Care duduie?- se trezi el din visul lui, frecându-se la ochi.
-Mai și face pe naivul, sări ea ca arsă, duduia de la Ieși!…Auzi la el:
care duduie? și-i imită glasul leneș și somnoros cu care-i răspunsese.
Își aminti întradevăr de ora opt, privi la ceas, ce repede trecuse
timpul cu visul lui; se sculă repede, își scutură hainele, își frecă ochii și ieși
în hol unde mam’zel Gretta o tutuia pe necunoscută.
-Vaaai, domnule Eminescu, scuză-mă, credeam că ți-a spus gazda că
te-am căutat!
Era un glas de soprană, muzical, cald, tremolat, și o femeie straniu de
frumoasă, un înger din fantasmele lui. Avea fața blondă, părul blond, rebel
cu bucle aurii, bogate, care-i jucau pe frunte și pe la urechi; gură mică
senzuală cu obrajii proeminenți îmbujorați, ochii mari, albaștri, de un
albastru cristalin, cu priviri ce scânteiau…Pe spate purta o mantie albastră
care-o aureola și-o făcea un personaj misterios de roman, o nimfă…
Unde mai văzuse el această ființă? Unde i se mai arătase lui acest
chip? Poate-n închipuirea lui, poate-n visele lui, în bolnavele lui vise…
Gândul îi fugi aiurea la Iași și la Putna; anul trecut fusese la Putna la
serbarea lui Ștefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui,
Miron Pompiliu, pe la Iași și plecaseră amândoi pe la rectorul Micle. Atunci
Miron îl recomandase rectorului: <Dumnealui e student la Viena, autorul
Venerei și Madonei, fostul elev al lui Pumnul!> Acolo văzuse el prima dată
acest chip de înger, cânta în hol la pian Bach…<Cine este duduia?>-îl
întrebase el curios pe Miron. <Soția rectorului!>- îi făcuse Miron cu ochiul
și tăcuseră. Cânta Patimile după Ioan atât de frumos și atât de trist încât îl
impresionase pe poet.
A doua oară o zărise la Putna cu ocazia serbării; de undeva din
bătrânii codri ai lui Dragoș răsunase un corn prelung ca o chemare din alt
timp, soarele scăpătase, se lăsase seara cu miresmele ei peste toată Valea
Putnei și jos, în fața mânăstirii se-ncinsese o horă mare în care se
prinseseră fete și flăcăi în frumoase costume naționale din toate ținuturile

34
locuite de români. Cântau vestiții lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de
la moșneag până la țâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată
încep să bată clopotele mânăstirii vestind venirea delegației Iașului,
sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu, primarul Cerchez, poetul
Alecsandri și alți mari oameni care salutau ceremonios adunarea. Din
ultimul rădvan coboară această ființă cu rectorul; acum o recunoscu, fusese
îmbrăcată cu aceeași manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucurași
care-o făceau să semene cu țărăncuțele din pânzele lui Grigorescu.
Pentru moment nu știu ce să facă și ce să creadă, era parcă
continuarea visului din pădurea Grinzlingului, acea Electră care-i întindea
mâinile, sau femeia de gheață care-i populase închipuirea în ultimul timp,
acea Ondină din întunecatul Nord, și de ce nu, Venera coborâtă din pânzele
lui Rafael pe care-o cântase în ultima lui poezie.
Și Eminescu, confuz, s-a roșit, a rămas uluit câteva clipe, și-a șters
ochii să n-aibă cumva halucinații și i-a răspuns stingher:
-Sunt încântat, doamnă, uimit chiar, de prezența grațioasei
dumneavoastre persoane!
I-a luat mâna în mâna lui, o mână rece, de ceară, i-a ridicat-o și i-a
sărutat vârful degetelor:
-Veronica Micle!- s-a recomandat ea scurt și a zâmbit.
Acum bănuiala devenise certitudine, ea era, cea de atunci, cea pe care
o cunoștea și o visase de atâtea ori; cea care-i popula gândurile lui în
împrejurările grele prin care trecuse astă iarnă, cea care-i mângâiase capul
lui bolnav atunci când îl duruse, ea, cea cântată în Venere și Madonă…
Fără să-și desprindă mâna din mâna ei pe care i-o ținea strâns ca nu
cumva să dispară ca o arătare, să se destrame în cele patru vânturi, i se
recomandă:
-Mihai Eminescu!
Două nume legate de un destin tragic în viață și-n moarte, două ființe
care se căutaseră cu înfrigurare și se găsiseră în aceste împrejurări fericite.
-Scuzați-mi nepolitețea, doamnă, dar nu știu cu ce să încep…Mă aflu
sub emoțiile unui miracol…Vă rog să poftiți în cameră! Îi deschise ușa, îi
prinse mantoul și-l agăță în cuier.
Veronica Micle zâmbi de naivitatea și stângăcia lui, trecu pragul ușii
și-i cercetă cu atenție camera, apoi se îndreptă spre el și-i șopti:
-Așa mi te închipueam, un faun singuratic!
Voce de catifea, clopoțel de bronz, dulci cuvinte șoptite tremolat ca
niște sunete de cantinelă…
-…ți-am citit Venere și Madonă și-am rămas cu nostalgia după
absolut, Ieșul tot e înnebunit, Miron Pompiliu mi-a vorbit ore-n șir despre

35
tine, Jaques mi-a întregit portretul tău, de-ai ști că i-am furat fotografia ta
pe care i-o făcusei cadou și-acum o țin sub perină precum fetele mari
talismanul vieții lor…Și știi de ce? Pentru că-mi place poezia ta, domnule
Eminescu! Și-am vrut să te cunosc personal…
-Eu sunt, doamnă-n carne și oase! Dar nu merit atâtea
laude…Vorbiți-mi mai bine despre Ieșul nostru!
-Ieșul nostru, glumi tânăra femeie, de când s-au mutat boierii la
București e monoton și bolnav, după o lungă și grea iarnă, domnule
Eminescu. Doar seratele Junimii ne mai încălzesc inimile…La ultima
întâlnire s-a vorbit mult despre dumneata, ai talent, ești invidiat…
-Mulțumesc pentru compliment, dar numai talentul nu-i de ajuns! La
baza brumei de talent pe care mi-a dat-o Dumnezeu stă o muncă sisifică;
poezia e șlefuire până la lucirile celeste!
-Știu că ai dreptate…Mi-am încercat și eu condeiul în ale poeziei ,
dar…
Veronica nu mai continuă, își aduse aminte pentru ce venise și-i zise
stingheră:
-Ne-am luat cu vorba și nu ți-am spus scopul vizitei mele. De fapt
Miron mi-a dat sugestia. Am venit la Viena să consult niște doctori și Miron
mi-a zis: < Ia caută-l tu pe Eminescu, cu el n-ai să pierzi timpul de geaba!>
Vreau, domnule Eminescu, cât voi sta aici,să cunosc orașul, să vizitez
muzeele, să văd spectacole la teatru, concerte, să vizitez parcurile și tot ce
are Viena mai frumos…Și rogu-mă de tine să-mi fii călăuză…Poate îmi va
trece răul care mă paște, oftă tânăra femeie, învăluită toată în melancolie…
Propunerea căzuse direct, fără ocolișuri, și Mihai Eminescu nu ezită
să-i răspundă:
-Cum o să refuz eu o frumoasă moldoveancă ca dumneavoastră!
-Pardon, domnule, o ardeleancă…
Între timp Mihai deschise ușa, o strigă pe mam’zell Gretta, și o rugă
să facă două cafele, după care se întoarse și-i răspunse:
-Dacă-i așa, cum să las eu o ardeleancă singură în inima Imperiului
Cezaro-Crăiesc! Tare mi-e teamă că v-ar fura cineva…
-Pe mine n-are cine să mă mai fure!- mai avu ea timp să răspundă,
după care intră voluminoasa mam’zell cu o tavă mare pe care ținea un
samovar rusesc și câteva cești; se învolănase și se înzorzonase să pară și ea
o doamnă a Vienei și mai ales să nu-l facă de râs pe domnul student.
-Dar frumoasă mai e duduița, își legăna ea șoldurile doldora de
volane cu ochii pe Veronica, acum îmi dau eu seama de ce domnul student
ține așa de mult la basmele lui cele cu Ilene Cosânzene, căci, bată-l norocul,
mi-a împuiat capul cu ele…

36
-Hai, mam’zell Gretta, că nu-i chia așa; m-a rugat un prieten
ardelean de aici de la școala de cătane să-i cizelez un basm cu Zâna
Zorilor- se adresă el Veronicăi, și eu i-l mai citesc din când în când să văd
cum reacționează…
Se lăsă apoi tăcerea cafelei, grația gesturilor cu care Veronica își bău
cafeaua îi păru lui Eminescu ruptă dintr-un studin de balet. Cu mânuțele ei
fine sorbea din ceșca de cafea cu o eleganță rar întâlnită. El o privea și se
întreba: <De unde picase această femeie să-i tulbure lui existența de bârlog
tocmai acum în preajma examenelor?>
Veronica, bănuind că ceva nu-i în regulă, îi zise:
-N-aș vrea, domnule Eminescu, să-ți fiu o povară tocmai acum în
preajma examenelor!
-O dulce povară, da, doamnă!- glumi el, privindu-i ochii adânci ca
apele netulburate ale lacului Iozemitti, pe care-l cântase ea într-o
poezioară.
Privind prin cameră, femeia puse ochii pe un maldăr de cărți:
-Dumneata trăiești aici în lumea cărților, nu mai ai timp și de lumea
muritorilor de rând!- remarcă ea ironic, făcând aluzie la faptul că-i răpea
timpul de studiu.
-Timpul, când e vorba de dumneavoastră, nu mai contează, doamnă!
Dar aș vrea să știu dacă veniți pentru prima dată la Viena…
-E o poveste mai veche, domnule Eminescu, am fost și acum patru-
cinci ani cu soțul, dar am stat numai o săptămână… Eram prea mică atunci
ca să percep lumea și-ți poți închipui că eram legată de el…
-Stați mult?
-Atât cât să nu vă plictisesc!
-Mă refer dacă stați mult la Viena!
-Depinde de tratament, poate o lună, poate mai multe…
-Viena e mare, doamnă, într-o lună de-abia îi simțiți pulsul…Și câteva
luni sunt puține! Pentru a pătrunde tainele orașului, îți trebuie ani.
Veronica se ridică de plecare, stătuse prea mult și-o aștepta soțul la
Pensiunea Lowenbach.
-Aș vrea să plec, domnule Eminescu, mă așteaptă soțul, apropo, mi-a
spus doamna că ai stat și tu acolo, așa că nu-ți e străină, poți oricând să-mi
faci o vizită…
-Voi veni, doamnă, negreșit voi veni…
Și-i cuprinse mijlocul pentru a o conduce în hol să-și îmbrace
pelerina.
Ieșiră afară…

37
Peste Viena se lăsase perdeaua de peruzea a nopții, plutea parcă prin
aerul primăvăratic al serii valsul atât de drag tuturor, Dunărea albastră, al
lui Straus, adus de curenții marelui fluviu care-și spărgea valurile de malul
apropiat; luna cu nămeții ei de lumină aurie se juca straniu printre crengile
copacilor proaspăt înfrunziți, urcând pe scările de mătase ale cerului…
Câtva timp merseră alături în tăcere, fiecare cu gândurile lui…Și câte
gânduri nu le veniseră nechemate peste sufletele lor! Numai mâinile li se
întâlniseră discret, transmițând unul altuia acea căldură ce ți-o dă fiorii
primei mari dragoste.
La despărțire Eminescu îi strânse mâna, prinzându-i-o ca pe un
hulub, și i-o sărută. Atingerea mâinii ei îi arse buzele; când venise, mâinile
ei erau gheață, ce alchimie se petrecuse în corpul ei că la plecare ardeau.
Iar el la despărțire simți acel fior care-l ai după ce te vizitează ielele,
noaptea, prin poiene blestemate din pădure când le găsești dănțuind
despuiate și, căutând să faci dragoste cu ele, îți lasă sufletul nătâng și
corpul beteag.
-Noapte bună, doamnă Veronica Micle!
-Noapte bună, domnule Mihai Eminescu!
<Te sărut, pământ al primăverii, noapte a vieții mele care mi-ai adus
idolul mult visat…Plouă cu stele, plouă cu lună, plouă cu miros de liliac,
plouă cu îngeri…Se aude muzica astrelor în marile depărtări, cad și se
ridică luceferi, horesc ielele în poieni de pădure, greierii țârâiesc
încet…Fericirea în această noapte vine sub nume de floare și ea se numește
Veronica!>
-Și nu uita că te-aștept mâine seară!”
Întâlnirea cu acestă femeie îi va marca viața. Timpul cât a stat cu
ea la Viena a fost pentru Veronica un fel de lecție a vieții. Eminescu,
uitând de Universitate, o va plimba prin toate colțurile de vis ale Vienei,
o va duce la teatru, la operă și operetă, la muzee etc. Emiescu va fi
profesorul ei spiritual, vorbindu-i despre poezie, despre filozofie, despre
teatru, despre muzică, despre viață.
După plecarea ei acasă la Iași, Eminescu rămâne descumpănit și
fără chef de a mai urma cursurile Universității. Neprezentându-se la
examene, deși Titu Maiorescu îl sfătuise să și le dea, pentru a intra în
corpul profesorilor universitari, Eminescu ia trenul spre Iași, evitând
Ipoteștiul, probabil chemat de glasul iubirii pentru femeia care-l
părăsise decurând.
Trezindu-se cu Eminescu la Iași, Titu Maiorescu și junimiștii
rămân descumpăniți de atitudinea de frondă a poetului. Ca să scape de
gura lor le spunea : „ Pe la sfârșitul lui noiembrie mă-ntorc în

38
Germania pentru examene... Călătoria mea va avea ca scop înainte de
toate depunerea doctoratului”.
5. EMINESCU STUDENT LA BERLIN
Pe 6 octombrie 1874 Xenopol scria în cronica Junimii „Se citesc
poeziile lui Eminescu publicate până acum.” Înseamnă că Eminescu nu
mai era în țară. Abia pe 18 decembrie apare înscris la Facultatea de
Filozofie a Universității berlineze, probabil din lipsa banilor, care i-a
primit cu întârziere. S-a înscris la cursurile lui Duhring cu un certificat
de gimnaziu, ca act de studii, luat de la Botoșani. În matricolele
Universității figurează între 18 decembrie 1872 -26 iulie 1873 și între 6
decembrie 1873- 22 ianuarie 1875. În afară de Duhring îl mai auduază
pe Zeller și pe Lepssius, lociund pe Albrechtstasse nr.6 într-un cămin
pensiune, unde locuise și fratele său, Șerban.
La Berlin nu mai era efervescența de la Viena, numărul
studenților români era mic. De aici a apărut o idilă de dragoste cu
frumoasa Milly, imortalizată într-o poezie. Ca și la Viena citește mult, se
pune la punct cu filozofia timpului, trăind „într-o penibilă nesiguranță”.
În iunie comunică lui frăține-său că dorește să-și termine examenele și
„m-oi întoarce în țară”. Cu toate insistențele lui Maiorescu și ale lui
taică-său de a-și lua doctoratul, Eminescu se întoarce în țară fără niciun
rezultat. „Am decis să mă întorc în țară peste câtăva vreme- îi scrie el
lui Miron Pompiliu- și să m-arunc în valurile vieții practic... Am deci o
rugă către tine. .. Caută-mi o ocupație în Iași- ea poate fi foarte modestă
și neînsemnată, căci nu sunt pretențios și știu a trăi cu puțin.”
Să-l fi chemat glasul iubirii pentru femeia pe care o divinizase și
cu care trăise clipele de fericire de la Viena ?
6. A AVUT EMINESCU COPII?
Despre poetul național Eminescu orice notă biografică trebuie
luată în seamă. O întrebare care a stârnit interesul biografilor lui a fost
și aceasta: a avut Eminescu copii?
Știm din însemnările contemporanilor și din poezia lui că
Eminescu a fost un copil precoce și presupunem că și-a început viața
sexuală de timpuriu. Ne aducem aminte de idilele lui din sat cu iubita
din poezia „Seara pe deal”. Poezia aparține perioadei de tinerețe (1871).
Și este o amintire proaspătă a trăirii din sat. Cadrul rustic al
începutului înserării, răsunetul clopotului, toaca, oamenii care se întorc

39
acasă de la muncă, pregătesc starea emoțională tulburătoare a poetului:
„ Ah! în curând satul în vale-amuțește,
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește;
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagi,
Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă!
Te-i rezema, dulce copil, de-al meu umăr-
Și fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr,
Ap-am să beau din a ta gură frumusețe,
Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândețe.
Îmbrățișați noi vom ședea la tulpină,
Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,
Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodii-
Stelele-n cer mișcă-auritele zodii.
Ne-om rezima capetele-unul de altul
Li surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm,- astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viața toată?”.
Fiorul întâlnirii cu ființa iubită cuprinde nu numai sufletul poetului, ci
și natura care-l ocrotește. De altfel dragostea la Eminescu în toate
poeziile lui se desfășoară în „marea carte a naturii”, în codru mai ales.

40
Bunica lui Mihai spunea că băiatul „ sta pi la horă și să-ndemna la
gioacă”.
Se știu puține lucruri despre acestă fată. Să fie fata din „Mortua
est”? E greu de spus. Dar poetul, după moartea ei „Am sfărâmat arfa-și
a mea cântare/S-a înăsprit, s-a adâncit, s-a stins.” Iubita de la Ipotești
apare în diferite ipostaze în poezia lui și nu se stinge nici în ciclul
veronian.
Augustin Z.N. Pop, eminescologul care și-a închinat toată viața lui
Eminescu, făcând anchete pe teren cu privire la viața și opera lui, între
3 și 9 iulie 1955 s-a deplasat la Ipotești, obținând precizări utile despre
familia Eminovicilor și despre copilăria și adolescența lui Eminescu, din
amintirile sătenilor. (Vezi: „Noi contribuții documentare la biografia lui
Mihai Eminescu”)
Contemporanii poetului au știut că Eminescu a avut un fiu
natural pe nume Mihail Lăzăreanu, născut la 19 iunie 1877 a cărui
mamă, Ileana de 25 de ani, era căsătorită cu pădurarul Ioan de 32 de
ani. Peste ani, când Ilie Lăzăreanu, cum fusese declarat la naștere,
împlinea vârsta de 50 de ani, a cerut Tribunalului Botoșani să-i rectifice
identitatea, alăturându-i numele de Mihai, „fiul real al tatălui său”,
renunțănd la Ilie. Având martori legali, avocatul Dumitru
Mănăstireanu, cu discreție, prin depoziție orală și atestare scrisă, a
susținut autenticitatea celor revendicate. Copilul s-a născut la Ipotești și
a fost botezat de Henrieta. Mihai Eminescu s-a interesat de el când era
elev la Pomârla, vizitându-l. Iată câteva rânduri din depoziția
petentului: „ tatăl reclamantului stătea în căsuța boierească Ichim; iar
peste drum stătea boierul Eminovici. Bătrânul Lăzăreanu era paznicul
acestei păduri. Între noi se amesteca adesea și juca cu plăcere mingea-
țic Mihai Eminescu, sau cum îi ziceam noi copiii satului: Cuconașul
Mihai. Reclamantul era de 5-6 ani pe vremea aceea, pe la 1883 sau 1884,
și duduca Hanrieta, sora lui Eminescu venind să privească și ea
hârjoana noastră a tuturora, aducea de mânuță pe fiul paznicului,
reclamantul de azi, pe care îl dezmierda și îl numea într-una Mihai,
zicând că ea l-a botezat și ea i-a dat numele Mihai, ca și fratele ei.”
Mama reclamantului pe atunci era o frumoasă blondină, tânără,
care stătea mai mult singură, bărbatul fiind plecat mai mereu în
pădure. Mai mult, familia stătea poartă în poartă cu familia
Eminovocilor, făcându-și vizite reciproce. Dacă dăm nouă luni înapoi de
la nașterea lui Mihai Lăzăreanu, descoperim că Mihai Eminescu fusese
în octombrie 1886 pe la Ipotești, ceea ce ne întărește convingerea că
întradevăr, omul nu mințea, era chir copilul lui Mihai.

41
Mihai Lăzăreanu a devenit slujbaș fiscal la Botoșani, ducând o
existență retrasă, fiind un om ciudat. A fost necăsătorit toată viața, a
stat singur ca un pustnic și a murit în anul 1944.
Al doilea copil al poetului a fost pe punctul să-l aibă cu Veronica Micle
în vara anului 1880. Dragostea pentru Veronica Micle este cunoscută
cititorului și nu mai e cazul să reamintesc relațiile dintre ei. Cele mai
frumoase poezii din ciclul veronian, eminescu le-a închinat ei. Virginia
Micle-Gruber, fata Veronicăi, transmitea lui Victor Eminescu, fiul
căpitanului Matei Eminescu, fratele poetului, care la rândul lui
transmitea în scris lui Corneliu Botez: „După cât se pare, Veronica ar fi
rămas însărcinată în iarna 1879-1880 de la Eminescu” De altfel și
Veronica recunoaște într-o scrisiare adresată poetului „ scumpului și
iubitului meu Eminescu” din 2 noiembrie 1879, după mai bine de o lună
de la revenirea ei de la București, unde locuise la Eminescu în str.
Buzești nr. 5, că rămăsese însărcinată: „ Eu am fost menită de soartă a
plăti totdeauna scump un cias de mulțemire, și fericirea mea nespusă
care am simțit-o lângă tine, nebuniile fericite, de sigur că nu puteam
decăt să le plătesc foarte scump, atât de scump încât mi groază a mă
opri lung timp asupra acestui preț.” De altfel sarcina s-a complicat și
Veronica a fost obligată să avorteze, deși ea ar fi vrut să aibă un copil de
la Eminescu.
Ce-ar fi fost ca Eminescu să fi avut un urmaș de la el și Veronica?
Poate ar fi fost o împlinire a marii dragoste care s-a consumat între ei.
7.BIBLIOTECAR LA IAȘI și REVIZOR ȘCOLAR
Sosit la Iași, Eminescu s-a îndreptat cu lădoaiele lui la început către
casa lui Pogor, locuind câtva timp într-o odaie a clădirii. Când a auzit
Titu Maiorescu a rămas surprins de sosirea inoportună a poetului,
îndulcindu-și speranțele cu promosiunea unui doctorat la Iena . Și
Eminescu se încadră cu insistențele lui Maiorescu ca bibliotecar al
Universității ieșene. Cu obsesia lui despre titlurile universitare,
Maiorescu, în decizia de numire, îl gratulizează ca „doctorand în
filozofie.” Decizia era semnată de rectorul Ștefn Micle și jurământul
fusese ținut în casa Veronicăi. În „Ghimpele” apărea pamfletul :
Și pe junel-Eminachi
Din Berlin abia sosit
În locul lui Botnărachi
Peste biblii l-a numit”.

42
Aici Eminescu petrece cele mai frumoase clipe din viața lui. Era
lângă cărți și lângă Veronic.
Funcționează ca bibliotecar până la data de 1 iulie 1875, când în
urma unor aranjamente de culise, liberarii îl scot de la bibliotecă și-l trec
ca revizor școlar pe județele Iași și Vaslui. Perioada revizoratului este de
scurtă durată din 1 iulie 1875 până pe 4 iunie 1876 și plină de succese
pentru învățământul românesc.
Acum e momentul împlinirii dragostei lui față de Veronica, dar și
dezamăgirea pentru toate greutățile prin care trecuse ca bibliotecar și
revizor. Tot acum Eminescu scrie cele mai frumoase poezii de dragoste pe
care unii critici literari le-au numit „epoca veronoană.”

43
7.. EMINESCU ȘI VERONICA MICLE
În scurta viață a poetului, Eminescu a fost înamorat de câteva femei .
Este întâi necunoscuta copilă din Ipotești, adolescenta care moare la 16
ani și îi inspiră, pe lângă meditațiile din „Elena” și din „Mortua est !”, evocări
proaspete în cheie idilic-elegiacă, precum „O, dulce înger blând...”

44
Este apoi Eufrosina Popescu, actrița deprinsă cu omagiile și succesul
sălilor de teatru, pe care poetul o va asemăna cu „ o rece marmoră” și mai este
micuța Milli, vesela nemțoaică de la Berlin, fericită să-l însoțească în
călătoriile sale cu trenul la clasa a III-a (”Din Berlin la Potsdam merge/ Drum
de fier, precum se știe”) și să-i bucure plictisul duminica. Am mai putea
adăuga o ultimă femeie cu o reputație îndoielnică, pe Cleopatra Leca-Poenaru,
fiica pictorului Leca pentru care poetul a avut „ o pasiune mortală” de scurtă
durată. Dar pasiunea lui cea mare a fost Veronica Micle.
S-a vorbit mult despre dragostea dintre Eminescu și Veronica
Micle, dragostea lor s-a întors pe toate fețele, rămânând însă și acum
plină de mister. De la Octav Minar până la ultimul critic literar de
astăzi,Veronica Micle, fie a fost ridicată în slăvi, fie coborâtă în infern. La
început Eminescu a văzut-o pe Veronica Micle, fără a-i atrage atenția, în
casa profesorului Micle. Aici el venea adesea cu prietenul său, Miron
Pompiliu, secretarul Universității. Micle îl chema adesea pe Miron
Pompiliu fie pentru programul săptămânal al cursurilor, fie pentru alte
treburi ale Universității.
A doua oară a văzut-o pe Veronica la serbarea de la Putna.
„Gândul îi fugi aiurea la Iași și la Putna; anul trecut fusese la Putna
la serbarea lui Ștefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui,
Miron Pompiliu, pe la Iași și plecaseră amândoi pe la rectorul Micle. Atunci
Miron îl recomandase rectorului: <Dumnealui e student la Viena, autorul
Venerei și Madonei, fostul elev al lui Pumnul!> Acolo văzuse el prima dată
acest chip de înger, cânta în hol la pian Bach…<Cine este duduia?>-îl
întrebase el curios pe Miron. <Soția rectorului!>- îi făcuse Miron cu ochiul
și tăcuseră. Cânta Patimile după Ioan atât de frumos și atât de trist încât îl
impresionase pe poet.
A doua oară o zărise la Putna cu ocazia serbării; de undeva din
bătrânii codri ai lui Dragoș răsunase un corn prelung ca o chemare din alt
timp, soarele scăpătase, se lăsase seara cu miresmele ei peste toată Valea
Putnei și jos, în fața mânăstirii se-ncinsese o horă mare în care se
prinseseră fete și flăcăi în frumoase costume naționale din toate ținuturile
locuite de români. Cântau vestiții lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de
la moșneag până la țâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată
încep să bată clopotele mânăstirii vestind venirea delegației Iașului,
sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu, primarul Cerchez, poetul
Alecsandri și alți mari oameni care salutau ceremonios adunarea. Din
ultimul rădvan coboară această ființă cu rectorul; acum o recunoscu, fusese
îmbrăcată cu aceeași manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucurași

45
care-o făceau să semene cu țărăncuțele din pânzele lui
Grigorescu.”(Martirii lui Eros-roman)
Inițial Veronica Micle a vrut să-l cunoască pe Eminescu, poetul
care o vrăjise cu versurile lui din „Convorbiri literare”. Venită la Viena
pentru a consulta niște doctori și pentru o cură, acum îl găsește
disponibil, poet ce-i face toate poftele mergând împreună cu ea la
teatru, la operă, vizitând muzeeie, opereta, parcurile și grădinile
imperiale. Acum se înfiripă între ei legenda dragostei care va dăinui cât
va fi iubire pe acest pământ.
Născuta in același an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsaud, de
religie greco-catolica, Veronica Micle rămâne orfană de tată in același
an. Cizmarul Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar și fusese rănit in 1848,
in Muntii Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. Prigoana se abătu și
asupra familiei, mama Veronicai, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de
politia habsburgica. Situația grea o face sa treaca munții in vara lui
1850, in Moldova. Banii obținuți din vânzarea modestei case din Nasaud
și imprumuturile îi ajung pentru a-si cumpăra o casa in Targu-Neamt.
Mânastirea Neamtului își vindea "odaitele humuite" de pe Ulița Mare,
pentru a termina spitalul și noul local al școlii. Peste ani, in 1886,
Veronica Micle va dărui această casă cu cerdac, acoperita cu dranita,
mânăstirii Văratec, pentru a servi drept locuința maicilor bolnave sau
celor aflate in târg cu treburi. Curând familia se mută la Iasi. Ana
Câmpeanu, femeie simpla, spală rufe cu ziua și se ocupa cu moșitul. In
iunie 1863, Veronica Micle absolvă Scoala Centrala cu diploma de
eminență. Din comisia examinatoare fac parte, intre altii, Ștefan Micle,
viitorul rector al Universitatii din Iasi. Născut la Feleac, langa Cluj,
școlit la Blaj, voluntar in 1848, după o licenta in drept la Sibiu, apoi
absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumusețea și
inteligența fetei, Ștefan Micle o cere in căsătorie pe Veronica in anul
urmator. Căsătoria se incheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei
mame excedate de grijile cotidiene.

46
Din adolescență, Veronica Micle pășeste intr-o casnicie in care
admirația și respectul elevului răman precumpănitoare. Diferenta de 30
de ani e, la urma urmei, cât o viață de om. Cu finețe paternă, Ștefan
Micle se ocupă de educația atât de tinerei sale soții. Doamna Micle ia
lecții de franceză, de canto și pian, de literatură universală. Talentul ii e
ocrotit și incurajat de sotul blând, "un cuget bun, onest si organizat".
"Bălăuca" (porecla Veronicai Micle, folosita mai tarziu cu răutate)
incepe să aibă orgoliul, motivat, al prestanței sale. Cultura, limbile
străine exersate (franceza, in care iși redactează o parte a
corespondenței, si germana), universul intelectual depășesc cu mult
nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naște primul copil,
Valeria, care ii mosteneste talentul literar și vocea. In anii de scoala,
Veronica Micle cântase aria Violetei din "Traviata", in fata directorului
unei trupe italiene. Printr-o farsa pusa la cale de profesorul de muzica,
tânăra imbrăcată in rochie alba fusese prezentata drept cea mai vestita
cântăreață română. Respectivul director ii propusese pe loc un
angajament, aflând doar in ultima clipa adevarul...
Veronica îl cunoscuse pe Mihai Eminescu la Viena, in 1872, unde
plecase pentru a-și trata o eczemă. Tânăra doamna blondă, cu parul
foarte lung, ușor ciufulit, ridicat intr-un coc parca ireal, din care scăpau
cu blândețe doua suvite transparente, atrăgea atentia imediat.
Naturalețea ei dovedea inteligență, știa să fie spirituală cu grație.
Fotografia din 1868 fixeaza privirea trista, de o melancolie adâncă, a
Veronicai Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri si muzee,
pe bulevarde, in imprejurimi. Poetul care o impresionase in paginile
"Convorbirilor literare" devenea acum, treptat, idolul de o viata. "M-
am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te știam numai din
nume, de nu te-aș mai fi știut!/ Și-am dorit să pot odata să te vad pe tine
eu,/ Să-ți inchin a mea viață, să te fac idolul meu." (M-am gandit...,
1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul
entuziast, de o frumusețe seducatoare, care trezea admiratia tuturor
celor ce-l cunosteau?
Înaripat de imaginația romantică a poetului, portretul Veronicăi
Micle domină lirica de dragoste eminesciana a anilor 1874-1877, numita
de unii istorici literari "perioada veroniana". Veronica e "floarea
albastra", "floarea alba de cires", "liana", "copilul cu par balai" etc.
Mitul "ingerului blond" se născuse.
La Iași, in perioada 1874-1877, Eminescu se afla constant in casa
familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se știe că femeile nu

47
erau acceptate la ședințele "Junimii", chiar dacă publicau in
"Convorbiri literare", unde Veronica Micle tipărește, relativ frecvent,
incepând cu numarul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate
materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei.
Casa in care se presupune ca a trait Veronica Micle
"Și ce-i aceasta melancolie dacă nu starea unei triste reverii?", se
intreabă Veronica Micle intr-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi
indragostiți in Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit și el
mitologie revarsă, in anii respectivi, o sumbră realitate. Colportările,
bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru
Eminescu și succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Daca e
să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicai,
casa Micle primește curent scrisori anonime cu insulte triviale.
"Spionajul" e curent in salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ștefan
Micle, in 1879, stinge pentru o clipa bârfele și acuzatiile. "O milă
disprețuitoare incepuse să planeze in jurul acestei femei" (Octav Minar).
Urmează zece ani grei, deprimanți. Situatia materiala se inrăutățeste
vizibil, pensia de urmaș nu e aprobată decât târziu, dupa multi ani.
Veneratul profesor, cel care inființase catedrele de fizică si chimie ale
Universitații iesene, le dotase cu aparatură și colecții știintifice,
intemeiase Observatorul meteorologic din Iasi, nu intrunea conditiile
administrative pentru acordarea pensiei de urmas. Ii lipsea un an
vechime. Pentru a-și căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreste la
Bucuresti, la inceputul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu,
o luna si jumatate. Se infăptuia un vis. Corespondența din aceasta
perioada stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi.
"Superstițioasă și fatalistă după cum mă știi", scrie Veronica Micle,
"scrisorile tale sunt singurele, când tu nu ești de față, care mă mai
asigură și mă mai liniștesc." "Eminescu al meu, singurul obiect al
dragostei mele, singurul si unicul motiv al durerii si fericirii mele",
incepe o epistola din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandrețe,
aceste scrisori acoperă cu straluciri fugare o viata amara.

48
Cine era Ștefan Micle ?
Ștefan Micle s-a născut în comuna Feleac, lângă Cluj, pe 25
septembrie 1820, din părinți săraci. A urmat școala primară la Cluj, iar
studiile liceale le-a făcut la Cluj, Blaj și Bistrița. Pentru a putea să se
intreţină, încă din timpul şcolii a fost nevoit să lucreze, desfăşurând
diverse activităţi ca ucenic. A frecventat Facultatea de Drept din Cluj,
pe care o termină cu nota eminente, în 1843. A avut un rol activ în
Revoluţia de la 1848 din Transilvania .
În 1850 obține o bursă și studiază la Viena, la Școala Politehnică.
Aici, mulțumită indemânarii sale experimentale, ajunge să atragă
asupra sa atenția profesorului de fizica, care il adăpostește chiar in
localul Institutului de fizică. În anul 1856 vine la Iași la invitaţia lui A.T.
Laurian și este numit profesor de fizică și chimie la nou înfiinţata
instituţie de învăţământ superior, care continua tradiţia Academiei
Mihăilene. Chemarea lui Micle la Iasi a făcut parte din planul de
reorganizare a școlilor naționale din Moldova adoptat sub domnitorul
Grigore Ghica, începând cu anul 1849.
Odată cu înființarea Universității din Iași, la 26 octombrie 1860,
Ștefan Micle este numit profesor universitar la catedra de fizică și
chimie. Între 1867-1875 a fost rector al Universității din Iași.
Pe 7 august 1864 s-a căsătorit la Cluj cu tânăra năsăudeancă Veronica
Micle (născută Câmpeanu)
Micle ştia să-şi puna știinţa la dispozitia unui public mai larg. El a
deschis un curs liber de fizică, despre care V.A. Urechia in cunoscuta sa
carte „Istoria şcoalelor” scrie: „In anii 1858-1859 se ţin la Iaşi primele
cursuri libere gratuite. Cel dintâi curs liber a fost inaugurat în ziua de
duminica Tomii 1858 de catre profesorul Ştefan Micle. Consiliul
profesoral.... la 17 martie 1858 a aprobat facerea acestui curs liber de
fizică populară în sala cea mare a Academiei de la 12 până la 1 p.m.
Experimentele făcute de profesorul Micle atrăgea un numeros auditoriu
la aceste cursuri”.
Micle a fost un profesor model. Asupra calitatilor sale didactice, P.
Suciu are urmatoarele aprecieri: „Ca profesor, atât de liceu cât şi la
Universitate a ştiut el să urmeze în propunerile sale regulele pedagogice
cu cea mai mare exactitate. El, adică, se cobora la nivelul ascultătorilor
săi, aşa încât toţi intelegeau ce propunea el. În scurt propunerile sale
erau clare, inteligibile pentru oricare şcolar sau student. El atât in
privinta propunerii cât și fregventării la clase poate fi numit modelul
profesorilor care vor să-și implinească cu sfințenie datoria lor. El, nu
numai in școală, ci și in societate, oriunde se afla, răspândea lumina

49
cunoștintelor sale. El voia să faca lumea toata, cu care venea in contact,
ca să știe ceea ce știa el”.
Este regretabil că nici lecţiile ținute la Academia Mihăileană, nici
cursurile de la Facultatea de Ştiințe și nici conferinţele publice nu s-au
publicat. Rămase in manuscris, cu timpul s-au pierdut. Istrati spune ca
a văzut urmatoarele manuscrise ale lui Micle: Mineralogia, Mecanica
agricola, Astronomia, Botanica, Zoologia, Chimia analitica, Chimia
anorganica, Chimia organica si Chimia experimentala.
Cei care l-au cunoscut l-au admirat nu numai ca profesor ci si ca
om. P. Poni spune ca „Micle era bunătatea intrupata”, iar B. P. Hasdeu
scrie despre el că „era cel mai bun om, și incapabil de a face vreun rău”.
S-a stins din viaţă la 4 august 1879 la Iași.
Moartea lui Ștefan Micle, bucurie pentru mulți dușmani, nu
insemnase același lucru pentru Veronica Micle, adâncită in singurătate
și pesimism. Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este
zădărnicit de Maiorescu, in primăvara lui 1880. Explicația de ordin
material pe care i-o dă criticul poetului ascunde de fapt un resentiment
incă puternic. In 1864, Veronica Micle și mama ei apăruseră intr-un
proces răsunător intentat vanitosului critic. Președinte al Comitetului
de inspectiune școlară, Maiorescu era invinuit de "fapte scandaloase" in
care era implicată subdirectoarea Scolii Centrale de fete, domnisoara
Emilia Rckert. Făcând parte, prin soțul său, din cercul simpatizanților
Școlii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle
susține cu inverșunare acuzația, poate reala.

50
Cercul junimist se
impotriveste căsătoriei,
invocand, intre altele, flacăra
poeziei ce trebuie ținută
trează prin suferință.
Conform mărturisirii
Virginiei Micle, in mai-iunie
1880, Veronica Micle are un
copil de la Eminescu, născut
mort. Din vara aceluiași an
până in decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce și mai multă
mâhnire in sufletul poetei. De la adresarea plina de gingasie, de la vocea
caldă care răzbate in aceste cuvinte, "Scumpul si iubitul meu Emin",
cele câteva scrisori din această perioada trec la severul "Domnul meu",
chiar dacă efuziunea discretă, filtrată de rațiune, nu lipseste:
"Eminescu meu, va veni un timp când vei simti toata amărăciunea mea,
de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădata, unor considerente
care nu-ți vor da nicicând nimic de ceea ce te lasa a intrevedea, și nimic
din cele pierdute". Deși in ultima lună a lui 1881 vine in Bucuresti, iși
ocolește, din ambiție, idolul de-o viață. Urmeaza regrete amarnice, iar
impăcarea dovedeste, in corespondență, o pasiune aproape morbidă:
"Te vei convinge că din mii de ființe, abia una poate iubi cum te iubesc
eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și in minutele agoniei".
Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprima frenezia dragostei și,
in plus, dorinta femeii de a se simti ocrotită: "Deprinsă de copilă, chiar,
a fi sub aripile cuiva, indata dupa moartea lui, tu ai venit, te-am văzut și
m-ai mângâiat" Dar gândul intors in urma nu aduce decât o imensa
durere. La sfârșitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine in
Bucuresti pentru cateva zile, vizitandu-l pe Eminescu in locuința din str.
Buzesti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu
numai datorita opozitiei, pentru a doua oara a lui Maiorescu, ci si a
sfâșietoarei deprimari eminesciene.

51
Veronica
Nici relația lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a
regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici
curtezanii insistenți, intre care poetul bucurestean Iuliu I. Rosca, cu
care poarta o elegantă corespondență, nu o putusera clinti. "Prefera să
fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinț", avea să spună mai
târziu fiica Veronicai, Virginia Micle. Fugara aventura a Veronicai
Micle cu Caragiale, purtarea indoielnică a acestuia sunt folosite cu
dibăcie de dușmanii celor doi mari indrăgostiți ai literaturii romane.
Iubirea uriasa dobândește chip tragic. Afirmația dintr-o scrisoare:
"Sunt lucruri in lume pe care ai dori să se intâmple (casatoria cu
Eminescu), dar și de care mulțumești cerului că nu-ți implineste dorința,
așa e cazul meu", e consecinta unui orgoliu rănit in perioada rupturii.
Odata cu declanșarea bolii lui Eminescu, in 1883, incepe un
veritabil calvar. Ponegritorii poetei nu incetează, ba chiar găsesc de
cuviință (ca Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizarii lui
Eminescu ar fi lasat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea in vizita
un ofiter). Iarna lui 1883-1884, cu relativa insănătoșire a lui Eminescu,
ii readuce in Copou, pe urmele de odinioara. In 1886, o găsim pe
Veronica in București, unde se mutase, obligată de studiile de
Conservator ale Valeriei. Locuiește pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe
str. Dreaptă, in sfârsit pe str. Soarelui (din 1888). Face demersuri
pentru a obține o bursă in străinătate pentru Valeria, care va studia la
Paris. In 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig.

52
Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicatia: "Scumpului meu
Mihai Eminescu, ca o marturisire de neștearsă dragoste, Bucuresti, 6
februarie 1887". "Și te iubesc ca si atunce/ Cu tot avântu-nchipurii/ Si
cu acea simtire dulce/ Ce-o dă trecutul amintirii." In aprilie 1888, se
duce de doua ori la Botosani, stăruind pe langă Eminescu s-o urmeze la
Bucuresti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o
detesta si o defăimeaza in fel si chip. Interventia precipitata a Balaucai e
considerata un blestem ("bălăuca", "berecheta", "indrăcita", "cu o
droaie de nespălați").
La sfârșitul anului, Veronica Micle e din nou la Botosani, lânga
poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, când evolutia bolii se dovedea
ireversibilă, Veronica Micle ii răspunde lui A.C. Cuza, care se interesa
de starea sănătății poetului: "Lumea m-a acuzat de lipsa de simțire și de
umanitate față de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva,
vă marturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am
cunoscut pe Eminescu in cea mai splendidă epocă a vieții sale
intelectuale. Șiș sunt fără nici o lege și fără nici un Dumnezeu, sa-mi
rămaie cel putin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost intrupat in
fiinta lui Eminescu". Moartea poetului, in dimineața de 16 iunie 1889, in
sanatoriul doctorului Șutu, o găsește pe Veronica in Bucuresti, scriind
chiar in acea zi, printr-o fatala coincidenta, poezia "Raze de luna", ce
apare in cotidianul "Romania" din 20 iunie, in incheierea reportajului
funeraliilor lui Eminescu. A scris-o infrigurata, in numai 20 de minute,
inainte de a fi aflat cumplita veste.
La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din
Moldova, citim intr-un ziar din Transilvania, așeza pe pieptul poetului o
cunună de "Nu-mă-uita". Doamna era, fără indoială, Veronica Micle.
8. PRIETENIA DINTRE M. EMINESCU ȘI ION CREANGĂ

53
Părerea unor istorici literari cum că Eminescu s-ar fi întânlit cu Ion
Creangă la „Bolta rece” a lui Kir Amiras este de domeniul fanteziei
( Octav Minar, printre care și George Călinescu).
„Bolta rece” era o cârciumă din Sărărie căutată pentru pitorescul
ei, amenajată în hrubele unei vechi case boierești. Grecul Amiras făcuse
din beciurile casei depozite de vinuri și un loc de euforie bahică care a
devenit faimos. Eminescu cu Creangă au venit aici după ce s-au cunoscut.
În acest timp Eminescu stătea mai mult plecat să inspecteze școlile, venea
acasă sâmbăta sau duminica și, obosit, citea sau mai scria câte un raport
către Minister .
Sigur este că cei doi s-au întânlit la conferințele învățătorești din
toamna anului 1875 la Iași. Eminescu, ca revizor școlar, raporta
ministrului la 10 august 1875 despre un oarecare Creangă Ion „institutor
la școala de băieți nr. 2 din Păcurari, asupra metodei pentru a preda
copiilor cetirea și scrierea.” La ședințele învățătorilor, prietenii
învățătorului l-au împins în față pe Creangă ca pe un fel de lider pentru a
fi cunoscut de Eminescu. Aici a ascultat Eminescu primele „drăcovenii”
sau „povestioare” din gura marelui povestitor. Acum a intuit el valoarea
literară a povestirilor lui Creangă. De acum înainte Eminescu nu mai
putea fi văzut fără Creangă și Creangă fără Eminescu.
„Bolta rece” i-a legat mai mult. „Elemente comune sufletești,
împinseră aici și pe Eminescu, și pe Creangă. Erau amândoi moldoveni
dintr-o țară cu podgorii, atrași careva să zică de izul masiv al vinurilor
curate din poloboace, vinuri pe care le beau mai bucuroși dintr-o ulcea de
pământ păstrătoare de aromă, în răcoarea spirtoasă a unei bolți, decât
din pahare boierești inodore ale localurilor de lux. La acest simț direct al
vinului se adaogă din partea amândorura o voluptate a priveliștilor și

Viața lui mihai eminescu între mistificare și adevăr

Viața lui mihai eminescu între mistificare și adevăr

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Viewers also liked

Viewers also liked (20)

Similar to Viața lui mihai eminescu între mistificare și adevăr

Similar to Viața lui mihai eminescu între mistificare și adevăr (20)

More from Ionescu Ion

More from Ionescu Ion (10)

Recently uploaded

Recently uploaded (8)

Viața lui mihai eminescu între mistificare și adevăr