1. “Eminescu și poeziile lui”
articol de Titu Maiorescu
Proiect realizat de Ghinea Bianca, Morărescu
Francesca, Popovici Codruț, Stoica Rafaela,
Șerban Elena și Tîrală Diana
2. Aşa cum arată şi titlul, studiul
cuprinde două părţi:prima parte se referă
la viaţa poetului, (vizează „omul”
Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o
analiză a operei acestuia („poeziile lui”).
În partea întâi, criticul fixează sumar
câteva date din biografia lui Eminescu,
arătând că acesta s-a născut la Botoşani, a
studiat la Cernăuţi, Viena şi Berlin, a fost
inspector şcolar, bibliotecar; a murit în
1889.
Eminescu și poeziile lui este un
studiu de Titu Maiorescu. A fost
publicat în anul 1889, anul morții lui
Eminescu, si este prima lucrare de
exegeza a operei eminesciene.
Asadar, pe langa rolul său de pedagog
pentru Eminescu, Maiorescu devine
primul eminescolog.
3. Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea
potrivit căreia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanşată de sărăcie
şi arată că ea a fost moştenită ereditar (doi fraţi ai acestuia s-au sinucis după ce
înnebuniseră!). Consideră că viaţa sa plină de excese (abuz de tutun, cafea; lecturile
excesive) a fost o consecinţă a acestei boli şi nu factorul care a cauzat-o. Face un portret
spiritual al lui Eminescu, evidenţiindu-i ca trăsături definitorii inteligenţa, memoria
extraordinară (capacitatea de a reţine un volum imens de cunoştinţe), cultura
excepţională (cunoscător al filosofiei, al credinţelor religioase; pasionat de marile scrieri
ale lumii), setea de cunoaştere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile ştiinţifice,
economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor şi al gloriei; simplitatea pe care o
dovedeşte în discuţia cu regina României, Carmen Sylva). Afirmă că biografia lui
Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent,visator, însetat de
cunoaştere, dar nefericit în plan familial, neînţeles de societate.
4. Pune în discuţie pesimismul eminescian şi arată că acesta a fost unul nativ ( ţine deci de
structura interioară a poetului), nu unul dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a mizeriei şi a
lipsurilor cu care s-a confruntat. După ce exclude factorul material ca generator al pesimismului,
arătă că, oricând şi oriunde ar fi trăit Eminescu, din opera sa ar fi răzbit acelaşi pesimism, aceeaşi
dezamăgire. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist (în lirica sa, Eminescu nu-şi plânge
propriile neîmpliniri erotice!), ci unul metafizic, izvorât din conştientizarea nedreptăţilor sociale,
politice, dar mai ales din conştientizarea tragismului condiţiei umane. Contactul cu filosofia lui
Schopenhauer a alimentat însă acest pesimism nativ, corespunzând perfect structurii sufleteşti a
lui Eminescu.
"Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-
ar intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un
adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la
plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma
cea mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo unde din poezia lui
strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori avem a face cu un simtamant
estetic, iar nu cu o amaraciune personala."
5. Criticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun
în valoare genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului şi al conţinutului de idei,
socotit novator în literatura română a momentului. Maiorescu afirmă că ceea ce
individualizează opera lui Eminescu în raport cu opera scriitorilor dinaintea sa şi o face
inconfundabilă este bogăţia ideilor filosofice şi frumuseţea limbajului, „semnul celor aleşi”
(ţi-a ales întotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a exact ideile). Remarcă
multitudinea de idei filosofice, religioase, ştiinţifice, mitologice care se regăsesc la
Eminescu, şi le explică prin cultura excepţională a acestuia. Evidenţiază talentul
excepţional dovedit în mânuirea limbii, concretizat în alegerea cuvintelor celor mai
potrivite pentru exprimarea ideilor
Analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că poetul a văzut în femeie
doar copia imperfectă a unui prototip irealizabil. În mod greşit, arată că erotica
eminesciană are o dimensiune pur instinctuală, refuzându-i deci platonismul.
6. Criticul îl înfățișează pe poet drept un
om extraordinar de inteligent, pesimist,
modest, prea puțin interesat de aspectele
pur materiale ale existenței umane. Din
nefericire, geniul său neînțeles a fost însoțit
de eșecuri pe plan personal, cărțile pe care
le studia reprezentând singura sa oază
reală de liniște.
“Ce a fost și ce a devenit Eminescu
este rezultatul geniului său înnăscut, care
era prea puternic în a sa proprie ființă încât
să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la
drumul său firesc. Ar fi fost crescut
Eminescu în România sau în Franța, și nu în
Austria și în Germania; ar fi moștenit sau ar
fi agonisit el mai multă sau mai puțină
avere; ar fi fost așezat în ierarhia statului la
o poziție mai înaltă; ar fi întâlnit în viața lui
sentimentală orce alte figuri omenești –
Eminescu rămânea acelaș, soarta lui nu s-
ar fi schimbat.”
7. Concluzia criticului nu
poate fi decat una
singură, remarcabilă
prin adevărul ei de
necontestat, confirmat
peste timp:
"Acesta a fost Eminescu, aceasta este
opera lui. Pe cat se poate omenește
prevedea, literatura poetică română va
începe secolul al XX-lea sub auspiciile
geniului lui, si forma limbii nationale,
care și-a găsit în poetul Eminescu cea
mai frumoasă înfăptuire pana astazi,
va fi punctul de plecare pentru toată
dezvoltarea viitoare a vestmantului
cugetării românești."
