2. Jocul conştiinţei, şi lupta naturii cu sine însăşi.
Suflul ce pune în mişcare roţile dinţate ale realităţii.
Peste talazuri, se înalţă mereu alt talaz,
să se prăbuşească, apoi, ca şi cum n-a fost.
Lucrurile: atât de legate între ele -
za cu za, într-o perpetuă izbucnire de spaimă, durere şi tânguire;
lanţul vieţilor şi-al morţilor ocolind sardonic esenţa.
Şi..., undeva, pierdut în veşnica rătăcire, Omul.
Omul şi tăcerile sale.
Perdele ce se ridică, se lasă - o nouă tragedie a fost uitată deja.
Iarăşi, la fel de zădarnic, zvâcnetul şi beţia curajului de-a privi în prăpăstii.
Da! E oglinda, acolo!
Nu! Nu zbura, Omule, căci pământul se va mânia -
acolo-n adâncuri e izvorul durerii...
Mereu, mereu întrebări: unde eşti libertate?
În care lacrimă te-ascunzi? Din câtă ruină construise-va cerul acesta? -
oh, fluture, cum porţi pe àripile tale mângâierile toate!
G.D.Toma
Gheorghe Luchian
(D-l Ionescu Ion imploră cerul pentru nemurirea sa):
3. „ Stimat coleg, ai har. (Tot eu scriam)
Și te asigur, nu sunt vorbe goale
Prin darul tău, de care aminteam
Ai nemurirea scrierilor tale.”
gh. luchian d/aquila.
pe plajă
dormi pe plajă
cu nisipul în mâini,
imagineaza-ţi că e aur,
strânge-l între palme
ca pe sânii iubitei
apoi
4. priveşte marea armonioasă
şi albastrul cerului
şi gândeşte-te
că viaţa noastră
amestecă nisipul
cu cerul şi cu eternitatea:
nisipul vieţii fugar
care se strecoară printre degete
ca printr-o clepsidră lacomă
care devorează timpul
şi ne aruncă în infinit.
30 mai 2011
AZI NOAPTE
Azi noapte m-am trezit cu tine-n braţe,
navigasei printr-un ocean de iluzii
şi te aşezasei lângă mine
ca o pasăre de noapte
5. pe acoperişul unui crematoriu.
Eu visam că erai tu,
dar nu erai în realitate,
era spiritul tău,
căruia încercam să-i dau o formă,
pentru a-l îmbrăţişa.
Doar ochii cu luminile lor astrale
mă pândeau ca doi tâlhari
care voiau să-mi fure sufletul…
Şi eu, dormind, îţi mângâiam sânii
şi-ţi povesteam despre chinurile lui Ulise
care înfruntase mările şi depărtările…
Simţeam căldura buzelor tale
care-mi şopteau să tac,
pentru a privi în constelaţia Lirei,
unde se proiectau chipurile noastre
în lumea de dincolo de noi…
Tu ziceai că eşti ea,
eu ziceam că sunt el,
adică Ulise cu Penelopa,
6. şi plini de ambiguităţi,
ne minţeam unul pe altul că ne iubim…
duminică, 24 mai 2009
Au înflorit salcâmii iar
au înflorit salcâmii iară cu albul pur şi verde crud
şi primăvara se răsfaţă dansând în vârful unui dud,
trosnesc şi mugurii-n grădină şi păsările ciripesc,
alaiul lor, alai de nuntă, e parcă un alai domnesc.
la vie-n razele de soare, cântă-n delir un cuc în coastă,
singurătatea lui de-o viaţă devine astăzi şi mai fastă.
7. el acolo îşi cheamă soaţa în orizontul dimineţii
când toate păsările zburdă de bucuria nouă-a vieţii.
fug rătăcind cărări de vis gâze şi fluturi şugubeţi
care s-au zăpăcit şi ei, umblând pe câmp aproape beţi,
albinele culeg nectarul dulceţii florilor de mai
şi toată liota de gâze pornit-a nunta în alai.
privighetoarea e soprana pierdută în albastrul pur,
cântând în razele de soare de dimineaţă la azur.
un pitpalac nebun şi singur se vaietă pe un tăpşan
că a îmbătrânit, săracul, şi n-a ieşit de-acum un an.
această dulce primavară i-a prins pe toţi nepregătiţi
şi, bucuroşi de vreme bună, i-a zăpăcit, i-a scos din minti.
când îşi vor reveni în fire cu toţi se vor simţi trădaţi
de-această doamnă- amăgitoare cu sânii ei prea decoltaţi.
Umbra timpului
Cade umbra timpului în van,
Cum se duce timpul an de an.
Braţul lui de vânt ori mâna ta,
Semn de-adio tragic îmi făcea.
8. Cat de zor în noapte iar şi iar,
Pasărea spin căzută în zadar
O caut pe- albastrul de sticlă ceresc
Degeaba însă că n-o mai găsesc.
Şi trandafiu-n glastr-a veştejit,
Ce-aş da ca să-l mai văd iar înflorit.
Din apa vremii să m-adăp un stop,
Să-mi vină tinereţea la galop.
Brumată inima de atâta timp,
Degeaba –ncerc că nu mai pot s-o schimb.
21 mai 2011
o, dulce cântec…
o, dulce cântec, mă cheamă marea
și depărtarea,
valuri de înalte, spumoase, verzi,
din ochi le pierzi,
în larg corăbii alunecă pe-albastrele unde
în zbor pescăruşi le răspunde,
cântecul lor, ţipăt de noapte,
în neagra singuratate.
9. aş vrea să iau în braţe nisipul, malul
și dulcele valul,
din spuma lui mi se năzare
crăiasa-n zare,
se-ntruchipează ca în vitralii
șterse madone, palide, stranii.
vin dulci de undeva basme arabe
gătite-n salbe,
văzduhuri de ape adumbrite-n amurg
ce veșnic curg,
ducând cu ele doruri târzii şi vise
spre ţărmuri deschise.
20 mai 2011
De voi muri
De voi muri, nu-mi ridicaţi morminte,
Duceţi-mă în cimitir la noi,
Voi sta culcat pe spate şi cuminte,
Printre zăpezi şi viscole si ploi.
Că chipul meu de lut, acum cenuşă,
Se va topi în iarbă şi-n pământ
10. Iar sufletul zbura-va către cer.
Să-mi aruncaţi poemele în vânt…
Că toate-au fost iubire şi durere,
Cuprinse într-o viaţă trecătoare,
De cineva e dornic a le cere,
Să nu le daţi, cititul lor mă doare.
Ce nu am spus în versuri acum iată
O spun doar două flori peste mormânt,
Căci unde-i omul care-am fost odată?
Şi vers şi suflet s-au topit în vânt.
Rămân eterne frunzele si norii,
Cerul albastru, soarele şi râul,
Teiul ce-şi varsă floarea peste mine
Ogorul gliei, pâinea noastră, grâul…
19 mai 2011
chipul tău de floare rară
chipul tău de floare rară
se dizolvă-n mine-ncet,
cănd te văd printre nucet,
seara-n aerul de-afară.
s-au împrimăvărat teii
11. şi miroase-a corpul tău,
te vor admira şi zeii,
sete mi-e de tine rău…
cu lacrima sângerândă,
sunt şi cântec , sunt şi gând,
cu figura ta cea blândă,
tu eşti floarea pe pământ.
ochiul meu albastru, verde,
ţi-a căzut pe sufleţel,
te-ar mai admira niţel,
frică mi-e a nu te pierde…
28 aprilie 2011
te-am visat…
te-am visat, mândro, visat
că eram la noi în sat
te culcam pe mâna stângă
că dreapta mi-era nătângă.
te culcam pe iarba verde,
unde dorul ni se pierde,
12. ce iubire, ce plăcere
ce dulceaţă de muiere…
eu puţin aerian,
nu te văzusem de-un an,
pe fundal de cer albastru,
mi-ai căzut precum un astru.
ce incest, frumos, prea cast,
în acel albastru vast,
tu din ochi mă sorbi, mă sorbi,
iară noi eram doi orbi.
cănd o fi să fii fiind,
să mă-nveti cum sânt murind
în acest strigăt de iubire
să nu mă scoţi şi tu din fire.
să nu mă dai pe uşă-afară
că te-am iubit şi eu o vară
şi când o fi să-mi fie rău,
să mă agăţi de şoldul tău.
cu trupul meu uracat pe cruce,
să fiu acela care-ţi duce
păcatele la cerul sur
că n-ai avut niciun cusur.
cu ochii tăi închişi, enormi,
privesc la tine cum mai dormi,
iar eu din cer îţi dau semnale
privind la corpul dumitale.
26 aprilie 2011
13. MINTE-MĂ!
minte-mă,
dar minte-mă frumos,
spune-mi că din piatra secundei
ai făcut fluier de os
şi mai spune-mi
că pentru tine am murit
şi trupul meu
trece neliniştit prin gândul tău,
sau vine spre tine ca o fantomă,
ca o Cartagină-n flăcări sau ca o învinsă Romă.
când plopii-şi zdrenţuiau frunzele,
foşnetul, durerea,
tu îţi pierdusei printr iluzii
sufletul şi toată averea
şi-ai rătăcit
prin trecutul meu
ca o felină prin junglă,
nu ştiai că dorul de mine
o să te-ajungă.
cu mult mai tristă ca înainte
îţi rumegai gândurile printre cuvinte
şi treceai vindecând uscăciuni,
răscolind amintirile
printre cenuşă, printre tăciuni.
te jucai cu ficţiunile,
surâdeai pentru doi, pentru trei
şi surâs pentru mine n-aveai.
14. minte-mă azi peste timp,
spune-mi că-n tine doarme
un trup străin
şi c-ai vrea să se spargă
cum în apă se rupe o algă.
demult nu mai suntem noi înşine,
spaţiul dintre noi
s-a dilatat,
s-a făcut ţăndări…
pe coloana timpului rezemaţi,
doi străini, doi amanţi,
tigri zvelţi, ne-adulmecăm mereu,
printre culorile de după ploaie de curcubeu.
umblăm prin sahare uitate de vreme
pierduţi în iluzii, scăldaţi în dileme…
joi, 21 aprilie 2011
POEM DE DOR
tu eşti visul meu de noapte
ce-mi populezi secundele nedormite,
tâmpla sprijinită pe inima ta
s-a albit de timp, iubite.
gura mea, alături de gura ta tace,
cutremurul din tine nu-mi dă pace,
ştiu tot ce nu ştii despre mine,
stau în genunchi ca-ntr-un templu pe pietre de iad
15. şi-mi caut în viaţă un vad,
adorm sub cerul cald al trupului tău,
mă mişc între hotare de vis ca-ntr-un hău,
te-am rupt din aer ca pe-o cicoare
şi mi-am trecut inelul prin tine,
am simtit corpul tău cum dogoare
şi mă-mpresoară ca nişte alge marine.
apoi am adormit cu tine în gând,
eram printre plopii arămiţi de toamnă,
eu m-am trezit în noapte plângând
şi tu ma strigai: să nu mai plângi, doamnă!
cu ochii orbi şi albaştri te caut prin lume,
dureroasă căutare târzie, anume,
îţi mângâi vertebrele şi ţi le număr
şi stau rezemată de propriu-ţi umăr,
te strig disperată prin codri şi vreme
şi nu-mi răspunde nimeni
şi nimeni nu vrea să mă cheme,
glasul mi se rupe sub sărutul tău de-nceput,
când luna, romantic, striga că m-ai vrut,
parcă văd torţele luminilor când se-aprindeau
în ochii tăi luciferici şi cum mai ardeau
şi eu le stingeam cu lacrime ninse
şi tu le sorbeai, cerându-se stinse.
mi-ar fi plăcut să fii o liană înflorită şi verde
să mă-mpresori, iubite, pentru a nu mă mai pierde,
să-ţi simt pe vecie lângă obrazul meu răsuflarea,
poate nu ne venea aşa de repede, tristă, uitarea.
a venit vremea când plouă afară
mi-e toamna în suflet şi-n suflet mi-e seară,
pasărea verde pe cer fără lună,
ne-aduce în suflet tristeţe, furtună.
16. fug prin vreme de timpul târziu
şi-aş vrea ca odată să te nasc încă viu
şi să-ţi simt răsuflarea lângă nările mele,
punându-mi în deget vreo şapte inele,
să-ţi aud glasul atârnat de stelele nopţii
cum mă strigă duios printre zăbrelele porţii…
când stau singură la margine de timp
şi cânt ca orfeu în pustiu,
tâmpla mea albă, aproape de stele,
se spală cu roua de cer azuriu…
e târziu, e târziu…
20 aprilie 2011
iau crucea cu tine, Isuse
Iau crucea cu tine, Isuse,
Ca s-o urcăm în nemurire,
Să spălăm păcatele lumii,
Să fim doar bunătate şi iubire.
Iau crucea cu tine, Isuse,
17. Pe Golgota cea mare din noi,
Să spălăm păcatele lumii
Şi lumea s-o mântuim de nevoi.
Iau crucea cu tine, Isuse,
Căci soarta ne este amară,
Să intri singur în nemurire
Cu această dulce povară.
Iau crucea cu tine, Isuse,
Mai rabdă o oră de chin,
Că Domnul din ceruri te vede
Şi-ţi pregăteşte un alt destin.
Iau crucea cu tine, Isuse,
Pentru a lumii mare durere,
Suferinţa ta este-a noastră
Şi fără tine nu piere.
Urcăm Golgota împreună
În sudalme şi chinuri,
Suie la ceruri mai repede
Că lumea te cântă în imnuri.
20 aprilie 2011
cuvintele de apoi
cuvintele vorbesc o altă limbă
au toate o ambiguitate
din care nu mai înţelegem nimic,
câteodată suntem jigniţi
şi devenim taciturni
ne împotmolim
în sufletele altora
scormonim degeaba
prin trecut în munţii de amintiri
18. aruncate la coşul de gunoi.
tăcerea ne astupă spasmodic
ambele urechi
văzând cum trosnesc lacrimile
pe faţa unei fecioare.
vremea priveşte mişcată
la acest turn babel
în care cuvintele
se rătăcesc.
o altă limbă ar trebui inventată
în care cuvintele să fie mute
şi să aiba miros de floare.
30 martie 2011
Cum zboară viaţa-n asfinţit
Cum zboară viaţa-n asfinţit
Aşa încet pe-un ton şoptit
Precum se stinge-n van o floare
Şi-apoi de frig, uscată, moare.
Aud din depărtări cum cântă
Al vieţii imn cu taina-i sfântă
Şi cum răzbate peste vreme
Cu bucurie să ne cheme.
Cum anii-n urmă ni se lasă
Printre amurguri de mătasă
Şi viaţa asta ne tot poartă
Printre furtuni, bătuţi de soartă.
Cât vezi cu ochii numai cer
Şi vraja marelui mister
Cum prinde viaţă o fiinţă
În uimitoarea biruinţă…
19. Din truda vremii seculară
Seminţele ce germinară
Dădură roade pe câmpii
Şi ne-au născut pe noi, copii.
Cu trupul toţi dintro tulpină
Ne scoase Domnul la lumină
Prin timp cu aripi obosite
Cernuţi prin plasa unei site.
Nu vom învinge veşnicia
Căci ne-a fost dat vremelnicia
Şi ce se naşte tot dispare,
Aşa e viaţa, trecătoare…
29 martie 2011
tango
tot ce-a fost aseară
s-a dus, s-a dus în neant,
mirosul părului mătasos,
atât de apropiat de faţa mea
este acum străin;
azi nimeni nu mai dansează,
nimeni nu mai plânge,
nimeni nu mai şopteşte la ureche
cuvintele cu iz de portocală
care dorm pe perne de vis.
cineva râde, cineva a plecat,
cineva strigă disperat
după acel amurg de vis.
nu ştiu ce se întâmplă
că nimic nu mai rămâne aşa cum a fost,
20. seara aceea luminoasă
atât de scurtă
a trecut în analele dragostei neîmplinite
într-un respiro tragic
pe muzică lui Vivaldi.. .
şterge-n ochii tăi lumea
din ţinuturile himerice
că primăverile sunt aşa de rare
şi câteodată vin cu ploi,
cu tunete şi trăznete
de îngheaţă şi glsul privighetorii.
cum zbori zadarnic în visul himerii,
stăpân o clipă pe amăgitorul vis,
vei cădea robit ca sclavii lui Michelangelo
şi vei schimba visu-n amintire.
ce tango frumos, cu muzica lui languroasă,
miros de parfum,
din două firi vom face nefiinţa,
frânte fioruri de femeie
visate în seraiuri
când buza-i a atins obrazul lui narcis.
24 martie 2011
viaţa asta
Curg în noapte fără nume
Visele de dor postume,
Să re-nvie nu se poate,
21. Trec în amintire toate.
Căci în viaţă nu-i pe vrute
Clipa dulce zboară iute
Şi-n durerile ei sumbre
Ne loveşte-ncet cu umbre.
Nu se poate să mai vie
Clipele de dor să-nvie,
Doar în viaţă totul curge
Numai omul le deplânge.
Viaţa asta ca o hidră
Se scurge printr-o clepsidră
Şi-n a timpului durere
Totul trece, totul piere.
20 martie 2011
22. iubita trădată
Peste cetatea noastră amurgu-ncet se lasă
Şi noaptea cade tristă ca o imensă plasă.
Şi-apare luna dulce în pânza de argint
Prinzând îndrăgostiţii ce încă se mai mint.
Iubitul ca pescarul ar vrea să fie darnic
Dar plasa amintirii cade pe ei zadarnic.
Timpul hain la suflet de ei s-a depărtat
Şi în zadar iubita trădată i s-a dat.
18 martie 2011
iubire blondă
iubire blondă
te-am visat
cu lacrimile
drept fântâni
era târziu
23. la noi în sat
părea că suntem
doi străini.
şi am venit
la tine-n vis
să-ţi dau
o dulce sărutare,
iar visul nostru
s-a închis
şi am căzut
aşa-n uitare.
se lasă seara-ncet
pe pleoape
o zi din viaţă
s-a mai scurs
umbre se leagănă
pe ape
în buza
tristului apus.
am deschis ochii
către cer
priveam
la soare şi la lună
ca să te cer,
mândro, te cer,
să fim de-apururi
împreună.
tot aşteptând
să vii odată
ca să-mi răsai frumos
în prag
cu chipul tău gingaş
24. de fată
să-mi mângâi
sufletul pribeag.
n-a mai rămas
într-un potir
decât a visului ispită,
şi efemerul elixir
cu dulcea apă
otrăvită.
la timpurile
viitoare,
un curcubeu
cu-nalte punţi
spre –nlănţuirile
stelare
cu misticele noastre
nunţi.
15 martie 2011
amurg...
încet biruitor se lasă
amurgul singur ca o plasă,
și cade noaptea ca în vis
sub floarea dulce de cais.
25. în zări şi-a încetat cântarea
fantastică, privighetoarea
și glasul ei fermecător
s-a înecat într-un izvor.
picură din cer doar stele
peste gândurile mele,
călărind pe calul murg
umbrele peste amurg.
luna, trista domnişoară,
zâna nopţilor de vară,
a răsărit din mare iar
din apa rece de cleştar.
desfrunziţi teii de lună
pâlcuri-pâlcuri se adună
și dansează pe poiată,
ca nebunii noaptea toată.
eu ca vânător de vise
țin ferestrele deschise
și privesc la feerie
seara până la chindie.
5 mai 2011
între osie şi roată
26. nu mi-e foame, nici destin,
nu mi-e sete, nici pelin,
nu mi-e dor, nici amăgire,
nu mi-e grijă, nici iubire.
nu mi-e frică, nici cucută,
o fac să fie făcută.
călător pe bordul nopţii
caut nume la toţi morţii
să le scriu în colilii
între dulci melancolii.
de va fi, va fi odată
între osie si roată,
timpul să mă depene,
între dor şi ţepene
fără pic de lăcrimioare,
de la cap pân’la picioare,
îngropat în flori de câmp
să rămân bolâng şi tâmp.
blestemat de cinci neveste
că le-am rupt sânii prin veste
să m-arunce in dorul lor
ca pe orice muritor.
nu mi-e dragoste, nici gând,
sau amintire plângând,
nu mi-e câmp şi nici durere
care piere si nu piere,
nu mi-e timp şi nu mi-e piatră,
fără tindă, fără vatră,
nu mi-e mamă, rădăcini,
doar cărările cu spini,
amintirea mai încape
într-un tremur pal de ape,
…se duce ca o nălucă
unde-o vrea vântul s-o ducă…
27. 28 februarie 2011
acoarelă de seară
roşul se topeşte peste deal,
pânza serii pare marea-ntinsă
parcă-i labirintul lui dedal
încrustat pe o câmpie ninsă.
pensula creaţiei divine
a suit pe cer tabloul pur
soarele se-neacă-n crinoline
parc-ar fi o noapte din jaipur.
pe un fond albastru-arămiu
îngerii coboară pe pământ
şi în dunga timpului pustiu
se înalţă glasul unui sfânt.
cade peste suflet grav cezarul
peste răni şi plânsete caduce,
noaptea vine ca să-şi ieie darul
răstignind tristeţile pe cruce.
oo, natură, prinsă-n şevalet,
stă-n culori măreaţa ta făptură,
vreau să-ţi fiu slugarnicul valet
să rămâi la mine-n bătătură.
vreu să-nfig în lună un cuţit
şi tot cerul să-l mânjesc cu sânge
să ţâşnească totu-aşa subit
peste bolta-ntreagă care plânge.
28. eu să fug încotro nu ştiu unde
criminalul dorului de spaţii,
să dispar în câteva secunde,
înghiţit de marile nesaţii.
23 februarie 2011
mira-m-aş
mira-m-aş că viaţa mea
a trecut ca o părere,
doar un vânt, o adiere…
mă-nvolbură doruri adânci
am trecut peste piscuri de-azur,
peste munti, peste stânci,
am învins de toate,
cărări
de spini, de foc, de cuie,
în această viaţă haihuie
şi-acum mă întreb năuc:
spre ce abis, Doamne, mă duc?
19 februarie 2011
poetul
s-a înecat corabia de cuvinte,
29. pe marea şuie umbrele dansează,
poetul doarme sprijinit de arcă
şi-n focul somnului duios visează.
la-ncrucişarea vieţii în răspântii,
acolo unde zeii ies din ape
poetul trage brazdă prin cuvinte
şi din cuvinte vrea să se adape.
se-aprinde luna, stelele făclii
îi lumineaza calea către faruri,
imperii de cenuşă răscoleşte,
cuvintele îi cad din cer ca daruri.
le leagă şi le face scut de luptă,
cuvintele dansează-aşa haihui
la curtea dorului vrea să le ducă
şi să se facă flori în faţa lui.
stă atârnat de lună ca un laş
şi cere dezlegare de la viaţă,
aşteaptă singur şi sinucigaş
ca arlechinul pendulând pe-o aţă.
n-a atins cerul niciodată,
doar goluri de-ntuneric se năzare,
privirea din închipuirea lui
se pierde ca un albatros în zare.
22 februarie 2011
mă caut
30. eu mă caut peste tot
prin oraşe pustii, prin târguri de provincie,
pe câmp, prin pustiuri, prin cetăţi părăsite,
câteodată şi prin trenurile de noapte,
mi se pare că mă duc spre polul nord,
,,nu te mai căuta, străine!”- îmi spune o voce
prin peretele casei,
,,tu levitezi spre amurguri însângerate”.
totuşi am să mă caut până mă regăsesc,
aşa rătăcit,
vreau să văd de ce m –am anesteziat
şi mă întreb şi eu ce-i cu eul din mine,
de ce fuge el mereu după himere.
mă caut mereu printre forme macabre,
printre cuvinte care vor să mă domine
şi chiar dacă mai cad câteodată
în acest delir somnambulesc,
mă trezesc si mă înalţ
spre piscuri de cremene,
urc precum sisif câte un bulgăre pe vârfuri
care-mi scapă în abis
şi iar şi iar cu el în spinare
îmi petrec timpul, suindu-l.
ce cruce blestemată o fi şi asta
tot urcând golgota
cu cei 1000 de ochi ai lui argos dupa mine.
,, tu levitezi spre amurguri însângerate”-
îmi spune străinul,
,,acolo la orizont e un taur injunghiat
care a umplut cerul de sânge”
în prag de senectute încerc înfiorări demult apuse,
acolo unde se îneacă soarele
a fost odată o mare sărbătoare a astrelor
31. la care am luat parte si eu cu iubita.
ea era mireasă, plutea pe cer,
într-o rochie albă, setta pura, nuova pura,
ochii mei căutau buzele ei cărnoase,
pielea sidefie roză
şi alunecau, oprindu-se în punctul acela fix
de unde explodează lumile
şi se nasc prunci,
acolo coarda curcubeului a apărut
pe bolta cerească în culori pastelate,
dând universului acea aură de vis.
de atunci mă caut peste tot,
ca musulmanul la mecca, aş pleca undeva
să dezleg legi care n-au fost dezlegate niciodată,
neînţelegându-mă pe mine,
nu vă voi înţelege nici pe voi
care ziceţi că fericirea e o cârpă
pe care o speli şi o lustruieşti, agăţând-o
fudulă la gât ca pe un briliant de zero carate.
trece timpul şi odată cu el si inima tremură
învălurită în nimbul vieţii,
lumini şi umbre urcate şi coborâte,
dealuri şi văi,
căutări şi regăsiri,
mirosul reavăn al unui mormânt,
toate, toate
cuibărite
într-o noapte
pe care dorm, albite de lună,
gândurile mele.
21 februarie 2011
32. bacoviană
Cad peste mine gândurile grele,
Tărzii serenade cu viersul bizar,
Mi-e inima prinsă-n zăbrele,
Şi viaţa jucată de soartă la zar.
Număr anii, lunile, zilele, orele,
Când singur cu mine la masă stau
Aştept mereu cu drag primăverile
Şî-l citesc adesea pe Lenau.
Ciripesc amurguri pe buza de deal
Şi nu ştiu ce mai aştept,
Visele mele-s pierdute în ideal
Oare încotro mă îndrept?
Îmi pun dorul în în poezie,
Şi las la o parte orice suspin,
Adesa îmi pare că totu-i magie
Când mă înec în paharul cu vin.
În starea aceea de dulce durere,
Mi-apare prin fum trecutul boem,
Că viaţa-i ca vântul, o trecere
Cântată adesea într-un poem.
15 februarie 2011
33. lasă-mi mâinile si ochii
Doamne,
lasă-mi mâinile şi ochii
şi nu mă orbi de tot
ca să dăltuiesc cu ele
cât mai trăiesc şi cât pot
chipul drag al mândrei mele.
cu marmora odată-mi strâng
cuvintele supte din mine
le ţin la sân şi mi le plâng
sub un buchet de crinoline.
şi-i mângâi pântecul discret
ca fidias să-i fac portretul,
s-o nemuresc prin infinit,
s-o pună-n versuri şi profetul…
să-i fac un bust ca de regină
cu pieptul plin de bogăţii,
cu şoldurile arcuite,
şi doi ochi negri , viorii,
să plângă dorurile-n ei
cu irişii numai scântei,
cu decolteu la subsioară,
cu gâtul alb şi sânii mari
picioare lungi de căprioară,
cu nurii dulci, dar şi amari…
cad în păcat, mai dă-mi o şansă,
s-o făuresc din vise dulci,
s-o ştiu aşa intrată-n transă
34. şi-apoi pe veci poţi să mă culci
la capul ei pe soclul sacru
într-un mormânt săpat în stele
să uit de toate câte sunt,
dar şi de dorurile mele.
îmbracă-mă în a Ta tină
acolo-n soclu la picioare,
şi senzual s-o simt regină
pe un mormânt de lacrimioare.
voi mângâia-o doar în joacă,
lăsând visările să sune
ca frunzele sub promoroacă
sub raza dulce-a sfintei lune.
singurătăţi frumoase-n doi,
sub frunze veştede şi-n ploi,
cu toamne, ierni şi primaveri
uitate în trecut ca ieri…
31 ianuarie 2011
cosmogonie în derivă
locuim într-un sistem planetar imperfect,
poate că s-au defectat legile atractiei interplanetare,
moare timpul în clepsidre
şi viitorul prea repede devine trecut,
pe deasupra noastră zboară iluziile
ca nişte păsări invizibile
într-o lume încă nenăscută.
magma pământului se răzbună pe noi,
ne fură aura energetică,
35. transformându-ne în niste sticleţi de noapte
fără nicio ţintă de zbor,
iarba creşte din dihoria murdară a leşiei
şi se colorează în albastru si galben,
omorând căprioarele si cerbii
din inimile noastre cu otrava ei.
dragostea s-a retras în siberii
şi barbaria sentimentelor îi ia locul
într-o lume mercantilă
care, în loc să ne spele de murdăriile sufletului,
ne împroşcă cu mâlul aluvionar
al tuturor mizeriilor pământeşti.
am uitat să privim roiul de albine
şi muşuroiul de furnici
de la care am putea să luăm lecţii de morală,
fericirea lor e simplă
şi idealul lor e munca într-o trăire paşnică.
un ochi de sus ne contemplă zbaterea
şi râde de noi
iar corabia hodorogită prinsă de furtună
se scufundă încet- încet într-o mare furtunoasă.
ne vin în minte catedralele cu sfinţi
şi clopotele care anunţa paşnic o apocalipsă,
dar am uitat marea catedrală a vieţii
din inima noastră care se scufunda odată cu noi.
şi atunci ne rugăm să se reverse peste noi
bunătatea liniştii şi trupurile fluviilor decapitate
în cascade
care să ne spele ca un iordan
sufletele noastre …
25 ianuarie 2011
36. dac-ar fi să închid ochii astăzi…
(după o idee de
Kahalil Gibran din ,,Profetul”)
dac-ar fi să închid ochii astăzi,
dac-ar fi să-mi iau la revedere de la voi,
dac-ar fi să-mi văd pentru ultima dată iubita, soţia, copiii,
părinţii şi prietenii,
dac-ar fi să-mi spun ultimul cuvânt în faţa morţii,
eu v-aş spune doar atât:
să vă iubiţi, oameni buni,
căci iubirea este sentimentul
care vă înalţă şi vă înnobilează,
iubirea vă dă aripi să zburaţi spre idealurile mult visate,
ea vă încunună dar vă si crucifică,
vă imbată de fericire şi vă retează uscăciunile sufletului,
vă distruge răutăţile şi egoismul,
ea vă ridică până la înăltimea ideală a lui Dumnezeu
şi vă alintă cu o dumnezeească gingăşie
ramurile cele mai fragile ale inimii care freamătă
în lumina soarelui infinit al iubirii,
iubirea vă răzbate cu o miraculoasă forţă purificatoare
până în adâncul rădăcinilor voastre,
vă frământă până ajungeţi divini şi puri,ca şi Dumnezeu.
numai iubind veţi cunoaşte tainele inimii
şi veţi deveni o parte din inima vieţii eterne
37. care izvorăşte nesfârşită iubirea.
nu fiţi stăpâniţi de îndoială, egoism, meschinărie,
suspiciune si teamă,
nu căutaţi doar tihna şi plăcerea dragostei,
mai bine acoperiţi-vă goliciunea sufletului
şi ieşiţi din mreaja falsă a iubirii,
pentru că toate acestea vă întorc în lumea fără anotimpuri
unde veţi plânge, nu cu lacrimile voastre
pe care vi le-ar fi putut smulge extazul iubirii…
veţi rămâne închistaţi şi singuri, înfrânţi
ca o mare după o furtună,
sfărâmându-vă visele himerice
asemenea vântului de miazănoapte
care vă pustieşte grădinile.
iubirea vă face egali cu zeii
şi vă dă puteri miraculoase
pentru a străbate prin viaţă.
22 ianuarie 2011
golgota
Printre suliţi, ghimpi şi cuie,
Pe o cruce-ndurerat
Suie dealul-carăruie
Domnul nostru Impărat.
Între moarte şi-nviere
Sângele din tălpi îi curge
Şi nu-I pasă de durere
Când soldatul Îl împunge.
38. Plânge-ntruna tot văzduhul
Se cutremură si marea
Când Isusul Îşi dă duhul
Mântuind crucificarea.
Parcă stă şi parcă doarme
Plâns de Mamă si de toţi
Of, Isuse, rău îţi şade
Între doi tâlhari de hoţi.
Ura nu Te mai încape,
Ceru-Ţi este curcubeu,
Vine Domnul să Te scape,
Domnul este Dumnezeu!
Şi Te-a înălţat la ceruri
Ca să mântui lumea nouă,
La a doua înviere
Să ne dai un semn şi nouă.
21 ianuarie 2011
O cafea cu cărţile mele
dimineaţa îmi iau cafeaua în bibliotecă
cu Dostoievski, cu Prust, cu Machiaveli,
cu Marin Preda, mai pun şi ceva Eminescu,
Caragiale, Creangă şi alte volume pe care le salut.
stau în raft cuminţi şi se ceartă între ei,
adică cine s-a inspirat din cine.
care a fost primul care a spus că totul e vis,
Aristotel care a legat sufletul de corp şi care,
39. plimbându-se pe Mediterană,
huiduit de mai marii zilei,
după moartea lui Alexandru Macedon,
a murit ca un proscris
sau Platon care venind din Egipt,
a făcut apologia Ideii şi a Fiinţei
spunând că între Bine şi Rău trebuie să steaVirtutea.
între ei sare Dostoievski cu Roscolnikov
şi Sonia lui plecaţi într-o Siberie eternă,
care îmi pune în faţă tabloul sumbru
al contradicţiilor lui sufleteşti.
apoi vine Preda cu figura lui închisă,
plin de nevroze, care se întreabă
ce-i dragostea, ce-i femeia, ce-i răutatea,
care este sensul vieţii
şi ce se întâmplă cu această eră a ticăloşilor
care nu se mai termină.
Preda îi cheamă în ajutor pe Camus, pe Marlaux,
pe Sartre, pe Faulkner, pe Prust şi pe Joyce…
Rouseau se întreaba de unde vine omul,
cum de unde, din neant, din abis, din necunoscut,
spermă aruncată de Dumnezeu pe pământ
pentru a-l popula, genă miraculoasă,
provenita din aminoacizii
ce-au populat la începuturi universul.
domnul Ionel Teodoreanu zice că
omul este regele verticalei,
al vericalei sau al orizontalei?, îl întreb eu
pentru că în ultimele două secole
omul s-a cocoşat pe orizontală în faţa stăpânilor
şi s-a zbătur între două extreme:
între homo naturalis şi homo spiritualis.
apoi vine Petrarca cu Laura lui,
dacă a murit Laura, s-a stins soarele,
Doamne, cât plâns, câtă durere, cât strigăt în pustiu!-
40. un melancolic bântuit de sentimentul singurătăţii-
dintr-un colţ al raftului mă priveşte
taciturnul florentin Dante Aligheri,
care în Divina lui comedie
trage după el în moarte toate pasiunile celor vii,
întreg cerul şi pământul,
uneşte lumea antică cu cea modernă,
într-un foc sacru plin de iubire pentru Beatrice
care arde sufletele noastre.
domnilor şi doamnelor, vreţi să fiţi mişcaţi,
vreti să ştiţi până unde poate să se întindă
imaginaţia durerii,
vreţi să cunoaşteţi poezia chinurilor
şi a imnurilor cărnii şi ale sângelui?-
atunci coborâţi în Infernul lui Dante!
Balzac din jilţul lui înalt mă priveşte chiorâş,
el răscoleşte sufletul uman ars de pasiuni,
arivistul, cămătarul, sgârcitul, bancherul,
magopaţa care se vinde pe bani,
trebuie să debutez cu o capodoperă, altfel îmi rup gâtul!
-zice-
dar nu şi l-a rupt!ce geniu întortochiat eşti, maestre!
sunt cu cafeaua pe terminate,
mă reţine contele Tolstoi pentru câteva minute,
îl găsesc la 82 de ani mort într-o staţie de cale ferată,
răsfoiesc Război şi pace,
o adevărată epopee,
văd în toate personajele lui un alterego al sufletului său,
Andrei şi Bezuhov doi oameni la poluri opuse
Şi o Natasă simplă, spontană, delicioasă,
devotata vieţii de familie…
plec din bibliotecă,
dacă mai stau îmi sar în cap divinul brit,
Ibsen, Maiorescu, Macedonski, Eminescu
şi alţi truditori ai condeiului
41. cu care voi lua cafeaua altădată.
mă trage de mânică Amos Comenius
şi-mi sopteşte:
ai grijă,
frica Domnului este începutul înţelepciunii..
Doamne, ajută!.
19 ianuarie 2011
poem profan
O, dragoste, frumoasă carpatină,
Cioplita maiestos încet cu dalta
Ai răsărit ca soarele-n lumină,
Căzuta pe pământ cum nu e alta.
Cu chipul tău s-au dedulcit profanii,
Şi ţi-au furat dulceaţa toţi amanţii
Şi faţa ta nu ţi-a brăzdat-o anii
Şi-au zornăit pe pieptu-ţi toţi tananţii.
În vremile de veghe, tenebroase,
Pierdute-n amintiri, tot mai departe,
Poveştile-ţi reînviau frumoase
Repovestite parcă dintr-o carte.
42. Te dezbrăcam cu ochii mei tăcut
Şi te zideam în mine ca pe Ana,
Cu tine-aş lua-o iar de la-nceput…
Şi m-aş zidi cu tine-n nemurire,
Nedespărţiti pe viaţă, drept altoi,
Pe-o pajişte întinsă de trifoi…
18 ianuarie 2011
ne-am turcit
De la un timp ne-am tot turcit
Şi ţara noastr-a sărăcit,
Au secat fântâni, urcioare,
Cristalinele izvoare
Vântul tot mereu ne bate
Viaţa-n noi mereu se zbate
Între traumă şi vis
Tot trecând pe interzis.
Visele decapitate
Între doruri şi dreptate
Ard în cerc uitat deschis
Într-un veşnic paraclis.
Trecerea e grea-n divan
Ne tot fură an de an
Precum iepurii si cerbii
Primăvara firul ierbii.
Vara noastră pe la umbră
E din ce în ce mai sumbră
Toamnele mai tuciurii
Primăveri fără florii
Iernile mai viscoloase
43. Ne bagă gerul în oase.
Am zugrăvit vechiul rai
Cu făină si mălai
Şi am spus mereu la glume
Tot făcând la gură spume.
O ţinem într-o dârvală
Fără nicio socoteală,
Ba că-i neagră, ba că-i albă
Ba că baba n-are salbă,
Tot alergând ca orbeţii
Ne-a roşit obrazul feţii.
Şi-am rămas la vorba ceea
Că suntem în lume-a treia.
Mereu ne-am înghitit ura
Tot strigând aiurea la uraaa!
Şi-uite aşa fără noroc
Am cam pus ţara pe foc.
17 ianuarie 2011
44. elogiu luminii
îngenunchez în faţa ta,
lumină,
tu dai contur lucrurilor,
fără tine
viaţa
ar fi
o lungă şi interminabilă
noapte.
tu eşti fericirea
ochiului,
cu tine
zborul devine
vis.
tu goneşti întunericul
din suflete
şi urci spre etern
tot ce are mai înălţător
viaţa.
16 ianuarie 2011
artă poetică
45. din sunet şi culoare,
din cuvinte,
turnul versului se-nalţă
ca o coloană dorică
izvorând din mări
insule-gânduri
ce-adună cânturi
peste uitări.
m-am făcut nai
şi pasăre m-am făcut
ca-n zbor
să-mi schimb braţele de lut
cu aripile veşniciei
şi visele, vrerile, durerile
să-mi fie curate poverile.
chiar dacă norii tiviţi de apus
zboară cu mine pe sus,
lumina mi-a botezat câmpia,
şi-a-mbrăcat marama şi iia,
şi-a ieşit la plimbare
urcând delul la noi,
ascultând
cum cântă ciocârlia-n zăvoi.
2 iunie 2011
Ascultă-mi cântecul…
46. Ascultă-mi cântecul meu dulce
Ce trece lin ca un fior
Când paseri vin ca să se culce
În nopţile pline de dor.
Deşi odată mi-ai fost dragă
Azi e o şoaptă care piere,
Ne-a blestemat o lume-ntreagă
Ca s-avem parte de durere.
Sub briza dulce a toamnei reci,
Târziu, când îţi mângâiam părul,
Pierzându-ne pe dragi poteci
Eu nu ştiam tot adevărul.
Azi îmi şopteşte-o voce blândă
E vocea ta, un rar tezaur,
Şi chipul din vechea oglindă
La nunta noastră cea de aur.
Împotriviri , plecări nedrepte,
Şi visul ce mi se năzare
Fac amintirea să-mi deştepte
Figura ta pierdută-n zare.
Aş vrea din nou să te dezmierd
Să-nvie timpul de-altă dată,
Dar eu din ce în ce te pierd
Cu toată dragostea de fată.
7 iunie 2011
47. Tu eşti visul
Visul tău, drăguţă doamnă,
Doar umbriri de-aurărie,
Ce frumos mă dulce -poartă
În parfum de fân şi vie.
Dacă n-avem altă- soartă
Doar în doliu şi petreceri,
Inima cu drag mă poartă
De mă blestemi, de mă seceri.
Dulce doamnă, tu eşti visul
Şi eterna adorare,
Fără tine paradisul
Iadul din poveste pare.
7 iunie 2011
luna
salcâmu-i doldora de lapte
şi luna-n cer s-a aiurit
se plimbă singură pe luntre
alunecând spre infinit.
48. pluteşte singură pe mare
şi totul se pierde-n suspin,
în zvon de flaute amare
în lung acord de dans divin.
ce grav duios pe cer ea trece
pe toate câte-s le petrece
privind la noi în efemer
cum toate trec şi toate pier.
9 iunie 2011
Poetul ca zeul
Poetul ca zeul
Rămâne-n picioare
Şi după ce moare.
Cuvintele lui
49. Oracol de dor
Şopot de izvoar
Prin timp călător.
9 iunie 2011
în taina serii
în taina serii vino mai aproape
să ne-aşezăm la dulci poveşti,
şi să privim nebuni de dor
cum cade luna în fereşti,
să-mi cânţi cu vocea ta divină
cu glasul tău fermecător
aria vieţii fără vină
şi cum e totul trecător.
să ne-ngânăm cu glasul serii
într-un decor căzut din rai,
să-ţi sorb pe veci dulceaţa mierii
doar eu, rătăcitorul crai.
vino să-mi fii cadou pe viaţă,
să mă trezeşti din vise grele,
să zbor cu tine-n infinit,
printre planete, printre stele.
să ne iubim ca doi nebuni
uitănd de lume şi de viaţă
sub ale cerului cununi
din seră până-n dimineaţă.
50. razele dulci din pragul zilei
să ne găsească-mbrăţişaţi
şi nemurindu-ne pe viaţă
să fim apururi ca doi fraţi.
din geana umbrei, dă-mi privirea,
dă-mi sufletul să ţi-l descânt
şi lasă-mă cu amintirea
cât mai trăiesc şi cât mai sunt.
12 iunie 2011
Noapte marină
Zarea scăldată în lumină
Pe cerul sclipitor şi pur
Apare ca o mare lină
Tăiată-n valuri de azur.
51. Acum în umbra înserării
Pe şoldul nopţii înspuzit
Eu văd doar valurile mării,
Zbătându-se în asfinţit.
Privesc la zările marine
Şi simt apusul la răscruci,
Cum cade seara peste mine…
O, tinereţe, un-te duci?
Se-nalţă noaptea, cade-n dar
Iar marea foarte vălurind
Cu bărci de stele spre Dacar
Şi luna-n vrajă aiurind.
Un pescăruş ţipă stingher
Spărgând cu aripile zarea
Se-nalţă falnic către cer
Trezind cu strigătul lui marea.
Amurgul trist îngheaţă totul
Şi moare-n valuri spumegânde,
Tăcerea s-a urcat la cer,
Şi vine noaptea de neunde.
19 iunie 2011
tăcerea
tăcerea nopţilor de mai,
tăcerea stelelor şi-a mării,
tăcerea pădurii înaintea furtunii,
tăcerea femeii părăsite,
tăcerea bolnavului pe patul de moarte,
52. tăcerea pictorului în faţa şevaletului,
tăcerea vârstei,
tăcerea înfrângerii,
tăcerea unei mari iubiri,
tăcerea sufletului,
tăcerea zeilor,
tăcerea ce se furişază între iubiţi,
tăcerea ta în faţa unei primejdii,
tăcerea între un zbor între Bucureşti şi Madrid,
tăcerea urii,
tăcerea după furtună,
de când am strâns în braţe vânt
53. de când am strâns în braţe vânt,
şi sufletul îmi e zdrobit,
eu nu mai sunt ce-am fost şi sunt
şi nu mai vreau să fiu iubit.
cu ochii mei azi stinşi privesc
spre timpul care m-a trădat
nimic din ce e omenesc
speranţa mea nu mi-a mai dat.
de când noi nu ne-am mai văzut
stele iarba mi-au păscut
şi am făcut brăţară nervul
şi cărare de dor, verbul.
şi când o fi să fii fiind
aş vrea să te învăţ murind
la margine de cer albastru
să cazi pe mine ca un astru.
să-ţi cobor trupul în mormânt,
tu o regină, eu un sfânt,
la tine-n suflet mă preling,
şi-ncet încet şi eu mă sting…
28 iulie 2011
ce linişte…
Ce linişte suspectă-n univers
Arborii tac şi apele se-nclină,
Tăcerea îmbracă haina unui vers
54. Plutind pe aripi de lumină lină.
Ştiu că trăieşti, că sunt, că eşti
Şi-mi pare clipa fericire pură
Şi sorb azurul decxantat în ceşti
Ca cea mai fermecată băutură.
Când cerul se-nserează-n nopţi albastre
Şi orele cad surde peste noi
Şi luna-i martora iubirii noastre,
Noi bem nectarul dragostei în doi.
Plutim aşa în taciturne mări
Ca pe gondolele din Grand-Canale
Printre meandre dulci de mari candori
Şi nimeni nu ne poate sta în cale.
1 august 2011
trăiesc
trăiesc
sub ameninţarea unei iubiri orbitoare
cu o lume care se pliază
după lumina solară,
trăiesc
55. cu oraşe şi sate care se desfac
şi se strâng ca o armonică
pe un pământ în derivă
ce a scăpat după axa lui,
trăiesc
cu doi ochi saşii, unul răsare şi altul apune
între zori şi amurg.
trăiesc
în zilele gemene ale lui Borges,
fără soroace, într-un timp etern
care se-ntoarce-n sine lent
şi-şi strigă veşnicia în prezent,
trăiesc
într-o istorie în care gloria e de paie,
infernul – fericire
şi Cartagina-n flăcări-imaginea cea mai fidelă
a oaselor mele fragile ce se pierd
printre rămăşiţeţe arheologice ale
celor două ere glaciale,
trăiesc
pe drumuri ce converg spre centrul meu tainic,
drumuri- ecouri cu paşi de femei, bărbaţi,
agonii, învieri şi morţi, zile şi nopţi,
răstimp între vise şi vise
şi astfel încep să mă cunosc.
sunt un proscris ce-şi pierde chipul
în oglinde spartă a timpului.
5 august 2011
cuvintele mele
cuvintele mele, fragmente din mai multe statui,
56. unite toate într-o singură statuie-
melancolia,
o scară impresionistă
pe care urcă încet poetul
pentru a ajunge la cer.
iar poezia-
baladă imaginară
ce aleargă spre infinit.
poetul,
nebunul unei alte înţelepciuni,
în care cuvintele
plutesc pe parfum de flori.
el citeşte în ochi,
în astre, în forme
şi câteodată
în suflete.
viaţa lui devine după moarte
piatră
pe care stă scrijelit timpul.
6 august 2011
poem marin
zboară pescăruşii peste valuri
oprindu-se-n cristalul aerului
precum lacrima care caută un chip.
57. răcoarea nopții picură stelele-n suflet
și marea plânge fără cuvinte
plimbând pe valuri luna
ca pe-o frumoasă naiadă
ieșită din spuma valurilor învolburate.
singurătatea-n nisip crește frigul
primelor umbre ale înserării,
absența ei arde pământul întunecat,
ce trist e drumul dintre tristețe și fericire.
14 august 2011
14 august 2011
58. doi convalescenți
eram atunci doi convalescenți
ne reveneam după lunga boală a dragostei,
norii treceu pe lângă noi
ca niște draperii fantastice,
falduri de plumb
care cădeau
ca o cortină
peste despărțirea noastră.
vântul ne aducea miros de stropi irizați
și ne amintea de miresmele depărtării
iar eu îți priveam ochii,
acei ochi luminați de o aură
plină de tristețe.
…și ziua aceea de toamnă
când eu aveam în mână doi trandafiri
și ne plimbam tăcuți pe străzile orașului
n-are să mai fie niciodată.
orașul acela părea o corabie
care se pregătea să plece departe
și tu mergeai alături de mine
pentru ultima oară…
59. 17 august 2011
când treci
când treci verde peste ochi
lași mirosul tău în aer
ca o undă trecătoare
peste-o frunte în amurg.
ești minune și văpaie,
ploaie dulce peste câmp
te ascunzi ca o morgană
după sufletul meu tâmp.
îți sap groapa ta în suflet
ca să ai unde să mori,
sufletului hrană fină
ca o dulce crinolină,
aripile-ți doar zburând
pe columna ta latină.
spală-mi inima nătângă
cu apă din mâna stângă
adă-mi liniștea de veci…
vin odată, hai mai treci
să-mi vorbească ochiul drept
60. cănd te culc, dragă, pe piept
iar pe stângul să-l închid
când plutim în doi în vid.
luni, 29 august 2011
…
valuri de umbre
valuri de umbre, valuri de năluciri
pe fruntea cuprinsă de flăcări,
un fel de cavernă locuită de fulger,
în citadina noapte de piatră...
ce se întamplă cu mine ?
o văd pe mama alergand pe câmpie,
flacără ce se destramă
în mareea intunericului
îndepărtându-se la bordul nopții.
nu mai săpa, mamă, pământul,
nu te mai chinui să supraviețuiești,
caută cheia camerei și vino la mine
pe firul unui suspin suspendat...
zeul de gheață mă devoră
sunt eroarea finală a erorilor tale.
să fie lumea un deșert singular
cu cerul închis și infernul pustiu,
61. încep să visez la zăpezile de demult,
la prima iubire, la primul sărut,
la prima lacrimă, la primul poem,
la copilarie, la anii de școală,
la prima despărțire de tine, iubito,
la moarte, la viață,
la destin...
număr pașii următoarei primăveri
care încă nu a sosit,
mă încolțește timpul
ca o ceată de bandiți,
timpul devorator,
adevăratul Cezar,
care ne macină existența,
precum pe Chopin
care și-a scuipat degetele
pe clapele pianului
șterse de Sand
cu cârpa umezită de lacrimi.
luni, 29 august 2011
rugăciune
iartă-mă, Doamne, și spală-mi rușinea,
spală-mi obrazul de lacrimi,
spală-mi inima de zgura iubirii
și mai spală-mi ochii de-atâta-ntuneric,
spală-mi trupul de necurățenii,
62. dă-mi un trup nou cu nouă inimi,
cu nouă ochi și cu nouă urechi
să văd unde nimeni nu vede
și să aud ce nimeni nu aude,
chiar dacă Dante zice că am înnebunit,
eu nu dau doi bani pe Infernul lui
căci e o invenție din evul mediu
ce ne sperie pe noi, muritorii.
n-am înnebunit, domnule Dante,
mă învârt în vidul cosmic
ca singurul animal care are
măini, picioare și cap
și pe deasupra mai și iubește,
când vor cădea frunzele toamnei
eu voi intra în era melancolică,
ploile îmi vor aduce aminte
de tristețea pomilor care-și scuipă frunzele îngălbenite
pe poteci neumblate,
iubitele se vor îmbrăca în doliu
și vor boci, înfiorate de tristețe
primele clipe de iubire,
se vor gândi la diabolicele lor porniri
când făceau nazuri la ostentativele insistențe ale iubiților…
mi-aș închide sub tâmplă gândul
și-aș omorî în mine
orice secundă virginală,
eu nu iubesc rațiunea pentru că naște monștri,
cuvintele vin din vise,
din somnul adânc al unei nopți de vară,
din coasta lui Baudelaire
care a răsturnat mormintele
și din ele au ieșit Florile răului
ce s-au împrăștiat pe tot pământul,
63. el s-a dus împins în iad de vântul secolului,
el a făcut poezia din patru elemente ca grecii,
adică din apă, aer, pămănt și foc,
el a unit poezia cu muzica,
imaginația lui a zburat morbidă peste toate relele secolului
strângând fericirea și amărăciunea laolaltă,
din el a ieșit halucinația,blestemul, vorba deocheată,
acest curcubeu de cuvinte aruncat peste toată lumea.
eu știu că poezia este locul adevărului rănit de moarte,
descântecul iubirii care în fiecare noapte
zboară pe fereastră în grădina cu arcade de trandafiri.
trupul meu încă mai trăiește pe perne de vis,
dar miresmele și sunetele se-ndepărtează mereu
precum păsările călătoare, stol cu stol ,
spre acel inefabil pe care nu-l vom mai întâlni niciodată…
1 septembrie 2011
încet-încet se-așterne pe coline toamna
încet încet se-așterne pe coline toamna,
grădina se scufundă-n galben
prin pielea cerului albastră,
doar mere roșii se mai văd în zare
și cumpene de fântâni dormind.
cu degetele răcoroase vântul
trece prin părul meu albit de vreme
amintind de lumina extenuantă de pe dealuri
care cade peste apele rătăcite
către valea aprinsă în flăcări…
64. în noaptea asta s-a oprit aici toamna,
mai întâi un firișor de nor,
un fir de fum peste vechile case,
apoi un vânt rece ca o adiere…
veredele se transformă în galben-ruginiu,
muntele parcă e un fruct strivit,
dealurile sunt acoperite cu cioburi de azur,
apa cară la vale aurul toamnei
sorbind din albastru fărâme de halou
ce duc spre infinit.
o floră furioasă azvârlind lanul, soarele, vara ,
o nebunie de sunete și culori,
dănțuind și cântând în clarul luminii.
vreau să văd păsările călătoare
zburând incandescente
sub bolta unei sărbători udate cu vin
la masa lui Dionysos…
mireasma visului se rostogolește în spațiu
în timp ce toamna culcă dintr-o singură mișcare
pădurea de verdeață îmbrăcând-o în haina sumbră a geloziei.
țesută din stofe diamantine, cu mâini sorbind inele,
toamna bate la ușă și ne face cu ochiul,
rupe din grădini tulpinile uscate,
culege florile, le cară în glastre, făcute buchet,
împrăștie petalele trandafirilor care nu se grăbesc să cadă,
acompaniată de o muzică lentă,
doar crizantemele-un foc lent, roșu închis-
pe care-l leagănă și dispare
65. spre un galben ce radiază uluitoare irizări,
îi mai stau în cale câtva timp…
în dumbrăvile toamnei te-am întâlnit, iubito,
am înviat cu tine în acel parc plin de amintiri
în care cânta un disc răgușit
și iată că te-ai dus așa cum pleacă un tren,
unul din altul am plecat fiecare în altă parte,
știu că ne vom repeta în firele de iarbă,
îți mulțumesc pentru clipele frumoase,
ai alergat pe o costișă abruptă
precum frunza în flăcări pe urmele ultimului vagon…
1 septembrie 2011
te-am întânlit pe blogosferă
te-am întânlit pe blogosferă,
scriai poeme de amor
erai frumoasă, erai belă,
cu inima plină de dor.
cântai iubirea-n trei cuvinte,
visai un făt-frumos pribeag,
voiai să-ți mai aduci aminte
de cel care-ți fusese drag.
visai la tandre mângâieri,
la dulci săruturi din trecut,
dar vremea a zburat ca ieri,
și inimii tu i-ai pus scut.
sufletul tău era îngheț
și tu o sclavă a durerii,
66. scriai poeme fără preț
în fiecare fapt al serii.
le trimiteai pe vânt măieastru
să le citească cine vrea
și pe calul tău albastru
dragostea călătorea.
parcă te aud în șoapte
cum reciți seara pe lună
și în fiecare noapte
dormi cu visul împreună.
când îți cade umbra lungă,
tot zburând cu ea prin vreme,
pe sub ochii-ți făcuți pungă
tot aștepți ca să te cheme…
4 septembrie 2011
.
clipe de toamnă
frunzele s-au făcut de aramă
zilele-s negre cum e cenușa
cine-mi mai deschide și mie ușa
și cine la telefon mă mai cheamă?
șiruri de cocori și-au luat zborul
67. aș vrea cu gândurile mele să plece,
vântul bate melancolic și rece
plimbându-mi prin lume singurătatea și dorul.
miroase-a tămâie via din vale
și toamna s-a făcut o nălucă,
pe mine m-apucă dorul de ducă
dar unde s-apuc, spre ce cale?
unde ești copilărie uitată,
unde-s clipele mele frumoase,
unde-s toamnele mele mănoase,
unde ești mamă, unde ești tată?
ce trist sună aceste-ntrebări
acum când toamna adastă la poartă
e parcă un tablou de natură moartă
de un pictor rătăcit pe cărări…
5 septembrie 2011
toamnă, iată-ne alături…
toamnă-aș vrea ca să-ți mai mângâi
pletele de frunze moarte
buclele în care adesea
mi-am îngropat dorul meu,
zile dulci, zile senine, unde sunteți,
ce departe
68. ați trecut în nemurire
darul de la Dumnezeu…
toamnă, iată-ne alături,
tu cu visul, eu cu dorul,
tu cu sânii plini de mere
și cu păr moale de aur,
eu cu gândul peste vreme
călărind pe un centaur…
frunze galbene agale
cad pe un pridvor de viță,
moare-ncet o romaniță,
sub culori autumnale.
plopii-n zare-au rămas goi
luna tremură-n răstoacă,
vântul a-venit în joacă
în cămașa de strigoi.
………………………
toamna vine de departe,
să-mi ureze bun găsit,
cu alai de frunzele moarte,
ei îi spun: bine-ai venit!
6 septembrie 2011
sisif
ce grea povară e olimpul
69. să urci mereu la bolovani
să te strecori, sisif, prin ani
la trântă luându-ne cu timpul.
cu tine încerc și eu să sui
acelaș bulgăre pe culme,
să trec nepăsător prin lume
că arta-i lungă și timp nu-i.
vor fi cuvintele slăvite,
din care ne vom face scut
și darul lor necunoscut,
ne-mpinge viața înainte..
7 septembrie 2011
cântecel de foaie verde
foaie verde foi ca mura
mi s-a dus viața de-a dura,
de-a dura, de-a berbeleacul
și acum o cos cu acul,
o cârpesc, o peticesc,
pentru că vreau să trăiesc.
foaie verde de dai-n-ai
i-aș cânta vieții din nai
aș sui mândra-n pădure
la cules de fragi și mure
și i-aș da câte-o frăguță
și ea mie o guriță.
dar de unde mândră-acum
când sunt la sfârșit de drum
70. mândrele-au îmbătrânit
s-au apucat de jelit,
pe morminte pun la flori ,
de cu seară până-n zori
și bisericesc întruna
cu luna cu săptămâna.
foaie verde trei smicele
s-au dus mândruțele mele
numai una-mi dă târcoale
stă cu coasa la spinare
și strigă corbii din cer
să fie martori când pier…
printre vreme și uitări,
rătăcind prin depărtări,
du-te, moarte, mai departe,
și de-acolo scrie-mi carte
și anunță-mă când vii,
seara-ncet pe la chindii…
7 septembrie 2011
de voi muri…
de voi muri departe de cetate
în brazda neagră de la noi,
să mă lăsați culcat pe spate
ca să mă ude niște ploi.
71. din chipul meu de lut răsare
copacul veșnic înverzit,
cu ramuri tinere spre soare
cu rădăcini spre infinit.
din ghinda lui an după an
vor crește alți stejari în floare,
din fiecare bolovan
vor răsări flori de cicoare.
apoi pădure se vor face,
poieni de vis cu maci în floare,
acolo unde trupu-mi zace
doar luminat de mândrul soare.
8 septembrie 2011
baladă de toamnă
peste dealuri peste ape
păretutindenea se lasă
dulci marame de mătasă,
ca-n poveștile cu vise
iar pe cerul-nvolburat
trec mereu spre Ararat
stoluri-stoluri de cucoare
nălțând aripi călătoare
și ducând mereu cu ele
72. toate gândurile mele.
toamna toarce din fuior
face firele din dor
coase marame și ii
și le-aruncă pe câmpii.
peste vârfuri de pădure
cu culorile lor sure
cețurile stau grămadă
și dau buzna în ogradă
peste cuib de rândunele
și peste găndurile mele…
surd mai freamătă frunzișul
și în leagănul greoi
cade jos răpus de ploi.
dorm tăcerile-n câmpie
în culorile de iie
și-n bătăile de vânt
toată frunza pe pământ
plecat-a-n bejenie,
plină de smerenie.
toamnă plină de păcate,
ne-ai adus în cas’ bucate
73. imagini de toamnă
stoluri de păsări trec planând
peste cerul înnourat
pe un drum al toamnei mohorâte,
rațe, lăstuni, lișițe, rândunele,
înșirate melancolic
sunt înghițite de ceața toamnei.
ornicul norilor trezește din somn vântul,
care scobește prin toate cotloanele,
canale de aer răzvrătit.
natura a rămas tristă ca după o înmormântare,
vântul bate peste pustiu
și se războiește cu bietele funze moarte.
sufletul meu pleacă în bejenie
spre primăverile care-au apus
și n-au să se mai întoarcă niciodată.
tot felul de umbre gonesc la-ntâmplare
peste noi, peste orizont…
și totuși dragostea încă mai poate vorbi
într-o limbă necunoscută.
toamnă taciturnă ce-mi porți indispoziția
ca pe o stemă prin toate orașele,
răsai din lacrimi, din cuvinte dulci,
într-o lume care aleargă de-a valma
prin coridoarele teatrelor de provincie,
jucând tot felul de roluri.
74. la intrarea în orașul meu zăresc un om,
este sfârșitul verii, Amon Ra, faraon al Egiptului,
un tânăr anonim, șofer pe autobuzul 32,
sau probabil un măcelar, un pilot, poet sau revoluționar,
este ploia, ceța, e totul, criza, ah criza asta!
vine un miros de parfum, balsam aromat pentru un ritual
de îngropat ura și timpul,
apoi tăceri surde, înnăbușite,
în care nu-ți mai auzi nici bătăile propriei inimi,
o tăcere a iubirilor moarte.
12 septembrie 2011
miroase-a toamnă
privesc în juru-mi cât mă duc ochii
jur-împrejur cât să cuprindă țara
bătrâna țară-a sfintei Dochii
ce se răsfață-n soare vara.
se varsă-n munți pâraiele de oi,
în suflete noi doruri se descuie,
se-aud pe deal tălăngile cum suie
prin pomii desfrunziți ce-au rămas goi.
amurgul adumbrit de liniști mari
coboară de pe-a iazului dumbravă
și ceța deasă-nfiptă-n pălimari
cade pe suflete ca o otravă.
75. lumina verii s-a lăsat spre toamnă,
și toate par înfipte în amurg
dealul golaș e-mpodobit cu aur,
ape domoale printre sălcii curg.
se lasă toamna pe grădina noastră,
venind din țara umbrelor de dor
rupând un trandafir firav din glastră
sub plânsul florilor ce tainic mor.
turme coboară din vremuri străvechi,
aurul toamnei plouă pe ele
frunze uscate le sună-n urechi,
din cerul albastru le picură stele.
încet-încet tălăncile se-ngână
și fluierul doinește-un cântec sfânt
cad stelele-n adâncuri de fântână
sub vraja dulce din bătrânul cânt.
12.09.2011
boem
în beţia ta de vechi boem
fruntea
ţi-ai culcat-o pe-un poem
ca pe-un sfânt mormânt
bătut de glorii.
76. lemnul dulce, osul din părinte,
sunetul vocalei- cuib de miere-
seva care trece prin cuvinte,
inima-nflorită a-nviere,
toate se preling aşa de lin
într-o baltă mare de venin.
de-atâta trudă-i un izvor secat,
în care singur tu te-ai-necat,
precum cristalul curge într-o rază
durerea ta pe veci înlăcrimează..
14 septembrie 2011
pastel
au ruginit în zare plopii, iată,
rămas-au triști, firavi și goi,
apa cerului tot mai înverșunată
saltă-n bejenii puzderie de foi.
amurgul suflă aur greu în geam,
la nesfârșit de sticlă se lovesc
sub pavăza tomnatecului ram
uscate frunze dintr-n dar ceresc.
când ziua înnoptează peste prund,
frunze speriate ca argintul viu
77. în colb muiat de lună se ascund
într-un penel de galben-ruginiu.
14 septembrie 2011
fată suavă
era-n april când cireșii înfloreau
și vraja dragostei ne cucerise,
îți amintești, iubito, ce mai vise
inimile noastre-și făureau?...
chipul tău iubit ca de femeie
a fost în viața mea o dulce oază
lipit de inimă aș vrea să-mi steie
și călăuză fie-mi ca o rază.
umbra ta de fată vine iar
peste suflet ca un nou balsam,
îți amintești, iubito, cum valsam
primăvara-n luna lui florar?
valuri de neguri, blestem, otravă,
timpule, răule, unde mă duci?
de ce-ai plecat, fată suavă,
și-ai lăsat gol cuibul de cuci?
14 septembrie 2011
78. gânduri de toamnă
toamna răstoarnă
nisipul vieții
clepsidra-și vede
de mersul ei
din geana umbrei
ochiul luminii
se zbate zănatic
pe ultimul tei.
urci greu cărarea,
toamnă, pe poteci
sub bolți de ramuri
verzi-aurii,
și-n cântec pitoresc
de ciocârlii
tu ca o primadonă,
falnică, treci…
pe boltă cerul albastru
ca o catedrală
sub lumina stelelor
de- argint
mă plimbă
printr-un magic labirint
prin lumea de povești
patriarhală.
tainic se-aude
glas duios de clopot,
scriu ceva
și litera îngheață,
gândesc
79. la veșnicie și la viață
aș vrea să plec acasă,
dar nu pot.
în noapte asta
suneltele pier
prin foșnetul
din frunzele uscate,
de pe pridvorul prispei
floarea de mușcate
se-nalță drăgăstoasă
către cer.
odată, toamnă,
drăguță doamnă,
cu tine zboară
frunzele moarte,
gânduri frumoase și amintiri,
toate-au fost vise,
vise curate,
dulci ispitiri,
fie-le aripa tristă, ușoară.
17 septembrie 2011
terține
frmos îți bătea soarele în păr
80. ca un argint din vechile pocaluri
și-n tine era taină și-adevăr.
ochiul meu hulpav voia ca să te fure,
eram ca o savană de setos,
când glasul tău începea să murmure.
cu pielea ta-n culoare de-abanos
de te prindeam, iubito, pe cărare
eu cred că n-aș fi fost așa sfios.
cu corpu-mi ce-mi fierbea ca o căldare
și sîngele în focuri de rubin
mai -mai că mă găseai întru pierzare
scăldat în vinul roșu de pelin.
18 septembrie 2011
în toamna asta ne vom despărți
de ce te-ai făcut zbor de rândunică,
și-n toamna asta te-ai ascuns în cer
după ce c-un sărut m-ai fermecat
și-ai rămas pentru mine doar mister?
știam demult c-așa va fi să fie,
doar tu-mi făcusei aspra mărturie
că în tăcerea cerului albastră
81. stă ghilotină despărțirea noastră.
știu că te caut prin azur de mări,
eu voi fi malul dintre depărtări,
pierzând privirile în fund de zări,
fiind farul veșnic întru căutări…
nu vreau să devenim deloc dușmani,
între noi toamna va fi o poveste,
ca basmul care s-a pierdut prin ani
și ne-a luat dintrodată fără de veste…
sunt sigur iar că vom fi mai aproape
ca toamna aprinsă din sufletul meu,
ca țărmul cel singur modelat de ape
lund forma frumoasă a chipului tău.
poate vei fi pentru mine cerul răsfrânt,
și eu sărmanul blestemat- pământul,
ne vom regăsi-n șoapte de cânt
prin toamne absurde, bătându-ne vântul.
18 septembrie 2011
departe de poemele mele
departe de poemele mele
în această toamnă
totul e galben și trist-
o frunză veștedă bătută de vânturi…
departe de poemele mele-
și strâns lipite de ele totuși-
82. iubitele trec prin fața ochilor ca niște naiade,
se înclină peste cuiburile părăsite de foșnetul aripilor,
de unde, chipul lor unduios,
își aruncă strălucirea în memorie.
răcoarea aici nu e a marmurei
nici a haitelor de frunze de aramă,
septembrie spală câmpul și-l îmbracă
în veșminte de ceară,
peste tot doar septrembrie,
zeul tutelar al toamnei,
peste care cad strugurii și merele
sub dansul sălbatec al lui Dionysos
care se destrăbălează în tonuri de muzici balcanice,
un nor de sticlă sub formă de inimă
parcă oftează după fericirea pierdută,
laptele zorilor, tulbure și plin de ceață,
îmi vin în minte povești cu zâne
iar din spatele pleoapelor se ivește iarna
cu zăpada ei ireală
care șterge urmele noastre și umbrele soarelui,
ducăndu-ne-n lumile de vis,
atâtea miracole în zadar
care îmi ating memoria…
îmi vine să –mi iubesc moartea, fluviile, pădurile,
tăcerea iubitei care este sfârșitul lumii,
de ce putrezesc toate,
acea panglică palidă a munților,
pe Holderlin care trăiește umil,
departe de el, însingurat, cufundat în tristețe.
murdăria cerului se întinde nemărginită,
deschisă nostalgiei,
fruntea rămâne mută
în tăcere caut un sens, dacă această viață
năvălește spre un sfârșit,
ce să mai spun despre moarte,
83. o cicatrice țipătoare, apoi un nimic banal.
mulțumesc că-n dumbrăvile toamnei
mă simt liber să circul ca o gazelă prin junglă
ascultând scurgerea timpului,
privind ruinele vămuite de întâmplări,
de fapt nu fac altceva decât să stau în mijlocul vremii
și vorba lui Zeus,
să sparg clipa.
aș vrea să trăiesc în afara poemului,
într-un hotel de cinci stele,
cu faldurile cuverturii care mă mângâie,
cu jaluzelele trase și să aștept istoria care nu a sosit
care va sosi în afara mea
cu visul inexplorabil ce nu se poate măsura,
atingând eternitatea.
19 septembrie 2011
pădurea
unde-i pădurea din copilărie
când îi tăiam colnicul cu piciorul,
palatul meu cu bolți de stele,
de tine iar m-apucă dorul…
pădurea mea pletoasă, colț de rai,
în tine vedeam doar povești de vise,
of, doamne, ce frumoasă mai erai,
când mă primeai cu porțile deschise.
acum e toamnă, te-amăgește vremea,
a aurit tot cerul peste tine,
rămâi golașă, tristă și brumată
84. și nu te mai gândești deloc la mine.
eram copil și tu codru bătrân
când amâdoi priveam duioși la lună
și mă purtai ferice la-l tău sân,
fiindu-mi nu numai tată, dar și mumă .
tu ai rămas la fel ca altădată
un făt-frumos cu pletele în vânt,
eu am îmbătrânit, măi codrule,
și doar atâta pot: ca să te cânt.
20 septembrie 2011
baladă de toamnă
vine toamna în cadențe la fereastra dragei mele,
ea privește-n depărtare,
și iubirea noastră trece în delir nepăsătoare,
timpul trece, se așterne pe covoarele de vis
și uitarea intră-n casă în ietacul nostru-nchis.
nu pot pleca, nu pot rămâne,
parcă am inima de câine,
un trist surâs îmi mai aduce-aminte
de corpul ei atâta de fierbinte…
această toamnă mușcă iar din noi
venind cu brume reci și veșnicele ploi,
of, luna spânzurată-ntr-un uluc
iar mă trimite-n casă să mă culc.
seara bate-n geam un liliac,
85. mă-ntreb cum pot să-i vin toamnei de hac
când vântuie nebună prin ogradă
și mândra nu mai poate să mă vadă.
în adâncul meu e doar tăcere
pândind ca un străin printre unghere
ce cată disperat câte-un cuvânt
cum cată șerpii locul în pământ.
aud căzând cum sună frunzele
și pasul tău prin amintire sângerat și rănit
e oare un ceasornic obosit?
o văd cum vine printre stele în rochia-i albă,
vino, iubito, să-ți fac tot cerul salbă,
crăiasă să te fac pe-mpărăție,
te știu adâncă-n mine ca-n fund de mări uscatul,
îți rup mijlocul suplu ca pe-o jimblă,
cum primesc miere-n pleoapă și pe limbă,
urcă pe scara sângelui meu scump
să te deschei sub coaste cu mâna, să te rump,
îmi place șoldul tău și lacrima târzie
și patima din tine sub aure cerești
în care -n veșnicie te-nalți și tot mai crești.
din toamna adâncurilor sună-a frunză aurul tău ,
te-afunzi prin timp, iubito, într-un hău,
pădure de miresme se clatină în tine
și de departe-mi vin icoane dulci, senine,
precum prin munți se cerne doar lacrima tălăngii
pasul iubirii noastre s-a rătăcit prin flori,
dau toamnele târcoale, pândind de-atâtea ori,
cu norii străverzii, romanțele pe-o voce,
vin peste viața noastră tristețea să evoce,
zincogravuri târzii, silabe, poeme fără glas,
86. atât din ce-am avut, iubito, ne-au rămas.
așa e viața asta, cu torsul în regat,
tu ai rămas o Ana părăsită
eu am rămasc cu-a dorului ispită,
și prințul în galopul calului s-a dus
dezamăgit de toate a luat-o spre apus…
21 septembrie 2011
plecările, plecările…
plecările, plecările,
spre toate depărtările,
lăsând pustii și gările
cu toate așteptările,
spre marginile gândului,
la marginea pământului…
odată cu plecările
îmi zboară-n veci și dorurile
și nevisate visurile
spre negrele abisurile,
dorurile care nu adorm
și nu mă lasă-n veci să dorm,
dorurile, patimi adânci,
87. aș vrea să le târăsc pe brânci
și peste munți și peste stânci…
aș vrea s-o iau așa năuc
și nu știu încotro s-apuc…
prin lumea largă rătăcit,
ca să mă pierd în infinit.
23 septembrie 2011
cum ai uitat…
cum ai uitat plopii
visători pe dealuri,
cum ai uitat marea
cu apele-n valuri,
cum ai uitat buza
ce te săruta,
cum ai uitat totul
tu, iubita mea?…
vineri, 23 septembrie 2011
trecând prin seară…
treceam prin seară agățat de stele
88. cu umbra-mi tremurândă pe pământ
eram zeul flămând de altecele,
universul nopții colindând…
în fiece toamnă așa se-ntâmplă,
durerea răsărită peste tâmplă,
fierbe în mine
mistuitor de tandru și cuminte
și se transformă magic în cuvinte.
23 septembrie 2011
dar
culeg cu mâna
fructele acestei toamne-
luna, soarele, stelele,
le –aurăresc la făurar,
le strâng la piept
și-apoi
ți le trimit ție în dar,
frumoasa mea…
23 septembrie 2011
fântână
89. Dumnezeu sapă
în fiecare inimă
căte o fântână
și-n oglinda ei
poartă iubirea
ca pe-o salbă de lacrimi.
23 septembrie 2011
frunza
în liniștea confuză
aș scrie în această toamnă
despre-o frunză,
care cade galbenă
în prag de noapte,
în șoapte,
cănd stele licuresc
pe cer,
căzând în ape
și-apoi pier,
acum aștept
doar dragostea
ca să mă cheme
90. să fac din frunza noastră
doar poeme…
23 septembrie 2011
ornicul toamnei
toamnă târzie
de ce ucizi lumina
vie
și sufli-n jocuri irizate,
cu pieritoarele minuni
și vântul care bate.
și trandafirul stă
să cadă
sărutând roza
de zăpadă,
doar ornicul
ce sună rar
prin timpul brumei
91. de cleștar
în lungi bătăi
crepusculare
peste vecia care
moare,
doar el
murmură-ncins
și greu
despre prezentul trist
al meu.
toamna în culori
portocalii
îmbracă pomii
fistichii,
iar rândunelele
perechi
în slava cerului
se suie
în luminiș de foi
gălbuie..
la geam nasc
zodiile vii
trecând mereu
în veșnicii
și clipa care a fost
să fie
în veci de veci
n-o să mai vie,
se-ascunde
dup-un văl de nor,
precum e totul,
trecător…
92. 25 septembrie 2011
pe zare
pe zare trece o fântână
ce face semne la cocori,
plecarea lor coboară-n flori,
plecarea noastră în țărână.
pe zare trece râul dulce
se joacă norii în inele
și stoluri dragi de rândunele
se duc acasă să se culce.
pe zare bate vântu-n zbor,
se scutură cafeaua-n cești,
iar noi privim de la ferești.
cum trece ultimul cocor.
pe zare trece gândul meu
și dorurile-nvolburate,
se duc aiurea ca să cate
ce n-am găsit în lume eu.
26 septembrie 2011
93. o umbră
când seara se-necase în grădină
și ochii mei cătau în luminiș,
o umbră mi-a căzut din cer, divină,
s-a strecurat în suflet pe furiș.
noaptea venea cu-atâtea vise, însă
eu nu vedeam nimic cu ochii mei,
dar te simțeam pe lângă mine plânsă
cum te-așezasei pe sub vechiul tei.
ne-ncercuiau inelele de vise,
și eu te-am luat, iubito, lângă mine,
aveam fântânile de dor deschise
cu ape limpezi, pure, cristaline.
am vrut să bem dar tu te-ai destrămat,
ai spus că pleci în lumea ta departe,
precum în hora ielelor de noapte,
destinul nemilos te-a aruncat.
………….
în toamna asta bruma pică rece,
cuvintele de-atunci mă cată azi,
visez mereu cum din seninuri cazi
și umbra mea spre tine vrea să plece.
26 septembrie 2011
94. sulamita
săpăm mereu câte-o groapă-n văzduh
bem zilele, bem nopțile, bem viața toată,
destinul se-nvârtește ca o roată,
așteptând clipa când să-și deie duh.
oh, sulamita bem mereu, tot bem
și ție-ți curge părul ca un râu,
ți-aș strânge corpul ca pe-un snop de grâu,
sub brațul meu hulpav de vechi boem.
săpăm în cerul nostru-o groap-adâncă,
mă leg de părul tău ca de-un fuior,
cu tine-n brațe eu aș vrea să mor,
să ne-aruncăm în hău de pe-o stâncă.
în ochiul tău albastru stă minunea
când laptele zilelor ni se prelinge-n cap,
eu pentru tine-aș fi ca un satrap
carea furat din cer toată genunea.
deși moartea-i maestru de ceremonii,
m-aș mai scula odată din mormânt,
să laud frumusețea-ți, să te cânt
și te-aș ruga cu mine ca să vii.
26 septembrie 2011
95. ochiul meu
ochiul meu albastru pur
ți-a căzut pe verticală,
nu te mai feri de el,
prea frumoasă domnișoară.
peste țâța ta cea dulce
se așează ca un ied
și ar vrea ca să se culce
să viseze numai mied.
parcă nu mai am vedere,
mi-a furat-o sânul tău,
s-a întins o noapte sură
peste ochișorul meu.
tot visând la mere coapte,
ochiul meu lacom din fire,
a trecut deja la fapte
și citește din psaltire.
și gândirea mi s-a rupt
mi-am pierdut deja tot eul,
tu, căzând pe dedesubt
îți sărută țâța zeul.
27 septembrie 2011
96. visez melancolii
singurătatea mă cheamă să vin acasă,
de ce să mai umblu prin lume haihui,
aș vrea să mă-nfășor în mătasea ei
ca un fluture care așteaptă să devină larvă.
toamne cu febră, dezolante, oarbe,
m-așteaptă adesea la poartă,
mă calcă în picioare ca pe-o frunză moartă.
n-am năvălit în sufletul cuiva
și n-am călcat silaba de durere,
nu am avut și nici nu am avere,
mi-e dor de mine însumi și încă de ceva.
nu știu dacă se stinge timpul lui a fi,
și nici trecutul timp al lui a fost,
vreau să fiu eu, cel care-am fost,
și să visez melancolii.
știu că nu seamăn cu străbunii
am sufletul boem de cârciumi sumbre
și corpul meu se clatină pe umbre,
sunt un lunatic, vecin cu nebunii.
această toamnă mă sufocă sigur,
mi-a luat tot aerul ce-l respiram,
sunt pasărea ce n-are stare
și zboară singură din ram în ram.
27 septembrie 2011
97. vara s-a stins
vara s-a stins ca sunetul de clopot printre frunze,
eu agățat de stele treceam prin seară singur
cu umbra-mi tremurândă pe pământ,
în fiecare toamnă eu văd că mi se-ntâmplă
să rătăcest aevea ca un ulise prin gândurile mele,
să fierb ferice-n mine
mistuitor de tandru și cuminte
căutându-mi norocul în cuvinte.
sub cerul arămiu cu luna fumurie
voi prinde frunza-n palme din câmpie,
voi asculta și vântul prin unghere
la țărm de gânduri triste și stinghere.
Apus
Peste iazul de sub sălcii
Cocorii au pleca în bejenie,
Seara stelele s-au adunat la vecernie.
Peste mormintele noastre
Fruntea sfărâmată a serii
Ne-aduce aminte de zilele învierii.
Peste zidurile albe ale cetății
Sub arcuri de gânduri
Urcăm călători spre miezul nopții.
98. Cade purpura nopții peste tot,
Fruntea înnoptează sub clarul de lună,
Doamne, ce toamnă nebună…
Semne, gânduri și stele se-ascund rebele
În iazul de sub sălcii adormit,
Doamne, ce mult te-am iubit!
Peste deal s-a făcut toamnă,
Peste suflet primăvară,
Peste gândurile mele
Trece-un cârd de rândunele,
Unde fugi, Doamne, cu ele?...
28 septembrie 2011
99. dorel
( variantă urmuziană)
dorel are un ochi de șopârlă,
urechi de bivol și gură de tinichea,
acum a devenit deputat din partea partidului
proletschimbist, are nasul lung și miros de șobolan.
și-a făcut vilă-n pipera, un espero
pe care-l garează sub pat,
doarme cu picioarele agățate de lustra tavanului
și se gândește la firma lui de asfalt
pe care a radiat-o
și cu care totuși asfaltează șoseaua de centură a londrei.
om echilibrat, face sport,
joacă țurca prin sălile parlamentului
și alba-neagra cu banii statului.
nu fură, nu înjură, dar votează la două mâini,
are leptop, ia lecții de sex
și se gândește să se însoare a treia oară
cu regina angliei, uitând că tipa a trecut de optzeci de ani.
acum dorel a devenit patrat, cap patrat,
burtă patrată, picioare dreptunghiulare,
mănâncă cu spatele la turnavitu,
clămpăne de la tribună din gură
și strigă ura când se trezește din somn.
citește les mots en liberte futuristes a lui marinetti,
fumează pipă și bea techilla,
la el sângele face salturi în subteran,
buzele lui sunt la o distanță enormă
ca ale unui măgar care rumegă fân uscat.
100. stările lui de conștiință s-au lichefiat,
patria lui e țara tuturor posibilităților,
e înclinat spre bufonerie
iar în capul lui viermii circulă în tăcere,
câteodată cere la masă rasol de vacă cu ciorbă kantiană,
visează doar beton armat și mici,
anii și-i numără în valută forte,
face daruri pentru catedrala neamului,
nopțile se desfac pe genunchiul lui,
mai face câte o excursie și pe la d.n.a.,
se visează în docurile brăilei, legănându-și ochii
și scoțând țipete binevoitoare ca papagalii.
iarna fug lupii de el și vara strânge fluturii în colecții
prin gura lui trece frigul
ca un șarpe, târându-și coada printre dinții soioși,
ce să mai spun, dorel e omul secolului,
cu el pământul se învârtește mai repede,
europa înverzește, grecia scapă de criză
și euro devine mai bărbat.
28 septembrie 2011
amintire-cântec de flaut
o amintire stă spânzurată
de-o cracă de dor,
o, Doamne, amintirile
cum mă mai dor,
le cârpesc, le-nădesc
şi mă sui cu ele la cer
și-n neant tot mă duc
până când singure pier…
o clipă ruptă din univers,
viaţa mea,
101. o clipă până când voi cădea
pe-altă stea.
de-acolo voi privi
înapoi – un străin-
și mi-e dor să mă-ntorc,
nu mai pot să revin…
ochiul meu trist şi duios
se va stinge,
nu mai plânge, suflete,
nu mai plânge!
ochiul meu va deveni
lucefăr de noapte,
chemaţi-i duios lacrima
şi în şoapte-
lacrima lui, rouă dulce
de dimineaţă,
ce spală păcatul
de moarte, de viaţă…
o amintire stă spânzurată
de-o cracă de dor,
aş vrea să re-nvie,
atât de mult o ador,
dar vântul turbat
o spulberă-n cer,
cui să mă plâng
şi cui să i-o cer?
s-o cer de la ape,
s-o cer de la stele ,
dar apele şi stelele
n-au grijile mele…
ursitorile mi-au urzit
zadarnic s-o caut,
amintirea s-a transformat
în cântec de flaut…
102. 29 septembre 2011
pasul tău
pasul tău prin amitire
sângrerat și rănit
a rămas ca un ceasornic
stricat și oprit.
e pustiu și e frig
în aceste seri stinse,
peste noi au trecut
doar ierni ninse,
tu în haina ta albă
de vară,
la gât cu o salbă,
dansai
în logaritm stelar de vals
pe cântecul fals
cântat după ureche
pe harfa lui safo
cea veche.
când te-nvârteai
aiurea-n cercuri,
clătinai o pădure
de miresme,
103. fruntea amurgului
pe mantii de sânge,
te cheamă, te plânge,
silabele trupului tău,
au căzut în neant,
amintirea ne depene,
ca un straniu apus,
prin cercul de sus,
ne-a furat un centaur
tot globul nostru de aur,
crepusculul se stinge,
cu chipul tău blând,
în orice oglindă
te regăsesc
surâzând…
un adio cu o batistă,
o mână o flutură,
pomii se scutură,
toamnele trec,
fâlfâiri albe
și zboruri de frunze
moarte
ne poarte
doar ură
căci iubirea noastră
a fost pură.
1 octombrie 2011
104. s-a făcut seară
s-a făcut seară,
a apărut o lună spălăcită,
pe stradă latră un câine,
două femei se grăbesc acasă,
ochii mei se iau după ele,
balcoanele-mi cad în cap,
în toamna asta s-a zăpăcit lumea,
încerc să mă agăț de ceva
să nu cad și eu în zăpăceala asta,
zidurile blocurilor tac,
a încremenit totul în jurul meu,
dorurile mi s-au culcat pe-o buză de plai,
mi-e dor de iarbă,
să mângâi mânjii când pasc,
îmi vine în minte ,,seara pe deal”,
dar buciumul nu mai sună,
,,unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot” ?
am uitat că e toamnă,
mă împiedic de niște frunze bezmetice,
toamnă bacoviană, îmi zic,
un an suprarealist cu oamnei afiș,
în arena circului saltimbancii și oamenii zburători
fac istoria, umplu aerul cu niște țipete stridente,
o toamnă cu frunze ca blana de cobalt,
din cer cad cești de cafea sparte,
Dante a descoperit commedia
în văile raiului,
eu aș picta altfel paradisul,
105. cu oameni goi,
destrăbălându-se cu bacantele lui Nero,
într-o natură rococo prin palatele romane.
orașul serenissim visează,
muzica absurdă a nopții
scrâșnește și atârnă de umărul meu.
în acestă tăcere obsedantă
frunzele clătinate de vânt plâng
pe-o melodie de Vivaldi…
cănd eram copil locuiam într-o casă la țară,
dincolo de ea era un imens loc viran
năpădit de lăstar și iarbă mare,
mereu mă întrebam ce-o fi dincolo,
când m-am făcut mare am văzut că dincolo
era viața colorată în culorile curcubeului,
acum poezia își abandona scheletul și se bălăngănea în aer,
ca buddha, ca rimbaud sau shakespeare,
nu mai ținea cont de cauză și efect,
lipsa cauzei și-a efectului nu mai conta…
s-a făcut seară,
eu tot mai clămpănesc a filozofie,
încă n-am ieșit din labirint,
delicii de azur stins pe coline,
știu, am iubit pe furiș și, fiind singur,
nu m-am putut vindeca
de-atâta bucurie într-o fărâmă de timp.
așa începe toamna,
frunzele zumzăie uscat
și rumoarea luminii ne urmărește
sub formă de dune sau năluciri
și se întâmplă ca la căderea nopții
ziua să se prefacă-n intangibil,
106. greierii să cânte și trenurile să treacă pe lângă noi…
3 octombrie 2011
știu
peste tot octombrie,
știu că insulele risipite
de mare în aerul rece al dimineții
strălucesc cu culoarea dorului meu.
în ochi îmi întârzie struguri și gutui
și mai știu că orice există
devine cenușă.
dar nici cenușa spulberată a toamnei,
nici zborul de gheață al balaurului din vis
nu vor putea lua viața din viață.
știu că toamna taciturnă
își poartă hainele prin orașul meu
ca o femeie destrăbălată,
din lumea care aleargă de-a valma pe străzi
răsar doar lacrimi
și tăceri înfiorătoare.
trece pe stradă o femeie frumoasă,
fruct copt de carne, extaz sombru de vin roșu,
gură de dor ce face lirică și gura mea,
parfum calm pe coapse de prințesă,
gazelă celestă,
la umbra părului ei pălește spaima de aștri,
n-aș vrea ca destinul gelos
să te preschimbe-n cenușă
107. spre a hrăni, nerăbdător, rădăcinile vieții.
4 octombrie 2011
acum în secolul douăzeci și unu
acum în secolul douăzeci și unu,
cănd viața a devenit doar toamnă,
omenirea intră la idei
se consideră abandonată, singură, cu ea însăși,
de când ne gândim la viitor
toate zidurile s-au strămutat,
principiul speranței a ieșit în fugă pe geam
și noi ne uităm cruciș unii la alții,
hai să schimbăm lumea,
dar cu cine anume,
cu clasa muncitoare care a intrat în extaz?
te uiți spre viitor
ca și cum te-ai uita pe gura unui obuzier.
căutăm altă țară pe care n-o găsim niciodată,
avem impresia că pământul gonește nebunește spre
autodistrugere.
toate imperiile și-au schimbat stăpânii,
s-au schimbat și conștiințele,
hainele, femeile, modele,
începem să credem în viața de apoi,
în măreția și lașitatea ei,
dictatorii vin, se duc ca bufonii,
hamlet se zvârcolește în plasă,
faust face un rol imfam și ridicol,
roscolnicov dă cu târnăcopul,
a murit și dumnezeu,
cine mai scaldă morții
108. și-i îngroapă
și le răsădesc flori pe morminte,
doamneee, cât galben pe frunzele moarte,
căt albastru dureros în sânge, câte gemete înăbușite…
măsor timpul cu pasul meu, stea după stea,
încă sunt treaz,
mă încolțește timpul,
număr pașii următoarei toamne,
cu toți cocorii de pe cer,
cu toate durerile lumii,
ucid vise, voluptăți care nu se mai întorc,
preschimb femeile în coliere și inele
ca să semene cu alizeele albe
și să le găsim în țara natală a visului.
când se lasă cortina
aștept cu frică și nemângâiat o moarte ridicolă.
4 octombrie 2011
prin infernul tău pustiu
toamnă, mă plimb ca o umbră
prin infernul tău pustiu,
te-aș omorî, toamna mea sumbră,
și te-aș băga într-un sicriu.
eu ți-aș cânta psalmii de ducă
în parcul plin de scânteieri,
ca șapte popi să te conducă
spre un final de nicăieri.
te-aș invita într-un pustiu
109. sub palidul argint de lună,
o criptă-adâncă și-un sicriu
și-urarea mea de moarte bună.
tot vii mereu la ușa mea
când seara greierii îmi cântă
și îmi șoptești romanța ta
de-mi tulburi liniștea mea sfântă.
când gândul meu pribeag adoarme
în mistica nemărginire,
mi-aș face rost de vreo trei arme
și te-aș ucide… din iubire…
5 octombrie 2011
romanță
iubito, vino mai aproape
să ne-așezăm la dulci povești,
să ascultăm cântecul toamnei
cum bate vântul în ferești.
un psalm cântat duios de îngeri
îngână sferele albastre
și se -mpletesc cu dulci romanțe
din tinerețea vieții noastre.
când luna –nnebunea pe cer
110. și noi într-o iubire sfântă
stăteam la poartă nopți întregi
ascultând frunzele cum cântă.
astăzi când timpul a trecut
și zilele ne par mai grele,
nu ne-au rămas decât povești
și-n degete două inele.
când toamna trece peste noi,
ca piaza reaua din povești,
aș vrea să dăm ceasu-napoi
și, Doamne, să ne-ntinerești!
6 octombrie 2011
toamnă, ți-aș da cu vitriol în ochi
tristețea-i acompaniată de frunze,
freamăt de evantaie japoneze,
trece un anotimp vine altul
într-un adio fluturat de batiste,
o mână șterge zarea
și desparte lumina dinăuntru de cea din afară,
un ochi mongol răsare hulpav
spre sânii de atlaz
freamăt de frunze- flaut de lună,
ce lume nebună, ce lume nebună…
ca un zefir de bucurii
poemul se-nalță cărămidă cu cărămidă,
fereastră deschisă,
111. îndemnuri,
flori otrăvite,
blestemuri,
se speră, se speră –ntro viață prosperă,
gustul visului s-a acrit,
ne-am măngâiat în plăcere și ură
crezând că iubirea e pură.
plopii ca hienele defilează
prin toamna care-agonizează
și sânii tăi
care mă-ntorc în vis,
genuchii-ți ca un deal de bogății
mă fac să cred că sunt în paradis.
toamnă, ți-aș da cu vitriol în ochi
să pleci mai repede de pe la noi,
ia-ți hoții,
borfașii,
bagabonții,
sinucigașii,
otrăvurile,
stâlpii, etajele, sforile, norii, apele, cuțitele,
ia-ți lumea ta nebună
care se bate, murmură, mârâie
și pleacă cu ea
pe-o stea
sau în lună.
7 octombrie 2011
112. pastel de seară
pădurea arde-n toamnă cu vâlvătăi de foc
galben în zarea toată cât duc ochii,
e țara noastră cea făr’ de noroc,
țara lui Lerui-Ler și-a sfintei Dochii.
în depărtări se-aud tălăngi cum suie,
cum trec pe carărui puhoi de oi
cum toamna a bătut natura-n cuie,
lăsând copacii întristați și goi.
amurgul se-odihnește pe poiană,
e-o liniște de început de lume,
se-aude-n depărtări o havaiană
și câțiva nori s-au spânzurat pe culme.
lumina dup-amiezii dă-n amurg
și lunca toată s-a brodat cu aur,
pâraie repezi șerpuind cum curg
și-o broască cântă veselă pe-un plaur.
7 octombrie 2011
113. Pigmalion
Pigmalion,bătrânul meșter faur,
Cu dalta lui cu mâna cea de aur,
Tu, sculptor al divinelor frumoase,
Cioplite-n fildeș, pline de angoase,
Făcut-ai pe femeie atât de frumoasă
C-ai vrut s-o duci deja la tine-acasă
Soție ca să-ți fie în veci, plină de har,
Și s-o ferești de ochiul cel barbar.
Îndrăgostit de propria-i făptură
Ai fost la Aphrodita-n bătătură
Să –i ceri să ți-o transforme-n divă vie,
Ca tu s-o iei, băiete, de soție.
Dar Aphrodita cea geloasă, rea,
Ți-a aprobat să te-nsoțești cu ea,
Plină de gelozie, te-a blestemat în veci
Să tot cioplești statuile doar reci,
Să n-ai căldură tu din partea ei,
Blestem căzut din gura-i de la zei,
Să naști un fiu din suferință stors
Cu numele simbolic de Pathos.
14 octombrie 2011
114. gândurile…
cerul meu întins pe seară
îmbrăcat tot în argint
prin ce tainic labirint
gândurile mele zboară?
eu nu mă gândesc la moarte
las viața să curgă lin
de e dulce sau pelin ,
că-i aproape sau departe…
stau legat cu rădăcini,
agățat de cer, un clopot,
și mă voi feri cât pot
să nu cad în mărăcini.
gândule, prin tine zboară
toamne reci și amintiri,
fugi de-acele ispitiri
și fă-mi viața mai ușoară.
9 octombrie 2011
115. Umbra timpului
Cade umbra timpului în van
Cum se duce viața an de an.
Pe al boltei cer dumnezeiesc
Caut steaua mea și n-o găsesc.
Cornul lunii ascuțit și strâmb
Îmi zâmbește tandru de pe câmp.
Apa din ulcioare, adiind răcoare,
O beau fericit la apus de soare.
Pe destinul meu, lasă-mi-te, lasă,
Dulce și frumoasă, viață mlădioasă.
Cumpănindu-mi viața, versul și eresul
Am străbătut vesel întreg universul.
Singur pe cărare, îmi croiesc alt drum
Vreu să trec în țara umbrelor de fum.
Să privesc de-acolo cine-am fost și sum.
9 octombrie 2011
116. Mister orfic
Eu vin din grele încercări astrale
Pe solul plin de rele și minciuni,
Să-mi ierți Orfeu acele slăbiciuni
Ce-au fost odată și-ale dumitale.
Uranos s-a împerecheat cu Gaia
Și l-a născut pe veselul Dionis,
Blestem și rele de la tine ni-s
Căci tu ai pus pe foc întâi tigaia.
Titanii au trecut din om în om
Și sufletul impur s-a tot mutat
Trecut-a la femeie și bărbat,
Adamul ce-a mâncat mărul din pom.
Du-mă la orfici să mă las de rele
Și fă din mine omul cu sufletul curat,
Înalță-mă pe vârful Ararat
S-ajund cu mâna-ntinsă pân’ la stele.
Fiind iedul cel divin al dumitale,
Căzut-am drept în laptele matern,
Ai vrea să faci din mine omul tern,
Venit ca un străin din zări astrale?
12 octombrie 2011
117. Pithia
Tu preoteasă din cercul lui Apolo,
Oracular cu daruri de la zei,
Erai regină dragă-ntre femei
Când diatribele ți le cântai doar solo.
Când delirai stăteau apele-n loc
Și prevesteai ce-i în lună și-n stele
Înșirai visătoare bagatele
Urându-le la muritori noroc.
Daru-ți venea de la frunza de laur
De la cassotis -apa de izvor,
Când te-apuca, divino, câte-un dor,
Pluteai ca fulgul pe un singur plaur.
Ca delfică albină între fecioare
Ce doar profetul tău te-nțelegea,
Voi doi erați și visul și legea
Și decretați ce-i în lună și-n soare.
Trecută apoi de ani cinci zeci, femeie,
La Delphi, -n sanctuar ca o virgină
Ai devenit soția lui Apolo
Și el mi te-a făcut pe veci regină.
14 octombrie 2011
118. Poemul uitării
Copii ai omenirii,
Ați uitat cântecul în pădure,
Ați pierdut muzica celestă a frunzelor,
Tăcerile codrului și zbaterea ramurilor,
Ați uitat sunetul cornului,
Cântecul stejarului singuratic în bătaia furtunii,
Nopțile cu lună și cu stele care se leagănă
Printre vârfurile copacilor,
Ați uitat visul căprioarei care se lasă seara peste izvor,
Poienele de nămeți de iarbă care vă
Mângâiau gleznele feciorelnice,
Ploaia de stele care cădeau în roua dimineții,
Ați uitat primăverile cu mugurii nurlii
Care dau prin frunzele uscate,
Ghioceii albi ca neaua care sărută soarele,
Viorelele albastre care colorează cu visul lor pădurea,
Ați uitat cântecul grangurelui și-al mierlei,
Al presurei și al ciocârliei,
Ați aruncat coronițele copilăriei făcute din
Toate florile pădurii,
Ați uitat nunțile închipuite cu miile de fluturi,
Cu gâze și furnici, cu greieri și licurici,
Cu smeie înălțate până la cer,
Cu jocurile pline de farmec…
De ce nu vă întrebați ca Eminescu:
119. ,,Unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot ?’’
Acea cetate a naturii care ne-a crescut la poala ei...
De ce pășiți în acea obscuritate a încăperilor
De betoane ca pe un pat de vise bolnave ?
Trăim printre mese, scaune, televizoare, calculatoare
Și alte bazaconii pe un pământ ce și-a modificat axa
De rotație până-n ziua în care eternul timp
Se-ntoarce în sine lent, stingându-și veșnicia
în acest prezent apocaliptic.
Poemul final al lumii noastre nu-l va scrie nimeni,
Noaptea ne îmbrâncește spre ochiul fântânii,
Cine să mai scrie acel poem?
14 octobre 2011
dorm în ochiuri de izvoare
dorm în ochiuri de izvoare
cu lună și stele,
toate dorurile mele:
umbre călătoare.
dorule, unde –ai plecat
ce poteci mai sui,
te-ai pierdut pe carărui,
unde să te cat?
dat-au buzna teii-n floare
și tu nicăieri
vin și trec la primăveri,
umbră călătoare.
120. am pierdut doi ochi albaștri,
iartă-mă, părinte,
când de ei mi-aduc aminte,
mă-nchin la toți aștrii.
sub poleiul alb de stele,
totul e feeric,
numai chipul ei himeric
stă printre perdele.
îmi întinde mâna lin
peste geam prin ceață
și c-o frunză de pelin
mângâie-a mea viață…
16 octombrie 2011
clător prin cerul meu…
nu mai pot să scriu și pace
mâna mea-n durere zace,
îmi flutură brațul întins
pe lampadarul ce s-a stins.
văd madone-n faetoane,
trecând prin doruri iluzorii
cu ora, ziua, săptămâna
și, de dispar, rămâne luna.
se rupe totul în adânc,
cad fluturii încet pe jos,
doi derbedei se joacă stos,
121. de undeva, de-acolo sus,
de pe spinarea lui isus
coboară cerul peste mine
cu darurile lui divine,
de unde îngerii și sfinții
au înfipt în mine dinții
și-am visat că se va face
între mine și ei pace.
pe deasupra mea un nor
a trecut ușor în zbor
și m-a dus lungit în cer,
luându-mă prizonier,
și m-a luat domnul la rost
pe unde-am umblat și fost,
unde-am fost cu săptămâna,
seara, cînd răsare luna.
ore albe și albastre
mă plimbau frumos prin astre
și acolo nimfa mea
s-a ivit, doamna, pe-o stea.
Eu, speriat și livid,
am căzut ușor vid,
sângerând cu gura moartă,
domnul m-a băgat pe-o poartă,
peste niște vinuri grele
puse toate în ulcele…
printre stele mă preling
și încet-încet mă sting,
doamne, stelelor piezișe,
cu isus pe cruci crucișe,
lângă mine, lângă, lângă
se-așeză mândra bolângă,
122. și ș-a-ntins corpul de nea
pe sub plăpomioara mea.
ce tăcere, ce tăcere,
cu asemenea muiere,
se-așezase așa întinsă
ca o monaliză ninsă
scăpărând numai scântei
peste șoldulețul ei.
…………………………
când m-am deșteptat în frig,
doamne, am început s-o strig.
………………………
pe fundal de cer albastru
am fost meteor și astru
ca în viața mea subțire,
să am parte de iubire,
bine-ar fi să fiu fiind
să visez așa murind…
16 octombrie 2011
Vronicăi Micle
ca o vioară strunele tale plângeau
erai o lacrimă ce -ți rătăcea prin suflet,
o inimă zburând în infinit,
cu plopii ce se tânguiau în vânt,
vrăjind vremelnicia în descânt.
123. nu mai vorbi și nu mai plânge
e vis zadarnic azi, acum,
această toamnă încrustată-n sânge
s-ar irosi în zbor pe vechiul drum.
pe la Văratic în vremi legendare
o veșnicie va ca să trăiască
povestea dragostei voastre barbare
ce dăinuie cât limba românească.
deși trecut-a timpul ca-n legende
izvorul amintirii a rămas,
poveștile de astăzi îi dau glas
și vor rămâne veșnic în calende.
18 octombrie 2011
dorm tâlcuri…
dorm tâlcuri în câte-un cuvânt
ca șerpii ascunși în pământ
și-n sufletul meu e tăcere
ca iarna în stupul de miere.
inima- ceasornic oprit-
în pasul tău sîngerat și rănit
în nopțile cu stelele stinse
îți caută urmele ninse.
124. logaritmul stelar ca un vals
dansează în noapte cam fals
și seara în roșu se frânge,
spoită cu dor și cu sânge.
cad zările-n fântâni părăsite,
cad gânduri în gol de ispite,
cad doruri obosite în vânt
și toate se-ascund în cuvânt.
e carnea trecută prin spini,
la care, iubito, te-nchini,
în toamna durerilor noastre
de-acolo de sus dinte astre.
nu mai șterge cu mâinile stelele,
că te fură din cer ielele
și rămâi în ținut de poveste,
fără să mai aflu de tine vreo veste.
18 octombrie 2011
125. o, azalee
ești tu cea care
visele-mi torceai,
ești tu cea care
te topeai în mine,
ești tu cea care
risipită-n vânt,
erai sămânța
florilor divine?
o, azalee, dulce,
ca o fragă,
cât te-am iubit
și cât mi-ai fost
de dragă,
astăzi te-ai rătăcit
printre dureri
și nu-ți mai amintești
cum a fost ieri.
20 octombrie 2011
126. eu vin din lumea lui marinetti
eu vin din lumea lui marinetti,
aruncând totul la pământ,
la dracu dragoste, iubire
și toate câte-s în inimă,
această cârpă cu care
s-au șters toți pe mâini,
acum dansăm printre
mese și scaune ca saltimbancii,
ne dezbrăcăm hainele
și ne scălămbăiem în oglingă
ca niște maimuțe din junglele africane,
hai, veniți, intrați în joc,
doi pași înainte
și unul pe loc,
ce frumos ne stau la gât
lanțurile de aur
în acest azur lins pe ochi,
ținem steaua lumii pe umărul drept
și avem armuri de oțel pe piept.
în serile când luceafărul
în galop fuge pe cer,
noi ne destrăbălăm în lumea lui dionis
pe lângă delfinii din adânc,
rupți din refugiul ultimului delir.
127. degeaba punem cuvintele în cuiburi goale,
n-are cine să le clocească,
ele sângerează din consoane,
mor în damf de parfum
ca merele domnești infectate de viermi.
ascultați melodile acestei toamne,
când frunzele acompaniază tristețea,
ca niște evantaie japoneze pe fața unei gheișe,
ascultați cum plâng pietrele de jad
sub freamătul copacilor,
flaute sub lună, îndurerate
de despărțirile de gâtul de colan al madonelor,
ascultați tristețea frunzelor de plop sub bătaia vântului,
ascultați cum filozofii pun diagnostic aureolat viitorului,
un fel de zefir de bucurii cu râsete pe ghirlănzi spumoase.
inimi flămânde ca niște câini în haite
îngurgitează iubirea pe nerumegate,
răscolind în carnea efemeră, pândind inalterabilul.
visăm mereu incendii apocaliptice
care să prefacă în scrum sărmanele noastre ființe
imperfecte și vulnerabile,
ne revoltăm de destinul biologic al lumii,
dar nu vedem ochiul rece al morții
cu rostogolirea pământului spre neant.
20 octombrie 2011
128. valuri de umbre
valuri de umbre, valuri de naluciri
In fruntea cuprinsa de flacari,
Caverna locuita de fulger,
In citadina noapte de piatra
Ce se intampla cu mine ?
O vad pe mama alergand pe campie,
Flacara ce se destrama
In mareea intunericului
Indepartandu-se la bordul noptii.
Nu mai sapa, mama, pamantul,
Cauta cheia camerei si vino la mine
Pe firul unui suspin suspendat...
Zeul de gheata ma devora
Sunt eroarea finala a erorilor tale.
Sa fie lumea un desert singular
Cu cerul inchis si infernul pustiu,
Incep sa visez la zapezile de demult,
La prima iubire,la primul poem,
La copilarie,
Numar pasii urmatoarei primaveri
Care inca nu a sosit,
Ma incolteste timpul
129. Ca o ceata de banditi
Timpul devorator,
Adevaratul cezar,
Cu Chopin care si-a scuipat degetele
pe clapele pianului
sterse de Sand
cu carpa umezita de lacrimi.
cuib
sufletul mi-e cuib săpat în stâncă
și-n acest cuib a poposit un gând,
și stă la pândă ca uliul flămând
în haina lui într-o tăcere-adâncă.
în cuib i-aștern covor de frunze moi
sub agora pustie de pe cer,
și –l învelesc în pleduri de mister
ca gândul meu să nu vină-napoi.
la adăpost de ploi, și vânt, și soare,
să stea acolo ca un hoț închis,
s-aștepte solul ultimului vis,
venind pe-aripi de păsări călătoare.
21 octombrie 2011
130. doi amanți
de când au strâns în brațe vânt
ca doi nebuni de fericiți,
ei ai rămas dezamăgiți
ca două umbre pe pământ.
în nopți cu stelele-n sclipiri
ce-n bolta nopții se ivesc,
cu ochii lor ei azi privesc
doar cerul plin de amintiri.
de geaba au avut ce-au vrut
și-au ars pe rugul lor de foc,
n-a fost decât un simplu joc
tot ceea ce li s-a părut.
au ars de dorul cel mai sfânt
să fie pururi împreună,
dar soarta lor a fost nebună,
i-a despărțit și la mormânt.
23 octombrie 2011
131. te simt împrăștiind parfum
te simt împrăștiind parfum,
vânzând bezele în alcov,
ți-am desenat chipul în mov,
și nu te văd decât prin fum.
erai atâta de cuminte
de mi te-am pus, femeie,-n cânt,
erai un viscol de cuvinte,
erai și soare, dar și vânt.
vor trece încă anotimpuri
și eu te-aștept la ușa mea
și călători vom fi prin timpuri,
eu un luceafăr, tu o stea.
23 octombrie 2011
132. curge lin prin mine un pârâu de ape
curge lin prin mine un pârâu de ape,
cine să-l oprească, cine să se-adape?
e pârâu de munte și cu apă vie
descântat de domnul tot pe la chindie,
de sub dor carpatic, din vechime vine,
cine să-l oprească, cine să-l închine?
noapte-mbobocește pe apele lui,
stele urcă-n cale, luna în hai-hui,
cu miros de mere toamnele-l îmbată ,
tot ducând la vale o petală moartă,
la răstoacă vine trupul zorilor,
bruma dimineții, spaima florilor,
chipuri de femei, rotunjimi înalte,
vin la poala lui svelte să se scalde,
trece ora, timpul, mai trece și gândul,
în uitare totul, totul, îngropându-l,
și mereu îmi spune c- acolo departe,
râul vieții mele zorile desparte.
vineri, 31 august 2012
133. eu treceam pe sub cupole
eu treceam pe sub cupole
eu treceam pe sub altare,
eu treceam în prag de seară
pe sub stele călătoare.
eu zburam cu îngerii
până-n valea plângerii
și cu aripi obosite
cădeam, Doamne, în ispite.
eu treceam prin amintiri
și dădeam filă cu filă,
tot citind câte-o poveste
din biata-mi viață umilă.
scris-am filele cu sânge
dintr-o lume ce-a trecut
și acum la bătrânețe,
mă predau Ție pe scut.
28 octombrie 2011
134. țară blestemată
eu m-am exilat în mine
și-am plecat din lume demult,
țară, te-am lăsat în suspine,
zeul te plânge, zeul e mut.
unde ți-e doina, unde ți-e dorul,
unde ți-s fiii tăi cei viteji,
venit-a străin, călătoarul,
punându-ți cuțitu-n gâtlej.
erai frumoasă ca ziua-nsorită,
te-au siluit derbedeii,
țară săracă, țară iubită,
care ți-e soarta, unde-ți sânt zeii?
trecutul tău, flăcări aprinse,
ce-au ars în vise rebele,
țara frumoasă, cu pletele ninse,
cum picură-n tine neaua din stele.
frumos îți stă cu albul pe zare,
cu argintul de nea,
cu doina cîntată din nai,
plină cu dorul din tine și ea.
tristă ca propria-mi durere,
urci golgota pe cruce semeț,
135. căci va veni o –nviere,
ca viitorul să-ți fie măreț.
28 octombrie 2011
despre iarnă
iarna e un prilej
nemaipomenit pentru povești
la gura sobei,
tu cu tine însăți
eu cu mine însumi
să tăifăsuim până
ne apucă zorile.
privește la fereastră
cum vin îngerii să ne asculte,
privește prin casă cum zboară steluțele,
ascultă melodiile iernii
cu candorile ei
care ne aduc aminte
cât de naivi eram la prima întâlnire.
acum miezul sufletului
excaladează timpul,
cerul dureros printre fulgii virgini
prin fereastra care arde
iluminată de reflexele albului.
acum nu mai vânăm căprioare
și nici cerbi prin dumbrăvile sufletului,
acum ascultăm duhul clepsidrei
lângă păpușile copilăriei păzite de îngeri,
prăfuite și uitate pe perne de vis.
după acestea toate am pus virgulă,
ne-a furat timpul și ne-am trezit întrebându-ne
pe unde ne-am rătăcit.
