Descrieri și citate ale scriitorilor de pe Aleea Clasicilor, Chișinău.

1. SCRIITORI DE PE...
ALEEA
CLASICILOR

2. ADRIAN PĂUNESCU
(20.07.1943, Copăceni, Bălți, Basarabia – 05.11.2010, București)
Adrian Păunescu – poet, eseist, publicist, critic lite-
rar, traducător, textier, director de reviste și om poli-
tic român. A lucrat ca redactor la revistele Amfiteatru,
România literară și Luceafărul. A fost redactor-șef al
revistei Flacăra. A inițiat și a condus Cenaclul Flacă-
ra, adevărat fenomen de masă, cu care susține 1615
manifestări de muzică, poezie și dialog. A înființat
Cenaclul Totuși iubirea care a susținut concerte de
mare succes, în țară și dincolo de granițe, în special la
Chișinău. A fost realizator de emisiuni social-cultura-
le laTeleviziunea Română, al emisiunii radio Cenaclul
Flacăra.
Antologia Poezii de până azi (1978) a atins
recordul mondial de tiraj pentru poezie, 155.000
exemplare.
OPERA
Ultrasentimente (1965, debut editorial); Fântâna somnambulă (1968); Viață de excepții; Sub semnul
întrebării; Istoria unei secunde (1971); Lumea ca altă lume (1973); Repetabila povară (1974); Pămân-
tul deocamdată (1976); Sub semnul întrebării (1979); Iubiți-vă pe tunuri (1981); Totuși iubirea (1983);
Manifest pentru mileniul trei – 2 volume (1984; 1986); Viața mea e un roman (1987); Sunt un om
liber (1989). Poezii cenzurate (1990); Infracțiunea de a fi (1996); Tragedia națională (1997); Deromâ-
nizarea României (1998); Cartea Cărților de Poezie (1999, antologie 1965-1999, actualizată în 2003);
Meserie mizarabilă, sufletul (2000); Măștile însângerate (2001); Până la capăt (2002); Liber să su-
făr (2003); Din doi în doi (2003); Doamne, ocrotește-i pe români! (2006, antologie 1968-1990); Rugă
pentru părinți (2007-2008); Libertatea de unică folosință (2007); Vinovat de iubire (2010, roman);
Ultima noapte pe Atlantida. Poezii vechi și noi (2010).
Adrian Păunescu despre limba română
• „…Dar mi-ai lăsat o moştenire sfântă,
Ca să mă bucur până la sfârşit,
Această biată limbă românească,
De-al cărei duh m-am învinovăţit…”
(Sculptor Romi Adam, 2011)

3. ALECU RUSSO
(17.03.1819, Chișinău – 05.02.1859, Iași)
Alecu Russo – poet, prozator, eseist, memorialist și
critic literar; ideolog al generației de la 1848. Este au-
torul volumului Cântarea României, tipărit anonim.
Fără a revendica vreodată explicit această operă, a
furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de pa-
ternitate literară din istoria literaturii române. A parti-
cipat la Revoluția de la 1848 din Moldova, după care
a luat parte la Marea Adunare Națională românească
de la Blaj din 3/15 mai 1848 și la adunarea de la Lugoj
din 15/27 iunie 1848. A fost arestat la Dej și întemnițat
la Cluj. A militat pentru Unirea Principatelor Române.
A atras atenția asupra importanței literaturii origi-
nale, de caracter specific național, recomandând scri-
itorilor să se inspire din trecutul de luptă al poporului
nostru și din literatura de circulație.
Activitatea cea mai importantă a desfășurat-o în
anul 1885 la revista Romînia literară a lui Vasile Alec-
sandri.
Majoritatea lucrarilor au fost scrise in limba fran-
ceza si au aparut postum in traducerea lui V. Alecsan-
dri și Al. Odobescu.
OPERA
Cântarea Romaniei (1850); Amintiri; Iașii și locuitorii lui în 1840; Palatul lui Duca Vodă; Decebal
și Ștefan cel Mare; Piatra Teiului, Stânca Corbului.
Alecu Russo despre limba română
• ...Moldovenii, ardelenii şi muntenii al­
cătuiesc un popor întreg de acelaşi port şi aceeaşi
limbă.
• ...Cred că cea mai înţeleaptă limbă este limba, care agiută pe om a-şi tălmăci gân­
dul într-
un chip ca toţi ascultătorii să-l poată înţelege... Nu încape îndoială, noi suntem şi am fost
siliţi a împrumuta o parte oareşicare de termini de la limba latină, nu avem însă dreptul
de a lua mai mult de cât, numai pe cât, ne lipsiră până acum...
• limbă, fie ea turcită, grecită, franţuzi­
tă şi slavonită, când vorbeşte de neam şi s-a născut
cu el, când spune de trecut, de patrie, şi în fiecare cuvânt stă o tradiţie is­
torică, o durere, o
fală sau o simţire, e lim­
bă nepieritoare şi cu anevoie de a stârpi.
• ...Pentru a scrie româneşte, nu trebuie gramatici, trebuie râvnă...
• Eu neg că limba noastră ar fi săracă; limba nu ne e mai săracă decât altele în­
surătoare;
suntem însă noi înşine săraci de dânsa, o mai şi sărăcim cu capriţiul nostru.
(Sculptor Vadim Lorcenco, arhitector
Fiodor Naumov, 1957)

4. ALECU DONICI
(19.01.1806, Piatra-Bezin (azi Donici), Orhei, Basarabia –
21.01.1865, Piatra Neamț)
Alecu Donici – poet, fabulist, traducător. A fost func-
ţionar la Epitropia şcolilor, a deținut funcția de asesor
la Judecătoria regională a conştiinţei din Chişinău şi
asesor al Curţii de apel din Iaşi; preşedinte al Diva-
nului întăriturilor. A contribuit la dezvoltarea învă-
ţământului public, a presei periodice şi a teatrului
naţional. Colaborează la publicațiile periodice Albina
Românească, Dacia literară, Propășirea. Înafară de fa-
bule, a compus poezii și piese de teatru. Debutează
cu traduceri din A.S. Pușkin și I.A. Krâlov. În coopera-
re cu Constantin Negruzzi traduce și publică Satire și
alte poetice compuneri de Antioh Cantemir și alte cre-
ații ale clasicilor literaturii universale. Donici a avut
un deosebit spirit de observație, criticând în fabulele
sale moravurile proaste în societatea umană. În cre-
ația sa sunt populare fabulele: Musca la arat; Racul,
broasca și știuca; Doi câini; Antereul lui Arvinte ș.a.
OPERA
Fabule (1840, Cartea I); Fabule (1842, Cartea II); Guraleiul (prologul unei comedii în versuri).
Traduceri: A.S. Puşkin, Ţiganii, (1837); Satire şi alte poetice compuneri de prinţul A. Cantemir (tra-
ducere în colaborare cu C. Negruzzi, Iaşi, 1844 (ed. II, 1858); Fabule (f.a.); Povestea fabulei (f.a.)
Alecu Donici despre limba română
(Sculptor Iosif Cheptănaru, arhitector
Fiodor Naumov, 1957)

5. ALEXANDRU HÂJDEU
(30.11.1811, Miziurineţ, regiunea Ternopol, Ucraina –
09.11.1872, Cristinești, Hotin, Ucraina)
Alexandru Hâjdeu – filozof, savant, scriitor, fol-
clorist, cercetător, membru fondator al Academiei
Române. A lucrat la Chişi­
nău ca ajutor de revizor în
comitetul pentru sprijinirea coloniştilor din sudul
Rusiei, apoi în calitate de conţopist în cancelaria gu-
vernatorului civil; a fost efor al şcolii judeţene şi al
celei lancasteriene din Hotin, străduindu-se să ex-
tindă cercul disciplinelor predate în şcoală, să îmbu-
nătăţească condiţiile pentru desfăşurarea procesu-
lui instructiv. Aici a rostit renumitele sale discursuri
„Amintire despre vechea glorie a Moldovei”(1937) şi
„Suvenire de cele trecute, idee de cele de faţă şi ară-
tare de cele viitoare ale Moldovei” (1840). A predat
limba franceză, limba şi literatura rusă, matematica,
logica, statistica şi alte discipline la gimnaziile din
Viniţa şi Kameneţ-Podolsk. A tradus şi a publicat în
revistele ruse Vestnic Evropî, Telescop şi Molva o serie
de cântece populare mol­
doveneşti şi valahe. În anul
1843 abandonează învăţământul, practicând până la
finele vieţii sale avocatura.
OPERA
Literaţii basarabeni (1835), Socrate şi Scovoroda (1833), Grigorii Varsava Scovoroda (1835), Pro-
blema timpului nostru (1938).
Alexandru Hâjdeu despre poporul român
• …un popor e puternic nu prin fortăreţele sale şi prin armată, ci prin fraternitatea civică,
unanimitate, lipsa în fiecare cetăţean de porniri egoiste, toţi fiind cuprinşi de acelaşi cuget
naţional şi de acelaşi simţ naţional. Un popor puternic printr-o asemenea solidaritate,
niciodată nu va pieri şi niciodată nu-şi va pierde pământul său, pentru că naţionalitatea lui
este o scânteie zăcând nevăzută în cremene, unde din întâmplări vremelnice poate să zacă
mult timp, dar când duhul veacului va pregăti iasca şi va lovi cu oţelul, scânteia se va aprinde.
Poporul nu e ca un burete ce se îmbibă de umezeală, ci este o mare care aruncă din sânul său
afară pe mal tot ce nu asimilează.
• …dragii mei fraţi Români, …fiţi încredinţaţi că sunt al vostru – un frate Român... e destul să
ştiţi că sunt un frate Român a cărui soartă este de a îndura adevărul cel însufleţit al cuvintelor
poetului persan: „A trăi far-de tine şi afară de tine, – o, patria mea scumpă! – se poate; dar o
asemenea viaţă e mai groaznică decât de a muri mii de ori şi iară a învia pentru o clipă!”.
(Sculptor Victor Krakoveak, arhitector
Fiodor Naumov, 1957)

6. DIMITRIE CANTEMIR
(26.10.1673, Silișteni, Vaslui – d. 1723, Dmitrievka, reg. Harkov)
Dimitrie Cantemir a fost domnul Moldovei în două
rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un
mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocu-
pațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclope-
dist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzi-
colog și compozitor.
A fost primul român ales membru al Academiei
din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influențată
de umanismul Renașterii și de gândirea înaintată din
Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme
ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de
la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului
al XVIII-lea. George Călinescu îl descria drept „un er-
udit de faimă europeană, voievod moldovean, acade-
mician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al
nostru”.
OPERA:
Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea (1698); Metafizica (1700); Logica (1701); Fizica
universală a lui Van Helmont (1701); Tratat de muzică turcească (1704); Istoria ieroglifică (1705);
Studiu asupra naturii monarhiilor (1714); Descriptio Moldaviae (1716); Istoria creșterii şi descrește-
rii Imperiului Otoman (1716); Viața lui Constantin Cantemir (1718); Evenimentele Cantacuzinilor şi
ale Brâncovenilor (1718); Despre conștiință (1722), Sistema religiei mahomedane (1722); Hronicul
vechimii româno-moldo-vlahilor (1723).
Dimitrie Cantemir despre limba română
• La omul întreg, cuvântul poartă sufletului, şi fapta comoara inimii.
• Limba... este fiinţa vie care ne vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru,
ea este cea mai scumpă moştenire a strămoşilor care au lucrat, generaţie de generaţie, la
elaborarea acestui produs sufletesc.
• Limba cea mai curată este în mijlocul Moldovei, împrejurul Iaşilor, pentru că locuitorii din
acest ţinut, din cauza prezenţei continue a Curţii domneşti, sunt mai şlefuiţi decât ceilalţi.
• Noi moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească
(dat fiind că numele Moldovei şi al moldovenilor este acordat foarte de curând, cum
vom spune mai apoi), ci românească, astfel că, dacă vrem să-l întrebăm pe un străin
dacă ştie limba noastră, nu-l întrebăm:„Scis moldavice?”(„Ştii moldovenește?»), ci„ Ştii
româneşte?» adică (în latineşte):„Scis romanice?”.
(Sculptor: Nicolae Gorenișev,
architect F. Naumov, 1957)

7. GEORGE BACOVIA
(17.09. 1881, Bacău – 22.05.1957, București)
George Bacovia este considerat drept cel mai mare
poet simbolist al literaturii române.Poetul a lăsat în
urmă o colecție de opere care s-au dovedit a fi deo-
sebit de importante pentru simbolismul românesc și
evoluția acestuia.
Este autorul unor volume de versuri și proză scri-
se în baza unei tehnici unice în literatura noastră,
bogată în influențe provenite din literatura franceză.
Creaţia sa poetică este apreciată cu premii semnifi-
cative ale vremii, precum cel acordat de Ministerul
Artelor sau de Societatea Scriitorilor Români.
OPERA
OPlumb,București,1916;Scînteigalbene,Bacău,1926;Bucățidenoapte,București,1926;
Poezii, București, 1929; Cu voi..., București, 1930; Comedii în fond, București, 1936; Opere, Bu-
curești, 1944; Gaudeamus. Versuri. Versi. Ediție bilingvă româno-italiană, Di Felice Editore,
2015; Plumb. Versuri. Piombo. Versi. Antologie bilingvă româno-italiană, selecție, traducere,
biobibliografie și eseu critic de Geo Vasile. Roma, Fermenti Editrice, 2008; Cu voi. Con voi.
Florilegiu româno-italian, selecție, traducere, biobibliografie și postfață de Geo Vasile, Bucu-
rești, Editura Ideea Europeană, 2007; Lacustră, ediție bibliofilă alcătuită de Mircea Coloșen-
co, București, Muzeul Literaturii Române, 2001; Opere, prefață, antologie, note, bibliografie
de Mihail Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia Botez, București, Editura Minerva,
1978; Opere, București, Editura Semne, 2006; Plumb, Iași, Editura Junimea, 1982; Plumb, Ti-
mișoara, Editura Helicon, 1994 (reed. 1996).
George Bacovia despre limba română
(sculptor, Milița Petrașcu, 2002)

8. GEORGE CĂLINESCU
(19.06. 1899, București – 12.03.1965, Otopeni)
George Călinescu (pe numele de la naștere: Gheor-
ghe Vișan) a fost un critic, istoric literar, scriitor, pub-
licist, academician român, personalitate enciclope-
dică a culturii și literaturii române.
Călinescu este considerat drept unul dintre cei
mai importanți critici literari români din toate timpu-
rile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.
A ținut numeroase conferințe, academice sau ra-
diofonice și a scris mii de cronici literare în zeci de
reviste din perioada antebelică, interbelică și după
aceea, pînă în anul morții, în 1965. În „Istoria litera-
turii române de la origini până în prezent” publicată
în 1941, George Călinescu identifică cele patru mituri
fundamentele prezente în literatura populară.
OPERE
Cartea nunţii (1933); Enigma Otiliei (1938); Trei nuvele (1949); Bietul Ioanide (1953); Scrinul
negru (1965); Şun, mit mongol sau Calea neturburată (1940); Teatru (1965); Viaţa lui Mihai Em-
inescu (1932); Opera lui Mihai Eminescu (1934) ; Viaţa lui Ion Creangă (1938) ;Istoria literaturii
române de la origini până în prezent (1941); Istoria literaturii române. Compendiu (1945) ; Univer-
sul poeziei (1947); Nicolae Filimon (1959); Gr. M. Alecsandrescu (1962); Ion Creangă (Viaţa şi op-
era) (1964); Vasile Alecsandri”(1965).
George Călinescu despre limba română
• Limba este expresia viziunii de viaţă a creatorului şi revoluţionarea limbajului ce a urmat
totdeauna schimbării unghiu­
lui de vedere în percepţia lumii.
• A studia limba desfăcută de textul întreg al scrierii, şi chiar de opera scriitorului, e a
examina forma fără conţinutul ei.
• Un popor este cu atât mai cult, cu cât, folosindu-se mai puţin de o limbă străină, îşi face
din graiul propriu un instrument mai mlădios de gândire înaltă.
• Limba scriitorilor e un proces de creaţie continuă sub durata lecturii şi o colabo­
rare între
creator şi cititor.
• Un nou mod de a gândi atrage după sine nu un vocabular nou, ci un chip inedit de a
descoperi valenţa cuvintelor.
• Limba nu e un fenomen în sine, ci e va­
labilă în raport cu gândirea individului.
(sculptor Serghei Ganenko, 1997)

9. GEORGE COȘBUC
(20.09.1866, Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud -09.05.1918, București)
George Coșbuc a fost un poet și critic literar român,
originar din Transilvania. S-a născut în satul Hordou
(astăzi Coșbuc), comitatul Bistrița-Năsăud. Coșbuc
este considerat a fi un autor clasic al literaturii române.
A desfășurat un proces de iluminare a țăranilor și
este un precursor al mișcării poporaniste. Tehnician
desăvârșit al prozodiei, s-a remarcat și prin utilizarea
unei game foarte variate de picioare metrice și de
ritmuri. A tradus opere remarcabile ce aparțin lite-
raturii universale, adaptând prin localizare la mediul
țărănesc „Eneida” și „Odiseea”. Publică la revista din
Gherla „Cărţile săteanului român”, în publicația „Tri-
buna”. La inițiativa lui Ioan Slavici a lucrat ca redactor
la „Tribuna”. În 1902, Ministerul Instrucţiunii Publice
şi al Cultelor îl desemnează şef de birou, creat prin
bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. La Bucureşti,
George Coşbuc a mai făcut parte şi din conducerea
revistelor„Vatra”,„Foaie interesantă”,„Sămănătorul”şi
„Viaţa literară”.
OPERE
Blestem de mamă, Pe pământul turcului 1885; Fata craiului din cetini, Draga mamei, 1886; Ful-
ger, 1887; Balade și idile, 1893; Fire de tort, 1896; Războiul nostru pentru neatârnare, Povestea unei
coroane de oțel 1899; Din țara Basarabilor, 1901; Ziarul unui pierde-vară, 1902; Dintr-ale neamului
nostru, 1903; Cântece de vitejie, 1904; Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru, 1909; Dru-
mul iubirii, 1916; Despre literatură și limbă, 1960.
George Coşbuc despre limba română
• Nici nu se poate forma o limbă unitară a unui popor, când un grai oarecare, oricât de mult
ar fi fost impus de o literatură pu­
ternică, exclude cu îndărătnicie elemen­
tele specifice ale
altor graiuri.
• Cuvântul bun e acela care e cunoscut de toţi românii şi având aceeaşi accepţiune (adică
să nu însemne aici un lucru, şi într-altă parte alt lucru).
• Limba e singura avere comună a unui popor; religia, portul, obiceiurile pot să se schimbe,
dar limba nu, deodată cu ea piere şi poporul.
•Săfim români cu sufletul, nu cu vorba, să iubim ce-i al nostru şi să-l păstrăm ca ochii din
cap.
• ...limba e cel mai puternic mijloc al dezvoltării culturale a unui popor...
(sculptor Constantin Popovici, 1996)

10. GHEORGHE ASACHI
(1 martie 1788, Herța -1869, 12 noiembie, Iași)
Gheorghe Asachi - scriitor și cărturar umanist, om
de cultură, poet, prozator, traducător, precursor al
generațieui pașoptiste. Şi-a făcut studiile la Lvov, Vie-
na şi în Italia. Întemeietor al învăţământului (1813),
al presei („Albina românească”,„Foaia sătească”) şi al
teatrului (1816) în Moldova. A scris sonete, imnuri, fa-
bule, ode, balade, legende versificate, poeme fantas-
tice, influenţate de clasicism şi de preromantism. Este
întemeietorul nuvelei istorice, a scris drame, fabule, a
alcătuit manuale, a tradus și a adaptat piese de teatru
străine. A fost o personalitate complexă, îndrumător
și animator al vieții artistice și culturale, organizator
al școlilor naționale din Moldova, unul din pionierii
picturii românești și inițiatorul învățământului artis-
tic în școli.
OPERE
Elena Moldovei (1829); Poezii (1836); Fabule alese pe romaine aduse (1836); Elemente de
matematică, Algebra ( 1837); Fabule versuite (1844); ); Mirtil și Hloe, pastorală prelucrată (1850).
„Petru Rareș”, dramă (1853); Culegere de poezii”(1854); Elena Dragoș de Moldaviea, dramă isto-
rică; Turnul lui But, dramă; Voichița de Roumania (1863); Nuvele istorice (1867); Nuvele istorice
a României (1867).
Gheorghe Asachi despre limba română
• Sentimentul naţionalităţii române, în zborul care au luat, au atras şi limba, cel mai
puternic a ei factor şi care cere nu mai puţină cultură.
• O limbă cu cât se lucrează, cu atâta se cultivă, se regulează şi se desăvârşeşte, legiuindu-
se fiecare termin şi fiecare frază cum să se zică și cum să se scrie.
• În vechime maica Roma, ce-a fost doamnă-n toată lumea, ne-a lăsat legi şi pământuri,
vorba, ca şi-naltul nume.
• Un venin adânc a străbătut fiinţa Ro­
mâniei şi limba, portul, precum şi multe alte, se
molipsiră de el. Greceasca se făcu limba diplomatică şi de salon, când cea română era
respinsă în sânul sătenilor, ca­
rii o păstrează în curs de 1700 ani.
(sculptor Lazăr Dubinovschi, arhitect
Fiodor Naumov, 1957)

11. GRIGORE VIERU
(14.02.1935, Pererâta, Briceni – 18.01,2009, Chișinău)
A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o
plachetă de versuri pentru copii, «Alarma», apreciată
de critica literară, şi a continuat cu alte zeci de volu-
me pentru copii. Primul volumul de versuri, «Numele
tău», a fost apreciat de critica literară drept cea mai
originală apariţie poetică. În 1970 a realizat, împre-
ună cu Spiridon Vengheli, primul abecedar cu litere
latine în Basarabia postbelică. Diploma de onoare
«Andersen» (1988). Grigore Vieru s-a impus ca un
promotor consecvent al idealurilor naţionale ale ro-
mânilor din stânga Prutului, luptând pentru oficiali-
zarea limbii române în Basarabia. Membru corespon-
dent al Academiei Române.
La sf. anilor‘80 s-a aflat în prima linie a Mişcării de
Eliberare Naţională din Basarabia. A fost unul dintre
fondatorii Frontului Popular şi s-a aflat printre orga-
nizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din
27 august 1989.
OPERE:
Alarma (1957); Muzicuţe (1958); La fereastra cu minuni (1960) ;, Bună ziua fulgilor (1961); Fă-
guraşi (1963) ; Ceasornicul pădurii (1965); Poezii de seama voastră (1967); Aproape (1975; Mama
(1980); Să creşti mare (1983); Numele tău (1968); Fiindcă iubesc (1980); Izvorul şi clipa (1981); Cel
care sunt (1987); Hristos nu are nicio vină (1989); Rădăcina de foc (1988); Curăţenia fântânii (1993).
Grigore Vieru despre limba română
• ...A vorbi sănătos limba mamei este o datorie, una dintre cele patriotice.
• E mai sărac, mai bogat în comparaţie cu alte limbi graiul în care vieţuim? Nu ştiu. Eu nu
număr cuvintele limbii, căci ştiu că le are îndeajuns, adică pe toate, eu număr pe vorbitorii
ei, pe-ndrăgostiţii de ea...
• Fără limba română n-aş fi ajuns poet.
• Ferice de limba care, găsindu-şi demult fiinţa şi statornicindu-se în cea mai pură şi
originală cristalizare, continuă, cu tandră emoţie, să se mai caute în cântece bă-trâneşti şi
legende nedescoperite încă, al căror şirag pare să nu aibă sfârşit.
• Nu cunosc un dar mai frumos din partea unui musafir străin decât acela de a-mi elogia
ţara în limba casei mele.
• Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o singur sieşi.
• Limba este comoara cea mai de preţ a poporului şi veghea asupra strălucirii ei nu trebuie
să pirotească nicicând. Să muncim în miezul limbii, nu la marginea ei.
(sculptor Ruslan Tihonciuc și Victor
Macovei, 2010)

12. ION CREANGĂ
(1.03/10.06 1837, Humulești, jud. Neamț – 1918
Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveș-
tilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a
fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales dato-
rită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie,
fiind cosiderată o capodoperă. Prin prisma Amintiri
din copilărie este bine cunoscută publicului larg tine-
rețea lui Creangă
Cariera şi-a început-o în calitate de diacon şi in-
stitutor. A fost introdus de Eminescu în Societatea
„Junimea”. Povestitor înnăscut, a fost îndrumat de
Eminescu să-şi publice basmele în revista„Convorbiri
literare”. Debutează cu povestea „Soacra cu trei nu-
rori”. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie
cele mai importante opere ale sale.
A colaborat la elaborarea a patru manual școlare,
între care și un Abecedar (1868).
În 1875 îl cunoaște pe Mihai Eminescu atunci re-
vizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește.
OPERE:
Capra cu trei iezi (1875); Dănilă Prepeleac (1876); Fata babei şi fata moşneagului (1877); Po-
vestea lui Harap-Alb (1877) ; Ivan Turbincă (1878); Povestea porcului (1876); Povestea unui om le-
neş (1878); Punguţa cu doi bani (1875); Soacra cu trei nurori (1875); Acul şi barosul (1874); Cinci
pâini (1883); Inul şi cămeşa (1874); Ion Roată şi Cuza-Vodă (1883); Moş Ion Roată şi Unirea (1880);
Păcală (1880); Prostia omenească (1874); Ursul păcălit de vulpe (1880); Moş Nichifor Coţcariul
(1877); Popa Duhul (1879).
Ion Creangă despre limba română
(sculptor Lev Averbuh, arhitect Fiodor
Naumov, 1957)

13. ION LUCA CARAGIALE
(30 ianuarie 1852, s.Haimanale, jud. Prahova – 9 iunie 1912, Berlin),
Ion Luca Caragiale - nuvelist, pamfletist, poet, scri-
itor, ziarist și dramaturg, membru post-mortem al
Academiei Române (28 octombrie 1948). Primele
studii le-a făcut la Biserica Sfântul Gheorghe din Plo-
iești, apoi la Școala Domnească din aceeași localitate.
Atras de teatru a urmat, în cadrul Conserbvatorului
din București, (1868-1870) Clasa de Mimică și Decla-
mație. A ocupat diferite funcții: copist la Tribunal, su-
fleur și copist la Teatrul Național din București, redac-
tor la ”Timpul”, iar din 1888 a fost director general al
teatrelor. A scos de sub tipar revista„Claponul”(1877),
„Moftul roman” (1893, împreună cu Anton Bacalba-
șa) ș.a. A publicat în ziarele și revistele: „Convorbiti
literare”,„Evenimentul”,„Ghimpele”,„Literatura și arta
română”, „Opinia”, „Universul lieterar”, „Românul” ș.a.
Opera lui I.L. Caragiale cuprinde opt comedii și o
dramă, nuvele și povestiri, momente și schițe, publi-
cistică, parodii și poezii. Deși a scris doar nouă piese,
este considerat cel mai mare dramaturg romăn prin
faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și
comportamentul românilor.
OPERE
Schițe (1897); Teatru (1899); Momente (1901); Novele, povestiri (1908); Teatru. Opere com-
plete (1908); Momente, schițe, amintiri (1908.
Ion Luca Caragiale despre limba română
• Trăiască frumoasa şi cumintea lim­
bă românească!... Fie în veci păstrată cu sfinţenie
această scumpă carte de boierie a unui neam călit de focul atâtor încer­
cări de pierzanie!
• Să nu uităm niciodată că semnele scri­
sului sunt roadele gândirii noastre, cu multe
necazuri şi răbdare cucerite de străvechii noştri părinţi. Să fim cu ele stă­
pâni severi,
dar cuminţi şi omenoşi: să nu le cruţăm când trebuie anume să ne slujească, dar nici să
le punem cu de-a sila la slujbe nepotrivite cu puterea lor, - căci în amândouă cazurile
trădăm egal interesul nostru propriu, păgubind intenţiei gândi­
rii noastre.
• Cultura noastră se oglindeşte în limbă.
• Omul - suveran glorios de coroana lui, care e gândirea, şi tot atât de sceptrul lui, care este
expresia.
(după anii 1990; bust, sculpt. română,
Milița Petrașcu, originară din Republica
Moldova; Grădina Publică)

14. VASILE ALECSANDRI
(14. 06. 1818, Bacău – 22.08. 1890, Mircești)
Vasile Alecsandri – poet, dramaturg, folclorist, om
politic, ministru, diplomat, membru fondator al Aca-
demiei Române, creator al teatrului românesc și al
literaturii dramatice în România, personalitate mar-
cantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul în-
tregului secol al XIX-lea. A fost unul dintre fruntașii
mișcării revoluționare din Moldova, redactând îm-
preună cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei
naționale din Moldova, principalul manifest al revolu-
ționarilor moldoveni.
OPERE
Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850); Teatru românesc. Repertoriul dramatic al d-lui
Vasile Alecsandri (1852); Chirița în provincie (1855); Chirița în voiagiu (1865); Chirița în balon (1875);
Doine și lăcrimioare, 1842-1852 (1853); Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile
Alecsandri (1866); Cetatea Neamțului sau Sobiețchi și plăeșii români (1857); Despot Vodă, dramă
istorică (1880); Fântâna Blanduziei (1884); Ovidiu (1890); Opere complete: Poesii, Proză, Teatru
(1875).
Vasile Alecsandri despre limba română
• Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul cel mai
sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită de a fi păstrat cu sfinţenie de generaţiile care-l
primesc.
• Apăraţi tezaurul cel mai scump ce-aţi moştenit de la strămoşi: limba, adică simbolul sacru al
naţionalităţii noastre.
• Naţionalitatea românilor se arată atât în limba şi datinile lor, cât şi în muzica lor deosebită de
oricare artă.
• Limba... este cartea de nobleţă, testimoniul de naţionalitate al unui neam; semnul
caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor
din lume; lanţul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se numi fraţi; altarul împrejurul căruia
toţi se adună cu inima iubitoare şi cu simţire de devotament unii către alţii.
(sculptor, Lazăr Dubinovschi, arh. Fiodor
Naumov, 1957)

15. ALEXIE MATEEVICI
(27.031888, Căinari – 24.08.1917, Chișinău)
Alexie Mateevici – scriitor, poet, preot. Descendent
al unor vechi familii preoţeşti, urmează cursurile Şco-
lii Duhovniceşti şi ale Seminarului Teologic din Chişi-
nău. Îşi desăvârşeşte studiile la Academia Teologică
din Kiev; lucrarea de licenţă: Concepţia religioasă şi
filosofică la Fechmenner. A fost preot şi profesor de
limbă greacă şi teologie la Seminarul din Chişinău,
membru activ al Societății Bisericeşti de Istorie şi Ar-
heologie. Colaborează la revistele: Luminătorul, Viaţa
Basarabiei, Cuvânt moldovenesc etc., cu versuri origi-
nale şi traduceri, dar şi cu notabile studii şi articole
de etnografie şi folclor, istorie bisericească, filosofie
şi teologie etc.Trimis ca preot militar pe front, moare,
la numai 29 de ani, răpus de febră tifoidă. Se impune
în istoria literaturii române prin memorabila poezie
Limba noastră. Scrisă cu prilejul inaugurării cursurilor
pentru învăţători în iunie 1917, cu numai două luni
înainte de moartea sa prematură, şi publicată în Cu-
vânt moldovenesc, ea a dobândit o înaltă valoare de
simbol. În anul 1994, versurile poeziei Limba noas-
tră au fost alese ca text al Imnului de Stat al Republicii
Moldova.
OPERA
Eu cânt, Țăranii, Cântecul zorilor, Țara (poezii, 1907); Mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni (stu-
diu, 1913); Văd prăbușirea, Cântec de leagăn, Basarabenilor, Frunza nucului, Unora ș.a. (poezii,
1917); Limba noastră (1917).
Alexie Mateevici despre limba română
• „...Trebuie să știm de udne ne tragem, căci altfel suntem niște nenorociți, rătăciți. Trebuie
să știm că suntem români, strănepoți de-ai românilor și frați cu italienii, francezii, spaniolii
și portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem și copiilor și tuturor celor neluminați. Să-i
luminați pe toți cu lumină dreaptă...”.
• „...Limba noastră îi aleasă / Să ridice slava-n ceruri, / Să ne spuie-n hram şi-acasă / Veşnicele
adevăruri. / Limba noastra-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii, / Care o plâng şi care o
cântă / Pe la vatra lor ţăranii...”.
• „…unii se socotesc moldoveni, alţii – cei mai puţini – români. Ei bine, dacă aţi luat asupra
D-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să daţi poporului idei adevărate, căci
altfel întreg învăţământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem
parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. Fraţii
noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-şi
zic români. Aşa trebuie să facem şi noi!...”.
(Sculptor Dumitru Rusu-Scvorțov, 1990)

16. ANDREI MUREȘANU
(16.11.1816, Bistrița – 12.10.1863, Brașov)
Andrei Mureşanu – poet şi ziarist. Studii în casa pă-
rintească cu dascălul Dănilă Doboş, apoi la Şcoala
Normală săsească şi la gimnaziul călugărilor piarişti
din Bistriţa, a studiat filozofia și teologia Greco-Cato-
lica la seminarul din Blaj. A lucrat profesor la Şcoala
Normală din Cetate şi la gimnaziul romano-catolic
din Braşov; translator pentru limba română la gu-
vernul militar şi civil al Transilvaniei, apoi „concipist
gubernial”şi translator pentru limba română la loco-
tenenţa chesaro-crăiască transilvană din Sibiu. A fost
colaborator la revistele: Foaie pentru minte, inimă şi
literatură, Gazeta de Transilvania şi Telegraful român.
A semnat şi cu iniţiale (în diverse combinaţii), cu aste-
ronim şi cu pseudonimele Urziceanu, Eremitul (Ere-
mitul din Carpaţi) şi, poate, Albion. Poeziile sale, des-
tul de diverse ca tematică (erotice, meditaţii intime şi
mai ales patriotice, fabule şi anecdote versificate), se
numără printre cele mai bune scrieri atunci în Tran-
silvania. Ca gazetar a abordat probleme social-eco-
nomice şi pedagogice, dar, mai ales, a contribuit la
explicarea şi popularizarea unor noţiuni de estetică,
istoria artelor şi teorie literară. Poemul său Un răsu-
net, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi
imn religios (Din sânul maicii mele), denumit ulterior
Deșteaptă-te, române! a devenit imn revoluționar,
fiind numit de N. Bălcescu Marseilleza românilor. În
1990 Deșteaptă-te, române! a devenit imnul de stat
al României.
OPERA
DinpoesieleluiAndreiuMurăşanu(1862 / 1881 ed. II); Deșteaptă-te,române!, Unrăsunet(1848);
Traduceri: Icoana creşterii rele cu mijloace de a o face şi mai rea, după principiile renumiţilor băr-
baţi Gr. F. Salţmann şi Carol Han, tradusă şi prelucrată pentru români (1848).
Andrei Mureşanu despre neam și limba română
• Deşteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfători în lupte, un nume de Traian!
• N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
(Sculptor Alexandru Gavrilaș, 2015)

17. LIVIU REBREANU
(27 noiembrie 1885, com. Târlișiua, jud. Bistrița-Năsăud –
1 septembrie 1944, Valea Mare, jud. Argeș),
Liviu Rebreanu - romancier, dramaturg, nuvelist,
unul din marii scriitori români, membru al Acade-
miei Române (1939). Printre operele de valoare se
numără romanele „Ion”, „Răscoala”, ”Pădurea spăn-
zuraților”, „Ciulendra” ș.a. A semnat nuvele, piese de
teatru. A fost directorul Teatrului Național din Bucu-
rești. Își face studiile la Năsăud și Bistrița (1895-1897),
apoi urmează școala militară la Șopron (1900). În
anii 1903-1906 a urmat Academia militară „Ludovi-
ceum”din Budapesta. Debutul literar are loc în 1909,
în revista „Luceafărul” de la Sibiu. .” A fost prieten cu
George Coșbuc. Eugen Lovinescu considera că„Liviu
Rebreanu este cel mai mare creator epic al literaturii
noastre”.
Opere
Romane: Răscoala (1932); Pădurea spânzuraților (1922); Ion (1920); Ciuleandra (1927); Adam
și Eva (1925); Crăișorul (1929); Jar (1934). Nuvele: Proștii (1910); Catastrofa (1921); Norocul (1927);
Ițic Ștrul, dezertor, (1932). Piese de teatru: Plicul (1923); Apostolii (1926) ș.a.
Liviu Rebreanu despre limba română
• Fiind educat în școli străine, Liviu Rebreanu a avut la început convingerea că nu
stăpânește cum se cuvine limba literară românească. De aceea, zice el:„A trebuit să-mi
dau seama că, dacă vreau să realizez ceva ,trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu
si în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâția ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea
mai accesibilă tuturor influențelor, și că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât
acolo unde voi respira o atmosferă românească, absolut pură și ferită de miasmele de
până ieri, adică în țară și mai ales în București.”
(2009; bust, sculpt. română, originară
din RM, Milița Pătrașcu; Grădina Publică)

18. MIHAI EMINESCU
(15.01.1850, Ipotești, jud. Botoșani – 15.06.1889, București)
Mihai Eminescu –jurnalist, poet, prozator, ales
post-mortem membru al Academiei Române. Este
considerat de criticii literari poetul naţional al Româ-
niei, fiind supranumit„luceafărul poeziei româneşti”,
dar şi cel mai important reprezentant al romantismu-
lui din literatura românească. Totodată, Eminescu s-a
implicat în activităţile Societăţii literare„ Junimea” şi
a fost redactor-şef al ziarului„Timpul”, oficios al Parti-
dului Conservator.
Mihai Eminescu este primul care a făcut din lim-
ba română un adevărat obiect de artă, în condiţiile
în care poezia românească, nesigură, se afla abia la
începuturile sale. Erudit prin complexitatea cunoş-
tinţelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medi-
cina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte
discipline) a avut un real succes în cariera de jurnalist,
articolele sale de critică literară, socială şi politică fi-
ind publicate în„Timpul”şi„Curierul de Iaşi”.
„Eminescu este unul din exemplarele splendide pe
carele-aprodusumanitatea.Elesteceldintâicareadat
un stil sufletului romnesc şi cel dintâi român în care s-a
făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-ro-
man cu cultura occidentală.”(Garabet Ibrăileanu).
OPERA
Opera sa este diversă: idila, egloga, satira, epistola, elegia, glosa, poemul, doina: Venere şi
Madonă (1870), Mortua est (1872), Povestea codrului (1878), O, rămâi, Freamăt de codru, Revedere
(1879), Scrisorile I-IV (1981), Luceafărul (1883), Somnoroase păsărele (1883-1884), Sara pe deal
(1885), Lasteaua (1886). Alături de poeziile sale excepţionale, Mihai Eminescu a scris şi proză: Făt
– Frumos din Lacrimă, Sărmanul Dionis, Cezara, precum şi încercări de teatru: Amor pierdut – viaţă
pierdută, Decebal, Gruie Sânger etc.
Mihai Eminescu despre limba română
• Limba noastră, cum ea există obiectiv, toată lumea o va recunoaşte de frumoasă şi dulce.
• Nu avem să ne facem limba, ci să ne-o iubim şi să cinstim pe cei ce au plăsmuit-o atât de
frumoasă şi de înţeleaptă cum o avem.
• Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin
sunete noţiuni, prin şir şi accent etic - sentimente.
• Numai în limba sa omul îşi percepe inima pe deplin.
• În realitate orice lucru temeinic şi sănătos se face numai pe baza unei naţionalităţi certe, a
unei limbi certe.
• Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche şi staţionară. Ea e pe deplin formată în toate
părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o sălnici să producă ceea ce nu mai e în
stare, înseamnă a abuza de dânsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată
pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte, în locuţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent care
sunt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în fir gândire de
gândire.
(Sculptor Lazăr Dubinovschi, arhitect
Fiodor Naumov, 1957)

19. MIHAIL KOGÂLNICEANU
(6 septembrie 1817, Iași – 20 iunie 1891, Paris)
Mihail Kogălniceanu – scriitor și om politic. Ma-
mă-sa, Catinca, născută Stavilă, se trage dintr-o fa-
milie românească din Basarabia. A fost președintele
Academiei Române (1887-1890). După ce dobândeș-
te o anumită instruire în casa părintească, M. Kogăl-
niceanu, frecventează lecții unui dascăl (învățător)
de la Iași (1827-1833). A mai învățat și la pensionul
unui francez, la Institutul din Miroslava (lângă Iași).
Și-a continuat mai apoi studiile în Franța și Germania.
În Germania pregătește și tipărește primele sale lu-
crări științifice: Perioada aflării la studii în Germania a
fost de mare importanță în formarea în plan intelec-
tual și politic. Împreună cu Vasile Alecsandi și Costa-
che Negruzzi a fondat, în calitate de directori, Teatrul
național din Iași (1840), urmărind scopul ca teatrul să
fie „artă”, nu „păpușerie”. În 1840 fondează o editură
și deschide o tipografie proprie, în care sunt tipări-
te importante publicații periodice: „Dacia literară” și
„Propășirea”, „Arhiva românească” și „Foaie științifică
și literară”. În 1843 rostește, la Academia Mihăileană
renumitul său „Cuvânt pentru deschiderea cursului
de istorie națională”, care constituie una din principa-
lele sale scrieri în care și-a expus concepția sa despre
istorie. În 1856 este ales în comitetul Unirii, alături
de V. Alecsandi, C. Negri, C. Hurmuzachi ș.a.„N-am
schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron
din lume” – sunt cuvintele lui M. Kogălniceanu după
ce-a făcut cunoștință cu mai multe țări europene.Cu
geniul său politic, s-a consacrat făuririi României mo-
dern.
OPERE
Studii:„Moldova și Muntenia”,„Istoria Valahiei, a Moldovei și a valahilor transdanubieni”, vol.I.
(1838); Cronicile Romăniei sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, trei volume în care M. Kogălni-
ceanu tipărește operele cronicarilor (1872-1874); Răpirea Bucovinei, după documente autentice
(1875); opera literară: Filosofia visului (1838); Iluzii pierdite, Un întâi amor (1841) ș.a.
Mihail Kogălniceanu despre limba română
• Tălul nostru este realizația dorinţei că românii să aibă o limbă şi o literatură co­
mună
pentru toţi.
• Să ne ţinem de obiceiurile strămoşeşti atât cât nu sunt împotriva dreptei cu­
getări; să
ne ţinem de limba, de datoria noastră, cum se ţine un om în primejdie de a se îneca de
prăjina ce i se aruncă spre scăpare.
• Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româ­
neşte, şi ca
istorie naţională, istoria Mol­
dovei întregi, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania.
• Urâm confuziile babilonice, urâm igno­
ranţa şi mediocritatea ascunse sub cuvin­
te răsunătoare, dar seci de simţ; socotim că ne trebuie o literatură originală, nobi­
lă,
naţională, însuşită de a ne forma min­
tea şi inima...
(1997, bust, sculpt. Gabriela Mano-
le-Adoc, Grădina Publică)

20. MIRCEA ELIADE
(13.03.1907, București – 22. 04. 1986, Chicago)
Mircea Eliade a fost un istoric al religiilor, scriitor de
ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din
Chicago. Personalitate multilateral dezvoltată, Eliade
a fost preocupat de studiul limbilor străine, științele
naturii, ocultism, antropologie și, bineînțeles, de isto-
ria religiilor lumii, pe care a sintetizat-o în volumele
sale celebre. Autor a 30 de volume științifice, opere
literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a cir-
ca 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată.
Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80
de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime
și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem
al Academiei Române (din 1990) După o lungă călă-
torie în India, Filosofia indiană devine o mare pasiu-
ne a scriitorului. A predat la Chicago din 1957, sta-
bilindu-se în Statele Unite și fiind titular al catedrei
de istoria religiilor. Devine membru al Academiei
Americane de arte și științe. Doctor Honoris Causa al
Universităţii din Washington.
OPERE
Isabel si apele diavolului (1930); Întoarcerea din rai (1934); Huliganii (1935); Domnişoara Christi-
na (1936);Șarpele(1937);NoapteadeSânziene (1971);Bătrânulşibirocratul (1974);Romanuladoles-
centului miop (scris în 1927, publicat în România în 1989); Yoga: Essai sur les origines de la mystique
indienne (1936); Cosmologie şi alchimie babiloniană (1937); Comentarii la legenda meşterului Ma-
nole (1943); Mituri, vise, mistere (1957); Aspects du mythe (1963); De Zalmoxis à Gengis-Khan (1970).
Mircea Eliade despre limba română
• Odată trezită conştiinţa latinităţii noas­
tre nimeni şi nimic n-a mai putut-o ni­
mici; de
generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de români. Limba, li­
teratura şi cultura
românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj...
(sculptor Vasile Golea, 1997)

21. NICHITA STĂNESCU
31.03.1933, Ploiești – 13.12.1093, București
Nichita Stănescu – poet, scriitor și eseist român,
considerat atât de criticii literari, cât și de publicul ci-
titor, drept unul dintre cei mai de seamă scriitori în
limba română. Opera lui Stănescu se încadrează tem-
poral, structural şi formal, în poezia modernistă sau
neomodernistă din anii 1960-1970. Poetul se bucură
de o originalitate aparte și de unicitate incontestabi-
lă, făcând parte din categoria foarte rară a inventato-
rilor lingvistici şi poetici.
A fost redactor-şef adjunct al revistei„Luceafărul”,
alături de Adrian Păunescu. În 1970 devine redac-
tor-şef adjunct la „România literară. Pentru volumul
de eseuri „Cartea de recitire” obţine pentru a treia
oară Premiul Uniunii Scriitorilor. Este distins cu Pre-
miul internaţional Johann Gottfried von Herder. De-
vine publicist comentator la„România literară”.
OPERE
Sensul iubirii, 1960; O viziune a sentimentelor, 1964; Dreptul la timp, 1965; 11 elegii, 1966; Obiec-
te cosmice (Alfa), 1967; Roşu vertical, 1967; Oul şi sfera, 1967; Laus Ptolomaei, 1968; Necuvintele,
1969; Un pământ numit România, 1969; În dulcele stil classic, 1970; Belgradul în cinci prieteni, 1971;
Măreţia frigului, 1972; Epica Magna, 1978; Opere imperfect, 1979; Noduri şi semen, 1982; Oase plân-
gând, 1982.
Nichita Stănescu despre limba română
• Cuvintele sunt trupurile moarte ale ce­
lor care n-au murit. Adică al tuturor îna­
intaşilor
noştri.
• Cuvintele sunt umbra de aur în conşti­
inţă a materiei.
• Limba română este maica mea.
• Naşterea unei limbi este un mister al sentimentelor. Cuvintele sunt revederi dureroase ale
sentimentelor.
• Patria mea este limba română.
(bust, grup de artiști plastici, 1990)

22. NICOLAE IORGA
(05. 06. 1871, Botoșani – 27. 11. 1940, Strejnicu, jud. Prahova)
Nicolae Iorga – istoric, profesor universitar, enciclo-
pedist, poet, dramaturg, critic literar, memorialist,
gazetar, publicist, om politic, membru titular al Aca-
demiei Române. Savant de renume mondial, a avut o
activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003
volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii. Iorga
este cel mai prolific istoric al românilor, autor a nu-
meroase sinteze, culminate cu Istoria Românilor în 10
volume, pentru care a fost numit pe bună dreptate
cel mai mare istoric şi savant al României din toate
timpurile. Personalitate care a creat şcoală şi a dat
direcţie culturii naţionale, s-a implicat activ în viaţa
social-politică a ţării sale. S-a ambiţionat nu doar să
scrie istorie, ci să şi facă istorie, într-o epocă de renaş-
tere naţională.
OPERA
Cultura naţională şi politica naţională (1908), Dezvoltarea ideii unităţii politice a românilor
(1915), Războiul nostru în note zilnice, 1914 - 1918, 1921 – 1923, Doctrina naţionalistă (1922), Po-
litica externă a regelui Carol I al României (1923), Pentru întregirea neamului. Cuvântări din război
1915 – 1917 (1925), Războiul pentru independenţa României. Activităţi diplomatice şi stări de spirit
(1927), Memorii, 1917 - 1938, vol. I-VII, 1931 – 1939, Doi ani de restauraţie. Ce am fost, ce am vrut
şi ce am putut (1932), După întoarcerea la regimul de partid. Isprava (1932), Supt trei regi. Istorie a
unei lupte pentru un ideal moral şi naţional (1932), O viaţă de om aşa cum a fost (1934), Istoria unei
legende: Iuliu Maniu (1934), Oameni care au fost, vol. I-III, 1934 – 1936, Istoria Românilor, vol. I-X,
1936 – 1939, Discursuri parlamentare 1907 - 1920, vol I-II, 1936 – 1939.
Nicolae Iorga despre limba română
• ...Limba... este fiinţa vie care ne vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru,
ea este cea mai scumpă moştenire a strămoşilor care au lucrat, generaţie de generaţie, la
elaborarea aces¬tui produs sufletesc.
• Între elementele care formează comoara sufletească a poporului românesc, niciunul nu
cuprinde mai mult şi nu oglindeşte mai adevărat decât însăşi limba lui.
• Bogăţia limbii, variantele stilului poetic nu apar la întâmplare. E nevoie de o aplecare
necontenită şi pasionată asupra tezaurului limbii. Din acest tezaur scriitorul trebuie să ştie să
aleagă „cuvântul ce exprimă adevărul”, înainte de a putea alege trebuie să aibă din ce alege.
Munca artistului e însoţită permanent de un studiu al mijloacelor expresive. Cu cât spiritul
critic va fi mai treaz în alegerea vorbelor, cu atât disonante vor ii mai puţine şi limba mai
potrivită.
• Mi-a plăcut să caut frumuseţile limbii şi puterea vie a imaginilor. Le-am găsit în multe cărţi ale
trecutului şi în creaţia anonimă a folclorului spre care m-am aplecat totdeauna cu interes şi
preţuire.
(Sculptor Mihail Ekobici, după anii 1990)

23. NICOLAE MILESCU-SPĂTARUL
(01.04. 1636, Milești, Vaslui – 1708, Moscova)
Nicolae Milescu Spătarul a fost una dintre cele mai
mari personalități din domeniul culturii, științei și di-
plomației europene de la mijlocul secolului XVII – în-
ceputul secolului XVIII.
Prin activitatea sa cărturărească, a avut un mare
aport la dezvoltarea gândirii social-politice, filozofice,
geografice, a ştiinţelor naturale din Moldova şi Rusia.
În perioada de până la stabilirea sa în Ţara Moscului,
Nicolae Milescu a manifestat un viu interes faţă de
diverse probleme legate de istoria bisericii şi de te-
ologie, scriind şi traducând câteva lucrări, între care
menţionăm traducerea cel puţin a unor părţi a Bibliei,
în acelaşi timp a studiat intens prin multe biblioteci
europene în Austria, Suedia, Germania, Franţa, Impe-
riul otoman. A efectuat de asemenea traducerea din
limbile greacă şi latină a unui şir de lucrări din cultura
antică şi medievală europeană, dintre acestea făcând
parte opere religioase, filozofice, etc. Toate aceste lu-
crări s-au bucurat de mare popularitate, fiind copiate
în zeci de exemplare, atât în Rusia, cât şi în Moldova,
în Orientul Apropiat etc. Nicolae Milescu a scris un şir
de importante lucrări, bucurându-se de un binemeri-
tat interes în multe centre ştiinţifice europene şi care
şi-au păstrat actualitatea şi până azi.
OPERA
Jurnal de călătorie în China, traducere, ediție îngrijită și prefață de Corneliu Bărbulescu, Bucu-
rești, ESPLA, 1956 (reeditări, 1958, 1962, 1974, 1987).Jurnalul...a fost scris în l. slavonă de către Nico-
lae Milescu; Descrierea Chinei, traducere, ediție îngrijită și prefață de Corneliu Bărbulescu, București,
ESPLA, 1958 (reeditare, 1975); Raportul de stat (Stateini Spisok) al soliei lui N. Spătaru în China. Tipă-
rit la Sankt Petersburg, 1906; Aritmologhia [Aritmologhion], Etica și originalele lor latine, ediție criti-
că, studiu monografic, traducere, note și indici de Pandele Olteanu, București, Editura Minerva, 1982;
Enchiridion sive Stella orientalis Occidentali splendens ( în trad. Manual sau steaua răsăritului lumi-
nând apusul), Paris, 1667; Dicționar slavo-grec-latin (în l.slavă, în manuscris); Genealogia marilor
împărațișiprințiruși.Trad.dinllatinăînl.slavonă(împreunăcuPetreDolgov),1674;Vasiliologhion,
adicăcronologiatuturorîmpărațilorlumii(înl.rusă,înmanuscris);CronicaprescurtaRomânilor(în
l. română, manuscris), circa 1663; Cartea Tătarilor (manuscris în l. greacă), 1677.
Nicolae Milescu-Spătarul în viziunea criticilor literari
• „Am aflat că aveţi nevoie de un om proslavnic, care să cunoască diferite limbi. Vă trimitem
aşadar pe purtătorul acestei scrisori, Nicolae, fiul lui Gavril, om foarte învăţat în latină şi
slavă, de asemenea în greacă; el va putea să înveţe cu repeziciune şi rusa şi să facă tot felul
de tălmăciri. Are o scriere frumoasă şi este creştin drept credincios al bisericii orientale, supus
poruncilor celor mai mari şi foarte discret; el a străbătut multe ţări şi împărăţii pentru a se
instrui şi este ca un chonograf în care sunt adunate toate lucrurile din lume; s-ar căuta în
zădar un om asemănător. Dumnezeu vi-l trimite! S-a născut în Moldova....” (Cioculescu
Şerban. O figură enigmatică: Nicolae Milescu Spătarul în Varietăţi critice, E.P.L, Bucureşti,
1966, p. 20)
(Sculptor Lev Averbuh, arhitect Fiodor
Naumov, 1957)

24. TUDOR ARGHEZI
(21.05.1880, București – 14.07. 1967, București)
A fost un scriitor român atipic, cunoscut pentru
contribuția sa la dezvoltarea lexicului și moderniza-
rea stilului liricii românești. Arghezi este unul dintre
autorii canonici din literatura română.
Opera sa poetică, de o originalitate exemplară,
reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române.
A scris, între altele, teatru, proză, pamflete, precum și
literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai
contestați din întreaga literatură română. Pseudoni-
mul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Ar-
gesis - vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălni-
ceanu propunea în studiul consacrat operei poetului
din Istoria literaturii române între cele două războaie
mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni
din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza.
Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatu-
ra română.
OPERE
Cuvinte potrivite, poezii, 1927; Icoane de lemn, tablete, 1929; Poarta neagră, tablete, 1930; Ochii
Maicii Domnului, 1934; Cărticica de seară, poezii, 1935; Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic,
1934; Versuri, 1936; Ce-ai cu mine vântule?, 1937; Lina, roman, 1942; Eminescu, studiu critic, 1943;
Bilete de papagal, 1946; Prisaca, 1948; Pagini din trecut, publicistică, 1955; Cântare omului, 1955;
Frunze, 1961; Poeme noi, 1963; Cadenţe, 1964; Silabe, 1965; Răzleţe, 1965; Ritmuri, 1966; Litanii,
1967; Noaptea, 1967.
Tudor Arghezi despre limba română
• Adaosul de nuanţe în cuprinsul cuvinte- lor vechi oglindeşte faţa nouă a materiei sau
a spiritului care o filtrează individual. Simţirea şi cunoaşterea mai adâncă, alta decât în
registrul receptării obişnuite, germinează bogăţia, noutatea şi relieful limbii poetice...
• Gustul, bogăţia şi ordinea există în cea mai mare măsură în toată literatura noas­
tră
ţărănească; există şi în literatura clasi­
că, cultă, în paginile cărţilor vechi religi­
oase şi
mirene, scrise cu simţire, pasiune şi frumos.
• Când vine cântăreţul, povestitorul sau apostolul, cuvintele tremură ca pasările
îndrăgostite la ivirea liniştitelor dimi­
neţi; ele cântă, vorbesc sau ameninţă şi blestemă.
• Niciun meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş tot­
odată
ca meşteşugul blestemat şi fericit al cuvintelor. El devine o pasiune nestă­
pânită şi a
scriitorului mediocru, şi a meşteşugarului de geniu - şi, când o urăşte mai mult, atunci o
iubeşte artistul mai puternic.
• Limba operei literare rămâne un sistem mereu perfecţionabil, de care se leagă ca­
pacitatea de a recrea lumea din miezul faptelor ajunse în conştiinţă. Versificaţia
superficială, într-un stil de proces-verbal e primejdioasă.
• În limbă cuvintele nu stau izolate. Dic­
ţionarul le dă ordine şi explicare. Comu­
nicarea
ideilor începe cu alegerea cuvin­
telor, împrejurări deosebite cer cuvinte pe potriva lor.
(sculptor Dimitrie Verdeanu, 1995)

25. BOGDAN PETRICEICU HASDEU
(26.05.1838, Cristinești, Hotin, Basarabia (actualmente Ucraina) –
25.08.1870 Câmpina)
Bogdan Petriceicu Hasdeu (nume la naștere Tadeu
Hâjdeu) – scriitor, filolog, savant, academician, enci-
clopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric
și om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari
personalități ale culturii române din toate timpurile.
S-a născut la Hotin, Basarabia ocupată de Imperiul
Rus. Studiază la diverse şcoli din Podolia şi Volinia,
apoi la liceul din Chişinău şi la Universiatea din Har-
kov. La 1857 a fost numit membru al tribunalului din
cahul. În 1858 s-a mutat la Iași, ca profesor de liceu
și bibliotecar al universității. A donat bibliotecii uni-
versitare 4.000 de volume. În 1863 se stabilește la
București, ia parte activă la viaţa politică și se afirmă
ca unul dintre cei mai de seamă filologi şi istorici ai
vremii. A fost profesor de filologie comparată la Uni-
versitatea din Bucureşti, director al Arhivelor Statu-
lui, devine membru al Societății Lingvistice din Paris,
membru al Academiei din Sankt Petersburg şi al altor
societăți savante. În 1877 a fost ales membru al Aca-
demiei Române ca un omagiu al întregii sale opere
de până atunci, dar și ca recunoaștere a spiritului său
enciclopedist. După moartea singurei sale fiice, Iulia,
în 1888, se retrage în castelul de la Câmpina, unde va
încerca, prin practici spiritiste (expuse în Sic cogito),
să-şi mângâie sfâşietoarea durere. Se stinge din viață
la 25 august 1870, lăsând în urmă o operă vastă și
perenă.
OPERA
Istorie: Ioan Vodă cel Cumplit (1865); Arhiva historică a României (1865-1867); Istoria criti-
că (1873-1874); Historia antică a Românilor (1875). Filologie: Cuvente den bătrâni (1878-1879);
Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898); Psaltirea lui Coresi (1881). Literatură: Răzvan și
Vidra;Micuța;Treizileşitreinopţidinviaţaunuistudent (1864); IoanVodăcelCumplit(1865); Poezie
(1873); Sic cogito: Ce e viaţa? Ce e moartea? Ce e omul? (1892).
Bogdan Petriceicu Hasdeu despre limba română
• „...Nimic mai social ca limba, nodul cel mai puternic, dacă nu chiar temelia so­cietăţii. Nimic
mai expus, prin urmare, la pericolul unor aprecieri emoţionale, în loc de cele raţionale (...)
Limba unui popor se confirmă şi se identifică cu naţionalitatea lui, cu memoria părinţilor, cu
leagănul, cu mama, de unde ea se şi numeşte limbă maternă, expresiune sublimă...”.
• „...În limbă o naţiune se priveşte pe sine însăşi intr-o lungă galerie de portrete din epocă în
epocă, unele ceva mai şterse de vechime sau de împrejurări, dar în care totuşi ea îşi recunoaşte
pe deplin indivi­dualitatea, cum a fost din leagăn, cum a crescut, cum a mers înainte şi iarăşi
îna­inte, cum a ajuns acolo unde este”.
• Eu din români îmi trag sorgintea. / C-o sfântă dragoste-i iubesc / şi pentru tot ce-i
românesc, / oricând, şi braţele şi mintea / şi sufletul mi le jertfesc. (Sunt român)
(Sculptor Iosif Cheptănaru, arhitector
Fiodor Naumov, 1957)

26. Constantin Stamati
(12.09.1786, Huși – 12.09.1869, Ocnița, județul Hotin)
Constantin Stamati – scriitor român din Basarabia,
unul din membrul fondatori al Societății Academice
Române ca reprezentant al Moldovei. În 1812, odată
cu anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru la Impe-
riul Rus, familia Stamateștilor care avea moșii în Ba-
sarabia, se stabilește cu traiul la Chișinău. Prin opera
sa, a încercat să renască trecutul glorios al poporu-
lui roman pentru „luminarea neamului său.” Autor
de fabule, comedii, scrieri istorice. E cunoscut și ca
traducător din creația lui Pușkin, Derjavin. A tradus
și adaptat peste 30 de fabule din creația lui I. Krâlov
și I. Hemnițer.
OPERE
Povestea poveștilor, basm (1843); Muza românească (1868); Imnul lăutei românești; Cum era
educația nobililor români în secolul trecut, când domneau fanarioții în țară, comedie; Holteiul și
boiernașul, dialog satiric; Neneaca, cuconașul și dascălul; Suceava și Alexandru del Bun în sec. XV;
Despre Basarabia și cetățile ei vechi; Marele Ștefan și bravul său hatman Arbore; Geniul vechi al ro-
mânilor și românii de astăzi.
Constantin Stamati despre limba română
• … lingua latină-gramatică a claselor cultivate în sine și pe latina rustic poporană a
claselor de jos a țeranilor români; precum și lingua rustic, mai ales a românilor din Carpați,
cuprinde în sine pe lângă cuvintele slavone ce s-au înrădăcinat în vechiu în România mai
multe cuvinte latine, căci în Carpați a fost adăpostul și hălăduința vechilor colonii romane
în timpurile năvălirei barabarilor în Daco-România.
(sculptor Leonid Fitov, architect Fiodor
Naumov, 1957)

27. MIHAIL SADOVEANU
(05.11.1880, Pașcani – 19.10.1961, București)
Mihail Sadoveanu – scriitor, povestitor, nuvelist, ro-
mancier, academician și om politic român. Este con-
siderat unul dintre cei mai importanți prozatori ro-
mâni din prima jumătate a secolului XX. Opera sa se
poate grupa în câteva faze care corespund unor di-
recții sau curente literare dominante într-o anumită
epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început,
a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mi-
tico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în
romane precum Creanga de aur sau Divanul persian,
precum și o ultimă fază care corespunde realismului
socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la
care Sadoveanu va adera ideologic. Activitatea sa a
fost deosebit de bogată și nu s-a rezumat la a scrie.
În anul 1910 este desemnat director al Teatrului Na-
țional din Iași, iar în 1919 editează revista„Însemnări
literare”alături de Tudor Arghezi.
Opera lui Mihail Sadoveanu este monumentală,
curpinzând în total peste o sută de volume. Distin-
gându-se drept unul dintre cei mai prolifici prozatori
români, Sadoveanu rămâne în amintirea românilor în
special datorită romanelor sale istorice și de aventuri.
OPERA
Șoimii (1904), O istorie de demult (1907), Apa morților (1911), Neamul Șoimăreștilor (1915),
Umbre (1919), Strada Lăpușneanu (1921), Oameni din lună (1923), Ți-aduci aminte (1923), Țara de
dincolo de negură (1926), Dumbrava minunată (1926), Dimineți de iulie. Stigletele (1927), Împără-
ția apelor (1928), Hanu-Ancuței (1928), Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (1929), Baltagul
(1930), Depărtări (1931), Creanga de aur (1933), Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933), Nopțile
de Sânziene (1934), Viața lui Ștefan cel Mare, biografie (1934), Cuibul invaziilor (1935), Valea Fru-
moasei (1938), FrațiiJderi (1935-1942), Divanulpersian (1940), Aniideucenicie (1944), Caleidoscop
(1946), Nada Florilor (1951), Nicoară Potcoavă (1952)
Mihail Sadoveanu despre limba română
• Bogăţia limbii, variantele stilului poetic nu apare la întâmplare. E nevoie de aplecare
necontenită şi pasionată asupra tezaurului limbii.
• Moştenirea noastră literară şi întreaga literatură universală ne oferă multe pilde de
bogăţie şi originalitate a limbii.
• Limba vie nu poate fi stăvilită.
• Limba scrisă în veacurile trecute e aceeaşi în tot cuprinsul hotarelor noastre etnice.
• Când zici limba românească, înţelegi limba poporului.
• Neologismele au îmbogăţit limba. În chip firesc poporul le-a acceptat în măsura în care
avea nevoie de ele.
(Bust, grup de artiști, după anii 1990;)

28. OCTAVIAN GOGA
(20.03.1881, Rășinari, jud. Sibiu – 07.05.1938, Ciucea, jud Cluj)
Octavian Goga – poet, publicist, academician şi po-
litician român, prim-ministru al României în perioada
29 decembrie 1937 - 10 februarie 1938. A fost mem-
bru corespondent al Academiei Române din data de
29 mai 1914 şi membru titular din 4 iunie 1919. A fost
vicepreşedinte al Academiei Române în perioada 1
iunie 1929 - 30 mai 1932.
Opera sa este o monografie lirică a satului, a„pă-
timirii noastre”, a istoriei vitrege și îndurerate a nea-
mului său de plugari din Transilvania, înrobita de
asuprirea națională și socială. Solidar cu răzvrătirea
surdă a maselor, poezia lui Goga e cântecul mândriei
naționale jignite, dar și al nădejdilor izbăvitoare ale
poporului nostru de la sfârsitul sec. al XIX-lea și înce-
putul sec. al XX-lea. In poezia sa, în glasul ei de bocet,
de rugăciune sau de răzvrătire, de chemare la redeș-
teptare și demnitate socială și națională, pulsează su-
fletul neamului românesc.
OPERA
Volume de poezii: Ne cheamă pământul (1909); Din umbra zidurilor (1913); Strigăte în pustiu
(1915); Cântece fără ţară (1916);
Piese de teatru: Domnul notar (1914); Meşterul Manole (1928);
Publicistică: Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi. (1911); Mustul care
fierbe (1927)
Octavian Goga - despre Țară și Patrie
• La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe... (NOI poezie – de Octavian Goga)
.... Fraţi buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mândrei bolţi albastre,
Sfinţiţi cu roua suferinţii
Ţărâna plaiurilor noastre!
Din casa voastră, unde-n umbră
Plâng doinele şi râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru,-al tuturora...( PLUGARII poezie - de Octavian Goga)
(Sculptor român Cornel Medrea, 2000)

29. CONSTANTIN NEGRUZZI
(1808 Trifleștii-Vechi (astăzi Hermeziu), Iași – 24.08.1868, Iași)
Constantin (Costache) Negruzzi – prozator, poet şi
dramaturg.
Începe învăţătura în casa părintească cu dascăli
particulari de greacă şi franceză; lecturi din bogata
bibl. paternă, iar să citească românește a învățat sin-
gur dintr-o carte a lui Petru Maior. În timpul mişcării
eteriste, familia se refugiază la moşia Şărăuţi în ţinu-
tul Hotinului, apoi la Chişinău, unde îl cunoaşte pe
A.S. Puşkin, care-i trezește interesul pentru literatură.
Întors la Iaşi, traduce din Voltaire şi Marmontel. La 17
ani îşi începe cariera administrativă ca diac (copist)
de vistierie. Ocupă diverse funcţii: spătar, agă, pos-
telnic, vornic, ajungând şi prezident al Eforiei (pri-
mar al Iaşiului) şi director al Vistieriei. Colaborează
la Albina românească, Curierul de ambe sexe, Alăuta
românească, Dacia literară, Propăşirea ş.a. A fost co-
director al Teatrului Naţional ieşean. Sprijină Unirea
Principatelor și este numit de Al.I. Cuza director al
statisticii centrale, ministru interimar de Finanţe. Este
recunoscut drept creatorul nuvelei româneşti: sobri-
etatea construcţiei, pregnanţa caracterelor, vigoarea
conflictului îi acordă o necontestată clasicitate. Cea
mai însemnată lucrare este Alexandru Lăpușneanul,
publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele
de referință ale literaturii române.
OPERA
Aprodul Purice (1837); Alexandru Lăpuşneanu; O alergare de cai (1840); 2oo de reţete cercate
pentru bucate şi alte treburi gospodăreşti (C. Negruzii, M. Kogălniceanu, 1841); Sobieski și românii
(1846); Muza de la Burdujeni (1850); Istoria unei plăcinte (1855); Păcatele tinereţelor (1857); Studii
asupra limbii române (1862).
Constantin Negruzzi despre limba română
• „...Și de n-aş fi român, încă aş iubi limba română pentru dragostea frăţească ce o
caracterizează. In vălmăşagul războaielor, în picioarele barbarilor, aruncată prin poziţia
geografică între naţii streine înce­putului şi firii ei, româna nu-şi uită mama şi surorile; se
ţine lipită de latină prin gra­matică, de italiană şi spaniolă prin ziceri, de portugheză prin
pronunţare”.
• „...Credem în originea limbii române, măr­turisim literele străbune, dar nu ne place inovaţiile
nepotrivite cu natura limbii...”.
• „Amestecarea unui norod cu altele îi strică patriotismul; cu el moare și poezia, care-i este
limbajul”.
(Sculptor Alexandru Maicov, arhitector
Fiodor Naumov, 1957)

30. CONSTANTIN STERE
(01.06.1865, Horodiște, jud. Soroca – 26.06.1936, Bucov, jud. Prahova))
Constantin Stere – om politic, jurist și scriitor ro-
mân. Pentru participarea la mișcarea revoluționară
narodnicistă, a fost condamnat de autoritățile țariste
la ani grei de închisoare și surghiun în Siberia. La vâr-
sta de 27 de ani a obținut pașaport și ajutor din par-
tea părinților părăsește Basarabia și intra în România,
stabilindu-se la Iași.
A debutat ca publicist în 1893, în Evenimentul li-
terar, revistă în care şi-a afirmat concepţiile şi crezul
său politic. Timp de 40 ani a desfășurat activitate pu-
blicistică remarcabilă, fiind fondatorul și conducăto-
rul revistei„Viața românească”. Prin discursurile sale și
prin articolele din presă s-a pronunțat pentru Basa-
rabia ca pământ românesc și a cerut alipirea la patria
mamă. În discursul său din 15-16 decembrie 1915
arată: „ Un popor nu poate trai fara ideal. Prin idealul
care rezervă toate aspirațiile care îl înaltă el afirmă îna-
inte de toate chiar puterea lui vitală și dreptul la o viața
mai realistă și mai largă în societatea națiunilor....”
Constantin Stere avut o contribuție importantă la
înfaptuirea Marii Uniri din 1918. Doi factori au con-
tribuit la îndeplinirea evenimentului de la 27 martie
1918. Unul, armata română, care a impus ordine şi a
adus linişte în toată Basarabia, şi al doilea factor a fost
Stere, care a adus liniştea în toate sufletele frământa-
te şi dornice de o viaţă nouă, de o viaţă românească.
OPERA
Teza de licenta in drept, Iasi, 1897; Patru zile în Ardeal, 1914; România și razboiul european. Iasi,
1915; Marele război și politica României, Bucuresti, 1918; In voia valurilor. Icoane din Siberia, f. a.; In
literatura, Iasi, 1921; Documentari si lamuriri politice, Bucuresti, 1930; In preajma revolutiei.
Constantin Stere despre limba română
• ...Limba literară, cum e scrisă acuma, poate să arate toate nuanţele de sentiment şi toate
subtilităţile cugetării, deci nu mai poate să fie necesitatea imperativă, cu care au avut ce se
luptă generaţiile de mai înainte...
• ...Limba vorbită acum de poporul nostru, deşi frumoasă şi puternică în sine, n-are mijloace de
a arăta toate nuanţele de sentimente, toate subtilităţile de gîndire ale unei culturi superioare,
pe care poporul nostru nu o are...
• ...Faptul cel dintăiu ne dă putinţa ca să mai primim cuvinte nouă străine: iar al doilea
ne învaţă că, dacă nu voim să rămînem străini de interesele şi năzuinţei, valurilor mereu
crescătoare ale muncitorimei deşteptate, să ne punem pe lucru ca, treptat, treptat, să
alungăm şi acele cuvinte străine, cari au fost introduse pănă acum....
(Sculptor Galina Dubrovin,1991)