Criticismul junimist

903 views

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
903
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
1
Actions
Shares
0
Downloads
10
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Criticismul junimist

  1. 1. CritiCismul Junimist realizat de Holtea diana elena dutan andreea lorena Balanoiu eugen
  2. 2. Cuprins • I.) Tudor Vianu : Junimea in “ Istoria literaturii romane moderne”. • II.) Iacob Negruzzi – Animtiri din Junime. • III.) George Panu – Amintiri de la junimea din Iasi. • IV.) Nicolae Manolescu – Contradictia lui Maiorescu. V.) Titu Maiorescu din volumul “Critice” : "O cercetare critica asupra poieziei romane de la 1867"; "Comediile d-lui Caragiale"(1885); "Eminescu si poieziile lui"; "Betia de cuvinte"(1873);
  3. 3. I. Junimea în „Istoria literaturii române moderne” Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetătorii aceloraşi influenţări şi subestimate aceloraşi idealuri. Multă vreme după ce oamenii şi creaţiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor şi răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiaţii şi afinităţi, grupând în interiorul aceluiaşi curent opere create în neatârnare şi personalităţi care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune. Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care îşi propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este uşurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voinţe şi că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie.
  4. 4. Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeaşi perioadă în Bucureşti) şi nu s-a menţinut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar şi socio-politice. Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalităţile întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia „Intră cine vrea, rămâne cine poate” este şi aceea pe care asociaţia însă o adopta pentru sine. Tudor Vianu punea în evidenţă patru serii de trăsături distincte ale junimismului: A. Spiritul filosofic; B. Spiritul oratoric; C. Ironia; D. Spiritul critic; E. Gustul pentru clasic şi academic.
  5. 5. IACOB NEGRUZZI DESPRE MIHAI EMINESCU IN AMINTIRI DIN JUNIMEA
  6. 6. Poesiile lui Eminescu, scrisorile sale, scrise altfel decât cele ce primeam obişnuit, de la toţi autorii, făceau să mă intereseze tot mai mult de acest tânăr poet. Având a pleca în acea vară la băi în Austria, hotărâi să mă opresc la Viena câtva timp pentru a face cunoştinţă cu Eminescu şi a petrece cu dânsul o bucată de vreme. Dar nu l-am înştiinţat de sosirea mea, voind să-i fac o surprindere. Ajuns la Viena mă dusei la cafeneaua Troidl din Wollzeile, unde ştiam că este locul de adunare al studenţilor români şi mă aşăzai la o masă deoparte lângă o fereastră, de unde fără a fi băgat în seamă, puteam observa pe toţi tinerii ce vorbeau între dânşii româneşte. Erau mulţi adunaţi în ziua aceea, unii păreau mai inteligenţi, alţii mai puţin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, încât îmi zisei că Eminescu nu poate să fie printre dânşii. Deodatã se deschide uşa şi văd intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii şi visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape pănă la umeri, cu un zâmbet blând şi melancolic, cu fruntea înaltă şi inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi şi cam roase. Cum l-am văzut am avut convingerea cã acesta este Eminescu, şi fără un moment de îndoială m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul, şi întinzându-i mâna, i-am zis: „Bună ziua, domnule Eminescu!”. Tânărul îmi dădu mâna şi privindu-mã cu surprindere: „Nu vă cunosc”, răspunse el cu un zâmbet blând.
  7. 7. Cum l-am văzut am avut convingerea cã acesta este Eminescu, şi fără un moment de îndoială m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul, şi întinzându-i mâna, i-am zis: „Bună ziua, domnule Eminescu!”. Tânărul îmi dădu mâna şi privindu-mã cu surprindere: „Nu vă cunosc”, răspunse el cu un zâmbet blând. – Vedeţi ce deosebire între noi, eu v-am cunoscut îndată. – Poate nu sunteţi din Viena? – Nu. -După vorbă sunteţi din Moldova... poate din Iaşi?... – Chiar de acolo. – Poate sunteţi domnul... Iacob Negruzzi? zise el cu sfială. – Chiar el. – Vedeţi că şi eu v-am cunoscut.
  8. 8. La auzul numelui meu, lăţit între tinerimea studioasă din cauza Convorbirilor literare, studenţii români din cafenea se grămădiră împrejurul nostru şi Eminescu mi-i făcu cunoscuti. Cei mai mulţi erau din Transilvania şi Ungaria, câţiva din Bucovina. – Îmi pare rău că Slavici a plecat din Viena în vacanţe, zise Eminescu, aş fi dorit foarte mult să faceţi cunoştinţa lui. Eu cred că Slavici este un scriitor cu viitor, el cugetă drept, are idei originale, şi va scrie foarte bine când va mânui mai uşor limba română de care s-a cam dezvăţat în şcolile ungureşti. Împrieteniţi din cel întâiu moment am stat mai bine de o săptămână în Viena, petrecând tot timpul cu Eminescu, descutând împreună despre trecutul şi viitorul românilor, despre războiul franco-german ce tocmai izbucnise şi pasiona toată lumea si mai ales despre literatura noastră naţională.
  9. 9. Pe Slavici l-am cunoscut numai la întoarcerea mea de la băi şi lam îndemnat să scrie un studiu comparativ între cele două popoare conlocuitoare români si unguri, la care se referă şi un pasaj din scrisoarea ce am primit de la Eminescu după întoarcerea mea în Iaşi şi pe care o reproduc mai jos. La despărţirea noastră întrebai pe Eminescu dacă i-ar plăcea să se aşăze în Iaşi când va sfârşi studiile sale. – „Aş veni bucuros, îmi răspunse el, căci societatea „Junimea” are pentru mine o mare atracţie, însã mai târziu. Deodată ne-am înţeles cu Slavici să punem în mişcare pentru anul viitor o mare întrunire a studenţilor români din toate părţile, la mormântul lui Ştefan-Cel-Mare din mânăstirea Putna. Când ne-om fi îndeplinit această datorie, vin. – Eminescu îmi povesti cum voiau să organizeze acea serbare, şi-mi făgădui asupra ei, o mică notiţă pentru „Convorbiri literare” pe care mi-o şi trimise. Este articulul subsemnat cu litera E şi publicat în numărul din 15 septemvrie al revistei.”
  10. 10. “Amintiri de la Junimea din Iaşi” de Geor ge Panu
  11. 11. Proiectul editorial „Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri” al Editurii Polirom debutează cu volumul “Amintiri de la Junimea din Iaşi”, semnat de George Panu, ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Z. Ornea. „Biblioteca Memoria” reuneşte jurnale, memorii şi autobiografii de ieri şi de azi, cărţi rare redate publicului după multă vreme, cărţi consacrate, care şi-au cîştigat deja o faimoasa binemeritată, ori texte inedite.
  12. 12. “Scrise din poziţia de adversar politic al conservatorilor junimişti, Amintirile lui George Panu au contribuit, potrivit lui E. Lovinescu, la fixarea societăţii literare în conştiinţa publică şi l-au transformat pe autor în cel mai important memorialist al grupării. Tabloul spiritual al „Junimii” este reconstituit prin descrierea momentelor sale cheie – banchete aniversare, prelegeri, primul ministeriat al lui Maiorescu, politica printre junimişti –, dar şi prin portrete celebre – Eminescu, Creangă, Pogor, Alecsandri sau Carp. Apărute iniţial în publicaţia Săptămâna, mărturiile lui George Panu dovedesc intuiţie de gazetar experimentat şi captivează cititorul prin farmecul relatării şi detalii mai puţin cunoscute din istoria grupării.” – editorii
  13. 13. „Amintirile lui G. Panu se referă – strict vorbind – la numai trei ani din viaţa «Junimii» (1872-1875). Li s-ar putea deci reproşa că nu sunt suficient de concludente sau că sunt lacunare. Observaţia ar putea fi înregistrată, dacă am sta înaintea unei cronici sau a unor procese-verbale comentate. Scrierea lui Panu ţine însă de o altă încrengătură, în care climatul particular e acela al memoriilor, cu tot ceea ce semnifică şi presupune genul. Autorul operează cu material şi personaje reale, expunerea e directă, iar fabulaţia păstrează (pentru perioada circumscrisă) cronologia strictă a evenimentelor. Aşa cum au fost (sau tocmai de aceea), voit dezlânate, repudiind organizarea metodică, deloc calofile, Amintirile lui Panu au rămas. Nu numai ca un document doldora de informaţii şi un tablou psihologic, de atmosferă, al ilustrei grupări, ci ca o pagină cu totul notabilă a literaturii noastre memorialistice.” (Z. Ornea)
  14. 14. George Panu (1848-1910), jurist, memorialist, publicist, critic literar şi om politic. Absolvă literele la Universitatea din Iaşi, iar în 1872 devine membru al „Junimii”. Ajutat de Titu Maiorescu, obţine o bursă şi studiază istoria, literele şi ştiinţele juridice la Paris şi Bruxelles. Îşi ia doctoratul în drept la Bruxelles şi revine în ţară în 1879, profesând ca procuror, apoi ca avocat. Devine membru al Partidului Naţional Liberal; este deputat din partea acestui partid şi şef de cabinet al Ministerului de Interne. În 1887 publică celebrul pamflet antidinastic Omul periculos, care îi atrage o condamnare la doi ani de închisoare. Se sustrage de la pedeapsă fugind în străinătate, unde va rămâne un an. Se alătură Partidului Conservator, pe care îl va părăsi în 1901, pentru a se reapropia de liberali. Activitatea sa politică a fost dublată de o intensă activitate publicistică. A editat şi a colaborat la mai multe periodice, între care Cronica, Ziua, Convorbiri literare şi Epoca. Sa remarcat de asemenea prin volumul Portrete şi tipuri parlamentare (1893). În 1908 a apărut primul volum din Amintiri de la „Junimea”. George Panu a murit în 1910, anul în care pregătea pentru tipar al doilea volum al Amintirilor.
  15. 15. Nicolae Manolescu Contradictia lui Maiorescu Nicolae Manolescu s-a nascut la RamnicuValcea in 27 noiembrie 1939. A absolvit liceul la Sibiu in 1956 si Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti in 1962. Si-a sustinut doctoratul cu teza „Opera lui Titu Maiorescu“ la Universitatea din Bucuresti in 1974. Cariera didactica universitara la Catedra de literatura romana a Facultatii de Filologie din Bucuresti: este numit profesor titular in 1990. Membru corespondent al Academiei Romane din 1997.
  16. 16. In 1970, anul primei editii a Contradictiei lui Maiorescu, curentul de relativ dezghet in literele romane facuse deja cu putinta aducerea in discutie a numelui lui Titu Maiorescu, blamat sau, in cel mai fericit caz, ignorat in epoca proletcultista. Nicolae Manolescu urmeaza indemnul lui E. Lovinescu „inapoi la Maiorescu!“ pentru a defini personalitatea transistorica a intemeietorului culturii romane moderne intr-un moment in care revizuirea valorilor nu insemna doar un gest estetic, ci revenirea la normalitate. Contradictia lui Maiorescu e contradictia unei culturi la temelia careia sta actul critic: afirmatia inerenta inceputului, pe de-o parte, iar pe de alta, negatia polemica a criticii. Actualitatea eseului lui Nicolae Manolescu tine de urgenta nevoii de spirit critic in orice nou inceput al culturii romane.
  17. 17. V. Titu Maiorescu – din vol. “Critice”: Poezia ,ca toate artele, este chemata sa exprime frumosul; in deosebire de stiinta care se ocupa de adevar. In constiinta noastra imaginile reproduse ni le desteapta auzirea cuvintelor poetice.. Pentru ca sa existe o poezie in genere , fie epica, fie lirica, fie dramatica, Conditiunea materiala a poeziei este: ca sa se destepte prin cuvintele ei imgini sensibile in fantezia auditoriului, si tocmai prin acesta poezia se deosebeste de proza ca un gen aparte,cu propria sa ratiune de a fii.Mijloacele poetilor de a ne sensibiliza gandirea cuvintelor sunt: -alegerea cuvantului abstract -adverbele si adjectivele,epitete ornante -personificarile obiectelor nemiscatoare sau prea abstracte precum si a calitatilor si actiunilor -comparatiunea, metafora
  18. 18. Originalitatea poetului; poetul nu este si nu poate fi totdeauna nou in ideea realizata:dar nou si original trebuie sa fie in vesmantul sensibil cu care o inveleste sip e care il reproduce in imaginatiunea noastra.Subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omenesti,frumusetiile naturei sunt aceleasi de cand lumea; noua insa si totdeauna variata este incorporarea lor in arta: aici cuvantul poetului stabileste un raport pana atunci necunoscut intre lumea intelectuala si cea materiala si descopere astfel o noua armonie a naturei. Conditiunea ideala a poeziei Prin urmare, ura, iubirea, tristetea, bucuria,desperarea, mania etc sunt obiecte poetice; invatatura,preceptele morale, politica etc sunt obiecte ale stiintei, si niciodata ale artelor, singurul rol ce-l pot juca ele in reprezentarea frumosului este de a servi de prilej pentru exprimare simtamantului si pasiunii, tema eterna a frumoaselor arte. Ideea sau obiectul nu poate fi decat un simtamant sau o pasiune. Poezia cere, ca o conditiune materiala a existentei ei,imagini sensibile; iar conditiunea ei ideala sunt simtaminte si pasiuni.
  19. 19. 1) “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” Cea dintâi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, studiul “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, conţine “didactic şi limpede estetica maioresciană, rămasă neschimbată pe toata întinderea activităţii criticului”, cum afirmă George Călinescu. Criticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru (sculptura-lemnul sau piatră, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are un material specific, căci cuvintele sunt destinate comunicării. Rolul poeziei este acela de a deştepta “prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului”. În concepţia lui Maiorescu, poetul trebuie să desfăşoare o adevărată luptă pentru sensibilizarea cuvântului, care tindea către abstractizare. Criticul enumeră, oferind exemple, câteva modalităţi de sensibilizare a cuvântului: “alegerea cuvântului celui mai puţin abstract”, utilizarea adjectivelor şi adverbelor - “epitete ornante”, a personificărilor, a comparaţiilor şi a metaforelor. Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori universali: Schiller, Victor Hugo, Shakspeare, Horaţiu, Heine. Maiorescu încheie prima parte a studiului prin realizarea unei distincţii clare între politică, “product al raţiunii” şi poezie, “product al fanteziei”. Condamnate de către critic sunt “poeziile politice” şi cele “rele istorice” pentru că sunt “lipsite de sensibilitate poetica”.
  20. 20. 2) “Comediille d-lui Caragiale” (1885) Comediile d-lui I.L. Caragiale este al doilea studiu în care sunt prezentate ideiile estetice ale lui Titu Maiorescu, după „O cercetare critică asupra poeziei românesti de la 1867”.Acum criticul îsi propune să explice din punct de vedere estetic raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând, în acelaşi timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare. În privinţa primei probleme, cea a raportului dintre artă şi realitate, criticul remarcă: „Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”. Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta realitatea din partea ei comică”, prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor din chiar miezul unei părţi a vieţii noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din alte literaturi străine”. Criticul se opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc comediilor lui Caragiale, şi anume că ar urmări scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „ ...o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică cum o găseşte si Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară şi în toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil.”
  21. 21. O altă problemă pusă în discuţie de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea comediilor lui Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală şi că orice operă artistică adevărată o îndeplineşte, deoarece „Orce emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”. Pătrunzând în această lume a ficţiunii ideale, omul distruge pentru un moment egoismul, care este izvorul tuturor relelor şi îşi uită interesele individuale. Pe lângă ideile estetice exprimate, textul discutat pune în evidenţă încă două aspecte: cultura vastă a autorului, care face referire la numeroase opere literare, sculpturale, picturi din cultura universală în demonstrarea ideilor sale, şi stilul polemic argumentativ al textului. Pornind de la opera lui I.L. Caragiale, el demontează acuzatiile aduse pieselor dramaturgului şi ,apelând la opera acestuia, îşi construieşte argumentaţia pe baza unor idei filozofice pe care le stăpâneşte foarte bine. Având scopul de a desfiinţa afirmaţiile adversarilor scriitorului, T. Maiorescu apelează la unele procedee oratorice, dintre care nu lipsesc structura, ordonaţa şi logica ideilor, folosirea unor formule prin care se realizează legătura dintre părţi („Foarte bine: Este însă vremea să ne explicăm odată asupra acestor lucuri, dacă se poate; şi cine ştie de nu se va putea?”; „Şi fiindcă ziceam că merită[. . .]”; „Adică cum am zice [. . .]; „Numai că este puţin lucru?”). “ Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră sunt plante adevarate, fie tufiş, fie fire de iarba, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi.” Titu Maiorescu.
  22. 22. 3) “Eminescu şi poeziile lui” Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu publicat în anul în care Eminescu îşi încheia existenţa (1889), este cel dintâi studiu critic scris la noi despre marele poet. Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie „se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”. În prima parte Maiorescu analizează personalitatea poetului explicând-o prin firea lui „Ce a fost şi a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut”. În partea a doua criticul examinează cultura poetului arătând că: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”. Tendinţa de a cunoaşte cultura europeană nu era însă la Eminescu „un simplu material de erudiţie străină” ci era primită şi asimilată în chiar „individualitatea lui intelectuală”. Poeziile lui Eminescu exprimă „o intuiţie a naturii sub formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori melancolică”. O altă constatare pe care Maiorescu o face asupra poeziei lui Eminescu privind latura ei erotică este că „el nu vede în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil”.
  23. 23. Sub aspectul perfecţiunii „cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi aflat forma frumoasă sub care să se prezinte”. Maiorescu socoteşte că prin creaţia sa Eminescu nu rămâne o voce individuală care se exprimă numai pe sine pentru că „el îi rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti cea mai clară expresie”, „poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor şi le trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”. În studiul „Eminescu şi poeziile lui” toată fiinţa lui Eminescu este adunată într-o formulă memorabilă: „Poetul e din naştere, fără îndoială”. Prin obiectivitate, rigoare, clarviziune şi detaşare, autorul ne oferă o imagine convingătoare a personalităţii celui mai mare poet român concluzionând că literatura secolului al XX-lea se află sub influenţa liricii eminesciene: „Pe cât se poate omeneşte prevedea literatura poetică română va începe secolul al XXlea sub auspiciile geniului lui şi sub forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a sentimentului cugetării româneşti”.
  24. 24. 4) “Beţia de cuvinte” (1873) În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană” care lăuda unii autori mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee, foloseau o inşiruire de sinonime fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează discrepanţa dintre formă şi fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de patologie literară”. Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma opiniilor exprimate, ci şi a modului în care acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau “spiritul propriu naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele omului de ştiinţă, cu rigoarea în demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de logică şi, bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele ,patologiei literare". Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin, care vorbeste despre “ameţeala artificială" observată în regnul animal. Demonstraţia nu se abate de la această premisă, urmărind “simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor", care ,,ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii": “Darwin ne spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povesteşte că locuitorii din Africa de miază-noapte prind pavianii cei salbatici, punindu-le la locurile unde se adună, vase pline cu bere de care se îmbată.
  25. 25. Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase care disecă fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o face chiar de la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă. Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din acea vreme, vădeşte rigoare, economie de mijloace, rostiri sentenţioase, un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice artificiale din acea vreme. Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să capete valoarea unor adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul în care a fost formulată ceea ce s-a numit de atunci (din 1868) şi a rămas până în prezent ,teoria fără fond". Expusă în studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă un spaţiu extrem de restrâns, fiind un model de conciziune, de esenţializare stilistică. Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă, repetiţiile au o valoare stilistică , ca apoi să se arate, ca o încununare negativă, la ceea ce s-a ajuns. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt concrete, şi accentuările prin câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie contestată. Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de cuvinte", a vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte preluate fie din latină, fie din limbi străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui Caragiale. Se integrează universului parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în evoluţia stilisticii presei româneşti.

×