1. Moarta căprioarei
de Nicolae Labiş
Nicolae Labiş (1935-1956) este promotorul unei noi viziuni poetice în anii "obsedantului
deceniu", fiind, prin întoarcerea lirismului la izvoarele fireşti ale poeziei, precursorul noii generaţii
de poeţi din anii 60. Eugen Simion îl numeşte "buzduganul unei generaţii", lui Labiş urmându-i în
mod firesc Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Cezar Baltag s.a.
Debutează în anul 1950 la ziarul "Zori noi" din Suceava, publicând apoi în "Viaţa româ-
nească". Anii cei mai buni ai activităţii sale poetice sunt 1954-1956. Debutează cu volumul
"Primele iubiri" în 1956, pregătind "Lupta cu inerţia", apărută postum, în 1958. Volume postume
sunt "Primele iubiri" (1962), "Versuri" (1964), "Moartea căprioarei" (1964), "Albatrosul ucis"
(1966), "Poezii" (1971), "Sunt spiritul adâncurilor" (1971), "Vârsta de bronz" (1971), "Primele
iubiri. Premiers amours" (1974). Arta sa poetică este "Moartea caprioarei", un frame al cumplitei
secete din 1946.
Tragicul accident care ii curmă viaţa îl înregistrează sub forma unei poezii de o mare
încărcătură lirică, metafora "păsării cu clonţ de rubin" fiind a nesfârşitului tăvălug al zeului morţii:
"Pasărea cu clonţ de rubin/S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat/ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/
Pasărea cu clonţ de rubin,// Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor
găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă...". Poetul visează
totuşi o zi a mării eliberării de moarte, când demonul cumplit al stingerii va fi învins: "Şi atunci/
pasărea cu clonţ de rubin/ ne va privi clămpănind furioasă,/ ghearele ei se vor crispa pe o cracă
roşie,/ aripile ei se vor chirci/ va fi apucată de convulsii/ şi noi o vom privi zvârcolindu-se,/ şi vom
râde de ea,/ şi vom putea socoti/ abia atunci/ că am răzbunat măcar în parte/ moartea căprioarei cu
nările înfiorate..." ("Cântec de lebădă" din revista "Ramuri", 1983).
Poezia "Moartea căprioarei" se proiectează pe fundalul secetei cumplite de după al doilea
război mondial, care transformă peisajul terestru, văzut prin ochii unui copil stăpânit de foame, în
unul cu aspect deşertic, selenar, de pe care se înalţă flăcări infernale: "Seceta a ucis orice boare de
vânt./ Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte şi gol./ Ciuturile scot din
fântână nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri,/ Dansează sălbatice, satanice jocuri."
Drama eului liric se declanşează în momentul în care se anunţă vânătoarea iniţiatică, prin care
băiatul se va maturiza în mod cu totul neaşteptat: "Mă iau după tata la deal printre tarsuri,/ Şi brazii
mă zgârie, răi şi uscaţi./ Pornim amândoi vânătoarea de capre,/ Vânătoarea foametei în munţii
Carpaţi./ Setea mă năruie. Fierbe pe piatră/ Firul de apă prelins din cişmea./ Tampla apasă pe
umăr. Păşesc ca pe-o alta/ Planeta, imensă, straină şi grea." Copilul trăieşte o copleşitoare
experienţă, orientată în sens iniţiatic prin multiple elemente ale poeziei. Senzaţia este de lume
suprareală, cu semne ce pregătesc gradat, cu minutie, punctul culminant, dramatic, al vânătorii
rituale, mitice. Aşteptarea face parte din scenariu, într-un loc de pândă, lângă izvoare: "Aşteptam
într-un loc unde încă mai suna,/ Din strunele undelor line, izvoarele./ Cand va scăpăta soarele,

2. când va răsări luna,/ Aici vor veni în şirag să s-adape/ Una câte una căprioarele."
Natura, prefigurând momentul sacrilegiului "oprit de lege şi de datini", devine, în sufletul
copilului, în corelaţie cu acest tărâm pustiit, peisaj interior, care se extinde, prin proiecţie empatică,
asupra întregului decor din afară: "Spun tatei ca mi-i sete şi-mi face semn să tac./ Ameţitoare apa,
ce limpede te datini!// Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege şi de
datini." În univers, clipa astrală a dispariţiei fiinţei se simte de departe: "Cu foşnet vestejit răsuflă
valea./ Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!/ Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de
parcă/ Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters!". Apropierea morţii se repercutează la nivel
cosmic, ca o forţă acretionara, anticipând tulburarea ordinii astrale: "Ca pe-un altar ard ferigi cu
flăcări vineţii,/ Şi stelele uimite clipiră printre ele./ Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,/
Frumoasă jertfă a pădurii mele."
Scena sacrificiului are reverberaţii în străfundurile firii, tulburând liniştea monumentală a
naturii: "Dar văile vuiră. Cazută în genunchi,/ îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,/ îl prăvăli
apoi, stârnind pe apă/ Fugare roiuri negre de mărgele./ O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,/ Şi
viaţa căprioarei spre zările târzii/ Zburase lin, cu ţipăt, ca pasările toamna/ Cand lasă cuiburi sure şi
pustii./ împleticit m-am dus şi i-am închis/ Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,/ Şi-am tresărit
tăcut şi alb când tata/ Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!". în apa pe care copilul o bea se simte
de la început fluiditatea morţii: "Spun tatei ca mi-i sete şi-mi face semn să beau,/ Ameţitoare apă,
ce-ntunecat te datini!/ Mă simt legat prin sete de vietatea ce a murit/ La ceas oprit de lege şi de
datini.../ Dar legea ni-i deşartă şi straină/ Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,/ Iar datina şi mila
sunt deşarte,/ Cand soru-mea-i flămânda, bolnavă şi pe moarte." Realitatea crudă a vieţii determină
aceste acţiuni disperate de supravieţuire ale individului, ca o necesitate de a ucide pentru a nu
muri, într-un lanţ trofic al existenţelor ce se succed într-o ordine prestabilită de un destin
necruţător.
Căprioara devine astfel o victimă inocentă a unui timp imperfect, corupt, prin care se
redimensionează elementele naturii, încărcate de mistere mai adânci: "Ce-i inima? Mi-i foame!
Vreau sa trăiesc şi-aş vrea.../ Tu iartă-mă, fecioară, - tu, căprioara mea!/ Mi-i somn. Ce nalt ii
focul! Şi codrul, ce adânc!/ Plâng. Ce gândeste tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!" O dată cu
sfârşitul plăpândei fiinţe dispare şi inocenţa copilăriei, alungată de realitatea crudă a vieţii, în care
mai presus este instinctul de supravieţuire.