Himere de pharos luminita cristina petcu

1
1. Luminița Cristina Petcu • Himere de Pharos
Luminiţa Cristina Petcu
Himere de Pharos

Carte Himere 1.indd 1 08.02.11 21:01

2
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
PETCU, LUMINIŢA CRISTINA
Himere de Pharos / Luminiţa Cristina Petcu
Râmnicu Sărat: Rafet, 2010
ISBN 978-973-146-125-0
821.135.1-1

3
Motto:
,,Am să vă las şi-am să mă duc
În vîrful frunzelor de nuc
Şi-o să-mi gustaţi rîsul amar
Poate din ce în ce mai rar…”
Mircea Micu
Editura RAFET, 2011

4
ISBN 978-973-146-125-0
Copyright: Editura RAFET
Editor : Constantin Marafet
Redactor: Emil Lungeanu
S.C. Editura RAFET S.R.L
Director editură : Constantin Marafet
Str. Gradiştea nr. 5, Rm. Sărat
Tel/Fax: 0 238 568 085
Mobil : 0 727 311 412
E-mail: editurarafet@yahoo.com

5
Culesul fructelor de după Mircea Micu
Portocali şi privighetori, hîrtie extrafină made in Michinokuri
pentru scrisorele de amor şi poezele tanka, magnolii, lespezi de
Khondalit, gresii de Kliwa, havuzuri de marmură, sculpturi de
Praxiteles, „nuduri de Rubens pe coperţi de jurnale absurde”,
silene şi satyri, Shiva de la Ellora, figurine de Tanagra, un auto-
portret cu piele levantină, „o valiză plină de nori” { la Magritte,
pantofi de antilopă, Sutra Toiegelor, „icoane violete de iarnă”,
glicine, petale roşii de lotus nashiwara, salcîmi albi de Kamciat-
ka, „trecerea unei păpădii mari / cît un templu în straie albe
prin cartea lui Milan Ryzl”, goeţia kahunei chemînd magic Su-
fletul Gaiei, Folies Bergères şi plumbul Senei, nopţi pluviale în
Tahiti, luna iscodind Arcadia şi găunosul Cyllene din grotele
căruia ieşise ca din puşcă zgîmboiul Hermes abia născut, Cronos
părăsit „în Atlantida unei gări de provincie”, lecţia despre zbor
şi aripi a lui Anteu (matahala „depanată” de Hercule prin tăierea
„împămîntării”, strămoşul ştecherului Schuko de azi), zei sto-
chastici, tăietori de lemne povestind despre Aziyade, licurici fan-
tomatici, şopîrle întinse pe stilobaţi, „iedera crispată pe cumpăna
unui / panou diptic / din care creşteau pietre şi aripi bătute în
cuie” etc. etc. Luat în ansamblu, tărîmul liric al Luminiţei Petcu
îţi readuce aproape reflex în faţa ochilor năucitorul, flamboa-
iantul bazar mitologic din Jupiter şi Semele sau din Argonauţii
al arhimisoginului Gustave Moreau, cu aglomerările lor insolite
şi sofisticate de ornamente şi simboluri. Să fie însă justă, oare,
această primă impresie de decorativism, pe care gurile rele ar
putea-o lesne taxa ca pe o paradă ? S-ar zice mai degrabă că e
vorba, pur şi simplu, doar de caleidoscopica tatonare a unor
decoruri, de experimentul scenografic al unei poetese căreia
asociaţiile culturale luxuriante îi sînt la îndemînă – situaţie mai
rar întîlnită în ziua de azi printre tinerii barzi, contemporani
cu actuala îndobitocire a tranziţiei de la Hyperion la Hyper-
market. E un spectacol liric conceput după tehnica dioramelor

6
din muzeele de ştiinţe naturale, cu exemplare împăiate din varii
specii de meditaţii autoscopice, regresii erotice, tribulaţii savante
şi raţiocinări, asociate unui simulacru de ambianţă conform
cu mediul lor de provenienţă. Totul apare ca şi cum imageria
ajutătoare din fundal ar servi unei nevoi irepresibile de autentifi-
care şi circumstanţiere, respectiv unei abordări de domeniul dia-
rismului sau de tip epistolar : „Am toate motivele să-ţi răspund
/ pentru că momentul prezent este aşa cum este/.../ şi cel mai
bine vezi cu ochii altuia / cum se-ntoarce gîndul meu spre tine,/
de data asta chiar port podoabe şi mirodenii / întocmai ca un
personaj din Kobo Abe / o porţiune de palmă, de încheietură,/
un nor subţire peste faţa lunii / la ceasul cînd se crapă de ziuă / aş
putea oare să nu mă simt fermecată ? / un suspin, ai zis, nu eram
sigură.../ precum tînguirea muezinului / în dimineţi care ard cu
atăta sfială / încheietura de taină a gîndurilor” (Dincolo, pînă la
marginile timpului). Şi nu întîmplător acest procedeu al nuanţării
extreme întrebuinţează atît de frecvent termeni de comparaţie
din artele plastice : răsuflarea dragostei ca „o tremurare de fluturi
după Klimt” (specialistul numărul unu în probleme de cuplu),
nişte flori albe „ca siluetele din pînzele lui Piero di Cosimo”,
nişte „inorogi caşti de neviaţă ca şi surîsul Giocondei”, „culoarea
lui Bosch”etc. În fond, aici este o rigoare descriptivă înrudită
nu prea de departe cu ilustraţiile haijinului Hokusai aduse po-
emelor erotice. Or, dacă admitem în principiu alături de un
Paul Ricoeur că pretenţiile descriptive ale poeziei lirice (recte, ale
metaforei) „par slabe, dacă nu inexistente”, atunci un potenţial
de vizualizare net superior precum cel al comparaţiei explică de
la sine preferinţa autoarei pentru exerciţiile „la paralele”. Un-
deva, scriindu-se chiar despre acest potenţial, aproape că se face
ars poetica : „Această suferinţă poate fi cuprinsă oricînd cu pri-
virea/ în anunţuri mortuare /.../ lut ars de Tanagra, de parcă aş
fi nimerit / într-unul din acele romane ruseşti în care / nu poţi
avea vocaţia echilibrului / nici povara culpei / sau frica de propria
frică,/ premise de alienare neverosimilă într-o memorie străveche

7
/ a genelor, îndeosebi bucuria de durere / a femeilor îndoliate
din Corrèze,// departe de Viaţă şi de Dragoste...” (Numele tău,
absenţă...) Paralela culturală însă, atenţie, e totuşi o unealtă cu
două tăişuri, a cărei manipulare neatentă îţi poate reteza nasul !
Ea dă rezultate numai cu condiţia ca modelul de referinţă să fie
recognoscibil, în caz contrar va avea efect de bumerang. Spre
pildă, dacă e într-adevăr o luminare rezonabilă să descrii povara
urii altcuiva evocînd pe „Laertes în grava seriozitate a întoar-
cerii”, în schimb cu „un Mea Sharim luminînd sub streşini fără
margini”, ori descrierea vieţii ca „Trivandrum Kerala unei nopţi
fără margini” – poc! i-ai ars omului toată instalaţia. Că o fi el
românul „născut poet”, dar azi, în epoca navetei spaţiale, popo-
rul ăsta de poeţi –conform statisticilor– crede încă în geocen-
trismul anticului Ptolemeu în proporţie de 40 %, în vrăji şi-n
Baba Cloanţa. Şi-atunci, oare nu riscă cititorul un atac cerebral
sforţîndu-şi mintea cu asemenea savanterii şi parascovenii ? Un
caz tipic de suprasolicitare a reţelei prin abuz descriptivist îl
prezintă Himere de Pharos : „acest exil cu gust amar de migdale/
în care mă îngrop ca un paing prin agora / adesea confundat
cu leii epigonici / la citirea cărţilor sfinte / în timp ce buzele de
calcar surîd, ele însele / vrăjite de steaua halebardă / singura care
ne salvează din neant şi rămîne / cu o glorie egală cu aceea a lui
Leonardo / nu, nu vreau să-ţi explic” etc. Şi bine face, că dacă
mai băga în priză multe explicaţii, cădea curentul în tot oraşul.
Ce izbitor contrast între preţiozităţile de soiul ăsta şi simplitatea
atît de elegantă şi expresivă a altor stanţe ! Miniaturi precum
„gesturi intrate adînc în carne”, „îndoi genunchii doar cît să te
strig”, sau pasajul subteran „prin mine trec demoni cu nume cel-
ebre”, ori finalul apendicular din Cercuri albe („numai prin rana
mea se vede cerul frumos şi pustiu”) şi alte asemenea rafinării
dau adevărata măsură a talentului Luminiţei Petcu.
A nu se confunda însă descriptivismul insistent şi predispus la
excese al acestei scriituri cu confesivitatea. Oricît de fotografic şi-
ar developa autoarea melancoliile, pozînd bovaric „numai pen-

8
tru a înţelege şi mai bine / cît de necesară îmi este această foame,
a inimii”, discursul e de fapt cu precădere filozofard şi chiar
sapienţial, marcat de porniri aforistice. Spre exemplu, retorica
din Oratio mentis : „Totul e să dăm fiecărui lucru / sensul cuvenit
/.../ poate că Burckhardt avea dreptate,/ se poate vorbi despre
moarte / fără să întindem mîna spre ea ?” Această perspectivă
impersonală face ca mărturia poetei să apară ca un „studiu de
caz” servind ilustrării ori verificării unor adevăruri de ordin ge-
neral, adesea formulate ca parimii : „Mai precis sîntem departe
de noi înşine /.../ nu împrumuta de la ziua de mîine / ceea ce
n-ai în ziua de azi, spune înţeleptul / în realitate este mult mai
greu / să ţii o balanţă care cîntăreşte propriul tău destin” (Mătase
chinezească). Altfel spus, nişte lecţii de viaţă la care se meditează
– oarecum paregoric – prin prisma propriilor experienţe : iată un
repertoriu nu tocmai frecventat de tinerele speranţe ale liricii de
azi. Şi întocmai ca în cazul abuzului descriptivist, se face şi aici
simţită ostentaţia modelelor, insuficient filtrate de şabloane şi
truisme: „A învăţa să ai răbdare / este de fapt cea mai grea lecţie
de viaţă / aşa cum şi moartea este doar un somn” etc. etc. (Strigăt
pe valuri) Dar fabula propriu-zisă ce alimentează aceste morale
rămîne în sine enigmatică, la fel ca nunta Giocondei de ne-o
cînta Dan Spătaru, aflai cum că fătuca „se mărită”, că „e nuntă-n
cartier”, haidem degrabă deci să apucăm şi noi o sarma – „dar
cine e alesul, rămîne un mister”(n-am mai auzit-o de mult, pe-
semne o fi divorţat).
De altfel, tot greu se lasă dezghiocată povestea şi în privinţa teh-
nicii compoziţiei. Poemele se articulează îndeobşte în chip im-
previzibil, prin parataxă şi prin enumeraţii volatile, construcţiile
fiind nu arar derutante (cam în acelaşi fel ca surprizele pe care ţi
le rezervă, să zicem, hiperbatul)
cîtă vreme proiectul lor de ansamblu rămîne, voit sau nu, obscur
: „Labirinturi absurde / pînă la sacrificiul unei fugi în trecut /
ochiul meu strivit melancolic / îngerul c-o singură aripă într-
o zi de sabat / cînd te-apasă plictisul şi găseşti / scrisorile celui

9
drag / după asfinţit într-o artă perfectă,/ pămîntul / solemn vis-
colit de cîntecul sirenelor undeva în apropiere -/ în locul unde
zburătăcesc de-a valma licuricii /.../ raiul, drumul corăbiilor,/
o casă frumoasă cu grădina arsă pînă la lacrimi / după răceala
mîinilor toţi ştiau / că se făcuse noapte în odaia lăuzei / de culoa-
rea florii palide de prun / darul cocorilor / Cît de frumoşi eram
dinspre Toamnă,/ încăpeam amîndoi sub aripile unui / fluture
!” (Sublim de Samara). Prolixitatea, desigur, stă mereu la pîndă,
cu atît mai abitir cu cît astfel de însăilări se prelungesc mai mult,
parcă verificînd pe de-a-ndoaselea clasica scuză horaţiană a im-
posibilei concizii.
Oricît ţi-ai bate însă capul cu agregarea acestor mozaicuri, cert
este că te afli în faţa unui debut editorial ce-şi scuteşte sem-
natara de penibilul menajamentelor ori al criticii augmentative,
un volum în măsură să atragă atenţia încă de la primele pagini
prin scriitura originală de un intelectualism delicat, anunţînd
o poetă cu destulă experienţă şi evidente disponibilităţi. Acest
debut aduce, fără doar şi poate, certificatul de calitate al unuia
din fructele de soi ale cenaclului şi revistei Literatorul pe care
regretatul Mircea Micu a avut într-adevăr dreptate să le cultive.
„Cred că e pe drumul potrivit, fiind geografă, n-a muncit în pus-
tiu”, anticipa mucalit şi Iulian Neacşu cu vreun an în urmă. De
fapt, ai de partea ta toate şansele să găseşti calea cea bună atunci
cînd îţi faci din „libertatea-mi de-a rătăci în pustiu /(...)/ un fel
de-a tatona spaţiul în care / atîtea lucruri au rămas neîntîmplate”
(Aşa de frig şi de linişte). Altminteri, în vremea de azi, dacă te laşi
cumva în seama drumului să te ducă el singur ca în antichitatea
romană, se cheamă că eşti nu poet, ci mecanic de tren.
Emil Lungeanu


10
Improvizaţie cu uşi deschise
Ai vrea să-ndrepţi ceva cînd e prea tîrziu -
şi cu toate acestea ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat
sînt dimineţi care înfloresc
andante, pe urmele frumuseţii
cu plete lungi răsfirate pînă la cele mai mici detalii,
mai ales gîtul lebedei lui Lohengrin
în surîsul fragil al unei plante
smulse din pămînt toamna, stelele, vara şi ploaia
rînduri-rînduri, lumea şi lucrurile
umbre din propria voce risipită
fără margini, a Satori de un albastru arogant
printre părăluţele cu guler Claudine,
întru desăvîrşirea unui strop din viaţa veşnică
la apropierea morţii
o chemare, un strigăt desenînd pe geamuri
foşnetul singurătăţii noastre.


11
Geometria cuvintelor
Ca într-o ceartă medievală
dintre realişti şi nominalişti
mă simţeam mai degrabă trădată
în numele lucrurilor
decît în substanţa lor.
Clasicii vedeau idei,
romanticii vedeau sentimente
în logica neconvenţională
a unei ecuaţii de gradul doi,
se înşelau ei
mă înşelam eu -
numai visul era altul
şi realitatea aceeaşi,
evazionistă ca dogmatica anilor ‘50.
Cavalerii apocalipsei
îndrăzneau să înfrunte iarna
unui rege în delir,
ars amandi într-o catedrală gotică.


12
Gliptică Brassai
Ţin în palme modelul perfecţiunii,
menina prin viciul comparaţiei
alta din limbajul celei dintîi mitologii toscane
apoi închid ochii în şoaptă, mai departe de viaţă
şi muşc adînc, de neuitat,
ca şi cum ne-am săruta în şcoli publice
dulce - amar, cu inima prin care mergem
în armonii disonante -
oricît de realistă pare culoarea lui Bosch
peste cîmpurile de zăpadă ale infernului
fluturii se amestecau, în veghe de noi,
cu genunchii mai jos decît osul iliac
la culesul mierii, cu mintea complet transparentă,
umerii şi palmele ascultînd liniştea.
O ceremonie de nuntă,
din care lipseam doar noi.


13
Lumini şi umbre
Strînge-mă în braţe
îndelung
sub obeliscuri
tivite de păsări migratoare
în iarba înclinată de gînduri
în zăpadă
sub stele
timpul muşcînd
din umbre
aproape că ating dureros
cu inima
marginea
absenţelor
tale.


14
În rame înguste, din lemn ceruit
Am înţeles că toate incertitudinile
nu valorează cît o piramidă pustie,
şi că laşitate înseamnă nu numai să eviţi sau să fugi,
tot laşitate e şi dacă nu-ţi pasă!
Mă cutremur de răutate şi uşurinţa cu care e aruncată în
stînga, în dreapta,
în zadar m-aş spăla pe mîini
ele nu pot opri tăvălugul de ură, sictirul şi greaţa,
poate doar să-mi astup gura
cu ţărîna destinului -
ori să încep să rîd ca o nebună
şi să-mi bat joc de rătăcirea de-a fi ieşit în afara mea.
Aproape c-am încremenit într-un rictus
din propriile clepsidre
aşteptînd, desigur, ca absurdul şi rudele sale mitologice
să-şi croiască drum, indiferent şi inexplicabil
prin sufletul meu desfrunzit de tot.


15
Nostalgii
Odată cu iarna
abandonasem pe Cronos
în Atlantida unei gări de provincie
în rest nimic nou
aceleaşi zîmbete de împrumut
într-o viaţă fără contur
doar umbre
un fel de alchimie ontologică
plutind din viitorul trecut
un schelet ermetic
îmbătrînit de ape
în jurul căutării de sine
am tresărit
am plîns
nu erai.


16
Această idee de mine însămi
Cu încordarea gîndului smuls
din ochiul inimii, aş vrea s-aud
strigătul Spaniei din albumele de capricii
egal cu timpanul de la Moissac sau cu acela de la Autun
şi să pot intra brusc în umbra din pînzele lui Chagall,
niciodată gratuit,
ci din străfundul fricii, la fel ca Young
deşi în felul său atingerea extremei e doar o chestiune de
fond.
Fără îndoială, în Octombrie, îmi vine
să întorc spatele somnului pînă la nuanţele de gri nomad,
o ceaţă palidă ca o pelerină ce se ridică
uşoară, în vînt de augurium
celui chemat să le pătrundă tainele
şi unde eu devine altul prin indiferenţa faţă de iluzie,
totul desfăşurîndu-se ca un ceremonial
în tăcere şi cu foarte mult soare curgînd
pe pietre, singurele martore ale dragostei mele
şi aşa pironită ca liliecii pe uşi de oţel.
Limba n-are de gînd să mă înţeleagă,
nu e mulţumită de mine
şi totuşi cînt cu această a treia voce, dincolo de orice
forme trecătoare care apar şi mor în vid,
neîncetat.


17
Insomnii
Atît de străine toate de mine,
atît de singură în mine însămi
căutînd îndelung peste zei -
cum împart potrivnică în miezul pămîntului
o viaţă privită prin ziarul deschis al aproapelui,
un clinchet subţire inconfundabil din care lipseşti,
nişte sfincşi în exil - prin urmare
nuduri de Rubens pe coperţi de jurnale absurde,
undeva se vede cîmpia mirosind a grîu copt
ce rost are uitarea, nisipul, veacul în care trăiesc
dacă mi-e frig pe diguri de tine ?
Monotone anotimpuri pedalînd spre uitare.
Numai viaţa mea atît de altceva,
un fel de iluzie pînă la capăt
în tremurul stins al unui oraş în noapte,
un loc de care ne vom aduce aminte mai rar,
solitari
şi plini de insomnii.


18
Acroatică
Cel mai greu de îndurat e simţămîntul că te urăşte cineva,
cum zice şi Laerte, în grava seriozitate a întoarcerii
la rătăciri ce nu au altă zare decît mormîntul
între două puncte esenţiale
cu care ne scriem în palme anii, imitînd nervurile lemnului
la ceasuri cînd încep să se şteargă formele lucrurilor,
neîndoielnic în afara memoriei,
ca şi norii care se despart de vînt în Legenda secolelor
stăm legaţi de simţuri şi de concepte
în rezonanţe sacre ale aceluiaşi verde întunecat,
deşi desenăm în cărbune, uneori stele
aducătoare de noroc şi bocceluţe cu ierburi de leac
pentru suflete de fluturi slobozi, înaintea unui salt
înduioşător pe o cămaşă cu fum de tămîie arsă,
apoi mă cuprinde iarăşi dorul
cît-o grădină întinsă sub un strat de zăpadă,
şi evantaie lungi de stînjenei îşi iau rămas bun
în culori amestecate diferit, sub copitele cailor,
încît nimic nu mai rămîne ascuns dindărătul corsajului
negru
din micul Bar de la Folies Bergère.
În definitiv, ce altceva înseamnă
amurgul sau pleiadele şi chiar un singur cuvînt
din tristeţea unui poem ce repetă fără greşeală
marinele impresioniştilor?
Mai ales în dimineţi de iarnă,
cu uşi glisante înspre tine,
înspre ieri.


19
Ne quid nimis!
Nu pot umbla somnambulă
cu pînze de păianjen
peste păduri, peste fluvii
pururea nubile,
îmi amintesc doar
că-mi displac tragediile antice
cercuri închise brutal
în negrul nopţii
înfometate de vînturi, de rostul îndoielii,
Golgota pînă la capăt -
dusă pe umeri de muribunzii Inchiziţiei
aşa cum rugina mănîncă din carnea sufletului
într-o luptă în care nu mai sînt stăpînă,
într-o luptă în care anii şi umbrele cern
parfumul sălbatic al ierbii.
Colivii frumos colorate.
Un rictus amar, pentru totdeauna.


20
Îmblînzitorii de cobre
Vine o clipă cînd tăcerea închide în jurul tău
un pustiu fără ziduri, în care trăiesc îmblînzitorii de cobre,
pe celălalt taler doar coroana imperială a disperării,
nu mă regăsesc cu nici un chip -
prea multe flori de cactus
şi undeva la capăt de viaţă eşafodul Bastiliei
copacii, frunzele, iarna în genunchi
zornăind pe lespezi de Khondalit -
un vînt de noapte cu păsări oarbe şi mute
sfidînd legile firii veacuri în şir,
doar noi rămînem singuri, istoviţi în beznă
ştii, e o contradicţie să lupţi cu fiarele
cînd moartea nu mai înseamnă nimic
şi uneori e prea tîrziu
să mai descoperim îndoieli,
să mai căutăm reversuri
în cenuşa amară a imperiului.
Plouă în rana deschisă a iubirii,
fără speranţă.


21
Terţa mică a neputinţei
Trăim adeseori din precauţii inutile,
chiar dacă ştim - de ce nu putem uita labirintul din suflet
deşi îl gonim ca să ne ferim de ceva sau ca să regăsim
altceva,
în fond sîntem atît de reali că n-avem unde fugi,
vorbele mari sînt de prisos
mai ales acolo unde nu te aştepti să găseşti nimic,
mai ales acolo -
mă acoperă un mîl tulbure
fundamental eşuat ca un răspuns la o scrisoare
a trecerii de la sacrificiu la ofrandă,
probabil atît cît durează un tăciune aprins în vatră
şi ceva mai senin decît splendoarea unei fotografii sepia
încremenită în zilele de luni, străine şi îndepărtate
cînd un lucru dispare şi găseşti cuvinte pentru el,
un fel de plăsmuiri stranii,
figuri de ceară
plimbîndu-se, în zadar, prin coridoarele
unei singure inimi.


22
Icoane violete
Mereu îmi umfli pînzele vieţii
cu egrete zburînd în cerc
prin nopţi albe
şi ceruri întinse pe frînghii
pînă dincolo de gîndurile zilei,
mereu alte sunete
cu care te aud şi te simt
cum mă transformi
într-o certitudine dulce,
o primăvară descîntată de fluturi
unde pînă şi firele ierbii
stau lipite de vînturi mai sus cu o stea,
şi mă tulburi în dreptul inimii
cînd pictezi din slăbiciunile mele obişnuite
icoane violete de iarnă,
într-o dimineaţă de luni.
Prea multe şoapte şi prove prin istorii
deşirate
cu ardoarea neobosit-a-ncepătorului
împins de valuri.
În neliniştea frazelor
numai tăcerea -
şi sufletul meu de femeie
tînjind mareele iubirii.


23
Dincolo, pînă la marginile timpului
Am toate motivele să-ţi răspund
pentru că momentul prezent este aşa cum este
întotdeauna acelaşi,
precaritatea destinului, la unii
vine tocmai din conflictul cu nevăzutul
în locul în care îngerul devine înger
şi cosmosul, om,
în rest tot ce urmează sînt detalii, dezvoltări
cazuri şi cuvintele celor care au trăit cu mintea
sortită recunoştinţei,
altfel îmi spun că norocul are forma minţii
şi cel mai bine vezi cu ochii altuia
cum se-ntoarce gîndul meu spre tine,
de data asta chiar port podoabe şi mirodenii
întocmai ca un personaj din Kobo Abe,
o porţiune de palmă, de încheietură
un nor subţire peste faţa lunii
la ceasul cînd se crapă de ziuă.
Aş putea oare să nu mă simt fermecată?
„un suspin”, ai zis, nu eram sigură...
Precum tînguirea muezinului,
în dimineţi care ard cu atîta sfială
încheietura de taină a gîndurilor,
dezleg ierburi şi deşi pare neverosimil
le redau foşnetul tău.


24
Înfrîngeri
Nimic prea mult
spuneau pedanţii frustrării,
încă mă dezbrac de rugina acestui oraş prăfuit
într-un singur sens,
în care ne trăim viaţa împinsă de afirmaţii
într-o zi oarecare de post,
prea multe orgolii îndesate extatic
deşi am dreptul să mor
ca un cal însetat de abandonul pietrelor
într-o gravă înfrîngere -
de vînt apocrif pe vreme de ploaie,
am inima în colţuri, uscată
de mărinimia ta amară de nebun
decapitat în Piaţa Spaniei,
şi nu mai fumez decît înecată fraudulos
în cămaşa ta albă de război.


25
Nimic altceva decît ceea ce mă aşteaptă
Există forme ale suferinţei care te fac să eziţi
dincolo de orice,
acel ceva copiat din suflet
pînă la cele mai mici detalii şi crezi
că eşti în stare să întîmpini cu bucurie
finalurile,
iată o formă de cinism care fuge cu sine
precum neînţelesul hidalgo îţi va spune
cum îmi bate inima peste obrazul verii,
pare dionisiac, dar e apolinic, mă rog, aproape apolinic
apoi te trezeşti dintr-odată nebun după cocori
fără să-ţi impui transparenţe
cîtă vreme nimeni nu vede ce vezi tu
oricînd şi oricum,
abia gîndul că-n urma noastră nu sînt alte urme
şi înaltele încep să coboare
cele joase să urce,
din aşternut foşnetul întunericului
amintindu-mi cu cîtă ingenuă încăpăţînare
motivam altă dată exclusivismul meu.
Pe tot cuprinsul claviaturii
mormîntul unui om viu -
cu toate că Anteu nu nega zborul şi aripile,
ne cerea doar să nu le uităm
în locul soarelui roşu al Melancoliei.


26
Elegie
Mi-e frig
ca noaptea destrămată de cer,
de cuvinte,
de timp asfinţit într-un arlechin,
mi-e zbor un cocor flămînd
după zările tale cu drumuri pustii
că tremur prin scripeţii inimii
ca o toamnă amară, de mine,
de ieri, de dor, de departe.
Mi-e întuneric, ziua
tulburată de iluzii,
de pitici decupaţi din somn,
mi-e tîrziu ca ploaia ce-mi curge
prin vene desenate cu fluturi
în semnul de-ntrebare al singurătăţii,
un castel spaniol neînvins de moarte
dar năruit pe veci în lipsa ta.


27
Zăpada cruciadelor
Îmi place pielea ta crudă,
zăpada cruciadelor -
o preerie adulmecată de păsări
expirate în vreme de război,
citesc despre golul din umbre
ca despre insomniile tale
furişate prin galaxii de uitare,
mă decupezi în lungi miresme de vară
şi mă mîntui cu totul,
ca pe o meduză leneşă cu gleznele ude
de dragoste cu tine într-o valiză plină de nori,
de ore mototolite în modul cel mai distins
albastru regal din zile cubane,
plutind în rostul unui artificiu de calcul.
În închipuirea mea plină de nuduri,
am toate motivele să te iubesc,
lunea.


28
Strigăt pe valuri
A învăţa să ai răbdare
este de fapt cea mai grea lecţie de viaţă,
aşa cum şi moartea este doar un somn,
o uşă prin care trecem toţi
o amăgire vegetală, un val şi chiar mai multe
înşirate la bîlciul deşertăciunilor -
supravieţuitori în jungla unei iluzii,
în faţa unui foc stins cu un cuţit ruginit
descifrînd o piatră, un foşnet, o întîmplare,
flori livide cu care ne ascundem cutele vieţii
şi eu vămuită cu altă prăpastie în suflet,
strivită fără spaţiu şi timp
fără limite,
fără să cer nimic -
un chip cioplit fără ochi, fără gură
doar îndrăgostit de tine,
atît.
Şi lumea mea închisă
sub un clopot de linişte.


29
Aşa de frig şi de linişte...
Cît de frumoase sînt glicinele zilelor tale,
în ceasuri de restrişte -
îngălbenind fotografii înşirate aiurea
prin locuri în care lumina nu mai ajunge decît sub forma
unor trădări plătite pînă la urmă prin singurătate,
o Maja desnuda la sfîrşit de Septembrie,
într-un fel de născocire a privirii întoarse înapoi
pînă în viscerele pămîntului, atît de înţelept de altfel,
încît să înţeleg pînă la capăt fiecare lovitură de daltă,
melcii,
vîrful măturii, după ce ai dat cu ea peste o podea plină de praf
inclusiv libertatea-mi de-a ratăci în pustiu,
asta contează mai puţin, e pe gratis,
un fel de-a tatona spaţiul în care
atîtea lucruri au rămas neîntîmplate,
precum mîinile mele încă tînjesc să atingă fericirea.
Pînă la urmă, nevoia de mituri e şi aceasta o nostalgie,
purificată de aceeaşi flacără
care se ridică pentru a spune mereu melancolic
că, Timpul fără Dragoste
e gol.


30
Pasăre electrică
Cîteodată -
se întîmplă să curgem în direcţii contrare,
înăbuşiţi de somn,
surzi şi scorojiţi ca un fur obişnuit
în nefericirea unei păsări electrice
atîrnate de gîtul tău, abrupt,
a dureroasă abstracţiune
şi cum ninge în gîndul acela amar
de teatru antic cu roşu burgund -
tivit nonşalant
în tîrziul pe care-l trăim,
atraşi de urme de sînge cald
ne sărutăm pe frunze, pe şoapte
schimbînd decorul propriilor umbre,
fericiţi că ne putem atinge genunchii
seara, înainte de culcare.


31
The end
Cu literele apei îngheţate de sepii
am izgonit peţitorii
şi muzica spartă la care-mi încălzeam mîinile,
Elada dintr-un război cu paiaţe,
la lumina ferestrei tale de altădată
în care ne surîdeam cît un secol de amintiri
propriile dîre albastre,
de învingători învinşi pe firul de sîrmă al nopţii,
cuvinte doar două...erai şi am fost,
urmîndu-şi singure destinul -
fără îndoială îmi voi aminti ce vină am,
suflet numărînd pînă la şase,
sfîrşitul dragostei.


32
Gros-planuri
În locul morilor de vînt
din miezul pămîntului creşteau
umbre, smulse de seară,
tăietori de lemne povestind
despre Aziyade, mimînd fericirea
sau cum se inventează un răspuns.
Nu ştiam cum se construieşte o casă,
aveam doar o chitară
şi mă uitam după tine -
aşteptînd tăişul unei întrebări
să-mi taie grumazul,
eu Oedip, eu Sfinx trăind răstignită
în oasele mele suave,
solitară ca o iluzie în faţa morţii.
Doar vara desprindea culori
(în semn de odihnă)
după muntele nostru imobil
cu aer de zeu alb, adormit
la picioarele tale,
de ce nu m-aş uita captivă
la noi, cei născuţi întru iubire
pentru toate vieţile?


33
Miezul lucrurilor
Cu tăceri coborînd pînă-n călcîiul lui Ahile
te risipeşti sacru, în melcii desculţi
cu care ne surîdem unul altuia silabic,
ca-ntr-un ceremonial de nuntă
în care nu mai am răbdare să spun rugăciuni -
îndoi genunchii doar cît să te strig
pe eşafodul inimii,
sprijiniţi transparent
în cămilele nemăsurate de somn
ale unui deşert rostogolit vertical de orice altceva,
prin şoapte mîntuite de vînt
cu bujori albi tîşnind din istoria lui Polybius,
într-o călătorie de insolaţie extatică,
inorogi caşti de neviaţă
ca şi surîsul Giocondei.
Aud paşii tăi
cum coboară din statui,
un absolut
în care mă trezesc.


34
Agonie
Eram singurul călător
prin oraşul neiertător al morţii,
desenam zgomotul boabelor de porumb
vînturate în pridvorul catedralei din piaţa sclavilor
şi mă uitam, adînc, în somnul meu,
cum cresc uraganele istoriei
într-un război fără margini.


35
Faruri olandeze
Pentru dragoste nu există cuvinte îndeajuns,
nopţi în care sîntem prea singuri
ninşi în întunericul de nepătruns al durerii -
graţie somnului rămas să spere
nemişcat şi liturgic între cer şi pămînt,
cu cercei albaştri în buzunarul de la piept
fumai ţigări de foi sub faruri olandeze,
felinare în vîrf să le vadă corăbiile
şi eu arzînd de nerăbdare
să te sărut lîngă munţii aceea albi,
în cuvintele poetului tăcerea livezilor abia înflorite,
mirosul tău solar
de principe zăvorît departe de orice tărîm locuit -
hotărît să-şi asume riscul înţelepciunii
atît de limpede, în pletele verzi ale gîndului.
Cînd te-am găsit -
cîntau cocoşi de ziuă, sub tufele de trandafiri.


36
Suflet dada
Mi-am rupt sufletul - imposibil
în zgomotul ochilor de sticlă,
poticnindu-mă de întrebări dada,
alteori de clepsidre goale în ani de graţie
ca ţărmul acesta risipit şi învins
într-un asalt de coşmar,
nici întuneric, nici lumină,
în ocoluri largi doar pustiul din tine
şi moartea aceasta plutind lividă
într-un poem amar
despre corăbii foşnind în larg,
elogiul nebuniei îngenunchind în ruine
smulse fir cu fir de femei ieftine,
te presimţeam chinuit de sudoarea hinduşilor,
un secol de păsări rotindu-se, în ciuda înverşunării,
înlăuntrul meu, printre spinii cuminţi
cu prefăcută indiferenţă, de ceasuri date înapoi.
Incizii etrusce, azvîrlite
din comoara cine ştie cărui Titanic.
Anatema împotriva mea.


37
Figuri goale
Car urme de viaţă -
cuvinte fragile
şovăielnice firişoare de sînge
în inima mea proastă,
mult prea multe paradoxuri
pisici într-un coş -
dimineţi tulburi
spălate de întuneric,
căutări pecetluite de acelaşi refuz
pururi fără nume,
o îmbrăţişare tîrîtă şi dreptul la îndoială
închis în sine.
Numai glasul tău laş
chemase uitarea.


38
Virtual drug
Am atins hotarele morţii!
Am călcat pragul Eloisei în sezonul de vînătoare,
o certitudine cîştigată cu preţul tristeţilor mele,
euharistic acest ritual în casa preotesei
cu figuranţi bahici, silene şi satyri,
cum să te găsesc dacă m-am trezit lunară
lîngă chipul meu gol, în care tresar
cenuşa unei iubiri prea rănită
de lighioane care se întorc
mereu şi mereu, înspre sîngele tău?
Ţi-am spus lucruri pe care deşi le-ai auzit
eşti osîndit să nu le înţelegi.
Viaţa este un bluff engramat -
virtual drug ca un ochi imobil.
Trivandrum Kerala unei nopţi fără margini.


39
Cercuri albe
Am învăţat de la tine
că un răspuns poate înălţa viaţa
sau o poate pustii
în ciuda tuturor aparenţelor
a tot ce neagă vîntul dintr-un album Renoir,
drumuri ale unui oraş de nicăieri
încep să doară metafizic
trupul întins pe nisipul cald
al unei havane risipite nestingherit în noapte,
un vag bovarism împotriva timpului
care se întoarce şi ucide,
n-am altă izbăvire chiar dacă adevărul mă sfîşie
desenînd cercuri albe deasupra mării,
în locul ochilor goi, haine de duminică
curgînd pe pietre
pentru că măslinii pe lîngă care am trecut
iarba pe care am păşit şi ruinele
sînt pline de amintiri,
de tine,
de nimeni altcineva.
Numai prin rana mea,
se vede cerul frumos şi pustiu.


40
Vanitatea zilelor
Cîteodată simt cu un deget pe buze
muza tăcerii, a fait un beau voyage
acolo pe ultimul ţărm dinaintea Ithacăi
pe care o privesc albind a insomnie stîncile,
îmi ajung adevărurile aflate cu inima
şi gustul pămîntului peste Kamceatka,
un ochi de lumină -
o fîntînă asfinţită de minotauri
ce poartă pe umeri bastilii,
obsesii evadate dintr-un sînge închiriat
ce-mi îngăduie un dram de fericire, în obişnuit,
îmi place numai rana ta în care mă recunosc
mai uşor decît în vanitatea zilelor
unui alt început solar şi teluric,
galben de care nu mă pot dispensa
nici în Troienele lui Seneca,
tu, în dreptul unei toamne urcînd muntele
eu, adulmecînd vîntul sărat din apa Styxului
ca un Sisif lovit de amnezie, pînă vor fi obosit statuile.
Cît trebuie să lipsim unul altuia
ca să ne simţim singuri?


41
Sintetica laviului
Aşa arată perfecţiunea,
ca tine netulburat
între zugrăvirea unei catedrale
şi o cutremurare în faţa divinităţii,
esti ca în somn -
timpul cînd universul se facea om în ochiul inimii mele
şi am fi fost contemporani cu începutul, cu devenirea
mai mult decît se vede
sub masca propriului pustiu,
priveşte strada, oamenii care reflectă forme
ei trăiesc ca şi cînd verdele sau pămîntul
n-ar face parte din ordinea cosmică,
priveşte-i cum ratează liniştea lor
purtîndu-se ca şi cum n-ar avea-o
restul, o iluzie dormind sub şapte peceţi,
am vrea să ne luăm în braţe
peste tot, în temple şi biserici.
O pasăre albă,
femeia dinlăuntrul tău.


42
Zgomotul ploii
Nu sperăm decît ceea ce putem atinge
din clipa plecării corabiei noastre legendare,
evantaiul de vara trecută
un lan de u no hana atîrnînd seara
într-o lume pustie
în definitiv, Rubiconul e apanajul firilor hotărîte,
acelaşi curaj care mi se cere continuu
deşi am nostalgia lucrurilor fireşti
după ce coboară soarele peste munţi,
o iubire ca un fum de ţigară
cînd te întorci acasă tîrziu după un ocol lung
şi strîngi în braţe doar paravanul
pe care sînt zugrăvite cele dintîi mărturii
ale noastre,
petalele florii de cireş.
Cîteodată mă uit resemnată
cum curge timpul sub aripile unui fluture,
un ţărm, cu miros de alge, care te face să plîngi
foamea inimii
într-o naivă şi necesară uitare de sine.
Atît îmi sînt de urîte ploile la despărţire !


43
Solitudine în sepia
Nu-mi plac oamenii care nu închid uşa după ei
în ceasurile tîrzii de toamnă -
cînd te fură aleanul pînă la sărbătoarea crizantemelor,
o coală albă de Michinokuni,
un penel subţire care parcă nici nu lasă urme
cîtă vreme slujesc orgoliul gestului meu -
poate că la capătul dimineţii voi surîde
semn că nu mai ştiu cine sînt, de ce mă aflu aici
mai ales că portocalii îmi amintesc de privighetori,
iar despre ele cîte n-aş spune
cînd iei drumul inimii într-un exil fără speranţă
pe care-l auzi cum ciocăne uşurel, umblînd
în cîte-un ungher întunecat -
aşa că n-am unde să fug de vocaţia singurătăţii
întind doar mîna spre umbra mea înţeleaptă.
Oricîtă luciditate amară aş întîlni acolo
prefer s-aud buzele din apă cum strigă,
de parcă asta mi-ar fi singura datorie
mai durabilă decît adevărul...
“Să nu tai ierburile mării !!!”


44
Vămile inimii
Am, cîteodată, gustul amar al toamnei
rătăcit prin sertare goale,
ca şi cum aş fi propria mea fantomă
lipsită de puterea de-a mîngîia sunetul valurilor
în această trădare de sine,
din care n-a mai rămas decît un număr nesfîrşit
de priviri coborînd prin vămile inimii
în ab urbe condita , istoria
înseamnă căutarea trecutului
osîndit, în cele din urmă , să-şi atîrne amintirile
departe de lutul falezei -
dacă am trece prin el ar fi minunat
cum s-ar umple îndată urma fiecărui pas,
cu prigorii, înainte de prima şoaptă,
ultimul zbor.
Oriunde mă întorc, lucrurile din jur
îmi vorbesc de tine
şi încep să mă doară dacă le ating.


45
Septembrie, la sfîrşit...
Şi apoi să rostim în ordinea firii
un cuvînt taumaturgic,
ca după un ultim val ce-şi retrage de la ţărm
spuma iluziei,
dimineaţă de lumină aşteptînd un tren
în blînda captivitate a hîrtiei,
un fum de ţigară izbit în oglinzi
aripi fixate spre nord -
întîia ploaie căzută peste noi şi frigul,
nici o durere nu e mai caldă în Septembrie
ca plecarea cu faţa spre tine -
doar eu sînt banca de lemn, peronul murdar,
în sală...tăcere desăvîrşită scrisă cu litere mici
într-o epocă de decadenţă.
Inima mea strigă cu disperare
în ritmul inimii tale,
mai departe decît moartea -
această profeţie care ia totul
fără să dea nimic în schimb, niciodată.
Tu, Hamlet al melancoliilor mele de lemn,
pedepseşte-mă cu nefericirea ta
înfrunzind.


46
Act de capitulare
Am o idee destul de confuză despre fericire
atîta timp cît întind mîna spre umbra mea
fără să recunosc că n-o voi obţine niciodată,
îmi dau seama din felul în care rostesc
pînă la limita înţelesului, formula rituală:
eppur şi muove!
şi rătăcesc departe de-o asemenea biruinţă
căutînd, un mal pe care-l port în mine
ca pe un destin ireversibil,
petic de mătase vînătă din miopia unui sfîrşit de emoţie
caii albaştri, grindina învăţată să le cunoască sensul
şi sufletul ars pe care aleargă desculţe cuvintele
imediat după ploaie,
înteleg că tocmai gîndul acesta mă va pierde
risipind spuma amară a mării peste florile de lotus,
un supliciu suspendat în patima cu care
sînt aruncate zarurile din abstract în concret,
întotdeauna cad după ce am trecut
o lipsă care doare mortal.


47
Macharisma
De ce nu te-aş pune pe gînduri
şi de ce n-aş vrea
ninsă la ochi ca şi cînd
toată ţi-aş curge pe glezne
de-a lungul ninsorilor
recviem sărat
de bărbat imaginar
sfîrşit de emoţii
m-apropii, mă înclin, amuţesc
pe faleze de nopţi
o sclav-a iubirii
stîlp de care te leg cu năvoade
din piele de femeie goală
încinsă, văzută, atinsă, subţire
în vîrtejuri cu tîmplele arse
te rup de lume la marginea ei
te smulg din pămînt şi te muşc
te desculţ, te tîrziu
mi-e dor.
De ce nu te-aş pune pe gînduri
şi de ce n-aş vrea,
vara!


48
Mătase chinezească
Sîntem departe de noi înşine
ascunşi şi distorsionaţi de agitaţie
în cea din urmă zi a singurătăţii,
cum şi florile acestea albe spînzurate pe garduri
nu contestă pămîntul care le hrăneşte
oricît de bine mi-aş justifica nevoia de dragoste
îmi aud bătăile inimii
ca o corabie înfiptă în nisip cînd se retrage marea,
apoi urmele tale
o înserare curgînd spre imensitate,
plină de parfumuri sălbatice -
şi corbii care-şi caută cuiburile zburînd repeziţi
cîte doi, cîte patru
şi iar cîte doi,
inversul este imposibil
cum nici arborii nu pot trăi fără rădăcini
la întoarcerea de la vreo ceremonie festivă
mă cuprinde dorul
şi cîrdurile de gîşte sălbatice înşirate pe cer
atît de mărunte,
atît de noi.
“Nu împrumuta de la ziua de mîine
ceea ce n-ai în ziua de azi!”, spune înţeleptul.
În realitate este mult mai greu
să ţii o balanţă care cîntăreşte propriul tău destin.


49
Peisaj scufundat în somn
Te-am aşezat într-o icoană de culoarea liniştii
fără să mă pot separa cumva de propria-mi neputinţă
îţi aminteşti, excesiv de raţională, altfel
gata în orice moment să mă lepăd de sine
precum această fereastră deschisă spre vid,
prin care nici salcîmii albi de Kamceatka
nu mai sînt în stare să vadă lucrurile aşa cum sînt
cine ştie pe unde în iurtele albe ca varul,
un început tăcut de lume, din aer,
din pietre sau invers
aşa cum tot ce există mă conţine şi mă doare
îmi intră în ochi, între cuvinte,
dovadă că n-are sens să neg ceea ce gîndul
ca orice claritate presupune o suferinţă
şi totuşi pentru mine nu există dilemă,
nici nu mă absolv de greşeli
spunîndu-mi c-au fost cumva necesare,
mai ales acolo unde
ceva, în mod fundamental s-a transformat în nisip,
semn că între inimă şi vulturii pescari
înainte de orice,
trebuie să fie un acord deplin.
Oriunde mă întorc fiecare moarte închide un cerc,
celelalte adevăruri ne îndeamnă să trăim.


50
Confessiones
Cînd pierd ceva
spun că l-am dăruit unui necunoscut
care l-a găsit, şi-i trebuie
ca o plată a datoriei de a exista,
nici nu mă preocupă nemurirea
dar sînt convinsă, probabil, ca şi Thales din Milet
că între viaţă şi moarte nu este mare diferenţă,
care poate fi rostul acestor întîmplări
dacă singurul sens al Atlantidei
e părăsit şi el?
nu este neaparat un merit să iubeşti
ci mai curînd un noroc,
dar vine întotdeauna un moment cînd
orice labirint ne oboseşte şi singura
care străluceşte înaintea nostră e dragostea,
respiraţia ei o tremurare de fluturi, după Klimt,
pe scurt, trebuie să alegem între a iubi şi a rătăci
şi cine ar îndrăzni să mizeze tot ce are
privat de condiţia esenţială?
Poate mîine voi avea mai mult curaj să spun
acest lucru, într-un fel
care să nu mai lase loc nici unei îndoieli.


51
Oratio mentis
Totul este să dăm fiecărui lucru
sensul cuvenit -
deşi există în această senzaţie
ceva care mă face fericită şi tristă în acelaşi timp,
după amiaza unor flori albe
ca siluetele din pînzele lui Piero di Cosimo
atunci cînd soarele intră în nori
cicatrizat, fără emfază şi fără regret,
aşa cum ţi-am mîngîiat somnul
undeva, într-o lacrimă
din care se scuturaseră toate verile
în sensul cel mai amplu posibil,
în care această înserare coboară
ca un Oedip ce n-are dreptul la opţiuni
oricît de bine şi-ar justifica ploile
şi vremea îngălbenită pe hîrtii.
Poate că Burckhardt avea dreptate,
se poate vorbi despre moarte
fără să întindem mîna spre ea?


52
Himere de Pharos
Te aud cu timpanul ros de carii
în noi înşine,
şi-n toate zilele despuiate vulnerabil,
un nor de rău augur după îngrăditura din scînduri
acest exil cu gust amar de migdale
în care mă îngrop ca un paing prin agora -
adesea confundat cu leii epigonici
la citirea cărţilor sfinte,
în timp ce buzele de calcar surîd, ele însele
vrăjite de steaua halebardă -
singura care ne salvează din neant şi rămîne
ca o glorie egală cu aceea a lui Leonardo,
nu, nu vreau să-ţi explic
după ce am călătorit prin acelaşi vuiet de apă anxioasă
mă gîndesc doar la tribulaţiile Odessei
numai pentru a înţelege şi mai bine,
cît de necesară îmi este această foame a inimii...


53
Forma suferinţei
Crezi că este întîmplătoare
această similitudine fonică
fără scindări,
fără bruiaje egotice,
fără împietrirea inimii, s
ă te muţi în altă lume
epurat de senzualism pînă la sterilitate -
apoi singur într-o beţie de lumină
să-ţi duci stînca peste tot
pînă ce rîul devine sunet,
timp sonor,
şi te gîndeşti dacă nu cumva
curge după moartea ta.


54
Glosem karmic
Îţi caut umbra ca pe un absolut necesar
dincolo de gesturi intrate adînc în carne,
am curajul de-a spune pînă la capăt
că sînt pregătită să înţeleg ruinele ploii
sau tristeţea unui saltimbanc
în schimbul unor albume de fotografii
care n-au mai multă valoare
decît un insectar cu fluturi strălucitori şi uscaţi,
aşa cum şi cele dîntîi iasomii
deapănă în preajma ochilor tăi
amintirea unei insule de un gotic întîrziat,
chipurile din buzunarele sufletului -
şi pentru că nu e vorba numai de prudenţa
sufeream de cuvinte.
apoi sărutam pleoapele cailor
făcînd să vibreze convingerile
în numele cărora, merită să trăim
a rugăciune şi descîntec.


55
Detaliu la Vall
O singură dată m-am întors pe urmele mele
cînd te-am găsit
un caballero sin caballo
pe ultima pagină a jurnalului,
puneai Kahuna să strige Sufletul Gaiei
deşi ştiai dinainte
că ţărmul acesta sînt eu însămi,
şlefuită în culorile triste
ale inimii.


56
Niciodată valuri
Cît mi-e de greu să plec, mai ales
din pricina melancoliilor tale,
fără să mă uit în urmă după lumina
cu care-mi atingeai cîndva
în felul tău senin, obrazul şi mîinile,
ne strecuram în oase frică ancestrală
de adevăruri amare...risipite-ntr-o veche
şi grea înserare după atîta dragoste,
împrumutînd mereu viaţa noastră repetabilă,
destin condamnat la relativitate
într-o limbă moartă -
o pasăre singură răsucindu-se după soare
departe, că nu mai există aproape,
frunze ce-ţi cad înainte -
niciodată valuri care să poată şterge
propriile noastre urme, ultimul sărut
într-un muzeu din Cairo.


57
Te amare
Zeii te omoară mai mult din milă decît din dragoste,
şi după ce le trece mînia te prefac într-un rîu care va
ieşi din valuri cu frunze de arţar roşii, repetînd din
memorie lecţia de marţi. Desigur, iluziile sînt
pierderi aşa de asemănătoare că ai timp să întorci
ochii mereu în direcţii neaşteptate, pe principiul
cercului, unde fără îndoială, nu se reduce totul la
expresia senină a uitării, din Rosenauer Burg. Nu, în
nici un caz ! În lipsa de sine şi înţelepciunea
înstrăinării, caut ziua sfîrşită de mult aşa cum
apărea ea în public, oxidînd aurul si covăsind laptele
de iapă becisnică, în plenitudinea bătrîneţii.
Tristeţea mea are aerul unei glorii pierdute,
un om povestindu-şi asfinţitul în cinstea morţii într-un
bordei cu acoperiş de scînduri, înnegrit, murdar şi
ud din cauza ploilor. O lampă pe care ai aprins-o
crepuscular, într-o hieratică şi brutală himeră. Dar
mai ales amară. Ca atunci cînd striveşti sub talpă,
fluturi...


58
Seminţele liniştii
Primăvara tîrziu, la crăpatul zorilor,
cînd cerul se-acoperă de ceţuri gingaşe
mă trezesc cu surîsul inuman al olimpienilor
ascultînd acelaşi verset din Kusa no zu
ca şi cum aş privi lăuntric
pe principii depăşite demult,
boala ascunsă a speţei umane,
obsesii care nu trec oricum dincolo de lacrimi
n-ar fi destul, în definitiv ce mai contează
un zeu cu orbitele goale întoarse spre neant
de parcă ar fi şi acolo invulnerabil,
inaccesibil, de neatins şi totuşi
prea vag chiar şi vîntul strîns între trestii
în miez de noapte, anxios
cătun de munte peste care-a nins cucernic
cu fluturii propriei noastre singurătăţi,
aceeaşi teamă îngăduită să fixeze îndelung
un zid de lut văruit şi otrava
ca o sete albă de nicăieri.


59
Zbor interior
Îmi eşti în gînduri,
ca o strîngere de ape
înmugurind spre Primavară.
Ce sentiment alb
să ne amestecăm, să murim
atingîndu-ne tîmplele,
inima,
sufletul !


60
Numele tău, absenţă
Această suferinţă poate fi cuprinsă oricînd cu privirea
în anunţuri mortuare,
ori refugiată în asemănări, fără îndoială,
precum paşii stingheri
incapabili să înfrunte primejdia de-a cădea în ruină,
niciodată înainte acest gînd,
doar posibil şi provizoriu
să duc aceleaşi poveri din ţesătura existenţei
şi muntele în sine aruncat -
lut ars de Tanagra, de parcă aş fi nimerit
într-unul din acele romane ruşesti în care
nu poţi avea vocaţia echilibrului,
nici povara culpei
sau frica de propria frică,
premise de alienare neverosimilă
într-o memorie străveche
a genelor, îndeosebi bucuria de durere
a femeilor îndoliate din Correze.
Departe de Viaţă şi de Dragoste.


61
Un cer pe care-l port în mine
Culorile ţipătoare se poartă mult
dar mie-mi plac totuşi cămăşile albe,
şi tăcerea ta caldă lipită de mine
în cele nouă părţi ale Sutrei Toiegelor,
cum curge apa pe marmura fîntînilor vechi
fără să lase nici o urmă,
iată o sacralitate care nu poate fi înţeleasă
cu ajutorul gîndurilor
pentru că dragostea oferă încă raţiunii
soluţia ieşirii din impas iar timpul nu e nimic
înainte de-a deveni memorie,
cel puţin aceste adevăruri le ştiu sigur
din toate ungherele,
pot să jur că-mi amintesc totul
înainte de-a pleca,
înclusiv gustul merelor din care muşcam
tălmăcirea fidelă, a unei iubiri
asemănătoare ferestrelor ce se deschid
într-o dimineaţă cu soare.


62
Adevărul, acest neascuns...
1
În căutarea distanţei
dintre instinct şi icoană
mă uit ca Ianus,
cu un chip spre neant şi cu altul
înspre anotimpurile din Antiohia,
de augurium lume cu uşile închise
pînă-n măduva oaselor,
mai mult decît golul de vreme
care strigă, aquaforte:
“Nu mă atinge!”
2
Şi-mi lipseşte ochiul
dinspre oberlicht-ul sorţii,
urcuşul şi coborîşul vechilor acorduri de bas
ţîsnind dintre tonuri, încetul cu încetul,
aşa cum ţii minte trosnetul crengilor sub tălpi -
mirosul de humus
dinlăuntrul unei fîntîni pustii,
acest plîns ce caută drumuri
care să-l ducă în sine, pentru sine,
oricîtă singurătate ar întîlni acolo.

63
3
Nici lumea nu este ce credeam,
în sfîrşit ştiu asta!
înţelesurile sînt doar o experienţă
ce şterge nevoia infantilă de răspunsuri
în ciuda sfîrşitului a tot şi toate,
ca atunci cînd dai ceasul înapoi
în mijlocul zilei şi te gîndeşti la neastîmpărul căutărilor
tale,
prin cele mai îndepărtate unghere
ale memoriei.


64
Locul unei alte lumi
Nu întelepţii lui Rembrandt sînt de vină
şi nici statuile greceşti nu au motive de tristeţe,
au surîsul mereu încremenit între lumini şi umbre
fără să spună nimic,
în timp ce ruinele războaielor fumegă
sub cerul Gorgonei
aşa cum soldaţii cu capetele smulse
nu mor niciodată în genunchi,
ci doar respirînd la comandă,
iubind la comandă,
visînd la comandă,
fabricînd cazemate de firesc
s-ar părea că norii vin şi pleacă
lovindu-se de munţi ca de eternitate,
un fel de nebuni frumoşi sfîrtecaţi de dureri
la marginea oraşelor, cum ar zice Vergiliu.
N-avem ce face cu victorii inutile şi nu întîmplător
idealul începe acolo unde sfîrşeşte indiferenţa.


65
Passage
Am învăţat din civilizaţia trecerii
în dimineţi de iarnă, oglinda apei îngheţate,
apoi să citesc de pe buze
crucificarea şi bătăile inimii -
acest ceva compus din cuvinte nepotrivite
şi că uneori, desi nu recunoaştem, avem nevoie
de reazem în faţa prăbuşirii,
exact atunci cînd ţi se întîmplă ceva
şi niciodată nu ştii, ce anume
ţi se întîmplă,
să te naşti din nou,
să te muţi în altă lume
fără automatisme dobîndite de-a valma şi la
întîmplare,
te speli pe mîini, îmbraci haine curate şi reciţi cucernic
părţi din Sutra Lotusului, cartea a şasea
mai departe decît moartea.
Cum ar lumina luna
muntele Cyllene, prin darul cerului
la un pas de enthousiasmos.


66
Culori gingaşe strînse într-o împletitură
Îmi creşte o toamnă amară
sub pleoape,
ca un semn de întrebare răzvrătit -
de ce toate acestea?
doar sînt oameni care cutează chiar mai mult
decît sînt în stare să suporte,
credeam că existenţa e la mîna mea
negasem chiar şi moartea
iar acum am ajuns să locuiesc în ea
vinovată de mine însămi,
deşi...cel mai greu îmi e să nu uit cine sînt
şi ce este în mine statornic
precum ajunul acestei zile
în foşnetul căreia există, desigur,
un farmec fără seamă, chiar dacă rîd ca o
nebună
şi-mi bat joc de rătăcirile mele,
vîntul îmi va şterge urmele, nimic mai firesc,
Însă niciodată setea de mîinile tale
cînd îmi ating sufletul, pe malul dinspre viaţă.


67
Întrebare in situ
Plutesc prin dimineţile inimii tale
din perspectiva statuilor care-şi dorm
încă, singurătatea,
acolo unde totul rămîne veşnic
în ciuda eforturilor de-a zîmbi ostentativ
numai la gîndul că eşti
rodul unei stări, de la celălalt capăt
al vernisurilor
încît uiţi, cu desăvîrşire, că dragostea
mă face o femeie frumoasă
cu piele de levantin
după Praxitele piese care mă emoţionează
profund, în sfîrşit împăcată cu toate,
cu durerile, cu zeii şi cu mîinile mele
ca o dovadă neaditivată de căinţă,
în lucrurile cele mai dragi.
Tu nu vezi cum iau forma gîndurilor tale?


68
Despre lucruri aşa cum sînt, în funcţie de natură
Dumnezeu i-a facut pe oameni verticali
pentru ca ei să poată vedea Cerul.
Pe mine viaţa mă face să simt, uneori,
că stau cu capul plecat în pămînt
deşi Cerul este deasupra mea,
un fel de astrogramă, în faţa căreia cuvintele
se chircesc de neputinţă
în cumpănă cu drumurile atît de parfumate
ale poeziei parnasiene,
şi iată că lucrul de care mă temeam se întîmplă,
clipa se sparge, se preface în ceea ce pierd neîncetat
o tăcere pe care-o simt dincolo de auz
în cele mai îndepărtate unghere
cum ar fi fost, cum trebuia, cum s-ar fi cuvenit să fie
deşi e drept că nu mai ştiu ce caut
dar ştiu foarte bine ce vreau,
n-am altă izbăvire, trebuie să înţeleg totul, cu inima
arsă de soare deasupra dealurilor.
Dacă poţi avea acces direct la realitate,
ce rost mai are să emiţi supoziţii
asupra tuturor nedumeririlor?


69
Miresme de anul trecut, unde n-au fost niciodată
Am ridicat un zid, acolo unde cuvintele
tind să devină contrarii
şi zăpada nu cade niciodată înainte,
sau mai tîrziu decît visul unei depărtări în care
poţi dispărea ca şi cum ai fi propria ta fantomă
la polul opus al lui Don Quijote,
dintr-o după amiază înaltă şi plină de soare.
Aşa cum sînt lucrurile de cînd lumea
şi te afli lîngă cineva care este pe moarte,
nu negi ceea ce se întîmplă şi ceea ce simţi
din raţiuni de pură complexitate
cu nimic mai prejos de florile cireşului umed de rouă,
doar că de această dată singuri, fiecare între coperţile sale,
înţelegem din ce în ce mai bine că orice răspuns
hrăneşte o iluzie -
dacă nu cumva un fel de luciditate amară
ce se scufundă în sine, pentru sine,
şi neîndoielnic, nu poate fi spus decît prin culori
după cum nici nu există traducere
pentru hîrtia fină, de un roşu palid
şi o corabie înfiptă în nisip cînd se retrage marea
pe urmele paşilor la ceasul asfinţitului.
Cîtă melancolie, acum ştiu că-i e dor cu adevărat,
la ce mi-ar folosi să mă întorc ?


70
Conştiinţa ireversibilului
N-o să ştii decît ce se cuvine din privirea luminoasă
a celui care a trecut prin “uşa fără uşă”,
sau poate din auzite,
ce se află dincolo de foşnetul unui chibrit aprins
dacă vei urma filele din calendar
chiar şi împotriva unei mări goale,
altfel spus, dintre cele multe alegem doar ceea ce ne zideşte,
cele de fiinţă în formă de cruce
deşi printre zăbrele... vîntul trimite în odaie frunze
una cîte una, în joacă,
n-ai zice că e acelaşi vînt care aduce furtună
în gîndurile noastre, de aceea poate
n-am reuşit să descifrăm încă, singurul paradis posibil şi
nici
seninătatea firului de iarbă,
senzaţia pe care o ai în plimbările solitare cînd îţi răsare
soarele în spate mai mult decît o tresărire a trupului
în idele lui Marte,
pînă la urmă ar trebui să ne mulţumim cu ceea ce avem
înainte de noi înşine, chiar înainte să revină Primăvara
atenţi la clipa trecătoare, doar,
altminteri fireşte că n-am da importanţă
decît pustiului cînd pleacă fără să lase vreodată urme.
De cîte ori nu te întîlneşti cu moartea fără s-o vezi,
de cîte ori nu eşti salvat fără să-ţi dai seama?
Cîtă vreme o puteai spune, putea fi adevărat!


71
Destrămarea lucrurilor înainte de Giotto
Întotdeauna m-a fascinat Goya
pentru teribila sa incursiune în
străfundurile zbuciumate
ale sufletului omenesc,
atent la clipa trecătoare, la mugurii ce se deschid
de la verde închis la tonurile în degradé,
fără îndoială, să alegi cînd apune soarele
este fapta unui original sau a unui nebun
perseverent al absolutului în al treilea pătrar
uitîndu-şi trupul şi spiritul golit de gînduri
într-o singură zi,
după criteriile noastre obişnuite,
cînd totul pare să capete forma unui zid
sau mai bine, pauza unei tăceri
şi de ce nu, a unei morţi anunţate.
Iată timpul desfrunzirii, cînd trebuie
să trăieşti infinitul din clipă.


72
Imaginare tablouri vivante, mai puţin ceea ce
reprezintă
Am mîngîiat frunze netede, palmate,
altele zimţate şi tot felul de scoarţe aspre
compensată de aşa-zisele fericiri mărunte,
de zi cu zi,
de aceea poate şi nevoia de-a transcede
neîncetat lumea şi viaţa,
culorile cerului
şi ale pădurilor de pe gresiile de Kliwa,
eu care credeam că viaţa omului
nu se măsoară prin numărul de respiraţii acumulate
ci prin acel Ceva, Unic şi Complex
care-ţi taie respiraţia o singură dată,
în fiecare dintre vieţile prin care trecem
şi ai vrea doar să te cuprindă şi pe tine
în îmbrăţişarea lor, minute lungi.
Mi-era dor să mă întîlnesc cu Mine,
de la sinele interior către absolut
probînd principiul că Natura nu renunţă
la nici o achiziţie a sa
şi predispune mintea la frînturi de conversaţie,
amintiri şi digresiuni,
exceptînd, poate, momentul unei dureri
chiar înainte să revină toamna
în căutarea unui “om”

73
transcris de auguri în Libri Tagetici,
cel puţin tot atît cît Parthenonul neatins de vreme
ţîşneşte dintr-o rană,
o adiere de vînt, o undă pe apă.
Numai gîndurile mele nu te-au ajuns!
Cei care se găsesc, se descoperă pe ei înşişi,
se întîlnesc odată şi odată cu ei descoperă Totul!


74
Un altfel de-a curge spre imensitate
Am luat calea dealurilor
într-o subtilă improvizaţie în fa minor,
aşa e just, e zen, o pasăre căreia i-am uitat numele -
iată, aşadar timpul desfrunzirii în ciuda tuturor aparenţelor
cu care ezit să vorbesc despre orgoliu,
niciodată nimic mai emoţionant si mai tainic
decît această durere senină
ce-ntîrzie mereu cu acelaşi sentiment grandios şi absurd,
exact ca atunci cînd îmi spuneai că sacrificiul e
un soi de crispare,
o defensă în imensitatea cerului albastru şi liber,
fără îndoială
aş sublinia doar că începe cu frica şi continuă
cu dragostea unei mirese ce-şi păstrează inima
la distanţă de sezonul trandafirilor,
pe nisipul alb şi neted
mă apropii cu tălpile goale, răsucite în soare
de miezul fără vîrstă al fiinţei tale
întocmai ca vrăjitorul pe care-l despoi de mantia sa
fermecată, strîngînd în priviri şinele de cale ferată
frumos colorate în roşu
si poate fără sens, aş vrea să se oprească în loc
ceea ce nu se poate opri niciodată,
starea fericirii,
dînd secundei frunzele salcîmului sălbatic
şi nopţile-n care-mi amintesc de noi
ca şi cum cineva ar putea citi un eclair d’éternité
în cele mai umile lucruri,
cu care s-ar putea umple golul în care trăim.


75
In sacrum facere
Sub ramuri de tei înfloriţi
sînt nopţi albe
care te însoţesc pretutindeni
fără măsură,
slăvind aproape elegiac
strigătul acesta în schimbul iubirii,
certitudine dulce, crudă
şi uneori amară
după o lungă şedere într-un ochi
albastru.


76
Rochia solemnă a morţii
Există tăceri care dor mai mult decît o tăietură de
brici. Ca o pedeapsă postumă în crăpătura
osteologică a întîmplărilor efemere. Îmi strîng
doar genunchii la piept...ca şi cum ar fi unicul
lucru de care pot avea parte. Chiar dacă obiecţiile
pe care le ridic nu mai folosesc la nimic. Sub
privirile stăruitoare ale bătrînului cu cap de lup,
mă gîndesc la mîndria mea rănită episodic. Nimic
altceva decît un mijloc de exprimare a ficţiunii,
un alt stil, o altă şcoală...
Te-am rupt din mine într-o reverie a
transparenţei, suavă şi cronofobă, pînă în
tribunalele medievale ale amorului tău cu gust de
pelin. Sugrumată mereu...de zodia de fier a
mamei fără copii. N-am să invoc niciodată zeii
orologiului divin...întruparea pură a paradoxurilor....
Pentru ce aş face-o?
Am rămas doar frumoasa fără corp...cu pielea
mirosind a nisip fierbinte, chiar şi în ipostazele
lumeşti cele mai idilice. Mi-am ars degetele de
viaţă...de ţigările superlong...atîrnate în ştreangul
singurătăţii...Lichefiată de ger şi de muşcătura
timpului...îmi pun chimonoul ros de şoarecii
frigurilor galbene...şi mă întreb dacă merit igrasia
ploilor. Noiembrie în culoarea neoglindită
a saltimbancilor...
Aud paşii morţii...în faţa unei uşi...larg deschise
către ovalul meu în ninsoare...
Şi pînă la urmă, ce culoare are infinitul?
Dar uitarea ?


77
O lumînare stingîndu-se, nimic mai mult
Doar atît mi-a mai rămas,
să mă gîndesc la tine
pîndită de moarte prin toate ferestrele inimii,
în timp ce lumea noastră a devenit una lăuntrică
un cogito ergo es clandestin,
cel puţin aşa sper
ca orbul care cîntă-n somnul zilei, amar
să vorbesc despre dragoste
sub semnul celei mai teribile singurătăţi
în care alţii încă mai vînd confuzii,
o mare de timp pierdut printre degete
zadarnic negativism, mereu de la capăt
cîtă vreme aud fluturii de noapte rotindu-se
prin ungherele altor greşeli, mereu altele
deşi încerc să împletesc lucrurile între ele
liniştea nu se mai aude, pe deal doar o casă albă
cu un singur copac,
oare nu trebuia să fi dispărut demult
cu bucuria de a mă fi iertat că vorbeam despre tine?
dar niciodată să nu spui,
să nu spui,
să nu spui că n-am existat
de vreme ce eşti totul, pot să înfrunt disperarea
pot să plec goală de mine, fără a privi înapoi!


78
CUPRINS
Prefață / Culesul fructelor de după Mircea Micu 5
Improvizaţie cu uşi deschise 10
Geometria cuvintelor 11
Gliptică Brassai 12
Lumini şi umbre 13
În rame înguste, din lemn ceruit 14
Nostalgii 15
Această idee de mine însămi 16
Insomnii 17
Acroatică 18
Ne quid nimis! 19
Îmblînzitorii de cobre 20
Terţa mică a neputinţei 21
Icoane violete 22
Dincolo, pînă la marginile timpului 23
Înfrîngeri 24
Nimic altceva decît ceea ce mă aşteaptă 25
Elegie 26
Zăpada cruciadelor 27
Strigăt pe valuri 28
Aşa de frig şi de linişte... 29
Pasăre electrică 30
The end 31
Miezul lucrurilor 32
Faruri olandeze 33
Agonie 34
Suflet dada 36
Figuri goale 37
Virtual drug 38
Cercuri albe 39

79
Vanitatea zilelor 40
Sintetica laviului 41
Zgomotul ploii 42
Solitudine în sepia 43
Vămile inimii 44
Septembrie, la sfîrşit... 45
Act de capitulare 46
Macharisma 47
Mătase chinezească 48
Peisaj scufundat în somn 49
Confessiones 50
Oratio mentis 51
Himere de Pharos 52
Forma suferinţei 53
Glosem karmic 54
Detaliu la Vall 55
Te amare 56
Niciodată valuri 57
Seminţele liniştii 58
Zbor interior 59
Numele tău, absenţă 60
Un cer pe care-l port în mine 61
Adevărul, acest neascuns... 62
Locul unei alte lumi 64
Passage 65
Culori gingaşe strînse într-o împletitură 66
Întrebare in situ 67
Despre lucruri aşa cum sînt, în funcţie de natură 68
Miresme de anul trecut, unde n-au fost niciodată 69
Conştiinţa ireversibilului 70

80
Destrămarea lucrurilor înainte de Giotto 71
Imaginare tablouri vivante, mai puţin ceea ce reprezintă 72
Un altfel de-a curge spre imensitate 74
In sacrum facere 75
Rochia solemnă a morţii 75
O lumînare stingîndu-se, nimic mai mult 77

Himere de pharos luminita cristina petcu

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Viewers also liked

Viewers also liked (20)

Similar to Himere de pharos luminita cristina petcu

Similar to Himere de pharos luminita cristina petcu (20)

Himere de pharos luminita cristina petcu