2. Eminescu a fost cel mai strălucit reprezentant al
romantismului românesc, înscriindu-se totodată în
familia marilor spirite romantice ale literaturii
universale: V. Hugo, Byron, Shelley, Puskin, Heine,
Lamartine.
Este adevărat că în momentul în care Eminescu
deschidea itinerariul poeziei româneşti spre
universalitate, literatura romantică din primele arii de
cultură în care se configurase reprezenta un fenomen
artistic clasat, discursul romantic fiind puternic
conturat de alte tipuri de enunţuri lirice.
4. După Eminescu, oamenii se împart
în două categorii:
•unii care caută şi nu găsesc
•alţii care găsesc şi nu se mulţumesc
5.
6. GENIUL OMUL COMUN
dominante antinomice
Inteligenţa (raţiunea pură) Instinctualitatea
Obiectivitatea Subiectivitatea
Capacitatea de a-şi depăşi sfera Incapacitatea de a-şi depăşi
limitele
Aspiraţia spre cunoaştere Voinţa de a trăi
Puterea de a se sacrifica pentru Dorinţa de a fi fericit (senzaţie de
atingerea scopului obiectiv împlinire în sensul speţei)
Singurătatea Sociabilitatea
8. • Imagini cu genii
Nu există geniu, acolo unde nu se află un grăunte
de nebunie.
Nu există geniu, acolo unde nu se află un grăunte) de nebunie .
(Seneca
(Seneca)
12. Tema: destinul omului de geniu
Poemul sintetizează izvoarele de inspiraţie eminescină:
•Folclorice
•Filosofice
•Mitologice
•Biografice
13. Eminescu a declarat că intenţia lui a fost ca în
Luceafărul să înfăţişeze o dramă a geniului însingurat şi
nefericit.
14. - Dar “Dar cum ai vrea sămă cobor?
cum ai vrea să mă cobor?
Au Au nu-nţelegi, tutu oare,
nu-nţelegi, oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Cum cătu eşti muritoare?”
Şi eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?
Problema geniului este dezbătută
de marele poet din
perspectiva filosofiei lui
Schopenhauer, potrivit careia
cunoasterea lumii este accesibila numai
omului superior,
singurul capabil sa depaseasca sfera
subiectivitatii,
sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in
sfera obiectivului.
Problema geniului este dezbătută de
marele poet din perspectiva filosofiei lui
Schopenhauer.
15. Aspiraţia geniului spre
împlinirea iubirii absolute
este exprimată prin valenţa
spirituală a acestuia de a fi
capabil de sacrificiul suprem
în numele iubirii ideale.
“ Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire.”
16. Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.
Noi nu avem nici timp nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.
17. Geniul este mintea aplicată exclusiv la obiect,
trăind în spaţiul astral, ignorând interesele lumii reale.
(Schopenhauer)
Geniul pluteşte în macrocosm; în plan terestru, el este distrat,
deoarece îşi aplică toată concentrarea spiritului într-un singur punct,
ceea ce nu poate înţelege omul comun.
(G. Călinescu)
Luceafărul e poetul însuşi care se mişcă în sfera cosmică, lipsit
de simţ practic, pentru că omul de geniu nu e cel al faptelor
obişnuite în ordinea vieţii reale.
(M. Drăgan)
18. Foarte amar, Eminescu evocă nefericirea geniului shopehaeurian
într-o însemnare de pe un manuscris al Luceafărului cu aceste
cuvinte:
„Dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă
de noaptea uitării, pe de altă parte , însă, pe pămînt nu e capabil
a ferici pe cineva, nici de a fi fericit .”
19. Scrisoarea I
Scrisoarea I abordează condiţia geniului într-o dublă
raportare: la ordinea cosmică şi la cea umană.
Incipitul poeziei marchează transcenderea eului
subiectiv prin identificarea cu ochiul cosmic al lunii care
contemplă o lume de ea instituită, lumea visului scoasă „din
noaptea amintirii".
20. În „Scrisoarea I”, geniul este întruchipat de
savant (omul de ştiinţă). Cu alte cuvinte, este un poem
filosofic, de natură romantică, ilustrând condiţia omului
de geniu, în ipostaza savantului, în raport cu
timpul, societatea şi cu posterioritatea, surprinzând
totodată – în tablouri grandioase – geneza şi stingerea
Universului.
Una dintre ideile principale ale acestei
opere este relaţia dintre omul de geniu şi
posteritatea, acest tablou fiind o satiră virulentă la
adresa superficialităţii societăţii în care acela trăieşte.
21. Portretul
savantului, pe care
Eminescu îl creionează,
simbolizează
superioritatea omului de
geniu, care este
preocupat de problemele
grave ale Universului, de
cercetarea şi
descoperirea tainelor
acestuia şi care, deşi
sărac, stăpaneşte tainele
lumii, deoarece „el
sprijină lumea şi vecia
într-un număr”.
22. Nemurirea gloriei este o iluzie, posteritatea
deformează totul fără a înţelege înfăptuirile de
excepţie în autenticitatea esenţei lor celei mai
adânci.
Eminescu se întreabă dacă omul de geniu,
savantul, poate intra în nemurire prin opera sa.
23. Eminescu stigmatizează şi posteritatea, care va fi
preocupată mai ales de biografia neinteresantă şi banală a omului
de geniu şi mai puţin de importanţa, de însemnătatea operei sale,
prilej cu care poetul afirmă încă o dată ideea scurgerii implacabile a
timpului şi a condiţiei de muritor a omului, indiferent de capacitatea
sa intelectuală, de preocupări sau de idealuri superioare, indiferent
de treapta pe care se află acesta în ierarhia societăţii.
24. „Scrisoarea I este o poezie a Destinului în genere".
Expresie supremă a gandirii omeneşti, în care nefiinţa divină se
cunoaşte, cugetătorul - una din ipostazele genialităţii din poezia
eminesciană - este un erou tragic.
26. Poezia se construieşte ca un spectacol liric în care este
judecată o lume care-şi „joacă” viaţa, geniul trebuind să
rămână mereu distant şi obiectiv.
27. Tema : destinul omului de geniu
Surse filozofice:
- filosofia stoică, reprezentată prin Zenon, Epictet, Seneca, Marcus
Aurelius;
- filosofia antică hindusă, în cadrul căruia există motivul "lumea ca
teatru", dar preluat de Eminescu din cugetările suedezului
Oxenstierna (1583-1654);
-filosofia lui Schopenhauer, conform căreia Regizorul lumii ca
teatru este "viaţa" universală, forţa oarbă, ademenitoare, asemenea
unui "cântec de sirenă" ("Ca un cântec de sirenă/ Lumea-ntinde lucii
măreţe;").
28. „ Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă
toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te
cheamă,
Tu rămâi la toate rece.”
29. ,,...Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine...’’
31. „Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;”
32. Eminescu ne dovedeşte că un poet naţional poate fi luat în
considerare ca poet universal numai dacă, prin valoarea operei, îşi
deschide aripile asupra unui domeniu de sensibilitate şi gândire
capabil să reflecte deopotrivă ceea ce este specific fiecarui popor în
parte şi ceea ce este comun tuturor popoarelor la un moment dat.
33. Bibliografie:
Eminescu. Negocierea unei imagini , Iulian Costache
Geniu pustiu, Mihai Eminescu
Opera lui Eminescu, George Călinescu
Timp şi temporalitate în opera lui Mihai Eminescu, Iulian Boldea
34. Proiect realizat de:
Bolahan Anca
Roman Iuliana
Tcaciuc Mihaela
Prof. Coordonator : Ştefancu Gabriela
