Scrisoarea I de Mihai Eminescu, publicată în 1881, explorează teme precum iubirea, natura și condiția omului de geniu printr-o meditație filosofică asupra timpului și societății, fiind parte dintr-un ciclu poetic. Poemul, structurat în cinci tablouri dramatice, tracează destinul individului în raport cu universul și oferă o satiră socială adâncită, în special față de disprețul față de geniul neînțeles. Temele și sursele diverse, inclusiv influențe filosofice și mitologice, se împletesc pentru a crea o operă complexă ce evocă zădărnicie și dorința de absolut.

1. Scrisoarea I
de Mihai Eminescu
- Comentariu literar –
Publicată în „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881, „Scrisoarea I” reprezintă o sinteză
a temelor universului eminescian : iubirea, natura, mitul, istoria, omul şi societatea, poetul şi
poezia, condiţia omului de geniu. Alături de „Luceafărul”, „Scrisoarea I” este o creţie
poetică de factură filosofică, apărută în perioada maturităţii artistice a a poetului şi făcând
parte din ciclul celor cinci Scrisori, care alcătuiesc un ciclu unitr prin tematică şi formulă
estetică. Motivul central în constituie soarta omului de geniu, în raport cu timpul şi cu
societatea în care trăieşte.
În „Scrisoarea I” geniul se întruchipează în imaginea savantului, a bătrânului dascăl.
Poetul abordează condiţia geniului în raport cu posteritatea şi cu societatea omenească,
surprinzând, în tablouri grandioase, geneza şi stingerea universului, imagini inspirate din
teroriile studiate de Eminescu referitoare la legea conservării energiei extinse asupra
echilibrului şi soartei sistemului solar.
Sursele poemului sunt Imnul Creaţiunii i
ș Imnul lui Prajapati din opera hindusă Rig-
Veda, Istoria naturală i teoria cerului
ș scrisă de Immanuel Kant ca i teoriile cosmogonice
ș
ale acestuia, toate percepute prin prisma filosofului german A. Schopenhauer. Aceste opere
stau la baza unei concep ii materialiste asupra lumii i mai ales la o abordare cosmologică
ț ș
materialistă. Alte surse pot fi considerate si Prelegeri din filosofia religiei de Hegel, Poemul
naturii de Lucre iu sau o serie de mituri folcorice române ti. Din toate aceste surse, Mihai
ț ș
Eminescu dă na tere unei opere de sorginte filosofică, „
ș Scrisoarea I” .
Temele din „Scrisoarea I” se regăsesc i în alte opere eminesciene precum :
ș Rugăciunea
unui dac, Povestea magului călător în stele, Memento mori, Mira, Sărmanul Dionis precum
i în crea ii din literatura universală ale lui Lamartine, Novalis, Victor Hugo, Goethe etc.
ș ț
„Scrisoarea I” este i o medita ie filosofică despre spa iu i timp, despre tema
ș ț ț ș fortuna
labilis, având i accente de satiră la adresa societă ii contemporane sau accente elegiace
ș ț
referitoare la soarta omului de geniu pe pământ i în eternitate.
ș
„Scrisoarea I” este structurată în 5 tablouri, construite simetric, conferindu-i-se astfel
poemului un caracter scenico-dramatic.
Primul tablou marchează cadrul nocturn dominat de astrul tutelar al nop ii, luna, stăpână
ț
a universului i martoră atât a destinului universului cât i al celui individual (
ș ș „Lună, tu,
stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci”). În
acest tablou larg dimensionat sunt sugerate spaţii întinse, contemplate, care insinuează treptat

2. meditaţia eului liric asupra scurgerii ireversibile a timpului („Mii pustiuri scânteiază sub
lumina ta fecioară / Şi câti codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! / Peste câte mii de
valuri stăpânirea ta străbate, / Cân pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate”). Finalul
tabloului surprinde ideea căderii în vis preluată de la Schopenhauer, în acest tablou asistând
la o substituţie a ochiului poetului prin cel al lunii, lucru posibil doar in spaţiu oniric.
Tabloul al doilea începe cu o invocaţie retorică, treptat restrângându-se perspectiva lunară
prin introducerea motivului condiţiei umane. Este prezentat satiric spectacolul uman, cu
tipuri sociale diferite. Meditaţia asupra existenţei sociale aşează în antiteză diferite ipostaze
umane : de la regele care „împânzeşte globu-n planuri pe un veac” la omul sărac ce cugetă
„la ziua cea de mâine”. Ironia se adânceşte în conturarea portretului tânărului pedant ,
preocupat de aspect exterior şi nu de profunzime spirituală sau în imaginea negustorului
obsedat de câştig. În contrast cu aceştia este descris bătrânul dascăl „Uscăţiv aşa cum este,
gârbovit şi de nimic, /Universul fără margini e la degetul lui mic.” Portretul fizic şi moral al
dascălului scoate preocuparea acestuia pentru a cerceta şi a descoperi tainele universului,
încadrându-l în galeria geniilor romantice. Bătrânul dascăl este atotputernic, fiind stăpân
absolut al Cunoaşterii. Identificându-se cu ochiul lunar, conştiinţa poetului contemplă o lume
supusă fortunei labilis, afectată de timp şi de schimbare, cu indivizi şi societăţi egale în faţa
morţii : „Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi
geniul morţii.”
Tabloul al III-lea este structurat pe trei părţi : momentul haosului, urmat de geneza
universului şi de extincţia sa. Această parte este „o cosmogonie în care grandiosul şi
sublimul se convertesc într-un stil metaforic de avengură” (Iustina Itu). G. Călinescu afirmă
că „Perspective cosmice... se numără printre cele mai largi şi mai sugestive pe care le-a
născocit vreodată fantezia romantică.(...)Naşterea lumii depăşind izvorul vedic metafizic al
inspiraţiei, capătă o concreteţe care impun date ale ştiinţei, înfăţişate în devenire şi
complexitate. Te simţi dintr-o dată martor ocular al creaţiei.”
Prima secvenţă a tabloului este una descriptivă, dându-se o expresie artistică concretă
unor abstracţiuni. Tabloul dă întrega măsură a originalităţii eminesciene în ceea ce priveşte
realizarea unor cosmogonii. Totul este caracterizat printr-o amploare şi grandoare deosebită a
„zborului” cosmic. Introducerea în cadrul cosmogoniei a condiţiei omului de geniu surprinde,
tocmai prin atributele acestuia de a stăpâni mental spaţiul şi timpul.
Geneza şi apocatastaza (stingerea) universului sunt prezentate în imagini simbol, de la
momentul increatului la naşterea lumilor şi până la stingere, prin răcirea soarelui şi căderea
stelelor. Tabloul impresionant al haosului, al condiţiei de increat a universului impresionează
prin concreteţea unor imagini ce sunt de fapt teorii : La-nceput,pe când fiinţa nu era, nici
nefiinţă, /Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... /Când pătruns de sine însuşi
odihnea cel nepătruns (...)/ Fu prăpastie ? genune? Fu noian întins de ape ?” Seria de
antiteze surprinzătoare, ca şi cea a intergaţiilor retorice materializează acest tablou. Retrăind

3. un timp mitic şi sacru al originii, poetul remarcă energia nestăvilită a punctului, a sâmburelui
creaţiei care descătuşează „eterna pace”, impinge curgerea lumilor, a macrocosmosului şi a
microcosmosului. („Şi deodat-un punct se mişcă... cel dintâi şi singur. /Iată-l/ Cum din chaos
face mumă, iară el devine Tatăl.”).
Într-o succesiune de tablouri se conturează antiteza dintre macrocosmos şi microcosmos
care converg însă spre acelaşi punct în relaţie cu Timpul „Căci e vis al nefiinţei universul cel
himeric.” Tabloul este unul dinamic prin mulţimea verbelor dar şi prin imaginile succesive
ale civilizaţiilor terestre supuse perisabilităţii. Întreg tabloul este dominat de tema trecerii
implacabile şi ireversibile a Timpului care manifestă o putere distrugătoare. Civilizaţiile se
nasc şi mor ca în imaginea hindusă a cercului Samsara de morţi şi renaşteri succesive.
Puterea gândului bătrânului dascăl nu se opreşte în a contempla trecutul sau prezentul, ci
acesta contemplă chiar şi viitorul, oprindu-se în momentul inevitabilei stingeri a universului,
a cufundării acestuia în acelaşi haos primordial. Extincţia universului ilustrează răcirea
astrului solar şi căderea planetelor: „Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş,/ Cum se-
închide ca o rană printre nori întunecoşi / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-asvârl rebeli în
spaţ”. Apocatastaza este grandios descrisă ca reprezentând moartea Timpului.
Penultimul tablou al poemului este consacrat condiţiei omului de geniu într-o societate în
care e dispreţuit şi neînţeles. Satira socială, transfomată în meditaţie cu caracter moral este
plină de indignare şi amărăciune. Meditaţia începe cu imaginea bătrânului care revine în plan
real. Este surprinsă ideea identităţii tuturor semenilor în faţa destinului. Individul , fie el
geniu sau om de rând, se loveşte de inexorabilul destin al timpului. Poate spera omul de
geniu la nemurire prin opera sa ? Acestei întrebări i se răspunde tăios: gloria şi nemurirea
sunt iluzii. Poetul îi stigmatizează pe cei care caută picanteria şi biograficul, care îşi clădesc
un nume pe renumele altcuiva. Sunt reliefate ipocrizia, lauda, nepăsarea, incompetenţa,
reaua credinţă, comoditatea şi ignorarea valorii societăţii contemporane. Funeraliile
dascălului nu sunt altceva decât un spectacol jucat de actori care doresc a se împăuna cu
valoarea celui decedat : „Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,/Splendid ca o
ironie cu priviri nepăsătoare... /Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel/ Nu slăvindu-te
pe tine... lustruindu-se pe el.” Ideea finală a tabloului este tristă, ilustrând în prim plan
pesimismul schopenhaurian al zădărniciei efortului spiritual : „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi
s-o sfarmi... orice ai spune /Peste toate o lopată de ţărână se depune.”
Tabloul final al poemului dă impresia de epilog şi marchează revenirea în cadrul iniţial al
poemului. Luna, simbol suprem, oglindeşte frumuseţile eterne ale naturii şi spectacolul lumii
umane. Metaforic cade sentinţa poemului care concentrează ideea perisabilităţii fiinţei
umane. Dorul de absolut din „Scrisoarea I” ia astfel dimensiuni tragice, marcând drama la
care este supus omul de geniu, martor al acestor transformări supuse Timpului şi Zădărniciei.