2. ETICA ȘI MORALA
1. Semnificaţia conceptelor
Rădăcina etimologică a noţiunii de etică se află în limba greacă: ethos, iar noţiunea
de morală îşi are rădăcina în limba latină: mores.
Etica se definește ca ştiinţă a comportamentului, moravurilor; studiu
teoretic al principiilor care guvernează problemele practice, iar morala este
socotită: totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru ca să trăim într-un mod
omenesc; ansamblul prescripţiilor concrete adoptate de către agenţi individuali sau
colectivi.
Altă definiție promovează etica ca fiind ansamblul regulilor de conduită
împărtăşite de către o comunitate anumită, reguli care sunt fundamentate pe
distincţia între bine şi rău. Morala este ansamblul principiilor de dimensiune
universal-normativă (adeseori dogmatică), bazate pe distincţia între bine şi rău
(vezi J. J. Wundenburger, 1993, p.XIV)
În politică, administraţie publică, afaceri, media, educaţie, medicină ş.a
termenul preferat este cel de etică. Termenul morală este legat de viaţa privată.
Respectăm morala în viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică, civică,
profesională).
Deontologia (în sens restrâns) reprezintă ansamblul regulilor după care se
ghidează o organizaţie, instituţie, profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul
organizaţiilor profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi
supraveghere a aplicării acestor reguli (H. Isaac, 1996, vezi Mercier, 1999).
3. Rolul eticii și moralei
Problemele centrale ale moralei sunt următoarele:
Ce ar trebui să facem (ce ar fi bine, drept, corect, onest)?
Cum ar trebui să-i judecăm pe alţii şi pe noi înşine?
Cum trebuie să-i tratăm pe alţii şi să admitem să fim trataţi de ceilalţi?
Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viaţă?
Care este cel mai bun mod de viaţă?
Ce fel de persoană ar trebui să fiu?
Morala are o semnificativă componentă emoţională.
Etica este teorie asupra moralei. Un demers etic înseamnă să reflectăm asupra
principiilor generale (inclusiv pe ce bază aleg un anumit set de principii în
raport cu altul) şi să judecăm din perspectiva acestor principii ce ar trebui să
facă o persoană, inclusiv noi înşine, într-o situaţie particulară.
Etica implică mai multă detaşare, explorarea şi acceptarea modurilor de viaţă
alternative. Acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei morale private, ci
considerarea celorlalte principii şi norme morale ca alternative posibile în
diferite contexte.
Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine să
facă, pe ce criterii să aleagă şi care le sunt motivaţiile morale în acţiunile lor.
4. PRINCIPIILE ETICII
a) Principiul egalităţii în faţa normelor
Egalitatea între oameni nu se referă la egalitatea lor intelectuală, biologică,
estetică, ci la egalitatea lor în faţa principiilor şi normelor morale şi la egalitatea
în faţa legii.
b) Principiul clarităţii şi clarificării (conceptelor, poziţiilor).
Într-o societate deschisă, pluralistă, oamenii pot să-şi enunţe clar poziţia faţă de
o problemă morală şi să acţioneze în consecinţă.
Etica nu discută adevăruri, ci poziţii diferite faţă de problemele de alegere
morală, căutând evidenţe mai tari.
Etica studiază standardele generale care se aplică celor mai mulţi oameni, în
cea mai mare parte din viaţa lor.
Etica pentru viaţa publică implică:
- definirea raţională a criteriilor de evaluare morală a: instituţiilor, regulilor,
legilor, alegerilor colective, comportamentului guvernanţilor şi politicienilor, al
funcţionarilor publici (mai larg, al managerilor publici), comportamentului
profesional sau pur şi simplu a celui cetăţenesc.
- evaluarea dreptăţii legilor (pentru cine sunt drepte legile);
- relevarea modurilor în care instituţiile şi organizaţiile pot să faciliteze
libertatea şi împlinirea persoanelor.
5. FACTORII CE INFLUENȚEAZĂ ETICA ÎN VIAȚA PUBLICĂ
1. Rezistenţa individuală. Normele morale sunt restrictive şi vin de multe ori în contrast
cu dorinţele personale. O problemă derivată de aici este dacă norma însăşi nu trebuie
schimbată astfel încât să poată să fie respectată de către cei mai mulţi oameni.
2. Conflictele de roluri. Suntem rude, vecini, prieteni, profesionişti, sau chiar manageri
publici. Uneori rolurile noastre intră în conflict: cariera cu viaţa privată, statutul
profesional cu dorinţele celor apropiaţi. În cazurile amintite trebuie să stabilim ce
primează clar în diferite situaţii.
3. Alegerea modului de viaţă. Acest tip de alegere este valabil în societăţile deschise. În
cele închise (totalitare, autoritare, hipertradiţionaliste) modul de viaţă este prescris
normativ de către cei care deţin monopolul pe autoritatea morală (ex. Codul eticii şi echităţii
socialiste, al muncii şi vieţii comuniştilor, în regimul comunist românesc). Dilemele morale ale alegerii
modurilor de viaţă alternative sunt legate de situaţiile în care ne putem asuma
responsabilitatea.
4. Schimbările sociale. Comunităţile secolului XX sunt deosebit de dinamice. De fiecare
dată, normele şi valorile se schimbă dramatic. Inclusiv în interiorul fiecărei societăţi (şi
cea românească este un bun exemplu), coexistă comunităţi foarte diferite ca obiceiuri,
norme şi valori.
6. 5. Pluralismul social. Societatea închisă (totalitară, autoritară) este dominată de un centru
de autoritate care stabileşte felul în care oamenii trebuie să trăiască, scopurile pe care
trebuie să le urmărească. În societăţile pluraliste influenţele vin în mod legitim din partea
multor factori: familia, grupurile de interese, comunitatea locală, cultura tradiţională,
sfera politică. Persoanele au de ales ce este mai bine pentru ele şi ceea ce este mai
justificat să urmeze ca principii şi moduri de viaţă
6. Responsabilitatea pentru standarde. Oamenii nu sunt doar supuşii principiilor şi
normelor, ci o şi chestionează: dacă şi de ce este bună, cum poate să fie schimbată astfel
încât să fie mai concordantă cu interesele lor, cu simţul dreptăţii şi intuiţia binelui.
7. Standardele trebuie să fie drepte. Oamenii tind spre acele norme care au obiectivitate,
sunt, cu alte cuvinte, general acceptate de către comunitate. Ei sunt pe de-o parte liberi,
pe de altă parte vor să fie acceptaţi, respectaţi, să-şi întărească stima de sine.
5. Relativism şi absolutism Problemele din care derivă relativismul şi absolutismul,
obiectivismul şi subiectivismul, sunt de tipul următor:
a) Cine sunt eu (sau oricare om) să-i judec pe alţii? Ce îmi dă mie dreptul să impun
propriile standarde altor oameni? Ce le dă altor oameni dreptul să îmi impună
principiile lor despre bine sau rău, dreptate sau nedreptate? (Aceste întrebări vizeză
legitimitatea normatorului);
b) Oamenii sunt făcuţi pentru principii şi reguli, sau regulile pentru oameni?(Această
întrebare vizeză legitimitatea normei).
