1. UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA DREPT
NOTE DE CURS
ETICĂ JURIDICĂ
LECT.UNIV.DR. DANIEL FODOREAN
2012

2. STRUCTURA CURSULUI
Cursul de etică juridică este o disciplină de semestru şi este structurat în
2
două părţi:
- Prima parte - ETICĂ GENERALĂ
- A doua parte – ETICĂ APLICATĂ
OBIECTIVE GENERALE
a. Transmiterea de cunoştiinţe cu privire la sistemul de norme etice generale
şi etico-profesionale ce reglementează activitatea juriştilor;
b. Formarea deprinderilor de gîndire și comportament în spiritul
corectitudinii, responsabilităţii şi eficienţei;
c. Evaluarea etici personale şi profesionale în lumina normelor morale
generale, cât şi a celor profesionale.
EVALUAREA FINALĂ
Lucrare scrisă de rezolvare a unor situaţii etice, reale sau ipotetice, în baza
cunoştinţelor însuşite în urma parcurgerii acestei discipline.

3. CUPRINS
3
Cursul 1: Noțiuni Introductive - p. 4
Cursul 2: Distincţii fundamentale şi relaţii inter- si trans- disciplinare ale eticii
juridice - p. 9
Cursul 3: Drept și Morală – p. 18
Cursul 4: Responsabilitatea şi răspunderea morală şi juridică - p. 25
Cursul 5: Sisteme Etice. Analiză Comparativă p. 36
Cursul 6: Codul Deontologic al Avocaților din Uniunea Europeană – p.45
Cursul 7: Codul Deontologic al Judecătorilor și Procurorilor – p. 59
Cursul 8: Codul Deontologic al Consilierului Juridic – p. 63
Cursul 9: Standardele internaționale de conduită etico-morală în justiţie – p. 69

4. Cursul de Etică este o necesitate contemporană ce rezultă atât din observarea
realităţilor sociale, cât şi din documentele oficiale emise de instituţii naţionale şi
internaţionale despre România. Rapoartele UE din ultimii ani asupra sistemului
juridic din Romania reliefează nu doar eronări sistemice, ci proiecţii ale unei etici
personale şi profesionale orientată (fundamanentată), în condiţiile economiei de
piaţă, mai mult pe valorile economice, decât pe valorile etico-morale. O diagnoză
mai profundă conduce la concluzia că acesta, sistemul juridic, este o proiecţie a
unei societăţii în mare nevoie de reformă morală. Cadrul cel mai propice pentru
cultivarea valorilor morale, pe lângă instituţiile tradiţionale existente, familia şi
Biserica, îl constituie sistemul de educaţie. Societatea pentru Justitie în urma
realizării proiectului intitulat Sistemul juridic din Romania - raport independent
constată următoarele:
Disciplinele predate şi materialele didactice folosite în majoritatea facultăţilor de drept nu au fost
adaptate noilor schimbări socio-economice şi politice prin care societatea românească a trecut în ultimul
deceniu şi nici cerinţelor impuse de acestea. Materii importante precum protecţia europeană a drepturilor
omului, drept comunitar material, logică şi psihologia juridică, etică juridică, informatica juridică şi
utilizarea internetului şi a bazelor de date în cercetare, etc. lipsesc din planul de învăţământ al majorităţii
facultăţilor de drept din România.1
Cu toate că din momentul realizării acestui raport situaţia s-a schimbat în
multe instituţii universitare cu privire la multe din disciplinele amintite mai sus, în
ceea ce priveşte disciplina Etică, realitatea pare neschimbată. Se poate remarca un
regres în prezenţa acesteia în planurile de învăţământ.
Etica este o ştiinţă normativă, de o necesitate generală, dar mai ales având
un caracter obligatoriu în Facultăţile de Drept, fiind studiată nu numai pentru a afla
ce este virtutea, ci mai ales pentru a deveni virtuoşi. Astfel, cursul de Etică îşi
propune nu doar promovarea unei etici profesionale adecvate, etica specială, ci
modelarea unei etici personale sănătoase.
1 http://www.sojust.ro/publicatii/sistemul-juridic-din-romania-raport-independent-2006.html
4

5. CURS 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
5
I. Etimologie şi Definţii
 Etică şi Morală
Notiunea de etică provine de la cuvîntul grecesc ethos (obicei, morav,
caracter). Pornind de la cuvîntul ethos în sensul lui de caracter, Aristotel, marele
filozof al Greciei antice, a creat adjectivul etic pentru a elucida o clasă specifică de
calităţi umane, numite de el virtuţi etice. Aceste virtuţi reprezintă nişte facultăţi,
caracteristici ale caracterului şi temperamentului omului, care mai sunt numite şi
calităţi spirituale.
Urmărind scopul de a traduce exact noţiunea de etică din limba greacă în
limba latină, Cicero marele filozof al Romei antice, a creat noţiunea de moralis
(morav, obicei, caracter). Cicero scria despre filozofia morală înţelegînd prin ea
aceeaşi sferă a cunoaşterii pe care Aristotel o numea etică.
Hegel este primul care face distincţie între aceşti termeni şi anume filozoful
tratează morala ca fiind felul în care sunt percepute acţiunile de către individ,
manifestată prin trăirea vinovăţiei, iar moralitatea felul în care se manifestă în
realitate faptele omului.
Potrivit primei tradiţii de definire a eticii, aceasta este considerată: ştiinţă a
comportamentului, moravurilor; studiu teoretic al principiilor care
guvernează problemele practice, iar morala este socotită: totalitatea
mijloacelor pe care le folosim pentru ca să trăim într-un mod omenesc;
ansamblul prescripţiilor concrete adoptate de către agenţi individuali sau
colectivi.

6. Potrivit celei de-a doua tradiţii de definire, etica este ansamblul regulilor de
conduită împărtăşite de către o comunitate anumită, reguli care sunt
fundamentate pe distincţia între bine şi rău. Morala este ansamblul
principiilor de dimensiune universal-normativă (adeseori dogmatică), bazate
pe distincţia între bine şi rău.
Astfel au fost formulate două teorii cu privire la înţelegerea conceptelor de
6
etică şi morală:
a) Teoria similarităţii – cei doi termini au înţeles similar
b) Teoria complementarităţii – cei doi termeni cu toate că se referă la acelaş
domeniu al vieţii sociale au semnificaţie diferită, dar completându-se
reciproc.
Tendinţa actuală în politică, administraţie publică, afaceri, media, educaţie,
medicină ş.a evidenţiază că termenul preferat este cel de etică. S-a conturat
persectiva că termenul morală este legat de viaţa privată. Respectăm morala în
viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică, civică, profesională).
Astfel etica şi morală, doi termeni diferiţi, se completează reciproc prin
semnificaţiile individuale care le au, nefiind izolaţi în domeniul lor de aplicare,
doar public sau doar privat, ci împreună contribuind la construirea, sub aspect
teorectic şi practic, a unei filozofii de viaţă ancorată în principii morale.
 Etic şi Juridic
La fel de important pentru studiul nostru sunt conceptele de justiţie, de just şi
de injust raportate la comportamentul oamenilor în serviciu, în societate sau în
propria familie. Aici nu ne referim exclusiv nici la idea de justiţie şi nici la idea de
instituţie judiciară, ci mai mult la ceea ce este just, adică în conformitate cu

7. adevărul, cu realitatea socială la un moment dat. Opusul lui just ne conduce la
ideea de nedrept, incorect, nelegitim, nepermis, inechitabil, nelegal, imoral ş.a.
La fel, noi abordăm justiţia şi ca virtute morală. Denumirea de justiţie o
regăsim în latinescul Justiţia, care derivă din justus = conform dreptului, la rîndul
lui provenit din jus/juris=drept. Sensul originar al lui jus este religios, având
conotaţia de jurare, de angajare printr-o formulă sacră; drept consecinţă, în
antichitate jurământul era sacru, reprezentând angajamentul de a suporta o
pedeapsă în cazul încălcării sau a nerespectării acestuia. Justiţia latină a separat
chestiunea binelui de lumea religioasă, începând cu cele douăsprezece table,
afirmând că ea este construită pentru a face bine şi nu rău în societate.
Justiţia este virtutea prin care fiecăruia i se acordă drepturile. Ea se întemeiază
pe respectarea drepturilor altuia. Instituţiile judiciare fac dreptul şi impun
respectarea acestuia în numele legii şi al adevărului. Din punct de vedere moral şi
filozofic justiţia este, totuşi, un termen ambiguu, întrucât poate desemna justiţia
care există într-o societate (ca instituţie judiciară) sau justiţia ca trăsătură de
caracter a fiecărui individ, deci ca virtute moral-etică. Diferenţa dintre cele două
sensuri este evidentă.
7
 Datorie si Deontologie
„ Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii şi desemnează
conceperea de către personalitate a necesităţii imperioase a îndeplinirii a ceea ce
porunceşte idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria omului este de
a urma calea virtuţii, de a face bine altor oameni în dependenţă de posibilităţile
sale, de a nu permite ca în sine să existe vicii, să se opună răului.
Filozofii au meditat asupra problemei: în ce constă datoria noastră, adică
obligaţia ce ni se impune în mod natural de a tinde spre bine. Această obligaţie ne
îndeamnă să ne conducem neapărat după principiile justiţiei, egalităţii şi carităţii,
adică să nu luăm din binele general decât partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor
noastre şi în proporţie cu dreptul.

8. Deontologia (în sens restrâns) reprezintă ansamblul regulilor după care se
ghidează o organizaţie, instituţie,profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul
organizaţiilor profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi
supraveghere a aplicării acestor reguli (H. Isaac, 1996).
Se consideră că etica studiază relaţia între mijloacele utilizate într-o instituţie
(organizaţie, asociaţie) şi scopurile pe care şi le propune acea instituţie
(organizaţie, asociaţie).
Scopul demersurilor etice îl reprezintă moralitatea.
Etica juridică este o ramură a ştiinţelor juridice care studiază conduita
personală şi profesională a juristului pentru a-şi dobândi şi menţine respectul şi
încrederea societăţii, cât şi manifestă preopcupare pentru etica normelor
juridice.
II. Obiectul Eticii Juridice
Obiectivul eticii juridice îl constituie studiul eticii personale, eticii
profesionale şi etica normelor juridice, cât şi raporturile dintre ele.
Menţinerea echilibrată a focalizării asupra acestor trei aspecte conferă
8
următoarele avantaje:
a) Asigurarea unei abordări holistice a eticii prin evitarea dihotomiei
comportamentale
b) Evitarea, creşterea gradului de coruptibilitate la diferite nivele ale societăţii
c) Conferirea autenticității personale şi profesionale
d) Elaborarea unor norme juridice bine fundamentate din punct de vedere
moral şi care contribuie la păstrarea şi promovarea eticii în societate
Cele trei domenii ale studiului eticii juridice se află, pe de-o parte atât într-un
raport de condiţionare reciprocă, fiecare dintre ele contribuind la existenţa
celeilalte, cât şi într-un raport de complementaritate prin aceea că fiecare în parte
adaugă dimensiuni şi sprijină dezvoltarea celeilalte.

9. CURS 2
Distincţii fundamentale şi relaţii inter- si trans- disciplinare ale eticii
juridice
9
I. Caracterul Eticii Juridice
Noţiunea de caracter reprezintă trăsătura distinctivă care constituie specificul
unui lucru, al unui fenomen sau a unui domeniu de cercetare.
a) Caracter ştiinţific
Etica juridică este o ramură a ştiinţelor juridice, fiind tratată ca o ştiinţă
independentă; un sistem de norme morale aplicat la activitatea juridică . În special
se cercetează normele morale şi se propune codificarea lor în standarde de
conduită.
Ştiinţa este un ansamblu de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire
obţinut prin metode adecvate şi exprimat în concepte, categorii, principii şi noţiuni.
Ştiinţele care studiază societatea au ca scop cunoaşterea legităţilor generale de
existenţă şi dezvoltare a societăţii, studierea formelor şi stărilor de organizare
socială şi a modalităţilor specifice de manifestare a diverselor componente ale
realităţii politice, sociale, juridice, etice, etc.
Ştiinţa dreptului face parte din sfera ştiinţelor sociale şi aceasta se reflectă
prin conţinut, obiect şi tradiţie. Ulpian, unul din marii jurişti romani, definea
dreptul ca fiind ˝CUNOAŞTEREA LUCRURILOR DIVINE ŞI UMANE,
ŞTIINŢA DE A DEOSEBI CEEA CE ESTE DREPT DE CEEA CE ESTE
NEDREPT .
Etica este o disciplină ştiinţifică deoarece în cadrul ei sunt elucidate două
categorii de probleme:
 Teoretice - natura şi esenţa morală
 Practice – principiile şi normele după care omul ar trebui să se conducă în

10. viaţă
Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de cercetare
care să ducă la rezultatele adecvate pe care le cercetează.
Pe parcursul dezvoltării eticii un rol important l-a avut metoda speculativă –
legile morale sunt ceva înnăscut, ca ceva de la început dat, atribuindu-le origine
divină.
Metoda empirică – prin analizarea faptelor, din perspectivă morală, în baza
experiențelor avute te poţi ridica până la formularea unor legi cauzale ale
moralităţii. În etică trebuie plecat de la faptele morale deoarece acestea alcătuiesc
realitatea morală. Aplicând această metodă descoperim idealul moral.
Metoda prospectivă – elaborarea unor norme etico-deontologice în baza
vectorilor sau tendinţelor din societatea europeană.
b) Caracter interdisciplinar
Mai multe discipline cu care etica juridică se intersectează:
 Etica juridică nu este un curs de filozofie cu toate că filozofia este
preocupată cu aflarea adevărului, a binelui.
Filozofia (filosofia) (gr. φιλοσοφια, philein şi sophia, dragoste de
înţelepciune) este disciplina autonomă a culturii având ca obiect cunoaşterea
formelor şi proceselor gândirii. Filozofia este o modalitate de gândire şi
investigare, formată dintr-un ansamblu de noţiuni şi idei, care tinde să cunoască şi
să înţeleagă sensul existenţei sub aspectele sale cele mai generale, o concepţie
generală despre lume şi viaţă.
Juriştii elaborează noţiuni generale ca izvor de drept, normă juridică, raport
juridic, act juridic, fapt juridic, subiect de drept, legalitate, iar filosofii elaborează
noţiuni de maximă generalitate ca normă, raport social, act, fapt, subiect, esenţă,
fenomen, sistem, structură, cauză, efect, principiu.
10

11.  Etica juridică nu este un curs de teologie, cu toate că se raportează la norma
11
morală şi virtuţile morale
Teologia este discursul raţional despre Dumnezeu. În sens literal, termenul
înseamnă ştiinţă sau cuvântul despre Dumnezeu (din greceşte θεος, theos,
"Dumnezeu" + λογος, logos, "cuvânt", "ştiinţă"). Prin extensie, se referă şi la
studiul altor subiecte religioase. Din acest punct de vedere este interesant faptul că
în teologie sunt cuprinse şi religii care, de fapt, nu vorbesc despre Dumnezeu (e.g.
budism).
Faţă de ştiintele comune, teologia se deosebeşte întrucât include în cercetarea
sa, pe lângă realitatea imediată - numită şi imanentă - ce se poate observa prin
simţuri, şi realitatea transcendentă.
 Etica juridică nu este un curs de sociologie
Analiza aspectelor morale ale colectivităților sau publice cad în sfera eticii
economice şi sociale .
Sociologia este ştiinţa socială ce studiază regulile sociale şi procesele care
leagă şi separă oamenii, nu numai ca indivizi, dar şi ca membri ai asociaţiilor,
grupurilor şi instituţiilor. Termenul a fost propus de către Auguste Comte.
Sociologia constă în studiul vieţii sociale umane, a grupurilor şi societăţilor.
Este un demers îndrăzneţ şi de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este
rezultatul propriului nostru comportament ca fiinţe sociale. Sociologia poate fi
definită ca fiind studiul sistematic al societăţilor umane, punând accent în special
pe sistemele moderne industrializate.
Sociologia este o disciplină socială bazată pe metoda inductivă. Dreptul este o
disciplină normativă- metoda deductivă. Sociologia cercetează „dreptul viu”, adică
rolul faptelor şi stărilor juridice în viaţa socială. În timp ce dreptul este o ştiinţă

12. normativă, sociologia este o ştiinţă a realităţii sociale. Eugen Erlich consideră că
centrul de greutate al apariţiei şi funcţionării dreptului nu rezidă în legi, coduri,
jurisprudenţă, ci în însăşi societatea care, prin grupurile sociale, creează şi aplică
dreptul.
12
c) Caracter Holistic/ Integrator
- ţinteşte la o integrare a vieţii publice cu cea particulară; persoana juristului
cu profesia juristului
- ţinteşte la o integrare a aspectelor teoretice cu cele practice
- ţineşte la o integrare a convingerilor cu conduita; aspectele interne cu cele
externe;
- ţinteşte la integrarea culturii juridice cu conştiinţa juridică
d) Caracter Particular / Specific (Disciplinar Specific)
Etica prin natura ei are un caracter omniprezent şi universal. Cu toate acestea
etica juridică ca ştiinţa are un domeniu propriu de cercetare ce presupune un sistem
conceptual specific : personalitatea juristului cu totalitatea calităţilor omeneşti şi
profesionale, conceptul datoriei în conduita juristului, categoriile generale ale
deontologiei ca bine şi rău, dreptate, adevăr, onoare, cinste, demnitate, libertate şi
responsabilitate.
e) Caracter normativ
Profesorului Mihai Bădescu analizează concepţia lui Mircea Djuvara cu
privire la raportul morală şi drept apreciind că:
Cea mai importantă trăsătură comună dreptului şi moralei, este cea care
determină specificitatea acestor două ştiinţe în raport cu celelalte ştiinţe sociale:

13. normativitatea etică şi juridică. Atât regulile morale cât şi cele juridice sunt
reguli normative, care se aplică în mod prescriptiv realităţii sociale. Aceste
reguli au un caracter necesar şi constrângător, care trebuie să fie conştientizat de
către orice fiinţă raţională. Normele morale şi cele juridice nu sunt rezultatul
unor simple constatări factual, ci fie sunt imperative categorice (pe care raţiunea
şi le prescrie singură), fie sunt deduse, în mod logic, din acestea.2
Astfel nu doar norma juridică are un caracter normativ, ci şi norma morală,
şi acest fapt nu este argumentat prin asocierea acestora, ci datorită aspectului de
fiinţă umană raţională. Posibil că o aprofundare şi extindere a argumentului
normativ al eticii ar fi necesar.
II. Locul şi funcţiile eticii juridice în sistemul ştiinţelor juridice
Subsistem al ştiinţelor sociale, ştiinţele juridice pot fi considerate sistem în
13
raport cu componentele sale, respectiv:
 Ştiinţele juridice istorice
 Stiinţele juridice de ramură
 Ştiinţele ajutătoare
Ştiinţele ajutătoare, deşi nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor
dreptului, sunt indispensabile unor fenomene de drept şi pentru aplicarea în
practică a normelor juridice: criminalistica, criminologia, statistica judiciară, logica
şi retorica juridică, medicina legală, etica, etc.
III. Funcţiile eticii juridice
Funcţiile eticii juridice sunt aliniate funcţiilor dreptului care sunt acele
orientări fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea cărora
2 file:///C:/Users/faith/Documents/Postliceala/Etica%20Juridic%C4%83/raportul-dintre-drept-si-etica-in-conceptia-lui-
mircea-djuvara.htm

14. participă întregul sistem al dreptului – ramurile, instituţiile, normele dreptului –
precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării
dreptului, dar au anumit grad de indivitualitate şi specificitate, rezultat tocmai din
caracterul specific al disciplinei de studiu.
Aceste funcţii sunt:
1. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a prezenţei valorilor etice
fundamentale atât în conţinutul normelor juridice, cât şi la nivelul profesiilor
juridice. Acest fapt se realizează prin raportarea continuă a normelor juridice la
normele morale.
2. Funcţia cognitivă
Etica juridică contribuie la sistematizarea, analizarea şi explicarea
fenomenului moral în întreaga complexitate a lui prin studiul structurilor şi
dezvoltarea caracterelor, a conexiunilor interne şi externe ale diferitelor fenomene
morale, cât şi a factorilor cauzali şi ai progresului moral.
3. Funcţia normativă
Aceasta nu prespune crearea de norme, deoarece normele morale nu pot fi
decretate precum normele juridice de către legiuitor, ele sunt un ”dat” şi sunt
articulate în viaţa reală a colectivităţii. Dacă este vorba de elaborarea unor coduri
morale, acestă elaborare constă doar într-o explicare şi sistematizare a unor norme
elaborate deja în sfera vieţii şi experienţei morale.
4. Funcţia persuasivă exprimă rolul eticii juridice de a convige asupra
internalizării sau interiorizării valorilor morale fundamentale şi a perceptelor etice
profesionale. Persuasiunea se realizează în cadrul discursului etic prin îndeplinirea
funcţiei cognitive şi normative, altfel această poate decade în constrângere etică şi
manipulare.
5. Funcţia educativă constă în modelarea continuă a convingerilor şi
comportamentului personal şi profesional în vederea atingerii idealului moral.
14

15. IV. Principii Specifice
Sistemul de drept este format din principiile fundamentale ale dreptului şi din
principiile de ramură. Principiile de ramură au la bază principiile fundamentale,
continuându-le acţiunea, amplificând-o la nivelul fiecărei ramuri de drept, dar şi
asupra ştiinţelor ajutătoare.
Teoria generală a dreptului rezumă cele mai importante principii ale dreptului:
1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului;
2. Garantarea libertăţii şi egalităţii indivizilor
3. Principiul responsabilităţii sociale a indivizilor;
4. Principiul echităţii şi justiţiei.
Etica juridică marcată de propria individualitate este guvernată de principii
specifice. Aceste principii nu trebuie confundate cu principiile generale ale
dreptului, dar nici cu principiile morale generale care reprezintă nişte forme de
exprimare a cerinţelor morale care dezvăluie în linii generale înţelegerea cu privire
la conţinutul moralităţii ce există la un anumit moment în societate. Principiile
etice conferă suportul pentru principiile generale ale dreptului, dar sunt şi o
reflectare a acestora în perimetrul specific al profesiilor juridice.
1. Principiul răspunderii şi responsabilităţii
Responsabilitatea este un fenomen social şi un act de angajare a individului în
procesul interacţiunii sociale. Acţiunea socială este cadrul nemijlocit de
manifestare a responsabilităţii, şi totodată, libertatea este o condiţie fundamentală a
responsabilităţii.
În sens general răspunderea se referă la ”obligaţia de a răspunde de
îndeplinirea unei acţiuni, sarcini”3. Răspunderea poate să fie de natură: politică,
3 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura
Univers Enciclopedic, 1998
15

16. morală, juridică, religioasă, şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral,
juridic, religios ş.a.m.d. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor ce
decurgând din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată.
În vederea îndeplinirii profesiilor juridice responsabilitatea şi răspunderea
16
etică şi juridică au un rol determinant.
2. Principiul ordinii morale şi sociale
Etimologic, noţiunea de ordine vine din limba latină, de la substanticul ordo,
inis. Tradus în limba română, el înseamnă: ordine, armonie, dar şi normă sau
măsură a lucrurilor4.
Într-o manieră generală şi destul de vagă, ordinea socială desemnează
ansamblul instituţiilor - şi al relaţiilor stabile dintre acestea - existent într-o
societate dată. În limbajul curent, ordinea social semnifică desfăşurarea normală a
vieţii sociale, cu alte cuvinte lipsa „dezordinii" (tulburări, manifestaţii, mişcări
sociale revendicative sau contestatate etc.).
Ordinea morală presupune un dat prealabil, ordinea şi armonia universului,
fără de care omul nu ar putea exista. Existenţa umană nu ar fi posibilă şi nici nu ar
putea fi gândită decât în relaţie cu întregul univers. „Universul nu conţine nimic
întâmplător, afirmă J. Guitton, ci doar diferite grade ale organizării cărora noi
trebuie să le descifrăm ierarhia”5.
3. Principiul echităţii şi justiţiei
Cuvântul echitate provine din limba latină: ECVITAS – Nepărtinire,
Cumpătare, DREPTATE.
4 Nouveau dictionnaire latin français, Paris 1912, p. 1031.
5 J. Guitton, G. Bogdanov, I. Bogdanov, Dumnezeu şi ştiinţa, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, p. 53.

17. Acţiunea principiului echităţii trebuie să privească atât activitatea legiuitorului
– în elaborarea actelor normative - cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a
dreptului de către organele care aplică legea.
Justiţia reprezintă acea stare generală a societăţii care se realizează prin
asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii
drepturilor şi intereselor legitime.
În dreptul roman, justiţia se fundamenta pe principiul moral al dreptăţii –
HONESTE VIVERE. În ierarhia legilor, în vârful piramidei sunt aşezate legile
divine, care dau conţinut legii naturii, iar la baza piramidei stau legile umane.
4. Principiul eticii integrate
Etica juridică este preocupată de integrarea eticii personale cu etica
profesională, evidenţiind faptul că abordarea dihotomică rigidă, adică lipsa unui
raport cel puţin mutual, între cele două poate duce la duplicitate şi lipsă de
integritate.
Totodată se are în vedere raportul de conţinut între norma juridică şi norma
morală. O examinare atentă a normei juridice în raport cu morala are ca scop
atenţia acordată exprimării normelor morale prin intermediul normelor juridice.
17

18. CURS 3
DREPT ŞI MORALĂ
În aprecierea raportului între drept şi morală, doctrina juridică contemporană,
aşa cum apreciază numeroşi autori6, a evoluat pe două mari direcţii: cea care a
conceput dreptul ca un minim de morală („justiţie prin drept şi morală”) şi cea
corespunzătoare pozitivismului juridic („ordine de drept fără morală”).
În cadrul primei orientări (concepţiile moraliste despre drept), dreptul şi
morala sunt înţelese ca două faţete ale unui fenomen: morala este etică subiectivă,
iar dreptul apare ca etică obiectivă. Un reprezentant important al acestui curent de
gândire este neokantianul Giorgio Del Vecchio. Acesta susţine ideea că dreptul şi
morala, fiind deopotrivă norme de conduită, trebuie să aibă un fundament comun
(principiul etic). Conduita umană fiind unică, rezultă că regulile care o determină
trebuie să fie între ele coerente, să nu se contrazică. Dreptul determină o sferă, un
spaţiu al acţiunilor permise într-o societate, putând fi definit astfel: „Coordonarea
obiectivă a acţiunilor posibile între mai multe subiecte, conform unui principiu etic
care le determină, excluzând împiedicarea lor”.7 Trebuie să observăm că definiţia
lui Del Vecchio se aseamănă izbitor cu cea a lui Kant (prezentată anterior). Ceea ce
legea morală prescrie ca datorie este totdeauna permis de drept, adică licit din
punct de vedere juridic.
Adevărata distincţie se întemeiază pe poziţia logică diversă a celor două
categorii. Morala se referă la subiect în sine, adică confruntă o acţiune cu alta a
aceluiaşi subiect. Dreptul, în schimb, confruntă o acţiune cu alta provenind de la
subiecte diferite. Astfel, morala apare ca unilaterală, iar dreptul ca bilateral. Esenţa
distincţiei între norma juridică şi cea morală, după Del Vecchio, este că „dreptul
constituie Etică obiectivă, iar morala Etică subiectivă”.
6 Menţionăm doar pe Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998, p. 117 şi pe
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 142-143.
7 Giorgio Del Vecchio, op. cit., p. 198.
18

19. Dincolo de această concepţie, Del Vecchio aduce anumite lămuriri în
problema studiată, ce nu au putut fi contestate ulterior în doctrina juridică. Astfel,
se arată că dreptul este mai bine determinat decât morala, în el sunt inadmisibile
incertitudinile. Normele juridice sunt explicit formulate şi au ca obiect de
reglementare anumite relaţii sociale clar determinate. Morala, în schimb, trăieşte
mai cu seamă în conştiinţa individuală şi, prin urmare, se găseşte într-o stare difuză
şi nu are voie să fie formulată şi fixată în coduri, ca dreptul. Mai trebuie să
menţionăm respingerea caracterizării normei juridice ca perfectă în opoziţie cu cea
morală, caracterizată ca imperfectă, deoarece acesteia din urmă i-ar lipsi cu
desăvârşire sancţiunea, încât, dacă o datorie morală n-ar fi îndeplinită de bună voie,
nu poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere. Del Vecchio arată că ambele
norme sunt perfecte, având sancţiuni proprii, între sancţiunile specifice normei
morale sunt enumerate: sentimentul de satisfacţie sau de remuşcare ce urmează
îndeplinirii sau nesocotirii datoriei morale, sancţiunea opiniei publice (concretizată
prin ironie, batjocură, respingere, marginalizare a celui ce a încălcat norma
morală).
Mircea Djuvara susţinea şi el că „la baza dreptului şi a moralei stă acelaşi
fundament, ideea de obligaţie”8 şi că „morala are ca obiect reglementarea faptelor
interne”, iar „dreptul are drept obiect reglementarea faptelor materiale externe ale
noastre, la lumina intenţiilor”.9
În concepţia aceluiaşi autor, dreptul întreg este punerea în acţiune a moralităţii
în aşa fel încât fiecare personalitate să-şi poată desfăşura activitatea nestânjenit şi
în condiţiile cele mai prielnice în societate, fără să încalce însă libertăţile celorlalţi.
Se vehiculează, chiar, ideea conform căreia progresul în drept ar consta în
armonizarea acestuia cu morala.
În acest curent de gândire, se încadrează şi cunoscutul jurist francez Georges
Ripert, care susţine că nu există nici o diferenţă de domeniu, natură şi scop între
regula morală şi cea juridică. Regula morală ar pătrunde în drept în mod facil prin
8 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 320.
9 Ibidem, p. 321
19

20. intermediul concepţiilor etice ale legiuitorului sau ale judecătorului sau, în cel mai
bun caz, rătăceşte la frontierele dreptului pentru a pătrunde atunci când se iveşte
prilejul (atunci când legile juridice sunt lacunare sau când sunt contrare legii
morale). Culegând exemple din domeniul dreptului civil, autorul francez indică
între obligaţiile morale legiferate: responsabilitatea civilă, interzicerea îmbogăţirii
fără justă cauză, exercitarea cu bună credinţă şi neabuzivă a drepturilor conferite de
lege ş.a. Când legea nu mai este conformă cu principiile morale, ar cădea în
desuetudine, morala apărând ca un criteriu de verificare a corespondenţei dreptului
pozitiv cu dreptatea.
În cadrul celeilalte orientări, dreptul este desprins de orice altă realitate, el
este o construcţie în sine, singura realitate cu care corelează este statul. Autori
binecunoscuţi (M. Waline, Carre de Malberg, Hans Kelsen), plecând de la teze
afirmate şi demonstrate în filosofie de către Hegel, ajung la concluzia că normele
de drept au o existenţă, o valabilitate în sine, dincolo de orice raport s-ar putea
stabili cu morala. Kelsen respinge explicit teoria conform căreia „dreptul ar
reprezenta prin natura sa un minim moral”, căci aceasta presupune existenţa moral
absolută sau cel puţin un conţinut comun tuturor sistemelor morale pozitive.
Valorile morale absolute nu pot fi concepute decât „pe baza unei credinţe
religioase în autoritatea absolută şi transcendentă a unei existenţe divine”, însă „de
pe poziţiile unei cunoaşteri ştiinţifice”10 asemenea valori morale nu pot fi
acceptate, iar în ceea ce priveşte valoare comună tuturor sistemelor morale, Kelsen
afirmă că aceasta este de negăsit. „Ceea ce le este în mod necesar comun tuturor
sistemelor morale posibile nu este altceva decât că sunt norme sociale, adică norme
care statuează un anumit comportament al oamenilor faţă de alţi oameni, deci îl
consideră obligatoriu […] Este bine din punct de vedere moral ceea ce corespunde
normei”.11 Normele morale sunt, deci, doar norme sociale, cu nimic superioare
normelor juridice, neexistând nici o raţiune pentru care dreptul ar trebui să respecte
morala şi să nu o contrazică în nici o parte a ei.
10 Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 87-88.
11 Ibidem, p. 89.
20

21. După argumentele reprezentanţilor celor două orientări („dreptul ca minim de
morală” şi „ordinea de drept fără morală”), un răspuns univoc la problema
raportului între drept şi morală apare ca imposibil. Aşa cum am arătat (vezi
subcapitolul anterior), relaţia între cele două sisteme normative este concepută în
funcţie de definiţia dată moralei. Filosofia moralei are două extreme: morala ca
principiu imuabil, ce poate fi doar cunoscut, nu şi determinat (volitiv) de om, şi
morala ca normă empirică, supusă schimbărilor în funcţie de societate, timpul
istoric, clasa socială ş.a. avute în vedere. Între aceste extreme se situează multe
variante complicate şi subtile pe care filosofii le-au dezvoltat în efortul de a elucida
natura moralei. Pretenţia ca dreptul să aibă un minim de conţinut moral, ca norma
juridică să poată fi judecată din perspectiva celei morale, presupune o morală
absolută şi unică. Dimpotrivă, dacă morala este concepută ca relativă, atunci norma
juridică nu va mai putea fi judecată din perspectiva celei morale, ambele având
aceeaşi legitimitate, fără a se putea stabili vreo ierarhie. Se observă astfel
corespondenţa între concepţiile asupra moralei şi cele asupra raportului între
morală şi drept.
Un posibil răspuns se poate obţine prin analiza celor patru trăsături ale
normei morale stabilite de H. Hart: Importanţa, Imunitate la modificarea
deliberată, Caracterul intenţionat al infracţiunilor morale şi Formele presiunii
morale. Hart se rezumă doar la aceste patru trăsături deoarece ele sunt acceptate de
marea majoritate a sistemelor filosofice şi au în vedere mai mult interacţiunea între
etică şi societate decât un ideal abstract.12
a) Importanţa. Se manifestă multiplu: mai întâi, în simplul fapt că standardele
morale sunt menţinute în pofida puternicelor pasiuni pe care le limitează cu preţul
sacrificării unor interese personale considerabile; în al doilea rând, în formele
serioase de presiune socială, exercitată nu doar pentru a obţine conformare în
cazurile individuale, ci pentru a face totul ca standardele morale să fie în
continuare înţelese şi învăţate de societate în ansamblu ca fiind lucruri fireşti; în al
treilea rând, în recunoaşterea generală că dacă standardele morale nu ar mai fi
12 H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 167
21

22. acceptate, în viaţa oamenilor ar avea loc schimbări neplăcute. Importanţa este
esenţială pentru norma morală, este raţiunea existenţei acesteia, norma juridică,
însă, se aplică până la abrogarea sau modificarea ei, indiferent de importanţa ce îi
este atribuită.
b) Imunitate la modificarea deliberată. Un sistem juridic se caracterizează
prin faptul că normele juridice noi pot fi introduse, iar cele vechi modificate sau
anulate doar printr-un act deliberat; dimpotrivă, normele morale nu au un
asemenea regim. Ar fi astfel absurd să se afirme, de exemplu: „De pe data de 1
ianuarie trecut, a devenit imoral să …”. Deşi normele morale nu pot fi anulate sau
modificate printr-o opţiune deliberată, anularea sau adoptarea unor anumite legi ar
putea deveni cauze ale modificării sau decăderii unor standarde morale. În felul
acesta, actele juridice pot stabili norme de onestitate sau omenie care, până la
urmă, modifică şi înalţă morala curentă (morala unei societăţi) şi, viceversa,
reprimarea juridică a unor practici considerate obligatorii din punct de vedere
moral poate ştirbi senzaţia de importanţă a acestora şi, astfel, statutul lor de morală.
Totuşi, legile pierd adeseori bătălia cu morala înrădăcinată, pe când o normă
morală continuă să fie în deplină vigoare alături de legile care interzic ceea ce ea
porunceşte.
c) Caracterul intenţionat al infracţiunii morale. Blamul este exclus atunci
când cel care a încălcat norma morală dovedeşte că a făcut acest lucru
neintenţionat şi împotriva oricărei precauţii pe care a fost posibil să o ia. În orice
sistem juridic dezvoltat, până la un moment, este adevărat acelaşi lucru. Cu toate
acestea, dificultăţile de a dovedi faptele psihologice pot conduce un sistem juridic
la refuzul de a investiga stările sau capacităţile mentale reale ale indivizilor, în loc
de aceasta folosind „terţe obiective” prin intermediul cărora indivizii acuzaţi de o
infracţiune sunt consideraţi că au capacitatea de control şi abilitatea de a lua măsuri
de precauţie ale unui om normal şi rezonabil.13 Din punct de vedere moral, cel care
dovedeşte că nu a încălcat norma voit, neprevăzând pericolul în acel caz particular,
chiar dacă în mod abstract ar fi putut să o facă, nu este supus blamului (moral).
13 H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 176
22

23. Dimpotrivă, din punct de vedere juridic, el va rămâne vinovat (chiar dacă se
vorbeşte de culpă), avându-se în vedere modelul abstract al omului normal care
putea şi trebuia să prevadă, în situaţia dată, pericolul acţiunii sale. Având în vedere
toate acestea, se poate susţine că infracţiunea morală este exclusiv intenţionată.
d) Formele presiunii morale. O altă particularitate a moralei o constituie
forma caracteristică de presiune care se exercită în sprijinul ei. Această
particularitate este strâns legată de cea precedentă şi a contribuit substanţial la
senzaţia vagă că morala vizează ceea ce este „intern”. În cazul moralei, formele
tipice de presiune constau din apeluri la respectarea normelor ca lucrări importante
în sine şi care se presupune că sunt împărtăşite de cei cărora li se adresează. În
felul acesta, presiunea morală este în mod caracteristic, deşi nu exclusiv, exercitată
nu prin ameninţare sau prin apel la frică sau interes, ci prin invocarea specificului
moral al acţiunii vizate şi ale cerinţelor morale. Aceasta nu înseamnă că norma
morală nu ar avea şi o sancţiune aplicată din exterior de comunitate. Dar invocarea
insistentă a normei, apelurile la conştiinţă şi căutarea de sprijin în sentimentul de
vină sunt formele cele mai pronunţate, cele mai caracteristice de presiune folosite
pentru a susţine norma morală. Faptul că ea trebuie sprijinită anume pe aceste căi
este o consecinţă simplă a acceptării normelor şi standardelor morale ca lucruri pe
care, în mod evident, este extrem de important să le menţinem. Cu alte cuvinte,
gradul de interiorizare al normei morale este mai mare decât cel al normei juridice.
Cele patru trăsături ale normelor morale, folosite anterior, sunt, într-un sens,
criterii formale. Ele nu se referă direct la conţinutul pe care trebuie să-l aibă
normele şi standardele pentru a fi morale şi nici nu răspund la întrebarea asupra
posibilităţii unei morale imuabile. Prin aceste trăsături, am situat demersul nostru
la nivelul unei morale comune, recunoscută în practica reală a grupurilor sociale,
am insistat mai mult asupra utilului decât asupra idealului. Este adevărat şi
important că morala include mult mai mult decât obligaţii şi îndatoriri utile din
punct de vedere social, existând forme de morală care se extind dincolo de morala
23

24. acceptată şi împărtăşită de o societate anume.14 Aşa este, de exemplu, imperativul
categoric al lui Immanuel Kant: „Acţionează astfel încât maxima voinţei tale să
poată oricând valora în acelaşi timp ca principiu al unei legislaţii universale”.
Exigenţa moralei kantiene i-a determinat pe unii filosofi să afirme că aceasta ar fi
destinată mai degrabă îngerilor decât oamenilor.
Realizarea idealurilor morale nu este văzută ca ceva de la sine înţeles, ci ca o
performanţă care merită elogii. Eroul şi sfântul sunt exemplele extreme ale celor ce
fac mai mult decât le cere morala comună. Ceea ce fac ei nu este o obligaţie, o
îndatorire socială, iar nereuşita lor nu este considerată un păcat sau ceva ce trebuie
cenzurat. Exclusivitatea idealelor morale i-a determinat pe unii filosofi să susţină
prioritatea moralei în faţa dreptului şi necesitatea unui minim conţinut moral în
sistemul normativ juridic.
Pe de altă parte, prin relativizarea valorilor şi normelor morale, alţi
teoreticieni au susţinut legitimitatea egală a celor două sisteme normative şi, de
aici, independenţa dreptului faţă de morală.
Am putea transforma complexitatea problemei într-o liniştitoare univocitate,
oferind în final soluţia reconcilierii sau a eternei incompatibilităţi. Considerăm că
nu putem aduce, însă, discuţiile legate de relaţia dintre drept şi morală într-un
punct terminus care să eludeze detaliile pentru a se instala într-o iluzorie şi comodă
victorie cognitivă. Dorim să menţinem pluriperspectiva ca răspuns dezamăgitor dar
ataşat naturii conceptelor diseminate.
14 H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 179
24

25. CURS 4
Responsabilitatea şi răspunderea morală şi juridică
25
A. Definiţii şi Distincţii
B. Răspunderea juridică
C. Răspunderea morală
D. Concluzii
Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă şi de cuprinzătoare. Ea include
răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea juridică, precum şi diferite
alte modalităţi sub care, într-o formă sau alta, membrii societăţii sunt chemaţi să
dea socoteală pentru modul în care se comportă în viaţa socială.
A1- Definiţii
a) Răspundere
În sens general răspunderea se referă la ”obligaţia de a răspunde de
îndeplinirea unei acţiuni, sarcini”15. Dicţionarul limbii române moderne şi
Dicţionarul explicativ al limbii româe, pun semnul egalităţ între "responsabilitate"
şi "răspundere", definind "responsabilitatea" ca o obligaţie de a efectua un lucru, de
a răspunde, de a da socoteală de ceva , definiţie destul de imprecisă .
Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care,
potrivit legii, se nasc ca urmare a savârşirii unor fapte ilicite, constituind cadrul de
realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul
asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în
spiritul respectării ordinii de drept16.
Profesorul Gheorghe Bobos defineşte răspunderea juridică ca ”un raport
juridic de constrângere, iar sancţiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport”17.
15 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura
Univers Enciclopedic, 1998
16 M.N. Costin, O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 83
17 Ghe. Boboş, Teoria generală a dreptului,Edit. Argonaut, Cluj-Napoca,2005, p. 2

26. Răspunderea juridică este definită ca un instrument clasic de realizare a
26
prescripţiilor normelor juridice 18.
Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică, religioasă, etc.;
şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d. Prin
declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor ce decurg din ea se restabileşte
ordinea de drept încălcată.
b) Responsabilitate
Într-o lucrare de drept civil francez din perioada interbelică, găsim o
explicaţie etimologică a noţiunii de responsabilitate precizându-se că termenul
cuprinde latinescul "spondeo", ceea ce în contractul verbis din vechiul drept roman
semnifică legarea solemnă a debitorului faţă de creditorul său, pentru a executa o
anumită obligaţie asumată prin contract19. În limba latină, spondeo, respondeo,
sponsum, sponsa, sponsio, înseamnă a promite, a se obliga faţă de zei.
De fapt, termenul "responsabilitate" include două cuvinte latine: verbul
"spondeo", care înseamnă a promite solemn, a garanta, a răspunde pentru cineva şi
substantivul "res", care înseamnă lucru motiv, cauza, realitate, afacere, chestiune,
interes,avantaj.
Desprindem de aici concluzia că noţiunea de responsabilitate juridică
înseamnă legătura stabilită printr-o promisiune solemnă sau prin lege, să facă sau
să nu facă ceva, ori să suporte ceva într-o afacere, chestiune, lucrare, realitate etc.,
ca urmare a încălcării unor obligaţii anterioare.
Astfel, responsabilitatea, reprezentând o modalitate activă de raportare a
individului şi colectivităţii la o anumită cauză, implică asumarea unor răspunderi şi
riscuri, acţionînd uneori dincolo de sistemul de norme care le generează drepturile
şi obligaţiile. Responsabilitatea se referă deci la autoangajarea liber consimţită,
obligaţia izvorîtă din sistemul de norme devenind o datorie pe care şi-o impune
18 Duţu M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007. pp. 238-243.
19 http://www.preferatele.com/docs/drept/2/responsabilitatea-ju6.php

27. individul sau colectivitatea prin autoconstrîngere”20.
c) Responsabilitate morală
Comparativ cu instituţia răspunerii juridice, răspunderea morală nu a fost la
fel de mult studiată, fiind definită în principal în raport cu răspunderea socială, mai
precis prin sancţiunile de natură socială pentru un comportament antisocial, ilicit.
Constrângerea venită din partea societăţii, corespunzătoare normei morale, se
poate concretiza în oprobiul public, prin ironizare, marginalizare etc. Diminuarea
antrenării răspunderii morale s-a datorat lipsei identificării reale a instituţiei faţă de
care are loc răspunderea morală şi gradul scăzut al severităţii sancţiunilor impuse
de societate. Conştientizând nevoia creşterii responsabilităţii morale şi a
formalizării răspunderii morale au fost introduse în diferite sfere a societăţii
diferite structuri sociale (comitete, agenţii,etc.) în vederea creşterii responsabilităţii
şi răspunderii morale şi a conştientizării sancţiunilor. Prin aceste acţiuni s-a
încercat eliminarea aspectului aleatoriu care plana cu privire la răspunderea
morală.
Prin raportarea răspunderii morale la divintate aceasta dobândeşte noi
valenţe. Teologia morală fără a face o distincţie clară între răspundere şi
responsabilitate, defineşte responsabilitate ca ”obligaţia ce-i revine unei persoane
de a se recunoaşte ca autor liber al faptelor sale şi de a lua asupra sa urmările
acestora”21. În strânsă legătură cu responsabilitatea stă imputaţia morală, care este
”judecata prin care o persoană este declarată drept autor liber al unei fapte,
dimpreună cu urmările ei”22. Cu toate că au existat şi există opinii care neagă
existenţa răspunderii morale, existenţa ei este ”strâns legată de conştiinţa noastră
morală şi înainte de a fi declaraţi responsabili din punct de vedere moral din partea
20 Dmitrii Baltaga, Teoria răspunderii juridice: aspecte doctrinare, metodologice şi practice,
referat teză de doctorat, 2008 p.16
21 E. Baudin, Cours de Philosophie, p. 187-189
22 Nicolae Mladin, Teologia Morală Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 280
27

28. altor foruri, propria noastră conştiinţă este forul cel dintîi care ne declară
responsabili”23.
Cu referire la etica în afaceri profesorul Mureşan susţine că ”responsabilităţile
etice obligă societăţile comerciale de a întreprinde ceea ce este just, corect şi
echitabil chiar dacă nu sunt silite să procedeze astfel de actele normative existente
la un moment dat24. Prin aceasta se sugerează indirect că răspunderea morală
preexistă răspunderii juridice şi este prezentă în societate chiar în absenţa unor
norme juridice.
A2 – Distincţii
În teoria dreptului, referitor la instituţia răspunderii juridice, s-au conturat două
curente: adepţii primului curent consideră că răspunderea este o sancţiune, o
constrîngere ce apare doar în urma încălcării normelor juridice, iar susţinătorii celui
de-al doilea curent prezintă răspunderea juridică sub două aspecte: pozitiv –
responsabilitatea juridică, şi retrospectiv, negativ – răspunderea juridică propriu-zisă.
Făcînd abstracţie de unele nuanţe, aceste curente acoperă, practic, întreg
28
conţinutul teoriei răspunderii juridice.
Astfel s-au conturat două categorii de relaţii conceptuale între răspundere şi
responsabilitate, un raport de independentă şi un raport de interdependenţă.
a) Răspundere şi responsabilitate – un raport de independenţă
Această perspectivă susţine că ”responsabilitatea nu îşi are fundamentul în
norma juridică şi nu presupune aplicarea constrângerilor statale”, pentru că
”responsabilitatea este una din coordonatele existenţei sociale a omului şi îşi are
fundamentul în liberul său arbitru”25. Astfel responsabilitatea este liberă de orice
condiţionare a normelor juridice fiind prezentă în orice tip de răspundere din
conglomeratul răspunderii sociale. Potrivit acestei viziunii responsabilitatea este
mult mai legată de natura umană decât de norma juridică. Cu toate acestea datorită
23 Idem, p. 281
24 Mureşan L., Poţincu C.: Etica în afaceri. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, p. 36
25 Constantin Jurcă, Curs de Drept Civil, Editura Bren, București, 2007, p. 231

29. degradării naturii umane de-a lungul vremurilor afectându-i până şi libertatea se
ridică legitima întrebare în ce măsură se mai poate exercita un grad ridicat de
responsabilitate?
b) Răspundere şi responsabilitate – un raport de interdependenţă
Răspunderea reprezentă nu doar o consecinţă negativă a unui comportament
ilicit, ci şi o atitudine conştientă faţă de reglementările legale, o responsabilitate
sporită faţă de comportamentul propriu al individului, faţă de societate şi valorile
sale, atitudine care serveşte drept premisă pentru excluderea încălcării literei legii.
Răspunderea derivă din responsabilitate, răspunderea juridică este consecinţa
săvârşirii responsabile a unei fapte juridice, tragerea la răspundere juridică este
urmarea săvârşirii cu răspundere a unei fapte ilicite, adică a încălcării unei
dispoziţii legale actuale printr-un comportament acţional concret, în cunoştinţă de
cauză.26
Adepţii responsabilităţii juridice (răspunderii pozitive) se bazează pe faptul că
dreptul are rolul de stimulator al poziţiei active a subiectului de drept şi contribuie
la aceea ca statul, în cele din urmă, să fie transformat într-o societate cu autocontrol,
fundamentată pe reglementări de natură morală. Răspunderea reprezintă un
mecanism nu doar de a anihila încălcarea normelor juridice, dar şi unul de stimulare
a comportamentului activ pozitiv al subiectului, mecanism de educare juridică ce ar
avea drept temelie reglementatori interni de natură morală în calitate de garanţi ai
unei societăţi exemplare.
Responsabilitatea juridică nu apare din neant. Ea trebuie să fie reglementată de
norma juridică, determinată de ea. Din acest motiv, nici răspunderea juridică nu
există fără o obligaţie prescrisă de lege. Existenţa obligaţiilor concrete stipulate de
norma juridică reprezintă statica responsabilităţii juridice, pe cînd realizarea
acestora reprezintă dinamica ei. Comportamentul legal şi raportul juridic nu se pot
ivi fără modelul de comportament prevăzut de lege. În evoluţia sa, responsabilitatea
26 Mihai C. Gh.: Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice. Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2006, p. 34.
29

30. parcurge cîteva etape: încorporarea regulii în norma juridică, existenţa obligaţiilor
corespunzătoare, determinarea statutului juridic; conştientizarea obligaţiilor cu
luarea unei atitudini psihice faţă de ele şi găsirea motivaţiei comportamentului;
comportamentul legal.
Răspunderea şi responsabilitatea juridică sînt două categorii distincte, dar care
au multe trăsături comune, interacţionînd şi determinîndu-se reciproc, deoarece nu
poate să existe răspundere decît numai între persoane responsabile şi libere să-şi
aleagă un anumit tip de comportament conformat sau neconformat legii.
Răspunderea şi responsabilitatea nu coincid, deoarece se întemeiază pe factori
externi diferiţi, precum diverse sînt şi obiectivele la care se raportează. Noţiunile nu
coincid nici în ce priveşte natura lor: răspunderea este mai mult de ordin normativ,
în timp ce responsabilitatea, preponderent şi direct este mai mult de ordin valoric.
B. Răspunderea Juridică
Răspunderea juridică trebuie studiată în strînsă conexiune cu cea socială,
adăugând ultimei specificul juridic, întrucât foarte mulţi savanţi, filozofi, sociologi,
definind răspunderea socială, dezvăluie doar caracterele specifice răspunderii
morale, politice şi altele, fără a evidenţia în special semnele răspunderii juridice.
Din perspectiva juriştilor răspunderea juridică este forma cea mai gravă a
răspunderii sociale şi are următoarele caracteristici:
a) Legalitatea
Răspunderea juridică ”are, întotdeauna, ca temei încălcarea sau nerespectarea
unei norme de drept”27. În absenţa încălcării dovedite a unei norme juridice nu
poate fi vorba de o răspundere juridică.
b) Instituţionalitatea
În stabilirea răspunderii juridice este, întotdeauna, necesar existenţa unei
instituţii cu competenţă specifică în acest domeniu, răspunderea juridică fiind
”legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au competenţa de a
27 http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36
30

31. constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea normei de drept, de a aprecia
gradul de vinovăţie şi de a stabili şi aplica sancţiunea prevăzută de norma
juridică”28.
c) Obligativitatea
Aceasta este o răspundere general-obligatorie, izvorând din imperativitatea
dreptului şi capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni şi aplica, la
nevoie, constrângerea juridică;
d) Punitivă
Orice răspundere juridică aduce cu sine sancţiunea pentru faptele ilicite,
proporţional cu gravitatea acestora, ”putând antrena chiar sancţiuni privative de
libertate sau (în unele state) pedeapsa capitală”29
e) Complexă
În procesul stabilirii concrete a răspunderii juridice acesta ” nu este un act sau
demers strict juridic, ci cu valoare multiplă...de ordin moral, social, economic,
etc.”30. Astfel răspunderea juridică antreneză şi celelalte forme de răspundere
existente în societate, şi chiar, în unele situaţii, dinamizează acţiunea lor.
Literatura de speciale consacrării principii generale ale răspunderii juridice:
a. Principiul răspunderii personale- răspunderea juridică acţionează în mod
direct numai faţă de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, iar întinderea
răspunderii juridice este stabilită în funcţie de circumstanţele personale ale
autorului faptei. În virtutea acestui principiu funcţionează regula conform căreia
numai cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere, iar pentru o
singură faptă ilicită se poate aplica o singură pedeapsă şi o singură dată
b. Principiul prezumtiei de nevinovaţie. Până la momentul rămânerii
definitive şi executori a unei hotărâri judecătoreşti de angajare a răspunderii, cel în
cauză este considerat nevinovat.
28 Idem
29 http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36
30 Idem
31

32. c. Principiul justetei sancţiunii sau al răspunderii, proporţional cu fapta
32
săvârşită.
Răspunderea juridică presupune o corectă corelare a gravităţii faptei cu
sancţiunea aplicată, astfel încât sancţiunea aplicată să fie proporţională cu fapta; de
aici necesitatea alegerii corecte a normei ce se aplică şi necesitatea individualizării
corecte a faptei şi sancţiunilor.
d. Principiul operativităţii şi celerităţii în tragere la răspundere.
Celeritatea reprezintă rapiditate, repeziciune, viteză. Persoanelor ce se fac
vinovate de săvârşirea unor fapte ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cât mai
rapid posibil după săvârşirea faptelor, pentru ca sancţiunile să-şi atingă scopul
urmărit, atât faţă de făptuitor, cât şi scopul reparatoriu educativ şi preventiv (faţă
de societate).
e. Principiul răspunderii unice pentru o faptă
Pentru o faptă, o persoană, făptuitorul, răspunde o singură dată. Dar, pot exista
şi situaţii când, prin aceeaşi faptă, au fost încălcate mai multe norme juridice, deci,
fapta ca atare constituie obiect de reglementare pentru mai multe ramuri de drept.
În doctrina juridică, sunt reţinute două categorii de condiţii, subiective şi
obicetive, fiind necesară, potrivit profesorului Adrian Gorun31, întrunirea
cumulativă a următoarelor elemente:
- existenţa subiectului răspunderii juridice;
- existenţa unei conduite ilicite a subiectului;
- existenţa vinovăţiei;
- existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul
dăunător.
31 http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36

33. Subiectul răspunderii juridice poate fi persoane fizice şi persoane juridice.
Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să
fie îndeplinite două condiţii: să aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în
mod liber.
Subiectele colective (instituţii, organizaţii, organe de stat, autorităţi publice,
fundaţii, societăţi comerciale, regii autonome) pot deveni persoane juridice în baza
unor proceduri legale. Acestea pot răspunde numai civil şi administrativ, (nu pot
răspunde penal sau disciplinar). Răspund, în schimb, sub toate formele, persoanele
fizice cuprinse în persoanele juridice.
Conduita ilicită constituie cauza declanşării răspunderii juridice. Prin
conduita omului se înţelege un ansamblu de fapte ale individului aflate sub
controlul voinţei şi raţiunii sale. Conduita ilicită poate să constea într-o acţiune sau
inacţiune contrară prevederilor normelor juridice; acestea aparţin unei persoane
care are capacitatea de a răspunde de faptele sale. Inacţiunea constă dintr-o
abţinere a persoanei de a face ceva, reţinerea de la o acţiune la care ar fi fost
obligată, o neîndeplinire a unor fapte stabilite de lege. Omisiunea este în acest caz,
un act conştient şi voluntar de a nu face ceea ce trebuie sa facă, în virtutea
cerinţelor stabilite în norma juridică.
Vinovăţia este o condiţie fundamentală a răspunderii juridice. Aceasta poate
fi definită ca ”starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în
momentul încălcării normelor de drept; ea constă în atitudinea psihică şi de
conştiinţă negative faţă de interesele şi valorile sociale protejate de normele de
drept”32.
Formele în care apare vinovăţia sunt intenţia şi culpa (definite şi de art. 19 C.
33
pen.).
Intenţia- forma vinovăţiei, prin care acţiunea ilicită este orientată în mod voit,
deliberat, spre a produce efectul dorit.
32 http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36

34. Culpa -forma uşoară a vinovăţiei în care autorul faptei ilicite nu prevede
consecinţa faptelor sale, deşi trebuia să le prevadă sau, prevăzându-le, spera în mod
superficial că acestea nu se vor produce. Deci, culpa nu conţine dorinţa realizării
scopului nemijlocit ilicit ci acceptarea posibilităţii sau riscului producerii lui.
Pentru faptele săvârşite din culpă, răspunderea juridică este mai uşoară.
Legătura cauzală dintre fapta ilicită si rezultatul dăunător. Apare ca
raport cauzal între cauză si efect; cauza, fiind fenomenul care generează, produce
efectul. Se distinge de condiţie - complex de împrejurări care favorizează sau
frânează evoluţia cauzei spre efect.
Răspunderea juridică poate fi penală, civilă, (delictuală, contractuală),
administrativă (contravenţională) şi disciplinară.
34
C. Răspunderea Morală
La fel ca și răspunderea juridică, răspunderea morală este guvernată de
principii generale și speciale, cele speciale fiind următoarele33:
1) Actele săvârșite de o persoană ca urmare a unei presiuni externe nu sunt
imputabile și, deci, nu atrag după sine răspunderea morală.
2) Actele săvârșite de o persoană fără nici o intenție sau deliberare și deci, fără
participarea voinței libere nu implică răspunderea morală.
3) Omiterile în general sunt imputabile și atrag răspunderea morală, dacă sunt
săvârșite în mod liber și conștient.
4) Urmările faptelor sunt imputabile și atrag după ele răspunderea, dacă au fost
intenționate și premeditate.
5) Cooperarea împreună cu alții la săvârșirea unor fapte ilicite atrage după sine
33 Nicolae Mladin, Orest Bucevschi,Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, Reîntregirea, Alba
Iulia, 2003, p. 284

35. răspunderea în măsura în care s-a participat voluntar la aceste fapte. În această
situație culpabilitatea cea mai mare revine autorului principal, iar în caz de
vinovăție egală, răspunderea e solidară.
6) Răspunderea morală este spirituală și atemporală. Din perspectiva moralei
religioase instanța ultimă în fața căruia va răspunde fiecare om este Dumnezeu, iar
hotărârea este definitivă și veșnică. Prin căință fiecare om poate schimba cursul
viitorului mare proces și să primească iertarea lui Dumnezeu.
În multe privințe răspunderea morală și cea juridică sunt asemănătoare, dar
există și diferențe, în special în ceea ce privește instanțele față de care are loc
răspunderea morală, cât și caracterul atemporal al răspunderii morale.
35

36. Curs 5
Sisteme Etice. Analiză Comparativă
Sistemele etice se diferențiază în funcție de răspunsul la doua categorii de
36
probleme:
 Legitimitatea normatorului/legiuitorului
Cine sunt eu să-I judec pe alții? Cine le dă dreptul oamenilor să îmi
impune propriile lor despre bine sau rău?
 Legitimitatea normei
Oamenii au fost făcuți pentru principii și reguli sau regulile pentru
oameni?
Din aceste probleme derivă relativismul și absolutismul, obiectivitatea și
subiectivismul rezultând două mari categorii de sisteme etice:
1) Sisteme relativiste numite și sisteme filozofice
2) Sisteme absolutiste sau sisteme religioase
Relativismul se referă la ceva ”care are o valoare dependentă de anumite
condiții, de un sistem de referință etc.”34. Relativiști susțin că nu există standarde
absolute, universale. Standardele etice, în opinia relativiștilor, diferă în funcție de
comunitate și istorie.
Absolutismul în contrast cu relativismul se referă la ceva ”care este
independent de orice condiții si relații, care nu este supus nici unei restricții, care
nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit”35. Absolutiștii susțin că
standardele etice vin din intuiția, conștiința și revelația divină și au un caracter
universal și obligatoriu.
I. Sisteme etice relativiste
34 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura
Univers Enciclopedic, 1998
35 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura
Univers Enciclopedic, 1998

37. Cele mai cunoscute și des utilizate sisteme etice, atât în etica personală, cât și în
etica aplicată:
1)Relativismul Cultural
2)Utilitarismul
3) Etica Situațională
1. Relativismul Cultural
Relativismul cultural susține că adevărul etic este condiționat de sistemul de
valori și obiceiuri morale determinate de o anumită cultură. Esența relativismului
cultural constă în faptul că binele și răul pot fi judecate în mod subiectiv sau relativ
numai prin raportarea la o anumită societate și fiecare societate își are propriul
sistem moral. Astfel, relativismul susține că nu exista standard ultim sau absolut de
bine sau rău prin care sa poată fii judecată o anumită cultura.
John Dewey, părintele educației Americane, un promoter important al acestei
teorii, afirmă că etica sau eticile, un plural intenționat care exprimă perfect tocmai
esența acestei teorii, au fost produsul unui proces evolutiv. Existența mai multor
etici este pur și simplu rezultatul particular al culturilor care le-au generat prin
organizarea valorilor și virtuților morale într-un set de principii morale, acesta fapt
fiind posibil datorită inexistenței unor norme etice fixe. Implicit Dewey suține că
nu există un standard ultim de bine sau rău.
O figură importantă care a extins ideile lui Dewey a fost William Graham
Sumner de la Universitatea Yale. El a argumentat faptul că ceea ce ne spune
conștiința noastra este în strânsă dependență de grupul social căruia îi aparținem,
valorile morale pe care le posedăm fiind parte a naturii noastre morale, chiar mai
mult un rezultat al creșterii și educației.
Lucrarea fundamentală a lui Sumner este Folkways în care susține că ”
filozofia lumii, stilurile de viață, binele, drepturile și moralitatea sunt produsul
tradițiilor (unui grup social)”36. În cercetarea efectuată Sumner a studiat diferite
tipuri de societăți , de la societăți primitive, la societăți moderne, fiind în măsură să
36 William Graham Sumner, Folkways, Ginn and Company, Boston, 1906, p.76
37

38. demonstreze relativismul cultural. Concluzia lui, la fel ca a lui Dewey , este că nu
exista principii etice universale, ci pur și simplu diferite condiționări culturale.
Sumner a fost convins că această diversitate a valorilor morale în mod clar
demonstrează că singură cultura determină standardele noastre etice. În esență
cultura determină ce este bine sau rău.
Un alt exponent al relativismului cultural a fost Melville J. Herskovits care în
cartea Cultural Relativism suține că ”judecățile sunt bazate pe experiență și
experiența este interpretatș de fiecare în mod individual în termenii propriei lui
culturi”37. Herskovits argumentează, chiar mai mult, că până și definiția a ceea ce
este normal și anormal este relativă cultural. Acceptarea sau respingerea de către o
anumită societate a unor prinicipii morale se datorează de fapt standardului moral
al indivizilor din acea societate .
Anthony Flew a scris cartea Evolutionary Ethics în care sugerează că într-un
fel ”toate ideile și idealurile morale își au originea în această lume … și evoluează
în mod continu”38. Acest aspect ridică întrebarea: Unde și când s-a născut prima
valoare morală? Răspunsul lui Few la acestă întrebare a fost tocmai argumentarea
faptului că o valoare vine dintr-o non-valuare.
Flew neagă existența lui Dumnezeu și implicit orice autoritate morală obiectivă
și absolută, dar în același timp el crede într-o autoritatea a unui sistem valoric.
Presupoziția lui este că valorile prin natura lor sunt în mod constant schimbabile
sau evolutive.
O altă formă de etică evolutivă este socio-biologia care l-a avut ca și
susținător pe E.O. Wilson de la Harvard University. Un principiu fundamental al
soci-biologiei este imperativul reproducerii. În opinia socio-biologiei ultimul scop
al oricărui organism viu este să supraviețuiască și să se reproducă. Astfel sistemul
moral există pentru că în cele din urmă promovează supraviețuirea și reproducerea
umană.
37 Melville J. Herskovits, Cultural Relativism, Random House, New York, 1973, p.15
38 Anthony Flew, Evolutionary Ethics, St. Martin’s Press, New York, 1973, p. 55
38

39. Un alt principiu fundamental al socio-biologiei este că întreg
comportamentul omului este egoist la nivelul cel mai de bază și promovează o
perspectivă foarte cinică asupra naturii umane și societății.
Promotorii relativismului cultural susțin că ceea ce noi percepem ca și
convingeri sau conștiință morală sunt produse ale culturii, singură cultura este
responsabilă de moralitatea noastră.
Într-un anumit sens ideea de relativism cultural a încurajat
multiculturalismul si postmodernismul. Potrivit acestora dacă adevărul este creat și
nu descoperit, atunci toate adevărurile create de o anumită cultura sunt în mod egal
adevăruri, însemnând că normele și instituțiile trebuie să fie considerate în mod
egal valide dacă sunt folositoare unui anumit grup de oameni într-o anumită
cultură.
Avnatajele și dezavantajele relativismului cultural ar putea fi printre altele
următoarele:
a) Un punct tare al acestui sistem etic este că nici o cultură nu deține
monopolul asupra adevărului. Relativsimul cultural ne permite nouă să fim
reținuți în judecați morale cu privire la practicile sociale ale altei culturi.
b) Slabiciunea relativismul cultural constă în faptul că nu dorește să evalueze
valorile și practicile morale ale unei altei culturi, alunecând într-o toleranță
excesivă.
c) Relativismul cultural nu a reușit să explice afirmația paradoxală că valoarea
și-ar găsi originea în non valoare deci, nu a reusit să explice care este prima
cauză care a generat sistemul valorilor morale.
d) Relativismul cultural ridică următaorea întrebare: Dacă valorile absolute nu
există transcultural sau extern unui grup , cum poate o cultură diferită
formată din diferite grupuri sociale să-și păstreze unitatea fără a se
dezintegra?
39

40. 2. Utilitarismul
Filozofii se referă la utilitarism ca la un sistem ”teleologic”. Conceptul provine
de la cuvântul grecesc telos care înseamnă ”sfârșit”, ”scop”. În esență acest sistem
etic determină moralitatea prin intermediul rezultatelor. Conceptul central este cel
al “utilităţii”, având la bază percepţia noastră cu privire la beneficiile nete
asociate unei acţiuni, cât și dezavantajele care pot fi predictibile. Întrebarea
fundamentală pe care o ridică o abordare utilitarită a morale este: Care este
beneficiul unei acțiuni?
Utilitarismul a fost fondat de filozoful Jeremy Bentham (1748-1832) și
dezvoltat de John Stuart Mill (1806-1873). Bentham a dezvoltat un sistem etic in
jurul ideii de placere, zidind acest sistem pe hedonismul antic, care căuta
împlinirea plăcerii și evitarea durerii fizice. Cele mai morale acțiuni sunt acelea
care maximizează plăcerea și minimalizează durerea, numit și ”calculus
utilitarian”.
În lucrarea sa Introduction to the Principles of Morals and Legislation (1781),
Bentham , argumentează ideea că natura a fost plasată sub guvernarea a doi stăpâni
suverani: durerea și plăcerea. Durerea și plăcerea nu numai că explică acțiunile
noastre, dar de asemenea ne ajută să definim ceea ce este bine și ceea ce este rău.
Astfel etica așa cum a fost concepută de Bentham se fundamentează pe
faptul că valoarea morală a conduitei unei persoane poate fi determinată numai
prin consecinţele comportamentului acesteia, respectiv beneficiile şi satisfacţiile
sufleteşti pe care aceasta le poate procura.
Stuart Mill modifică utilitarismul lui Bentham, folosind același ”calculus
utilitarist”, fără a se focalize, în schimb, pe aspectul cantitativ (maximizarea
bucuriei), el are un utilitarism al regulii sau normei. Potrivit lui Mill noi putem
dezvolta norme care să determine ceea ce este bine bazat pe ceea ce a produs cele
mai bune consecințe pentru oameni în trecut. Cu alte cuvinte el face distincţia între
40

41. diferite tipuri de plăcere, considerând că, în evaluarea morală, ar trebui luate în
considerare preferinţele, mai degrabă decât plăcerile.
Cu toate că utilitarismul este un sistem etic atractiv pentru cei mai mulți
oameni acesta ridică următoare probleme:
a) Utilitarismul a condus la mentalitatea ”scopul scuză mijloacele”. Dacă
această abordare este adevărată atunci Holocaustul a fost un lucru bun pentru că
scop ultim a fost purificarea rasei umane.
b) Utilitarismul nu poate să faciliteze promovarea și protejarea dreptului
minorităților datorită orientării spre obținerea celui mai mare bine pentru cei mai
mulți, iar cei cei mai puțini nu mai contează.
c) Utilitarismul nu poate prevedea consecințele. Dacă moralitatea se bazează pe
rezultate atunci noi ar trebui să fim omniscienți pentru a putea cu acuratețe să
anticipăm rezultatele unei acțiuni.
d) Utilitarismul nu asigură o temelie obiectivă și consistentă pentru a judeca
rezultatele pentru că rezultatele sunt mecanismul folosit pentru a judeca acțiunea în
sine.
3. Etica situațională
Etica situațională este o formă destul de populară a utilitarismului avându-l
ca și promotor pe Joseph Fletcher (1905-1991) prin cartea sa Situation Ethics:
The New Morality. Cu toate că a stiut faptul că etica situațională este în esența ei o
etică utilitaristă el a înlocuit principiul plăcerii cu principiul dragostei.
Fletcher a dezvoltat acest sistem etic ca o alternativă la legalismul sau
antinomianismul39 vremurilor sale susținând că nici o lege nu poate fi mai
universală ca această lege a iubirii. Iubirea la care se referă el este acel agape al
grecilor prin care descrieau iubirea divină totalmente distinctă de iubirea umană.
Această iubire a devenit esențială în creștinism.
Pentru Fletcher această lege a iubirii se va aplica diferit in functie de
contextele diferite, iar semnificația iubirii este determinată de situație. Ceea ce într-
41
39 Respingerea toată a legilor

42. o anumită situație poate să constituie o expresie a iubirii, aceiași acțiune într-o altă
situație poate să fie percepută ca o lipsă a iubirii.
O analiză a acestui sistem etic a condus la următoarele concluzii:
a) La fel ca utilitarismul etica situațională tinde să definească moralitatea
după mentalitate ”scopul scuză mijloacele”.
b) Cea mai mare problemă a eticii situaționale este că legea iubirii este un
concept prea general, iubirea fiind definită diferit de fiecare persoană sau grup.
c) Etica situațională suferă de aceeași problemă a faptului că nu poate fii
predictibilă în mod absolut cu privire la consecințe sau rezultate. Chiar Fletcher a
recunoscut că ”noi nu putem întotdeauna să ghicim viitorul, dar chiar și așa noi
suntem forțați să încercăm”40.
42
II. Sisteme etice absolutiste
Absolutiștii, în contrast cu relativiști, susțin existența unui adevăr universal și
supranatural, moralitatea fiind în strânsă legătură cu religia. Întrebarea principal
ridicată de-a lungul secolelor a fost: Depinde moralitata de religie?
Una dintre opiniile conturate a fost că etica este idependentă de religie,
această teorie purtând numele de teza autonomiei 41, fiind fundamentată pe
următoarele afirmații:
a) Moralitatea nu își are originea în Dumezeu.
b) Dreptatea și nedreptatea nu sunt bazate doar pur și simplu pe voia lui
Dumnezeu .
c) În esență sunt argumente pentru a acționa fie într-un mod, fie în alt mod,
care ar putea fi percepute ca independent de voia lui Dumnezeu
O altă opinie conturată față de raportul moralitate – religie este teoria
40 Joseph Fletcher, Situation Ethics: The New Morality, Westminster, Philadelphia, 1966, p. 136
41 Louis P. Pojman, Ethics, Thomson Wadsworth, Belmont, CA, 2006, p. 194

43. Poruncii Divine42 (Divine Command Theory - DCT), principiile etice ne fiind
altceva decât poruncile lui Dumnezeu. Astfel moralitatea, în sens universal și
authentic,nu poate să existe fără Dumnezeu.
Tezele principale al teoriei Poruncii Divine sunt:
a) Moralitatea își are originea în Dumnezeu
b) Dreptatea morală înseamnă în mod simplu ”voința lui Dumnezeu”, iar
nedreptatea morală înseamnă ”fiind împotriva voiei lui Dumnezeu”.
c) În mod esențial moralitatea se bazează pe voința divină și nu pe argument
independente pentru acțiune.
Cele trei mari religii monoteiste (iudaism, creștinism și islamul) sunt
promotarele sistemului etic absolutist. Fundamental pentru religia iudaică sunt trei
convingeri43: a) Dumnezeu este unul singur, creator al cerurilor și pământului și
conduce lumea cu milă și dreptate; b) Torah este Cuvântului lui Dumnezeu către
omenire; c) Cuvântul lui Dumnezeu a venit mai întîi la poporul Israel.
În Isalam principiile morale se găsesc în Koran care, în opinia
musulmanilor, nu trebuie privit ca și o lucrarea a lui Mohamed, ci ca pe o revelație
de la Allah prin Mohamend. Fazlur Rahman oferă două argumente pentru urmarea
eticii din Koran: ”Mai întâi musulmanii cred faptul că Koranul este Cuvântul lui
Dumnezeu. În al doilea rând ei cred faptul că Koranul conține răspunsuri la toate
problemele actuale și potențiale”44 .
Înțelegerea cu privire la etică a creștinismului are ca punct de plecare
ipoteza că Dumnezeu există și s-a revelat (descoperit) pe sine umanității. El a ales
să se reveleze pe sine în natură, conștiința umană și în persoana Mântuitorului
Iisus. Caracterul lui Dumnezeu este standardul ultim de bine și rău, iar Biblia, cu
toate că a fost scrisă cu mult timp înainte, conține principii actuale și universale de
evaluare a moralității.
42 Ibidem, p. 193
43 Roger H. Crook, An introducion to Christian ethics, Person Prentince Hall, New Jersey, 2007, p.13
44 Fazlur Rahman, Law and Ethics in Islam, in Hovannisian, Ethics in Islam,p. 14
43

44. CURS 6
CODUL DEONTOLOGIC AL AVOCAȚILOR
DIN UNIUNEA EUROPEANĂ45
1. PREAMBUL
1.1. Misiunea avocatului
Într-o societate întemeiată pe respect faţă de justiţie, avocatul îndeplineşte un
rol eminent. Misiunea sa nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în
cadrul legii. Într-un Stat de drept, avocatul este indispensabil justiţiei şi
justiţiabililor şi are sarcina de a apăra drepturile şi libertăţile acestora: el este
deopotrivă sfătuitorul şi apărătorul clientului său.
Misiunea lui îi impune îndatoriri şi obligaţii multiple, uneori aparent
44
contradictorii, faţă de:
 Client,
 Tribunale şi celelalte autorităţi în faţa cărora avocatul îşi asistă sau îşi
reprezintă clientul,
 Profesia sa în general şi fiecare confrate în particular,
Public, pentru care o profesie liberală şi independentă, supusă respectării
normelor pe care ea şi le-a impus, este un mijloc esenţial de apărare a drepturilor
omului în faţa Statului şi a altor puteri.
1.2. Natura normelor deontologice
1.2.1. Normele deontologice sunt destinate să garanteze, prin acceptarea lor
liber consimţită, buna îndeplinire de către avocat a misiunii sale, recunoscută ca
fiind indispensabilă pentru buna funcţionare a oricărei societăţi omeneşti.
Nerespectarea acestor norme de către avocaţi va duce, în ultimă instanţă la o
sancţiune disciplinară.
45 Emitent: CCBE - Consiliul Barourilor Uniunii Europene; Comisia Permanentă a UNBR, prin Decizia
nr. 1486/2007 a decis că: „(…) Codul deontologic al avoca ilor din Uniunea Europeană, adoptat la data
de 28 octombrie 1998 şi ulterior modificat în Sesiunile plenare ale Consiliului Barourilor Uniunii
Europene (CCBE) din 28 noiembrie 1998, 6 decembrie 2002 şi 19 mai 2006 (…) se aplică în România ca
fiind şi Codul deontologic al avocatului român, începând de la data de 1 ianuarie 2007”

45. 1.2.2. Fiecare barou are normele sale specifice, care derivă din propriile sale
tradiţii. Ele sunt adaptate organizării şi domeniului de activitate al profesiei în
respectivul Stat-membru, precum şi procedurilor juridice, procedurilor
administrative şi legislaţiei naţionale. Nu este nici posibil şi nici nu este de dorit ca
acestea să fie dezrădăcinate sau să se încerce generalizarea unor norme care nu sunt
susceptibile de a fi generalizate.
Normele specifice fiecărui barou se referă totuşi la aceleaşi valori şi relevă,
1.3.1. Funcţionarea progresivă a Uniunii Europene şi a Spaţiului economic
european şi intensificarea activităţii avocatului dincolo de frontiere, în interiorul
Spaţiului economic european au făcut necesară, pentru binele public, definirea unor
norme uniforme, aplicabile oricărui avocat din Spaţiul economic european, pentru
activitatea desfăşurată dincolo de frontiere, indiferent care ar fi baroul din care face
parte respectivul avocat. Scopul definirii unor astfel de norme este îndeosebi acela
de a atenua dificultăţile care derivă din aplicarea unei duble deontologii, aşa cum se
prevede în art. 4 al Directivei 77/249, din 22 martie 1977.
1.3.2. Organizaţiile reprezentative ale profesiei de avocat reunite în cadrul
CCBE doresc ca normele Codului, enunţate mai jos să fie recunoscute, din acest
moment, ca fiind expresia convingerii împărtăşite de toate Barourile din Uniunea
Europeană şi din Spaţiul economic european, să fie făcute aplicabile, în termenul
cel mai scurt, în funcţie de procedurile naţionale şi/sau ale Spaţiului economic
european cu privire la activitatea de dincolo de frontiere a avocatului din Uniunea
Europeană şi din Spaţiul economic european, să fie luate în considerare la
efectuarea oricărei revizuiri a normelor deontologice interne, în vederea armonizării
progresive a acestora din urmă.
45
de cele mai multe ori, o bază comună.
3. Obiectivele Codului
1
Ele doresc, printre altele, ca, în măsura posibilului, normele deontologice
interne să fie interpretate şi aplicate într-o manieră conformă acelora din prezentul
Cod.

46. Atunci când normele din prezentul Cod vor fi fost făcute aplicabile în
activitatea de dincolo de frontiere, avocatul va rămâne supus normelor baroului din
care face parte, în măsura în care acestea din urmă concordă cu cele ale prezentului
Cod.
1.4. Domeniul de aplicare "ratione personae"
Normele de mai jos vor fi aplicate avocaţilor din Uniunea Europeană şi din
Spaţiul economic european, aşa cum sunt ele definite în Directiva 77/249 din 22
martie 1977.
1.5. Domeniul de aplicare "ratione materiae"
Fără a contraveni încercării de a realiza o armonizare progresivă a normelor
deontologice aplicabile într-un cadru unic, naţional, normele expuse mai jos vor fi
aplicate activităţii desfăşurate de avocat dincolo de frontiere, în interiorul Uniunii
Europene şi în Spaţiul economic european. Prin activitatea de dincolo de frontiere
se înţelege:
(a) orice raport profesional cu un avocat dintr-un alt Stat-membru
(b) activităţile avocatului într-un alt Stat-membru, chiar dacă avocatul nu se
46
deplasează efectiv acolo.
1.6. Definţii
În normele prezentului Cod, expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:
Prin "Stat-membru de provenienţă" se înţelege Statul-membru din care face parte
Baroul căruia îi aparţine avocatul.
Prin "Stat-membru gazdă" se înţelege oricare alt Stat-membru în care avocatul
desfăşoară o activitate dincolo de graniţele Statului său.
Prin "autoritate competentă" se înţelege organizaţia/organizaţiile
profesională/profesionale sau autorităţile respectivului Stat-membru care au
competenţa de a stabili normele profesionale şi/sau deontologice şi de a exercita
controlul disciplinar asupra avocaţilor.
2. PRINCIPII GENERALE

47. 2.1. Independenţa
2.1.1. Multitudinea îndatoririlor care îi revin avocatului impune din partea
acestuia o independenţă absolută, liberă de orice presiune, îndeosebi de cea derivată
din propriile sale interese sau datorată influenţelor din afară. Această independenţă
este, de asemenea, necesară atât pentru încrederea în justiţie, cât şi pentru
încrederea în imparţialitatea judecătorului. Prin urmare, avocatul trebuie să evite
orice prejudiciere a independenţei sale şi să vegheze la a nu neglija etica sa
profesională din dorinţa de a fi pe plac clienţilor săi, judecătorului sau terţilor.
2.1.2. Această independenţă este necesară atât în activitatea juridică, cât şi în
alte probleme de natură juridică, iar consilierea acordată de avocat clientului său nu
are nici o valoare reală atunci când ea a fost făcută doar de complezenţă sau din
interes personal ori sub efectul unei presiuni din afară.
2.2. Încrederea şi integritatea morală
Nu pot exista relaţii bazate pe încredere, atunci când cinstea, probitatea,
spiritul de dreptate şi sinceritatea avocatului sunt puse sub semnul îndoielii. Pentru
avocat, aceste virtuţi tradiţionale sunt obligaţii profesionale.
2.3. Secretul profesional
2.3.1. Prin însăşi natura misiunii sale, avocatul este depozitarul secretelor
clientului său şi destinatarul comunicărilor de natură confidenţială. Fără o garanţie a
confidenţialităţii, încrederea nu poate exista. Prin urmare, secretul profesional este
recunoscut ca fiind deopotrivă un drept şi o îndatorire fundamentală şi primordială a
avocatului.
Obligaţia avocatului cu privire la secretul profesional serveşte atât intereselor
administraţiei judiciare, cât şi intereselor clientului. În consecinţă, ea trebuie să
beneficieze de o protecţie din partea Statului.
2.3.2. Avocatul trebuie să respecte secretul oricărei informaţii confidenţiale de
care ia cunoştinţă în cadrul activităţii sale profesionale.
47

48. 2.3.3. Această obligaţie nu este limitată în timp.
2.3.4. Avocatul impune angajaţilor săi şi oricărei persoane care colaborează cu
el în activitatea sa profesională să respecte secretul profesional.
2.4. Respectarea deontologiei altor barouri
În aplicarea normelor de drept ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului economic
european, avocatul dintr-un Stat-membru poate fi obligat să respecte deontologia
unui barou dintr-un Stat-membru gazdă. Avocatul are datoria de a se informa asupra
normelor deontologice pe care trebuie să le respecte în exercitarea unei activităţi
specifice.
Organizaţiile membre ale CCBE sunt obligate să depună codurile lor
deontologice la Secretariatul CCBE, pentru ca orice avocat să-şi poată procura o
copie de la respectivul secretariat.
2.5. Incompatibilităţi
2.5.1. Pentru a-i permite avocatului să-şi exercite funcţiile cu independenţa
necesară şi de o manieră corespunzătoare îndatoririi sale de a participa la
administrarea justiţiei, exercitarea anumitor profesii sau a anumitor funcţii este
incompatibilă cu profesia de avocat.
2.5.2. Avocatul care asigură reprezentarea sau apărarea unui client în faţa
justiţiei sau în faţa autorităţilor publice ale unui Stat-membru gazdă va respecta
normele de incompatibilitate aplicabile avocaţilor din respectivul Stat-membru.
2.5.3. Avocatul stabilit într-un Stat-membru gazdă şi care doreşte să se
angajeze acolo în mod direct într-o activitate comercială sau într-o altă activitate
diferită de profesia sa de avocat, este obligat să respecte normele de
incompatibilitate, aşa cum sunt ele aplicate avocaţilor din respectivul Stat-membru.
2.6. Publicitatea personală
2.6.1. Avocatul este autorizat să informeze publicul despre serviciile pe care
le oferă, cu condiţia ca informaţia să fie fidelă, veridică şi cu respectarea secretului
profesional şi a altor principii esenţiale ale profesiei.
2.6.2. Publicitatea personală făcută de un avocat, indiferent de mijlocul media
utilizat, de exemplu: presa, radioul,televiziunea, comunicarea comercială
48

49. electronică sau altele, este autorizată în măsura în care ea respectă condiţiile art.
2.6.1.
2.7. Interesul clientului
Sub rezerva normelor legale şi deontologice, avocatul are obligaţia de a apăra
întotdeauna cât mai bine interesele clientului său, chiar în raport de propriile sale
interese, interesele vreunui confrate sau cele ale profesiei în general.
2.8. Limitarea răspunderii avocatului faţă de client
În măsura în care legislaţia Statului-membru de provenienţă şi legislaţia
Statului-membru gazdă autorizează acest lucru, avocatul poate să limiteze
răspunderea sa faţă de client, în conformitate cu normele Codului deontologic pe
care s-a obligat să îl respecte.
3. RELAȚIILE CU CLIENŢII
3.1. Iniţierea şi încetarea relaţiilor cu clientul
3.1.1. Avocatul nu acţionează decât atunci când este împuternicit de clientul
său, exceptând cazul în care el a primit o însărcinare în acest sens din partea unui alt
avocat care îl reprezintă pe client sau din partea unei instan e competente.
Avocatul trebuie să se străduiască, în mod rezonabil, să cunoască identitatea,
competenţa şi posibilităţile persoanei sau ale autorităţii prin intermediul căreia a
fost împuternicit, atunci când circumstanţe specifice relevă că această identitate,
această competenţă sau aceste posibilităţi sunt îndoielnice.
3.1.2. Avocatul îşi sfătuieşte şi îşi apără clientul cu promptitudine, în mod
conştiincios şi cu diligenţă. El îşi asumă personal răspunderea pentru misiunea care
i-a fost încredinţată. Avocatul îşi informează clientul cu privire la evoluţia cauzei
care i-a fost încredinţată.
3.1.3. Avocatul nu acceptă să-i fie încredinţată o cauză atunci când ştie sau
când ar trebui să ştie că el nu are competenţa necesară pentru a se ocupa de această
cauză, exceptând cazul în care cooperează cu un avocat care are competenţa
necesară.
Avocatul nu poate accepta o cauză atunci când, datorită altor obligaţii, se află
în imposibilitatea de a se ocupa de ea cu promptitudine.
49

50. 3.1.4. Avocatul care îşi exercită dreptul de a nu se mai ocupa de o cauză
trebuie să se asigure că respectivul client poate găsi, în timp util, un alt confrate care
să-i ofere asistenţă juridică, pentru a se evita prejudicierea clientului.
3.2. Conflictul de interese
3.2.1. Avocatul nu trebuie să fie sfătuitorul şi nici reprezentantul sau
apărătorul a mai mult de un client într-una şi aceeaşi cauză, atunci când există
conflict de interese între respectivii clien i sau când riscul unui astfel de conflict este
evident.
3.2.2. Avocatul trebuie să se abţină să se mai ocupe de cauzele tuturor
clienţilor implicaţi, atunci când se iveşte un conflict de interese, când secretul
profesional riscă să fie violat sau când independenţa să riscă să fie ştirbită.
3.2.3. Avocatul nu poate accepta o cauză a unui nou client, dacă secretul
informaţiilor încredinţate de un vechi client riscă să fie violat sau atunci când
cunoaşterea de către avocat a cauzelor vechiului său client îl favorizează pe noul
client în mod nejustificat.
3.2.4. În cazul în care avocaţii exercită profesia în grup, paragrafele 3.2.1.,
3.2.2. şi 3.2.3. sunt aplicabile grupului în ansamblu şi tuturor membrilor săi.
3.3. Pactul „de quota litis”
3.3.1. Avocatul nu poate să-şi fixeze onorariile pe baza unui pact „de quota
50
litis”.
3.3.2. Pactul „de quota litis” este o convenţie încheiată între avocat şi clientul
său, înainte de încheierea definitivă a unei cauze care prezintă interes pentru acest
client, convenţie prin care clientul se angajează să îi plătească avocatului o parte
dinceea ce rezultă de pe urma cauzei, fie că plata constă într-o sumă de bani, fie în
orice alt bun sau valoare.
3.3.3. Nu constituie un astfel de pact convenţia care prevede stabilirea
onorariului în funcţie de valoarea litigiului de care se ocupă avocatul, atunci când
această valoare este corespunzătoare unui tarif oficial sau dacă ea este admisă de
autoritatea competentă de care depinde avocatul.

51. 3.4. Stabilirea onorariilor
3.4.1. Avocatul trebuie să-şi informeze clientul cu privire la tot ceea ce cere cu
titlu de onorarii, iar valoarea însumată a onorariilor sale trebuie să fie echitabilă şi
justificată.
3.4.2. Sub rezerva unei convenţii contrare, încheiată legal între avocat şi
clientul său, modalitatea de calculare a onorariilor trebuie să fie în conformitate cu
normele baroului din care face parte avocatul. Dacă avocatul este membru al mai
multor barouri, normele aplicabile vor fi cele ale baroului cu care avocatul şi
clientul său au cele mai strânse relaţii.
3.5. Aconturi asupra onorariilor şi cheltuielilor
Când avocatul solicită vărsarea unui acont cu titlu de avans asupra cheltuielilor
şi/sau a onorariilor, acesta nu trebuie să depăşească o estimare rezonabilă a
onorariilor şi a cheltuielilor probabile pe care cauza le implică.
În caz de neplată a avansului solicitat, avocatul poate să renunţe să se mai
ocupe de cauză sau se poate retrage, cu condiţia respectării dispoziţiilor art. 3.1.4.
3.6. Împărţirea onorariilor cu o persoană care nu este avocat
3.6.1. Sub rezerva dispoziţiei de mai jos, avocatului îi este interzis să îşi
împartă onorariile cu o persoană care nu este avocat, exceptând cazul în care
asocierea dintre avocat şi o altă persoană este autorizată de legislaţia Statului-membru
51
din care face parte avocatul.
3.6.2. Norma din art. 3.6.1. nu se aplică sumelor sau compensaţiilor vărsate de
către avocat moştenitorilor unui confrate decedat sau unui confrate care şi-a dat
demisia pentru a se prezenta ca succesor al clientelei respectivului confrate.
3.7. Soluţionarea corespunzătoare costului şi beneficiului ajutorului legal
3.7.1. Avocatul trebuie să încerce, în orice moment, să găsească o soluţionare
a litigiului clientului său care să fie corespunzătoare costului cauzei, şi va trebui ca,
în momentele oportune, să îşi consilieze clientul cu privire la oportunitatea de a
căuta să ajungă la o înţelegere sau de a face apel la soluţii alternative pentru a
încheia litigiul.

52. 3.7.2. În cazul în care clientul este susceptibil să beneficieze de apărare din
oficiu, avocatul are obligaţia să-l informeze despre aceasta.
3.8. Fondurile clienţilor
3.8.1. Dacă, la un moment dat, avocatul deţine fonduri în numele clienţilor
săi sau în numele unor terţi (denumite în continuare "Fonduri-Clien i"), el este
obligat să respecte următoarele norme:
3.8.1.1. Fondurile-Clienţi vor fi întotdeauna păstrate într-un cont deschis la o
bancă sau la o instituţie similară, agreată de autoritatea publică. Toate Fondurile-
Clienţi primite de un avocat trebuie să fie vărsate într-un astfel de cont, cu excepţia
cazului în care există o autorizare expresă sau implicită din partea clientului
specificând o altă destinaţie a acestora.
3.8.1.2. Orice cont deschis în numele avocatului şi în care sunt depuse
Fonduri- Clienţi este însoţit de specificaţia că fondurile depuse în acel cont sunt
deţinute în numele clientului (clienţilor) avocatului.
3.8.1.3. Conturile avocaţilor în care sunt vărsate Fondurile-Clienţi trebuie să
fie acoperite, în mod constant, cel puţin la nivelul valorii totale a Fondurilor-Clienţi
deţinută de avocat.
3.8.1.4. Fondurile-Clienţi trebuie să fie imediat vărsate clienţilor sau în
condiţiile autorizate de către client.
3.8.1.5. Cu excepţia cazurilor în care există norme de drept contrare sau o hotărâre
judecătorească şi un acord expres şi implicit al clientului în numele căruia se face
plata, sunt interzise orice plăţi efectuate, prin intermediul Fondurilor-Clienţi, în
numele clientului pentru o terţă persoană, inclusiv:
(a) plăţile făcute unui client sau pentru un client din fondurile aparţinând unui
52
alt client;
(b) extragerea onorariilor avocatului.
3 efectuate cu Fondurile-Clienţi, diferenţiind Fondurile-Clienţi de celelalte
sume de ţinute de avocat, evidenţe pe care le remite clientului, la cerere.
3.8.1.7. Autorităţile competente ale Statelor-membre sunt autorizate să
verifice şi să examineze, păstrând secretul profesional, documentele legate de