Metode moderne pt predarea STEM

1. 1. Descrierea – constă în prezentarea trăsăturilor şi a detaliilor exterioare ale unui obiect său
proces. Prin descriere sunt evidenţiate fie aspectele fizice ale obiectului, fie momentele şi
conţinutul evenimentului respectiv. Scopul metodei: dezvoltarea spiritului de observaţie al
elevului; sporirea posibilităţilor de a compara cu ceea ce este deja cunoscut (subliniind asemănările
şi deosebirile). Se folosesc planşe, machete, fotografii, scheme.
2. Explicaţia – este o formă de expunere orală în care predomina argumentarea raţională a
informaţiilor furnizate. Constă în dezvăluirea relaţiilor cauzale, a conexiunilor interne dintre
elementele cunoaşterii, înţelegerea esenţei lucrurilor şi a descoperirii cursului firesc al
fenomenelor. Explicaţia este o formă a expunerii aplicată în toate strategiile de predare. Explicaţia
se îmbină perfect cu demonstraţia şi cu conversaţia. Combinarea acestora îl va ajuta pe profesor să
verifice dacă ideile expuse au fost corect preluate şi înţelese de elevi.
B. Metode dialogate (conversative) – constau în stabilirea unui dialog între profesor şi elevi, în
care profesorul pune întrebări pentru:
 a stimula gândirea elevilor;
 a asigura însuşirea cunoştinţelor;
 a fixa cunoştinţele noi predate.
1. Conversaţia didactică
Conversaţia didactică prezintă următoarele forme (în consonanţă cu momentele principale ale
lecţiei):
 conversaţia euristică destinată însuşirii unor cunoştinţe noi;
 conversaţia de reactualizare folosită pentru a împrospăta memoria elevilor şi pentru a
facilita trecerea la predarea noilor cunoştinţe;
 conversaţia de fixare pentru consolidarea cunoştinţelor şi sistematizarea acestora;
 conversaţia de verificare utilizată în momentul verificării orale a cunoştinţelor.
Dacă se ia drept criteriu funcţia didactică pe care o poate îndeplini conversaţia, atunci
distingem următoarele variante:
 conversaţia de comunicare;
 conversaţia de repetare şi sistematizare;
 conversaţia de fixare şi consolidare;
 conversaţia de verificare şi apreciere;
 conversaţia introductivă;

2.  conversaţia finală.
Cea mai solicitată metodă este conversaţia euristică. Metoda constă în formularea cu
abilitate a unor întrebări, în alternanță cu răspunsuri de la elevi, destinate descoperirii de noi date,
informaţii.
2. Problematizarea (metoda rezolvării de probleme)
Predarea presupune şi prezentarea unor sarcini de cunoaştere, prin rezolvarea cărora elevii
dobândesc, în mod activ, cunoştinţele, formându-şi inclusiv o serie de deprinderi intelectuale.
Profesorul ar trebui să se bazeze mai mult pe acţiunea independentă a şcolarilor, care este necesar
să îşi asume deliberat un comportament de învăţare centrat pe rezolvarea de probleme şi
descoperirea de noi cunoştinţe. Desigur că întregul proces de învăţare de acest tip este asistat şi
dirijat de profesor, care îndruma eforturile cognitive ale elevilor.
Problematizarea este considerată, în didactica modernă, una dintre cele mai valoroase
metode deoarece orientează gândirea şcolarilor spre rezolvarea independentă de probleme.
Utilizând metodă în discuţie, profesorul pune pe elev în situaţia de a căuta un răspuns pertinent, o
soluţie pentru problema cu care se confruntă. Punctul de pornire îl constituie crearea situaţiei-
problemă, care desemnează o situaţie contradictorie, conflictuala între experienţa de cunoaştere
anterioară şi elementul de noutate cu care se confruntă şcolarul.
Situaţia-problemă este necesar să prezinte următoarele caracteristici:
–să reprezinte o dificultate cognitivă pentru şcolar, rezolvarea acesteia necesitând un efort real
de gândire;
–să trezească interesul şcolarului, să-l surprindă, să-l uimească, provocându-l să acţioneze;
–să orienteze activitatea şcolarului în direcţia rezolvării, aflării soluţiei de rezolvare şi, pe cale de
consecinţă, avansării în cunoaştere;
–rezolvarea nu este posibilă fără activarea cunoştinţelor şi experienţelor dobândite anterior.
Tensiunea (conflictul) este creată între experienţă anterioară (ceea ce şcolarul deja cunoaşte)
şi elementul de noutate cu care se confruntă. Aceasta tensiune îl va determina să acţioneze, să caute
(investigheze) şi să intuiască soluţia de rezolvare a acestei tensiuni.
3. Metoda asaltului de idei (Brainstorming)
Este o variantă a discuţiei în grup, având ca obiectiv producerea de idei noi sau găsirea celei
mai bune soluţii pentru o problemă de rezolvat, prin participarea membrilor grupului.
Se poate organiza cu toată clasă sau doar cu un grup special selectat.

3. Principală caracteristică a metodei: ideile sunt avansate (produse) în cadrul discuţiilor sau
dezbaterilor, valorizarea (evaluarea) lor având loc la sfârşitul lecţiei.
Metoda oferă elevilor posibilitatea să se exprime în mod liber, contribuind la formarea şi
dezvoltarea calităţilor imaginativ-creative, a unor trăsături de personalitate cum ar fi
spontaneitatea, curajul de a exprima un punct de vedere, voinţa etc.
4. Metoda „Phillips 6/6”
Este o metodă care contribuie la exprimarea personalităţii elevului. Se cuplează perfect cu
prelegerea-dezbatere, dar şi cu jocul de decizie devenind, în aceste cazuri, procedeu didactic.
Profesorul are rolul de a dirija învăţarea. Aceasta modalitate de lucru asigura abordarea într-un
timp limitat a mai multor aspecte ale unei probleme, facilitând comunicarea, confruntarea şi luarea
deciziilor.
Cum se procedează:
• se împarte clasă în grupe eterogene de câte şase elevi;
• se anunţă tema / subiectul;
• profesorul explica succint scopul şi modul de desfăşurare a activităţii, precizând şi durata: 4
minute – organizarea; 6 minute – discuţii în cadrul grupului; 2 minute – prezentarea raportului
fiecărui grup de către un elev delegat.
• fiecare grup desemnează un coordonator şi un purtător de cuvânt;
• timp de 6 minute au loc discuţii în grup, făcându-şi schimb de idei;
• se întocmeşte (după 6 minute) un raport în care se prezintă soluţia / rezultatul la care s-a ajuns;
• purtătorul de cuvânt al grupului prezintă raportul celorlalte grupuri;
• profesorul împreună cu raportorii fac o sinteză a rapoartelor stabilind soluţia finală, conform
opiniei majoritare.
II. Metode de explorare şi descoperire a realităţii
A. Explorare directă
1. Observaţia directă
• metodă de explorare a unor obiecte/fenomene fie sub îndrumarea profesorului (observare
dirijată), fie în mod autonom (observaţie independentă);
• scopul observaţiei – depistarea unor noi aspecte ale realităţii şi întregirea (completarea) unor
informaţii;

4. • este o metodă participativă deoarece se bazează pe receptivitatea elevilor şi implicarea lor în
cunoaştere,
• observaţia poate fi de scurtă/lungă durată; ea conduce la formarea unor calităţi comportamentale
(consecventa, răbdarea, perseverenţă, imaginaţia, perspicacitatea);
• observaţia se va finaliza, din punct de vedere didactic, în desene/grafice/tabele/referate.
2. Studiul de caz
• este o metodă de explorare directă dar şi o metodă acţională;
• constă în etalarea unor situaţii tipice, reprezentative pentru o clasă de fenomene, ale căror trăsături
sunt cercetate în profunzime, din mai multe puncte de vedere;
• studiul de caz urmăreşte:
a) identificarea cauzelor care au determinat declanşarea fenomenului respectiv;
b) evoluţia fenomenului comparativ cu fapte/evenimente similare; foloseşte atât pentru
cunoaşterea inductivă (pornind de la premise particulare se trece la concluzii generale), cât şi
deductiva (particularizând şi concretizând unele aspecte de ordin general).
B. Explorare indirectă (prin substitutele realităţii)
1. Demonstrarea didactică
• este o metodă de explorare indirectă a realităţii;
• prin această metodă didactică, profesorul dovedeşte realitatea unui obiect, fenomen, proces sau
a unor afirmaţii apelând la un material concret / intuitiv / prin acţiuni practice;
• a demonstra (din punct de vedere didactic) înseamnă:
 a arăta elevilor obiectele/fenomenele reale sau substitute ale acestora, pentru a explora
realitatea;
 a provoca o percepţie activă a elevului;
 a oferi elevilor exemple/argumente prin care să se dovedească existenţa unor obiecte /
fenomene sau justeţea unor afirmaţii;
 a materializa, prin experienţe, principiile expuse teoretic.
• deci, a demonstra înseamnă a dovedi, a convinge, a prezenta.
III. Metode bazate pe acţiunea practică
(pentru formarea deprinderilor)
Activizarea predării-învăţării presupune folosirea unor metode, tehnici şi procedee care îl
implică pe elev în procesul de învăţare, urmărindu-se dezvoltarea gândirii, stimularea creativităţii,

5. dezvoltarea interesului pentru învăţare, în sensul formării lui ca participant activ la procesul de
educare. Astfel elevul este ajutat să înţeleagă lumea în care trăieşte şi să aplice în diferite situaţii
de viaţă ceea ce a învăţat.
Metodele constituie elementul esenţial al strategiei didactice, ele reprezentând latura
executorie, de punere în acţiune a întregului ansamblu ce caracterizează un curriculum dat.
În acest context, metoda poate fi considerată ca instrument de realizare cât mai deplină a
obiectivelor prestabilite ale activităţii instructive. De aici, o mare grijă pentru adoptarea unor
metode variate, eficiente şi adecvate, nu numai specificului disciplinelor, profilului şcolii, ci şi
scopului general al învăţământului şi cerinţelor de educaţie ale societăţii contemporane.
Din această perspectivă, metodele pentru o învăţare activa se pot clasifica în:
I. Metode care favorizează înţelegerea conceptelor şi ideilor, valorifica experienţă proprie a
elevilor, dezvolta competente de comunicare şi relaţionare, de deliberare pe plan mental şi vizează
formarea unei atitudini active: discuţia, dezbaterea, jocul de rol etc.
II. Metode care stimulează gândirea şi creativitatea, îi determină pe elevi să caute şi să dezvolte
soluţii pentru diferite probleme, să facă reflecţii critice şi judecaţi de valoare, să compare şi să
analizeze situaţii date: studiul de caz, rezolvarea de probleme, jocul didactic, exerciţiul etc.
III. Metode prin care elevii sunt învăţaţi să lucreze productiv cu alţii şi să-şi dezvolte abilităţi de
colaborare şi ajutor reciproc: mozaicul, cafeneaua, proiectul în grupuri mici etc.
Prezentăm, în continuare, câteva metode didactice deosebit de antrenante şi apreciate de
către elevi.
1. Exerciţiul didactic
Este mai mult un procedeu care constă în efectuarea unor operaţii şi acţiuni mintale sau
motorii în scopul consolidării unor cunoştinţe şi al dezvoltării unor abilităţi; metoda are caracter
algoritmic deoarece presupune parcurgerea conştientă a anumitor secvenţe riguroase ce se repetă
întocmai (adică, o suită de acţiuni care se reiau aproape identic), determinând apariţia unor
comportamente acţionale, automatizate, ale şcolarilor.
Scopurile exerciţiului:
 aprofundarea unor noţiuni, reguli, teorii, principii deja asimilate;
 dezvoltarea operaţiilor mintale şi constituirea lor în structuri operaţionale;
 prevenirea uitării sau evitarea confuziilor;
 formarea şi consolidarea unor deprinderi, abilităţi;

6.  dezvoltarea unor trăsături morale, de voinţă şi caracter.
Exemple de exerciţii:
 matematice;
2. Modelarea didactică
Metodă de cercetare sau învăţare a obiectelor, fenomenelor (legi, principii, norme), care
constă în folosirea unui model construit pe baza proprietăţilor esenţiale ale originalului. Modelul
(care facilitează învăţarea) este un mod de materializare a generalului, a ansamblului de la care se
pleacă în descoperirea elementelor particulare; reproduce simplificat trăsăturile şi caracteristicile
obiectelor şi fenomenelor, dificil de perceput şi cercetat, în mod direct; această metodă se bazează
pe construirea prin analogie a unor raţionamente care sugerează posibilitatea existenţei unor relaţii
structurale sau funcţionale între două obiecte / două fenomene / două procese asemănătoare;
asigură accesibilitatea la ceea ce nu este accesibil, în mod direct, deoarece cu ajutorul modelului
se studiază/explorează indirect proprietăţile / transformările unui obiect / fenomen / proces
original, cu care are anumite asemănări sau analogii esenţiale.
3. Simularea didactică
Reprezintă o metodă acţională, bazată pe simularea unor funcţii, relaţii, activităţi,
fenomene, sisteme etc.; în aplicarea acestei metode, se porneşte de la ideea că şcolarul este un
viitor profesionist care trebuie să posede pe lângă cunoştinţele de specialitate şi un comportament
adecvat statutului sau profesional, să aibă anumite abilităţi, atitudini, convingeri, disponibilităţi de
interacţiune umană, asumare de responsabilităţi etc.
5. Metoda cubului
 explorarea unui subiect (teme)
 explorarea unei situaţii
Scopul metodei: să ofere posibilitatea dezvoltării competentelor necesare unei abordări
complexe şi integratoare (analiza, sinteză, generalizarea....).
Etapele metodei:
1. Pe cele şase feţe ale cubului se menţionează sarcinile:
 descrie;
 compară;
 analizează;
 asociază;

7.  aplică;
 argumentează.
2. Anunţarea temei/situaţiei puse în discuţie.
3. Împărţirea clasei în şase grupuri, care examinează tema conform cerinţei înscrise pe fața cubului
alocată fiecărui grup:
a) Descrie: culorile, formele, mărimile/dimensiunile.
b) Compară: asemănările şi diferenţele specifice faţă de alte realităţi.
c) Asociază: tema la ce te îndeamnă să te gândeşti?
d) Analizează: spune din ce se compune, din ce este făcut etc.?
e) Aplică: cum poate fi folosită? Ce poţi face cu ea?
f) Argumentează pro sau contra ei, enumerând suficiente motive care să susţină afirmaţiile tale.
Elevii, prin brainstorming, sunt în situaţia de a emite idei, de a le identifica pe cele inedite
(novatoare), pe care le includ în temă respectivă, în paragrafe distincte.
4. Fiecare grup prezintă oral în faţa celorlalte grupuri concluziile la care a ajuns (materialul
elaborat).
5. Pe tablă, în formă cvasi finala, vor fi desfăşurate concluziile celor şase grupuri, se comentează
şi, în final, se dă un format integrat final lucrării respective.
* Se poate lucra cu flip chart.
Se poate combina cu metoda comunicării rotative (se schimbă sarcinile).
6. Metoda „ Ştiu / vreau să ştiu / am învăţat”
Cercetările în domeniu au arătat că învăţarea este optimizata atunci când se bazează pe
cunoaştere şi experienţe anterioare ale elevilor, care le permit acestora să lege ceea ce ştiu deja de
noile informaţii care trebuie învăţate. (Roth 1990) Prin metoda „Ştiu / vreau să ştiu / am învăţat”
se trece în revistă ceea ce elevii ştiu deja despre o anume temă şi, apoi, se formulează întrebări la
care se aşteaptă găsirea răspunsurilor în lecţie.
7. Metoda „Organizatorul Grafic” (OG)
Organizatorul grafic, că metodă de învăţare activă, facilitează esenţializarea unui material
informativ care urmează să fie exprimat sau scris, schematizând ideea/ideile.

8. Pe de altă parte, se poate afirma că „organizatorul grafic” este pentru profesor şi/sau pentru
elevi o grilă de sistematizare a noţiunilor, o gândire vizualizată prin reprezentare grafică a unui
material.
Metoda aceasta ajută:
Elevii – să poată face o corelare între ceea ce ştiu şi ceea ce urmează să înveţe sau la ceea ce vor
trebui să răspundă.
Profesorii – sunt ajutaţi să stabilească obiectivele lecţiei, să conştientizeze mai bine ceea ce vor
preda şi ceea ce vor să evalueze, să descopere punctele tari şi slabe ale elevilor pentru a le oferi
sprijin.
Organizatorul grafic oferă posibilitatea eliminării redundantei din informaţie!
Reprezentarea vizuală a unor noţiuni, fenomene, concepte, îl ajută pe elev să recurgă la
informaţia anterior deţinută, să analizeze, să sintetizeze, să evalueze şi să decidă (poate în urma
unui asalt de idei), ce va lua în considerare şi ce va omite din tot ceea ce ştie pentru a rezolva o
problemă/situaţie problema.