istorie

1. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”
Lucrare metodico-științifică
pentru obținerea gradului
didactic I în învățământ
Coordonator științific,
Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Vicovan
Candidat,
Pr.Prof. Marius-Emanuel Sandu
Liceul ,,Vasile Conta” Tg.Neamț, Județul Neamț
2021-2023

2. 2
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”
Lucrare metodico-ştiinţifică pentru
obţinerea gradului didactic I în învăţământ
ORTODOXIA ÎN JUDEȚUL NEAMȚ
ÎN PERIOADA REGIMULUI COMUNIST.
MODALITĂȚI DE REALIZARE
A EDUCAȚIEI RELIGIOASE
Coordonator științific,
Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Vicovan
Candidat,
Pr.Prof. Marius-Emanuel Sandu
Liceul ,,Vasile Conta” Tg.Neamț, Județul Neamț
2021-2023

3. 3
Introducere..................................................................................................................................5
PARTEA I - PARTEA ȘTIINȚIFICĂ................................................................................... 10
Capitolul I................................................................................................................................. 10
I.1. Organizarea Bisericii Ortodoxe Române la începutul regimului comunist.......................10
I.2. Politici, Instituții și practici...............................................................................................10
I.3.Marea răzbunare împotriva Bisericii..........................................................................................12
I.3. Răspunsul Bisericii. Supraviețiuire, compromis și rezistență..................................................15
Capitolul al II-lea....................................................................................................................27
Clerici închişi în temnițele comuniste ...................................................................................27
II.1. Ierarhi ..............................................................................................................................27
II.2. Preoţi ..................................................................................................................................29
II.3. Călugări şi călugăriţe ......................................................................................................35
Capitolul al III- lea ..................................................................................................................44
Învățământul religios în perioada comunistă din județul Neamț.........................................44
III.1. Seminarul monahal superior de la Mânăstirea Neamț între anii: septembrie 1948 –
iulie 1952..................................................................................................................................46
III.1.1. Secția monahală din cadrul Çcolii de Cântăreți Bisericești de la Mânăstirea Neamț,
începând 1 septembrie 1952 ......................................................................................................49
III.1.2. Profesori și elevi supuși anchetelor, izgoniți din școală, întemnițați în perioada
comunistă ...................................................................................................................................54
III.1.3. Dintre elevii seminarului monahal, au avut de suportat rigorile temniților următorii:
....................................................................................................................................................59
III.2. Seminarul monahal din Mânăstirea Agapia...................................................................63
III.2.1.Cum se derula o zi în Seminar? .....................................................................................66
Orele de ,,Îndeletniciri practice” și munca în ateliere...........................................................67
III.2.2.Propaganda regimului ateu-comunist.......................................................................... 68
III.3.Seminarul ,,Sf. Gheorghe” din Roman ............................................................................69
PARTEA a II-a – PARTEA METODICĂ..............................................................................71
Capitolul al IV-lea.....................................................................................................................71

4. 4
Modalități de realizare a educației religioase.........................................................................71
IV.1. Educația religioasă - dimensiune specială a educației religioase .................................71
IV.2. Educația religioasă și importanța ei ................................................................................77
IV.3 Mijloacele educaţiei religioase creştine sunt....................................................................82
IV.4. Educația religioasă...........................................................................................................85
IV.5. Çcoala, Religia și morala .................................................................................................85
IV.6. Finalitățile educației religioase........................................................................................88
IV.7. Conținutul educației religioase ........................................................................................91
IV.8. Specificul și modalitățile realizării educației religioase.................................................95
IV.9. Rolul educatorului, învățătorului și profesorului în dezvoltarea personalității elevului
....................................................................................................................................................98
Capitolul al V-lea....................................................................................................................104
Statutul orei de religie în şcoala contemporană...................................................................104
V.1. Educaţia religioasă în sistemele de învăţămant din Europa ..........................................104
V. 2. Religia în şcoala romanească de azi – statutul şi legislaţia aferentă............................125
V.2.1. Argumente pentru prezenţa orei de religie în şcoală...................................................125
V.2.2. Statutul legislativ al educaţiei religioase în România .................................................133
V.2.3.Poziționarea familiei, a şcolii şi a societăţii faţă de educaţia religioasă în 138
învăţămantul românesc ...........................................................................................................138
Capitolul al VI-lea...................................................................................................................143
Conținuturi ale educației religioase ......................................................................................143
VI.1. Curriculum-ul şcolar......................................................................................................144
VI.2. Programa școlară ...........................................................................................................147
VI.3. Manualul școlar..............................................................................................................148
VI.4. Planificarea calendaristică...........................................................................................151
VI.5. Proiectarea didactică (exemplificări)...........................................................................152
VI.6. Multiple modalități de realizare a educației religioase la clasă..................................173
Concluzii..................................................................................................................................174
Anexe........................................................................................................................................175
Bibliografie.............................................................................................................................196
Declaraţie de autenticitate.....................................................................................................203

5. 5
Introducere
Lucrarea de obținere a Gradului Didactic I în învățământ cu tema ORTODOXIA ÎN
JUDEȚUL NEAMȚ ÎN PERIOADA REGIMULUI COMUNIST. MODALITĂȚI DE
REALIZARE A EDUCAȚIEI RELIGIOASE a apărut ca o provocare personală din constatarea
că mulți dintre tinerii noștri elevi ai zilelor noastre își pierd valoarea morală, istorică și religioasă
și nu conștientizează prin ce vremuri de represiune au trecut înaintașii noștri pentru a ne bucura
de trăirea prin credință în societatea contemporană.
Biserica Ortodoxă, în general ortodoxia, asemenea și celorlalte biserici şi confesiuni, a
fost supusă unor anumite acţiuni pedepsitoare, represive, biserica fiind de-altfel aservită statului
popular comunist prin numeroase și diferite acţiuni, de la filtrare a clerului, până la
naţionalizarea proprietăţilor acestora. Un caz deosebit, dramatic, a fost cel al Bisericii Unite,
aceasta fiind desfiinţată ca entitate autonomă, și a fost obligată să se unească cu Biserica
Ortodoxă.
Biserica a avut cel mai crucial an, anul 1948. Nu întâmplător numim acest an cel mai
crucial din istorie, căci acest an a coincis cu declanşarea unui control ce a fost instaurat în mod
constant în perioada regimului comunist, prin așa-zișii inspectori de culte care făceau parte din
cadrul Ministerului Cultelor și care aveau ca obiect de lucru supravegherea tuturor instituțiilor
bisericeşti. Tot în același an a fost înfiinţată Securitatea, și anume, Direcţia I prin Serviciul III,
prin care s-a urmărit infiltrarea unor informatori în cadrul Bisericii, cele mai importante edificii
religioase fiind mănăstirile, mereu în atenţia sporită a Securităţii vremii. Mănăstirile erau
considerate a fi locuri de găzduire a unor așa-zise elemente duşmănoase şi de rezistenţă.1
Apariția Decretului Nr.410 / 28 octombrie a anului 19592
avea ca scop desfiinţarea unui
număr mare de mănăstiri şi în același timp eliminarea din monahism a sute de călugări.3
Desigur
că, principalul punct mustrator adus Bisericii Ortodoxe Române în perioada regimului comunist
priveşte atitudinea ierarhiei acesteia, fiind considerată exorbitant de supusă şi care a acceptat cu
o foarte mare uşurinţă colaborarea cu puterea comunistă. Atitudinea ierarhiei a fost, oarecum,
1
Vasile Cristian, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche, București, 2005,
p. 23
2
Anexa 1, Din marea de amar, 28 octombrie 1959 – decretul nr. 410 de desfiinţarea mănăstirilor
3
Lovișteanu, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Emilian, Răstignirea monahismului românesc, Editura
Doxologia, 2009, p 31

6. 6
considerată nevertebrată, infuiențând în mod decisiv atitudinea întregii Biserici, turma urmându-
şi cu credință și statornicie păstorii docili. Desigur că, acest lucru nu a fost adevărat, întrucât
simplii preoţi au ignorat ori de câte ori a fost cazul semnalele oficiale date de ierarhie. În această
prioadă se poate constata de către oricine cum în mod spectacular apar diferențele ierarhiei dintre
cultul ortodox şi celelalte culte, romano-catolic şi greco-catolic.
În privința cultului greco-catolic, acesta a fost cel mai prigonit dintre toate, aproape toată
linia ierarhică a fost arestată, mulţi dintre clerici pierind în închisoare.
Cultul ortodox a avut un regim mai normal, drept pentru care acest lucru nu a existat,
datorită acestor aspecte s-a creat un serios handicap când s-a discutat despre meritele diferitelor
culte în rezistenţa anticomunistă.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza este cel care a radicalizat organizarea Bisericii
Ortodoxe Române începând cu anul 1948 dând seama de evoluţia istorică îndelungată,
transformându-se într-o simpă unealtă a statului, tendinţă, de-altfel sprijinită din timp de factorii
de putere şi de intelectualitatea laică a epocii. Bisericii Ortodoxe Române i s-au trunchiat toate
acele mijloace prin care se putea manifesta ca o voce distinctă în spaţiul social românesc.
Un moment important de renaştere spirituală a fost cel din perioada interbelică, în care
numeroşi membri ai Bisericii, au cerut o mai mare libertate faţă de stat. În acest sens, trebuie
interpretată lupta împotriva concordatului din anul 1927, nu ca o încercare de stopare a influenţei
catolice, ci mai mult ca o dorinţă a Bisericii Ortodoxe Române de a căpăta o libertate de mişcare
similară Bisericii patronate de Vatican.4
Din păcate, timpul scurt nu a permis însă o realizare a acestor planuri, puterea comunistă
găsind o Biserică Ortodoxă slabă, aflată încă în căutarea identităţii. De aceea şi ţinând cont de
faptul că era Biserică majoritară, puterea comunistă a dorit instrumentalizarea acesteia în folosul
ei, deoarece era conştientă că nu era deloc uşor să smulgi brusc sentimentul religios din sufletul
poporului.
Legătura dintre statul comunist şi Biserica Ortodoxă a luat, cel puţin aparent, formele unui
pact prin care, în schimbul sprijinirii puterii comuniste, Biserica Ortodoxă Română ar fi primit
pe deplin dreptul de a-şi exercita liber cultul. Cel puţin teoretic, Bisericii îi erau cenzurate
manifestările temporale, nefiindu-i afectate aspectele strict religioase.
4
Anania Valeriu, Pro memoria. Acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1993;p.53

7. 7
În privința Bisericilor catolice se intervenea cu brutalitate în însăşi dogma acestora
(primatul papal)5
, ceea ce însemna modificarea fundamentului acesteia. În acest sens, este cât se
poate de firească reacţia ierarhilor acestor culte în condiţiile radicalismului cerinţelor puterii
comuniste.
De amintit faptul că în cazul Bisericii Ortodoxe din Bizanţ, dar şi mai târziu, de câte ori a
fost pusă în discuţie dogma, reprezentanţii clerului s-au revoltat. În schimb au fost mult mai
flexibili în ceea ce priveşte aspectele de ordin politic, ajungându-se de multe ori la un
aranjament.
Un similar aranjament a fost făcut şi de Partidul Comunist Român cu noul patriarh
Justinian, sprijinit de acesta, aranjament care reprezintă în mod evident un regres faţă de situaţia
anterioară. Această opţiune a fost criticată cu asprime, mai ales de diaspora, care l-a considerat
pe Justinian un trădător. Evident, se poate discuta dacă ceea ce a ales să facă avea alternativă sau
nu. Odată stabilite cadrele colaborării cu statul comunist, Justinian a încercat din toate puterile
să menţină cadrul iniţial şi să evite noi abuzuri ale puterii comuniste. În acest sens din
documentele Securităţii rezultă că a fost un partener incomod, pe care Securitatea a încercat
chiar să-l înlăture.6
Pentru impunerea ordinelor de la Moscova şi atragerea poporului la
structurile politice care ascultau de dispoziţiile comuniste, exponenţii noilor idei politice au dorit
pătrunderea unor oameni noi, cu „vederi progresiste”, în toate instituţiile de stat, inclusivîn
Biserică. Motivul oficial era acela de înlocuire a oamenilor vechi, care fuseseră în timpul
regimului antonescian, prin decretul-lege privind purificarea administraţiei publice, publicat în
ziua de 9 octombrie 1944.7
Atunci când a lual sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial, a găsit lumea românească într-
o criză majoră, provocată de conflictul dintre speranța societății de a-și relua cursul din perioada
interbelică și agresiunea tot mai accentuată a comuniștilor care urmăreau preluarea puterii,
sprijiniți fiind de armata sovietică.
Vorbind despre comunism în România (1945-1989), se cuvine să delimităm în mod formal
patru perioade distincte, care ne vor ajuta în structurarea acestei teme:
5
Prin primat papal se înțelege autoritatea apostolică a episcopului eparhiei Romei asupra întregii Biserici Catolice.
6
Gillet Oliver, Religie și naționalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, traducere
Mariana Petrișor, Editura Compania, București, 2000, p.73.
7
Giurescu Dinu, Ștefănescu Alexandru, Țiu Ilarion, România și Comunismul. O istorie ilustrată, Editura Corint,
București, 2010;p.75.

8. 8
- 1945-1947 – intervalul de implementare a structurilor comuniste în țara noastră;
- 1948-1964 – consolidarea comunismului de factură stalinistă;
- 1965-1974 – intervalul de relaxare internă;
- 1974-1989 - ,,era” Ceaușescu, de natură neo - stalinistă.
Comunismul asupra poporului românesc, a fost ca o fiară sălbatică ce se introduce într-
o turmă de oi şi sfâşie în toate părţile, distruge şi consumă şi pierde! Cea mai neagră perioadă!
Părintele Iustin Pârvu
După jumătate de veac de comunism ateu, în care regimul politic a încercat să îl „ascundă”
pe Dumnezeu, anul 1990 a venit (în mod așteptat de unii și neașteptat pentru alții) ca o eliberare.
Încă din anul 1990, la cererea Grupului de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, în școlile
publice din România s-a studiat Religia (sub denumirea de Educație moral-religioasă), după
posibilități. În mod oarecum firesc, asemenea unui om căruia după multă vreme de stat în beznă
i se arată brusc lumina orbitoare a soarelui, primii ani de predare au fost caracterizați de o anume
nesiguranță.
În primul rând, lipsa profesorilor calificați a făcut ca orele de Religie să fie predate,
majoritar, de către preoți, aceștia utilizând preponderent un stil de predare „bisericesc”, de multe
ori existând o asemănare izbitoare între ora de Religie și predica duminicală.
După reînființarea Seminariilor Teologice și a Facultăților de Teologie din țară, inclusiv
a secțiilor de Teologie Didactică, lucrurile au început să se îndrepte în direcția bună.
Urmarea unor cursuri specializate de Didactica predării, de Psihologie sau de Pedagogie
și-au pus amprenta asupra stilului didactic, împreună cu apariția manualor de Religie sau a unor
lucrări legate de tema educației religioase scrise atât de către cercetătorii din aria Științelor
Educației, cât și de cei din aria Teologică. Majoritatea acestora prezintă repere teoretice și
metodice care să îi ajute pe profesorii de Religie în elaborarea și structurarea conținuturilor de
predat dar și în ceea ce privește strategia didactică utilizată în scopul transmiterii corecte și
eficiente a mesajului religios, a valorilor și a atitudinilor specifice creștinismului.
Prin lucrarea de față încerc să evidențiez în cele 6 capitole problema comunismului din
țara noastră, dar în mod deosebit din Județul Neamț, odată cu reforma învățământului din anul
1948, atunci când Religia a fost scoasă din școlile publice. În consecință începând cu acel an
fatidic, și cercetarea din domeniul educației religioase a cunoscut o stagnare vreme de peste 50

9. 9
de ani.
Obiectivul acestei lucrări este acela de a arăta „suprapunerea” planurilor de acțiune ale
educației religioase și ale misiunii Bisericii chiar și în vremuri grele de represiune, prin
complementaritate. Premisele misiunii Bisericii își găsesc în mod firesc loc în palierul de
acțiune al educației religioase începând cu actualizarea misiunii de predicare a Evangheliei și
culminând cu punerea în practică a învățămintelor desprinse prin participarea la viața liturgică
a Bisericii.
Plecând de la ideea că religia creștină nu reprezintă o închistare, o închidere în sine, „o
retrogradare în evul mediu”, ci o permanentă aducere în actualitate a tradiției bimilenare a
Bisericii, și o continuă deschidere spre lume, consider că Religia poate și trebuie să fie predată
ținând cont de principiile pedagogiei moderne, utilizând metodele didactice moderne, modalități
activizante, precum și mijloacele de învățământ de ultimă generație.

10. 10
PARTEA I - PARTEA ȘTIINȚIFICĂ
Capitolul I
I.1. Organizarea Bisericii Ortodoxe Române la începutul regimului comunist
Perioada de început a comunizării a găsit Biserica Ortodoxă într-o situație fragilă, la capătul
a două regimuri autoritare, carlist și antonescian, care încercaseră permanent să-i limiteze
autonomia și s-o înregimenteze politicilor statului. De asemenea, experiența războiului și contactul
cu realitățile de pe frontul de Est au avut rolul de a-i face conștienți pe slujitorii altarului de
pericolul pe care comunismul îl reprezenta pentru credință.
În urma preluării totale a puterii de către comuniști, prin abdicarea forțată a Regelui și
proclamarea Republicii în luna decembrie a anului 1947, asaltul împotriva religiei, în general, și a
Bisericii Ortodoxe, ca Biserică majoritară, în special, a trecut la un nivel superior. Astfel, în anii
1948-1949 s-au creat cadrele și instrumentele prin care statul comunist dorea să remodeleze viața
religioasă și instituțiile ecleziastice în „regimul de democrație populară”.8
Acțiunea de comunizare a societății a pus regimul de la București în fața faptului împlinit
de a importa modelul sovietic, pe care l-a adaptat realităților românești. Şi în plan religios,
experiența sovietică a fost sursa de inspirație a comuniștilor români. Pe scurt, acest model
reprezenta intenția statului de a-și subordona Biserica, cerându-i loialitate și sprijin pentru politica
sa, în schimbul unei autonomii limitate.
Odată cu instaurarea sa, regimul bolșevic a desfășurat o represiune agresivă împotriva
religiei, existența instituțională a Ortodoxiei rusești fiind pusă sub semnul întrebării. În schimb,
puterea comunistă de la București nu a urmărit desființarea Bisericii Ortodoxe, deoarece o
asemenea politică ar fi generat rezistență din partea unei instituții fundamentale, ceea ce ar fi
pus în pericol instaurarea deplină a comunismului. Astfel, comuniștii și-au dorit, sub masca
„legalismului democrat”, o libertate de religie formală, prin care Biserica să aibă doar un rol
decorativ, fără un impact major în viața credincioșilor.9
I.2. Politici, Instituții și practici
În acest scop, au fost luate măsuri radicale, care limitau puterea Bisericii și o făceau
8
Enache, Lect. Dr., George, Biserică, societate, națiune, stat în România interbelică. Biserica Ortodoxă Română
și „ispita totalitară” de dreapta, în Revista Teologică, 94 (2012), nr. 2, p. 299.
9
https://www.academia.edu/Biserica și comunismul_Introducere

11. 11
dependentă de stat.
În primul rând, etatizarea proprietății private în luna iunie a anului 1948 a afectat puternic
structurile Bisericii la nivel eparhial și parohial, care se vedeau astfel deposedate de surse
importante de venit, ce le asigurau funcționarea.
În al doilea rând, scoaterea religiei din școli prin reforma învățământului din 2 august
1948 și restrângerea până la anulare a acțiunilor de catehizare a elevilor și tinerilor au limitat
radical posibilitatea Bisericii de a propovădui credința noilor generații.10
Pentru regimul comunist, controlul total asupra învățământului și eliminarea oricăror
actori în procesul de educație reprezentau premisele fundamentale pentru formarea „omului
nou” în cadrele ideologiei marxiste. 11
Tocmai de aceea și reacția împotriva oricăror încercări ale
Bisericii de reluare a catehizării a fost extrem de drastică.
Eliminarea prezenței Bisericii din învățământul preuniversitar, alături de legislația
confuză privitoare la catehizare, au fost dublate de reducerea substanțială a numărului
instituțiilor de pregătire teologică, la nivel seminarial și universitar. Astfel, au fost desființate
Academiile și Facultăţile de Teologie de la Cluj, Arad, Oradea, Caransebeș, București și Suceava
(moștenitoarea Facultății de Teologie din Cernăuți).12
Prin aceste măsuri, de etatizare a proprietăților și îngrădire a mesajului Bisericii din
sistemul educațional, fiind permis doar în condiții restrictive învățământul confesional, regimul
comunist a urmărit să „privatizeze” Biserica, să o trimită la periferia spațiului public,
rezervându-i un rol decorativ și formal.
Mai mult decât atât, statul a intervenit și direct în treburile bisericești, prin pensionarea
ierarhilor considerați „periculoși”13
, măsură complementară cu desființarea, prin comasare, a
eparhiilor de Huși, Constanța, Argeș, Caransebeș și Suceava.
Principalele instrumente prin care regimul comunist și-a exercitat controlul și presiunea
asupra Bisericii au fost Ministerul Cultelor, devenit Departamentul Cultelor din 1956, și
Securitatea. Preluând modelul sovietic, a fost instituită o nouă autoritate, împuternicitul de culte,
10
Petcu Adrian Nicolae, Anul 1948: Catehizarea în Biserica Ortodoxă Română, în Omagiu istoricului Constantin
Buşe, coord. Horia Dumitrescu, Ed. Pallas, Focșani, 2004, p. 696.
11
Petcu Adrian Nicolae, Împuternicitul de culte între apărarea legalităţii socialiste şi asigurarea libertăţii religioase,
în „Caietele CNSAS”, an VI, nr. 1-2 (11-12)/2013, pp.7-45.
12
Petcu Adrian Nicolae, op.cit. pp. 46-82.
13
Printre aceștia se numără Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei, Tit Simedrea, fostul mitropolit al Bucovinei,
Grigorie Leu, episcopul Hușilor, Nicolae Popovici, episcopul Oradiei, Veniamin Nistor, episcopul Caransebeșului,
sau Pavel Şerpe, arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

12. 12
care era reprezentantul la nivel local al Ministerului Cultelor, implementând directivele de la
București și informând partidul, pe linie guvernamentală14
.
Acești împuterniciți au fost cei care, prin activitatea lor în teren, s-au implicat în orice fel
de manifestare religioasă, în efortul de aplicare a ordinelor partidului. Practic, aceștia erau
intermediari între factorul politic și instituția religioasă, prezența lor permanentă confirmând
supravegherea continuă din partea statului.15
Dacă Ministerul/Departamentul Cultelor era responsabil de aplicarea liniei politice a partidului
în relația cu Biserica, Securitatea reprezenta „brațul” înarmat al regimului, ce lupta pentru eliminarea
oricăror forme de rezistență față de instaurarea comunismului.
Astfel, Biserica, prin mesajul său evanghelic, care intra în conflict direct cu ateismul regimului,
cât și prin poziția sa privilegiată în societate, a devenit un obiectiv major al poliției politice.
De-a lungul celor patru decenii de existență ale Securității, Biserica a fost supusă unei supravegheri
permanente, începând cu sinodalii și încheind cu preoții din parohiile rurale.16
Responsabilă de Biserica
Ortodoxă era, din 1948,Direcția I a Securității, prin Serviciul III, Biroul I, iar din 1956, Direcția a III-a, prin
Serviciul IV, biroul I.17
I.3.Marea răzbunare împotriva Bisericii
În momentul în care situația operativă depășea cadrele supravegherii, Securitatea trecea la
acțiuni de răzbunare dure, prin arestarea preoților și a monahilor considerați „dușmănoși”.
Trebuie precizat faptul că regimul comunist nu și-a asumat public o răzbunare explicită
împotriva credinței, ci a argumentat arestarea preoților sau monahilor prin activitatea „contra-
revoluționară” pe care aceștia ar fi desfășurat-o.
Astfel, valurile de arestări de la începutul instaurării comunismului au vizat clericii care
au desfășurat activitate politică în partidele istorice sau au luat parte la rezistența anticomunistă.
14
Enache George, Petcu Adrian Nicolae, Tudorie Ionuț, Brusanowski Paul, Biserica Ortodoxă Română în anii
regimului comunist. Observații pe marginea capitolului dedicat cultelor din raportul final Comisiei Prezidențiale
pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în Studii Teologice, seria a III-a, anul V, nr. 2, 2009, p. 9.
15
Petcu Adrian Nicolae, Securitatea şi cultele în 1949, în vol. „Partidul, Securitatea și Cultele”, București, Editura
Nemira, 2005, pp. 124-222;
16
Dobre Florica (coord.), Banu Florian, Theodor Bărbulescu, Ivan Duică-Camelia, Țăranu Liviu, Securitatea:
obiective şi metode, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 2006, p. 105.
17
Vasile Cristian, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Curtea Veche, București, 2005, p. 232.

13. 13
În luna mai a anului 1948, în contextul arestărilor ce au loc în rândul studențimii an-
ticomuniste, cad victimă acestei răzbunări comuniste și sute de preoți și teologi, considerați
dușmani ai „regimului de democrație populară”.18
Alături de persoanele care s-au implicat deschis în opoziția sau rezistența față de regimul
comunist, Securitatea i-a vizat și pe cei cu un trecut politic „periculos”. Pentru aceștia, au fost
înființate prin Hotărâri ale Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952 coloniile de muncă,19
care erau
rezervate foștilor membri ai „partidelor fasciste și burghezo-moșierești”.20
După eliminarea grupului Pauker-Luca-Georgescu, Gheorghiu-Dej a înțeles că, pentru
consolidarea puterii sale, este nevoie de un nou val de așa-zisă răzbunare. Acesta îi viza,
conform Ordinului MAI nr. 410 din 10 iulie 1952, pe toți cei care au avut funcții de conducere, de
la nivelul organizațiilor comunale până la nivel național, în partidele istorice. Aceste arestări s-au
realizat pe baza unor liste întocmite la sfârșitul anului 1951 sub coordonarea lui Alexandru
Nicolschi, în baza informațiilor din arhivele Serviciului Special de Informaţii și ale Siguranței.21
Astfel, în noaptea de 15/16 august 1952, au fost arestați sute de preoți și trimiși, prin
decizii administrative, în colonii de muncă la Canal. Caracterul acestei decizii a fost cu atât mai
diabolic, cu cât se aplica retroactiv, cea mai mare parte din preoții arestați nu mai desfășuraseră
activitate politică după 1948, sau chiar nici după 23 august 1944.22
Mulți dintre ei au făcut obiectul acestei măsuri doar pentru că făcuseră parte, în perioada
interbelică, din structurile locale de conducere ale partidelor istorice. Au existat și cazuri de-a
dreptul absurde, ale unor preoți arestați pentru că au făcut campanie electorală în noiembrie
1946 pentru PNL-Tătărescu, formațiune care făcea parte, la acel moment, din Blocul Partidelor
Democratice alături de PCR!23
Apoi, teama de răspândire a ideilor contestatare din Ungaria revoluționară i-a făcut pe
comuniștii români să declanșeze un val represiv fără precedent, prin care au dorit să elimine
orice posibilă formă de opoziție față de regim. Arestările din 1958/1959 au vizat diferite
18
Vasile Cristian, op.cit, pp. 232 - 235.
19
Anexa 2, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554/22.08.1952, unităţile de muncă erau transformate în colonii
de muncă (acelaşi decret reglementeaza şi batalioanele de muncă, cat şi domiciliul obligatoriu).
20
Vasile Cristian, op. cit., p. 43
21
George Enache, Misiunile Securității în problema „culte” la începutul regimului comunist, în Analele Univeristății
„Dunărea de Jos” Galați, Istorie, tom VIII, 2009, p. 171.
22
Troncotă Cristian, Colonia de muncă, în Arhivele Totalitarismului, anul I, nr. 1/1993, pp. 169-181.
23
Este cazul preotului Axinte Iepure din Ploscoș care, deși a participat la campania electorală din 1946 din partea
PNL – Tătărăscu, a fost arestat în august 1952 și trimis pentru 24 de luni în colonie de muncă (ANCSAS, Fond
Penal, Dosar 15766).

14. 14
categorii de „dușmani ai poporu-lui”: în primul rând, au fost arestați cei care mai făcuseră
detenție, indiferent dacă se manifestaseră sau nu anticomunist după eliberare.24
În al doilea rând, au fost vizați cei despre care regimul aflase că au avut o poziție
anticomunistă în urma anchetelor brutale din anii ’50. De asemenea, regimul i-a considerat
periculoși nu doar pe cei care desfășuraseră, într-o formă sau alta, activitate anticomunistă, ci și
pe cei care gândeau diferit. Aceste politici represive de-voalează esența caracterului criminal al
Securității, care interpreta ideologic realitatea în scopul eliminării celor considerați „dușmani ai
poporului”. 25
Anii 1958 - 1959 au reprezentat perioada cea mai tensionată a relațiilor dintre Biserica
Ortodoxă și regimul comunist. Prin măsurile sale negative, represive, care urmăreau eliminarea
oricărei rezistențe, reale sau imaginare, Securitatea a lovit puternic în instituția Bisericii,
conflictul dintre liderii politici și patriarhul Justinian atingând apogeul.
Miza regimului era ca toate măsurile împotriva monahismului să pară că au fost luate de
către ierarhii Bisericii. În fața refuzului patriarhului Justinian de a accepta acest „joc”, regimul a
fost obligat să adopte celebrul Decret nr. 410 din 28 octombrie 1959, prin care un mare număr de
monahi au fost scoși din mănăstiri, sub diferite pretexte.26
În toate operațiunile desfășurate,
Securitatea a avut rolul central, deoarece a stabilit criteriile de excludere, a întocmit listele și a
supervizat, în spatele Miliției și al împuterniciților de culte,27
toate activitățile de evacuare, iar mai
apoi a urmărit activitatea călugărilor excluși din mănăstiri și a reprimat violent orice formă de
opoziție față de această măsură.
Alături de politicile represive directe, Securitatea, în efortul de a controla instituțiile
ecleziastice, apela și la măsuri preventive, pentru a descuraja eventuale poziții ostile. Aceste
măsuri constau în avertizări, filaje, compromiteri, prin crearea legendei că preoții sau ierarhii cu
prestigiu sunt tocmai infor-matorii Securității, totul cu scopul de a-i izola față de apropiați,
24
Enache George, Biserica în comunism. Modele şi mărturii, Muzeul de Istorie, Galați, Eikon, Cluj, 2014, p. 83.
25
Enache George, Petcu Nicolae Adrian, Monahismul ortodox şi puterea comunistă în România anilor ’50,
Partener, Galați, 2009, p. 57.
26
Enache George, Misiunile Securității în problema „culte” la începutul regimului comunist, în „Analele
Univeristății „Dunărea de Jos” Galați, Istorie”, tom VIII, 2009, p. 191.
27
Procesul Rugului Aprins, din care au făcut parte preoți și laici precum: Sandu Tudor, Benedict Ghiuș, Alexandru
Mironescu, Arsenie Papacioc, Vasile Voiculescu, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, se constituie într-un exemplu
elocvent de represiune împotriva credinței, camuflată în spatele acuzațiilor de natură politică. Pentru Securitate
efortul isihast de căutare a rugăciunii inimii pe care-l desfășurau membrii grupului reprezenta o formă de „misticism
bolnăvicios”, prin care aceștia urmăreau răsturnarea regimului.

15. 15
șicanări sau percheziții.28
O altă problemă aflată în vizorul Securităţii era cea a seminarelor monahale care cultivau,
după opinia organelor statului, un puternic spirit mistic contrar regimului democratic popular.
Numărul monahilor care frecventau cursurile seminarelor a crescut de la 90 câţi erau în perioada
1941-1948, la 143 în anii 50, în ciuda limitării libertăţii de credinţă.29
Creşterea numărului de
monahi care frecventau aceste şcoli a condus la o revigorare a vieţii monahale, realitate ce nu
putea fi tolerată de autorităţi care, prin modificarea Regulamentului şcolilor de cântăreţi şi al
seminarelor, desfiinţa secţia monahală de pe lângă Seminarul Teologic de la Neamţ. Explicaţia
acestei măsuri a fost oferită chiar de către Alexandru Drăghici, care spunea: „Călugării şi
călugăriţele, de astă dată mai bine pregătiţi din punct de vedere dogmatic, reuşesc cu mai multă
uşurinţă să-şi impună concepţiile lor unui număr însemnat de elemente înapoiate, izbutind să le
atragă la mănăstiri”.30
Conform Ordinului 15.599 din 28 septembrie 1958 al Mitropoliei
Moldovei şi Sucevei, au fost organizate şcoli monahale la mânăstirile Secu, Horaiţa, Almaş,
Sihăstria, Neamţ (cu 22 de elevi), şi Agapia (26 de eleve).31
I.3. Răspunsul Bisericii. Supraviețiuire, compromis și rezistență
Comunismul a reprezentat o agresiune împotriva Bisericii și a României firești, care a
generat răspunsuri și poziții diferite. La fel ca în cazul întregii societăți, nu putem simplifica
reacțiile multiple pe care Biserica și oamenii săi le-au avut față de regimul comunist. O capcană
interpretativă rezidă în reducerea Bisericii la dimensiunea sa instituțională și, mai precis, la
Sfântul Sinod. Atunci când ne referim la reacția Bisericii, trebuie să-i avem în vedere deopotrivă
pe ierarhi, preoți, monahi sau credincioși asumați. Tocmai de aceea, considerăm că, privită în
ansamblu, poziția Bisericii față de comunism poate fi caracterizată prin termenii supraviețuire,
compromis şi rezistență16
. Deși aparent contradictorii, aceste noțiuni au rolul de a explica
universul complex și plin de nuanțe în care s-a situat relația Bisericii cu statul comunist.
Conștientă fiind de agresivitatea anticreștină a comunismului și de experiența ortodoxiei
28
Enache George, Petcu Adrian Nicolae, Biserica Ortodoxă Română și Securitatea. Note de lectură, în
Totalitarism şi rezistență: teroare şi represiune în România comunistă, CNSAS, București, 2001, p. 114.
29
Enache George, Petcu Adrian Nicolae, Tudorie Ionuț, Brusanowski Paul, op. cit, p. 48.
30
Enache George, op.cit.,pp. 26-34;
31
Bălan Emanauel, Anticomunism și represiune comunistă în Neamț și Bacău (1945-1989), Editura Egal, Bacău,
2014;p 67.

16. 16
rusești din URSS, ierarhia Bisericii a fost nevoită să creeze un climat de conviețuire cu regimul
comunist, prin care să-și salveze existența instituțională și, mai ales, să continue slujirea
liturgică la nivel parohial. Aceste două aspecte, alături de integritatea doctrinară, au reprezentat
scopurile ultime, pe care Biserica, prin ierarhii săi, nu le-a negociat niciodată. Pentru a înțelege
acest proces de adaptare și supraviețuire a Ortodoxiei românești într-un regim ateu, merită
analizată activitatea patriarhului Justinian, cel care a creat cadrele „noii politici” bisericești.32
Beneficiind de credit politic, ca urmare a ajutorului pe care i l-a acordat lui Gheorghiu
Dej la evadarea acestuia din lagărul de la Târgu Jiu, în august 1944, preotul vâlcean Ioan Marina
a fost ales Patriarh al României în mai 1948, după trei ani de vicariat la Iași33
.
Deși la început a fost privit cu neîncredere de către cler și credincioși, care-l considerau
„unealta comuniștilor”, patriarhul Justinian s-a dovedit, prin realismul său politic și
duhovnicesc, slujitorul fidel al Bisericii lui Hristos în cele aproape trei decenii de patriarhat.
Convins că regimul comunist nu se va prăbuși curând, cum spera mare parte din societate,
Justinian a dezvoltat o relație de „coabitare” cu regimul comunist. Ideea majoră de la care a
plecat acesta a fost că atât statul cât și Biserica se află în slujba poporului. Evident, Biserica nu
putea accepta multe din ideile comuniste, dar dacă regimul adopta măsuri care erau în interesul
oamenilor, atunci Biserica nu se putea opune acestora, ba chiar trebuia să le sprijine. Justinian
proiecta astfel în discursul său oficial o vecinătate prietenoasă între Biserică și statul comunist,
modalitate prin care instituției ecleziastice i se permitea supraviețuirea, recunoașterea ei ca o
realitate a societății românești, dar fără a-și pierde identitatea spirituală.34
Aceasta era o poziție de supraviețuire, care, pentru a fi credibilă, a trebuit să fie susținută
de unele concesii, cum au fost implicarea în „lupta pentru pace” și elogierea benignă a
realizărilor regimului. Era prețul plătit pentru ca Biserica să-și poată continua pe mai departe
misiunea spirituală.35
Pentru a pune în aplicare acest proiect, al supraviețurii în comunism, patriarhul Justinian
avea nevoie de o Biserică solidă și funcțională. În primul rând, a reușit să mențină unitatea
32
Rusan Romulus, Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică,
2000;p.87.
33
https://basilica.ro/an-omagial-2017-in-24-mai-1948-patriarhul-justinian-marina-a-fost-ales-in-demnitatea-de-
intaistatator-al-bisericii-ortodoxe-romane.
34
Zamfir Zenovia; Rotaru George - Patriarhul Justinian Marina părintele sufletesc al neamului românesc -
Culegere de articole de studii, Rm. Vâlcea, Editura Bibliostar, 2013;pp.37-44.
35
Enache George op. cit, p. 49.

17. 17
Sfântului Sinod, Ortodoxia românească fiind ferită de schisme și fracturi, cum s-a petrecut în
alte Biserici din lagărul socialist. Pornind de aici, a construit o administrație patriarhală
puternică, a căutat să dezvolte capacități economice proprii, pentru satisfacerea nevoilor
materiale ale Bisericii și, mai ales, a reușit să crească numărul mănăstirilor și al monahilor în
plin comunism.36
Dincolo de crearea unui cadru favorabil Bisericii în relația cu statul, patriarhul Justinian
a încercat permanent să-și salveze preoții și apropiații din mâinile Securității, intervenind
consecvent pe lângă liderii politici pentru a obține grațierea acestora.
Alături de aceste strategii de supraviețuire și adaptare, Biserica, prin clericii, monahii și
credincioșii săi, s-a remarcat în rezistența față de comunism. Formele de manifestare au fost
diverse, de la implicarea preoților în grupurile de partizani, cultivarea vieții duhovnicești ca
modalitate de rezistență tacită față de comunism, și până la mărturisirea publică a credinței în
fața ateismului militant al regimului.
Cercetările istorice de până acum au stabilit, la nivel național, numărul de aproximativ
2000 de clerici care au suferit detenție politică, sub toate formele (pedepse executate în
penitenciare, internări administrative în lagăre și colonii de muncă, arestări fără forme legale).37
Consideraţi fascişti, hitlerişti sau legionari, oamenii vechi trebuiau schimbaţi, pentru a
face loc celor care, într-un fel sau altul, făcuseră dovada obedienţei faţă de partidul comunist.
Însă toate acestea au fost posibile numai cu ajutorul unor preoţi care, din oportunism, aveau să
treacă de partea noii orientări politice, care se impunea pe plan politic tot mai mult. Mai exact
este vorba despre acei „preoţi democraţi" care aveau să se organizeze, la 12 aprilie 1945, în
„Uniunea Preoţilor Democraţi”, sub conducerea fostului legionar, mai nou comunist preotul
Constantin Burducea, ministrul Cultelor în guvernul Groza, ridiculizat de către contemporani
cu distihul: „Burducea, când cu steaua, când cu crucea”.38
De fapt, mai toţi membrii acestei noi organizaţii erau foşti activişti legionari, caretrecuseră
de partea Partidului Comunist, în urma apelurilor liderilor acestuia din urmă.
Preoţii erau consideraţi ca reminiscenţe fasciste şi prin urmarea se impunea o epurare a
clericilor şi teologilor consideraţi indezirabili. Cu toate aceste atacuri, noua structură politică,
nu risca a nu primi în guvern sau în organizaţiile politice preoţi.
36
Vasile Cristian, op. cit ., p. 84
37
Vasile Cristian, op. cit ., p. 85
38
Velicu Dudu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României, București, 2004, p.18.

18. 18
Arestările s-au intensificat în anul 1948. Organele de securitate erau din ce în ce mai iritate
la intervenţiile patriarhului Justinian Marina privind eliberarea clericilor arestaţi.
În ziua de 12 decembrie 1948, patriarhul Justinian cerea tuturor eparhiilor tabele cu
clericii arestaţi, ceea ce a dus la întocmirea unei evidenţe înaintate de către patriarhie
Ministerului Cultelor. Ajungând aceste date la Direcţia Generală a Securităţii, aceasta a
întreprins investigaţii la nivelul întregii ţări, care s-au soldat cu următoarele constatări:
intervenţia patriarhului Justinian „era interpretată ca o victorie politică a Bisericii Ortodoxe,
care primea astfel dreptul de a se amesteca în bunul mers al treburilor statului”.39
Abia în anii 1963 şi 1964 regimul comunist, în contextul schimbărilor interne, dar mai
ales al presiunilor internaţionale, a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, inclusiv a preoţilor.
Eliberarea deţinuţilor politici a fost stabilită prin decretele nr. 767/1963, nr. 176/1964, decrete
care nu au fost publicate în Monitorul Oficial şi despre care nu se ştie prea mult în ceea ce
priveşte conţinutul lor.40
În urma represiunii împotriva cultelor greco-catolic şi romano-catolic, la mijlocul anilor
’50, a venit rândul şi Bisericii ortodoxe, atenţia fiind îndreptată spre mănăstiri socotite „focare
ale reacţiunii”.41
Acţiunile împotriva mănăstirilor au început în anul 1948, motivate de faptul că
multe organizaţii anticomuniste au găsit sprijin în bisericile şi mănăstirile de pe tot cuprinsul
ţării. Multe dintre aceste locaşuri erau locuri de găzduire clandestină a elementelor
anticomuniste sau depozite de muniţie, motiv pentru care ele erau obiective ale muncii
informative al Securităţii.42
O altă problemă aflată în vizorul Securităţii era cea a seminarelor monahale care cultivau,
după opinia organelor statului, un puternic spirit mistic contrar regimului democratic popular.
Numărul monahilor care frecventau cursurile seminarelor a crescut de la 90 câţi erau în perioada
1941-1948, la 143 în anii 50, în ciuda limitării libertăţii de credinţă. Creşterea numărului de
monahi care frecventau aceste şcoli a condus la o revigorare a vieţii monahale, realitate ce nu
putea fi tolerată de autorităţi care, prin modificarea Regulamentului şcolilor de cântăreţi şi al
39
Enache,George Adrian N. Petcu, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964 (Patriarch
Justinian and Romanian Orthodox Church between 1948 and 1964), Editura Partener, Galaţi, 2009, p.272.
40
Velicu Dudu, op. cit ., vol. I, p. 40.
41
Aioanei Constantin, Troncotă Cristian, Desfiinţaţi mănăstirile -un ordin care nu a mai sosit, în Magazin istoric,
anul XXXII, nr. 8, august 1998;p.377
42
Dosar 2487, f. 76.

19. 19
seminarelor, desfiinţa secţia monahală de pe lângă Seminarul Teologic de la Neamţ.43
Explicaţia
acestei măsuri a fost oferită chiar de către Alexandru Drăghici, care spunea:
„Călugării şi călugăriţele, de astă dată mai bine pregătiţi din punct de vedere dogmatic, reuşesc
cu mai multă uşurinţă să-şi impună concepţiile lor unui număr însemnat de elemente înapoiate,
izbutind să le atragă la mănăstiri”20
. Conform Ordinului 15.599 din 28 septembrie 1958 al
Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, au fost organizate şcoli monahale la mânăstirile Secu, Horaiţa,
Almaş, Sihăstria, Neamţ (cu 22 de elevi), şi Agapia (26 de eleve).44
Deoarece mănăstirile erau socotite lăcaşuri care adăposteau elemente duşmănoase,
încă din toamna anului 1955, Ministerul de Interne lua în calcul posibilitatea desfiinţării
acestora prin preluarea şi trecerea în proprietatea statului a terenurilor, clădirilorşi utilajelor
mănăstirilor. S-a recurs însă la o altă măsură şi anume scoaterea credincioşilor de sub influenţa
mănăstirilor şi limitarea posibilităţilor acestora de a recruta noi monahi.45
Campania împotriva mănăstirilor a fost reluată în anul 1958, când Alexandru Drăghici
propunea luarea unor măsuri. Unele dintre aceste propuneri se vor regăsi în textul Decretului
nr. 410 din 28 octombrie 1959, care prevedea desfiinţarea unor mănăstiri şi scoaterea din
monahism a mai multor monahi. Din datele autorităţilor aflăm că la 31 martie 1960 existau 132
de mănăstiri ortodoxe, 62 fiind desfiinţate ca urmare a Decretului 410 din 1959.46
Din anul 1958 până în toamna lui 1959, numărul monahilor a scăzut cu câteva sute, de la
2100 la 1701, conform tabelului alăturat.47
În toamna lui 1959, schiturile Dumbrăvile şi Brateş
erau desfiinţate şi personalul trecut la mănăstirile apropiate. În anul 1961 se încheia procesul de
îndepărtare a monahilor din mănăstirile Moldovei, numărul lor fiind cuprins în tabelul de mai
jos:48
Mănăstirea 31. 12.
1958
01. 10. 1959 1961
Bistriţa 15 15 (cu 4
43
Din cei 143, frecventau cursurile seminarelor, 53 de călugăriţe la Mănăstirea-Agapia şi 20 de călugări la şcoala
de cântăreţi de la Mănăstirea- Neamţ. ( ASRI, Fond D, dosar 2487, f. 75).
44
Monahismul din Moldova şi Decretul 410 din 1959, p. 25.
45
Aioanei Constantin, Troncotă Cristian,op.cit., p. 29
46
Chivu-Duţă Carmen,Cultele din România între prigonire şi colaborare, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 11.
47
Chivu-Duţă Carmen,op.cit, p. 27.
48
Bălan Emanuel, op.cit.p.97.

20. 20
Tarcău)
Tarcău 7 - 2
Pângăraţi 1
Bisericani 1
Războieni 45 41
Durău 22 17
Almaş 52
Dumbrăvile 5
Bratiş 1
Neamţ cu
schiturile
129 117 79 cu
Vovidenia,
Icoana şi
Procov
Secu 64 43 cu
Ţibucani
26
Sihăstria 72 63 52 cu Sihla
Sihla 11
Văratec 426 441 218
Horaiţa 17 14 6 cu
Horăicioara
Ţibucani 8
Agapia 500 399 244 cu
Agapia
Deal
Prin Decizia nr.14 din 1959 a Mitropoliei erau desfiinţate Mănăstirea - Durău şischiturile
Dumbrăvile şi Brateş-Piatra Neamţ, iar alte două rămâneau fără personal: Pângăraţi și
Bisericani. Pe lângă plecarea multor călugări, mănăstirile s-au confruntat şi cu confiscarea
proprietăţilor, pământurilor şi clădirilor, cele mai afectate fiind cele desfiinţate, bisericile fiind
trecute la parohii, iar proprietăţile la diferite instituţii ale statului: Sfaturi populare, cooperative,

21. 21
spitale, etc. De pildă, la Pângăraţi, clădirile au fost date Staţiunii de Cercetări Biologice şi
Geografice Stejarul, iar pământurile Mănăstirii-Durău cedate Sfatului Popular al raionului
Ceahlău.49
Convins că activitatea informativ-operativă a Securităţii, atât calitativ cât şi cantitativ,
privind supravegherea cultelor religioase era necesară, Alexandru Drăghici afirma, potrivit
culturii sale proletcultiste, că: „Biserica a fost întotdeauna elementul de frână al progresului
poporului… Astăzi statul nostru democrat nu ia poziţie împotriva religiei, ci aşteaptă doar ca,
odată cu ridicarea culturală a poporului, el singur să se edifice asupra acestei noţiuni a ,,opiului
poporului”, cum spune Marx: ,,poporul să vadă singur ce este religia”.50
Mijloacele folosite de autorităţi împotriva monahilor şi mănăstirilor au fost dintre cele
mai diverse: de la atacuri frontale, până la reclamaţii anonime, calomnii, discreditări etc.
Securitatea ancheta monahii, autorităţile locale deposedau de proprietăţi, Partidul încerca să
compromită moral pe monahi, prin delaţiuni josnice, Miliţia şi Sfatul Popular făceau percheziţii
şi anchete, astfel încât mănăstirile erau cetăţi asediate de elementele „democratice” ale
poporului. La Bistriţa, Sfatul Popular dorea să pună mâna pe clădirile din vecinătatea mănăstirii
pentru a fi folosite drept cămin cultural şi baie comunală. La Nechit existau plângeri semnate
de către un ieromonah, Casian Lupu, împotriva stareţului Clement Proboianu, acuzaţii dovedite
a fi nefondate.51
Ministerul de Interne viza şi proprietăţile mănăstirilor. Astfel, se solicita Bisericii, cedarea
Mănăstirii-Pângăraţi, pentru a o folosi drept închisoare. Cererea aprobată de Teohari Georgescu
este semnată şi de Iustinian, care este de acord cu cedarea, pentru că oricum lăcaşurile mănăstirii
erau ocupate de muncitorii care lucrau la ridicarea unei fabrici. Patriarhul pune însă câteva
condiţii, şi anume ca spaţiile să fie folosite drept închisori pentru clerici şi să se slujească în
continuare în biserica mănăstirii.52
49
Chivu-Duţă Carmen,op.cit, p. 159.
50
ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 114, f 324 la Elisabeta Neagoe,
Liviu Plesă, Radiografia Securităţii în anul 1957, în volumul C.N.S.A.S., Arhivele Securităţii, București, Editura
Nemira, 2004, p. 1634, nota 3.
Drăghici sublinia faptul că există cazuri în care conducătorii unor confesiuni nu erau supravegheaţi.
Direcţia a II-a (cea de Informaţii interne) raporta că există o serie de culte, precum: „creştinii după Evanghelie,
unitarian, evanghelic luteran maghiar şi musulman, unde organele noastre nu au pătruns încă şi ca atare nu cunosc
metodele folosite de elementele duşmănoase” (cf., ff. 281-282.)
51
Luchian Nicolae Cătălin, Monahismul moldav în primele decenii ale comunismului românesc. 1947-1977, Iași,
Editura „Doxologia”, 2010, p. 61
52
Chivu-Duţă Carmen,op.cit, p. 48.

22. 22
O altă mănăstire vizată a fost Neamţul, care figura în dosarele Securităţii drept unul dintre
cele mai reacţionare centre spirituale. Problema acestei mănăstiri este mult mai veche, încă din
1938, pe vremea dictaturii regale al lui Carol al II-lea, când unii monahi au fost acuzaţi de
legionarism.53
Pentru a fi pus la adăpost de intervenții ale statului, Neamţul s-a bucurat pentru o perioadă
de statutul de stavropighie, stareţul Melchisedec Dimitriu făcând numeroase călătorii la
Bucureşti pentru a salva mănăstirea. Abia la 17 iulie 1952, mănăstirea revine sub autoritatea
canonică a Mitropoliei Moldovei, în urma desfăşurării Sinodului Mitropolitan aici. Mănăstirea
va primi şi un ajutor de la Mihail Sadoveanu, care a înlesnit unei delegaţii a mănăstirii, formată
din stareţul Melchisedec şi arhimandritul Victor Ojog, să fie primită de ministrul Gospodăriei
Silvice, Constantin Popescu. Memoriul către ministru viza aprobarea către mănăstire a unei cote
de 40% din vânzarea materialului lemnos din foste păduri ale mănăstirii. Memoriul a rămas fără
soluţionare şi atunci s-a făcut apel la ministrul Cultelor, Petre Constantinescu-Iaşi, care a promis
că mănăstirea va benefia în anul 1953 de reparaţii din fondurile ministerului.54
53
Jandarmeria locală acuza că monahii din Neamţ agită pe muncitorii din fabrica de cherestea „Bradul Carpatina”
din cadrul mănăstirii, împotriva evreilor care conduceau fabrica. Evreii însă provocau şi ei pe muncitori evreii:
„Evreii cu cantina şi evreul casier fac propagandă printre lucrători şi persecută spunându-le că tot de ei au nevoie,
fiindcă ei le dă de mâncare şi bani şi nu le dă Cuza sau Goga...Călugării din mănăstire sunt foarte agitaţi şi toţi sunt
legionari. (Arh. Centrului Eparhial Iaşi, fondul Cancelariei, Dosar 9 1938, nota din 10 februarie 1938).
Imediat, la 17 februarie, a urmat o descindere la Mănăstirea-Neamţ, foarte mediatizată în presă şi la radio,
care însă nu a avut rezultatele aşteptate de autorii ei, dar care din păcate a denigrat mănăstirea. Deşi nu s-au găsit
decât zece arme, unele cu permise, folosite pentru pază, şi „două manifeste comuniste, manifeste şi tipărituri
gardiste”, din păcate acest fapt nu a împiedicat jandarmeria să afirme că ,,M-rea Neamţ poate fi considerată ca o
citadelă legionară şi dacă nu se iau măsuri drastice contra tuturor călugărilor, acţiunea lor poate lua proporţii, fiind
în detrimentul ordinii şi siguranţei statului“. (Arh. Centrului Eparhial Iaşi, fondul Cancelariei, Dosar 9 1938, f. 16).
Cu această pecete a rămas mănăstirea şi după război, când Securitatea a reluat aceleaşi acuze. Obiectivul
Securităţii era acela de a menţine BOR în limitele trasate de partid, iar dacă aceste limite erau depăşite se luau
măsuri de represiune. Decretul din 1959 se încadrează în aceste măsuri de represiune, fiind de fapt momentul
adevărului în relaţia dintre Stat şi Biserică. Motivele acestei represiuni sunt acelea că Biserica depăşise, cu mult
limitele trasate de Stat şi Partid. (C. Aioanei, F. Moraru, Biserica Ortodoxă Română în luptă cu „diavolul roşu”, în
Altarul Banatului, 2001, nr. 1-3, pp. 89-99;
Este vorba de un referat din 6 octombrie 1958, semnat de Al. Drăghici, în care se vorbeşte de „tolerarea pe
mai departe a numărului mare de elemente legionare şi reacţionare în mănăstiri, cât şi menţinerea numărului mare
de mănăstiri unde numărul de călugări se înmulţeşte încontinuu cu elemente îndoctrinate cu idei
contrarevoluţionare, [şi care] prezintă un pericol social” şi, în consecinţă, propunea ca „elementele legionare şi
elementele care au avut funcţiuni în aparatul de stat burghezo-moşieresc”, care sunt călugări în mănăstiri, episcopii,
mitropolii şi patriarhie, să fie scoşi din monahism, să li se interzică portul hainei călugăreşti şi să nu li se mai
permită întoarcerea la mănăstiri; desfiinţarea seminariilor monahale şi interzicerea de către călugări şi călugăriţe a
frecventării cursurilor la Institutul Teologic; pe viitor, intrarea în monahism să se facă numai cu avizul
împuterniciţilor regionali pentru culte; interzicerea cu desăvârşire ca pe viitor să se înfiinţeze mănăstiri sau schituri;
numărul de mănăstiri fiind prea mare, să fie redus la jumătate; interzicerea elementelor tinere în mănăstiri, fixându-
se limita de vârstă de la 50 de ani în sus.
54
Chivu-Duţă Carmen, op.cit., p. 54.

23. 23
Supravegherea elementelor duşmănoase din cadrul Bisericii ortodoxe era una dintre
activităţile Securităţii. Astfel preotul Pavel Apetroaiei, ucenic al mitropolitului Irineu, a fost
trimis cu manifeste în mănăstirile Agapia, Văratec, Horaiţa şi Almaş, precum şi la preoţii din
Piatra-Neamţ şi Tîrgu-Neamţ, menţinând tot timpul contactul şi primind instrucţiuni de la
căpitanul pensionar Cuza Mihălcescu, se afirma într-o notă a Siguranţei, din 22 ianuarie 1947.55
Faptul că autorităţile încercau să propage ideile comuniste în mănăstiri reiese dintr-o altă notă
a Siguranţei din 10 septembrie 1947, prin care stareţa Lecca de la Mănăstirea-Văratec se plângea
monseniorului Vladimir Ghika, care se întâlnea aici cu mitropolitul Irineu Mihălcescu, că
„oamenii regimului fac propagandă chiar în curtea mănăstirii”.56
Privitor la infiltrarea ideilor comuniste în rândul monahilor, de tulburare a trăirii
călugăreşti, se referă nota DGSP din 6 noiembrie 1948, unde se spune cum
„arhimandritul Melchisedec, stareţ al Mănăstirii-Neamţ, a afirmat că îi este foarte greu să facă
faţă obligaţiilor oficiale şi de a permite ca la mănăstire să se activeze pe linia Arlusului,
sindicală şi a Frontului Plugarilor”.57
Tot Securitatea se pare că infiltrase o persoană, sub
masca unui călugăr, Doroftei Lica, cu misiunea de „a dărâma de la conducerea mănăstirii Secu
pe actualul stareţ Vasian şi pe economul Visarion”, fapt ce a determinat „mare fierbere” în
soborul mănăstirii, adică mare tulburare, precum neîncredinţează nota din 9 februarie 1950, a
sursei „Anastasie”.58
Amintitul călugăr „îi învinovăţeşte” pe cei doi din conducerea mănăstirii, „de a ţine
contact cu partizanii din munţii Neamţului”. Această situaţie se datora faptului că mulţi călugări
de la Secu duceau alimentele date de cei din sat pentru cei retraşi în munţi. Nu ştim cum s-a
finalizat această gravă problemă pentru mănăstirea nemţeană, însă de aici putem constata cum
organele de represiune, din imposibilitatea unei pătrunderi informative în sânul obştii monahale,
apela la această soluţie de a introduce, prin diferite metode, un intrus pentru a putea controla
informativ acest „cuib de activitate contrarevoluţionară”.59
În nota informativă a DRSP Iaşi, privind urmărirea unor ierarhi din zona Iaşilor, din 26
octombrie 1948, se vorbeşte despre unii intelectuali, probabil suspectaţi de Securitate pentru
55
ASRI, fond "D", dosar nr. 2488, vol. I, f. 213-215.
56
Păiuşan Cristina, Ciuceanu Radu, BOR sub regimul comunist (1945- 1958), vol. 1, Bucureşti, 2001, d. 21, p. 75.
57
Chivu-Duţă Carmen,op.cit. p. 84.
58
Chivu-Duţă Carmen,op.cit., p. 177.
59
https://www.ziartarguneamt.ro/viata-religioasa-din-zona-tirgu-neamt-in-regimul-comunist-II

24. 24
trecutul lor, care s-au retras în unele mănăstiri din Moldova. Este cazul doctorului Fulgeanu
Gheorghe, fostul director al Spitalului de Stat din Bacău, care a plecat în septembrie 1948 la
Mănăstirea-Neamţ, „cu intenţia de se călugări”. Şi toate acestea se făceau cu binecuvântarea
stareţului: „La mănăstirea Neamţului a stat până la 1 octombrie 1948, sub protecţia stareţului
Melchisedec Dumitru, numita Olga Sturza. În acest timp Olga Sturza a avut strânse legături de
prietenie cu Arhimandritul Vasile Vasilache, fost conferenţiar la radio în timpul războiului
antonescian, izgonit de la Patriarhie, venind la mănăstirea Neamţ, stareţul i-a pus la dispoziţie
palatul vechi al fostului Patriarh Nicodim. Olga Sturza avea legături şi cu călugărul Petre
Pogonat, fostul decan al baroului Iaşi până la 23 august 1944. A mai avut legături şi cu
Vladimir Muscă şi Victor Ojoc. David Muscă zis Vladimir are gradul de Arhimandrit şi este
directorul tipografiei mănăstirii. Aceşti indivizi, în tot timpul cât a stat Olga Sturza la mănăstire
se strângeau fie la stăreţie, fie la Olga Sturza şi discutau tot felul de chestiuni la adresa
actualului Guvern”.60
Tot la situaţia din Mănăstirea Neamţ se referă „Nota” DGSP din 6 noiembrie 1948, unde
se relevă cum însuşi Patriarhul Iustinian avea cunoştinţă de toate care se petreceau, de unde
rezultă că acesta era de acord. Vedem astfel cum doctorul Fulgeanu Gheorghe, amintit mai sus,
era „protejat de Patriarh” şi primit de stareţul Melchisedec, alături de avocatul Mârza din
Bacău, „protosinghelul Petre Pogonat, fost deputat cuzist şi criminal de război”, Olga Sturza,
„prost văzută de autorităţi”, profesorii Gheorghe Ştefănescu şi Nicolae Şerbănescu urmăriţi de
Siguranţă şi nu în ultimul rând arhimandritul Vasile Vasilache, „ale cărui convingeri politice
sunt bine cunoscute”.61
Acelaşi arhimandrit, conform notei din 6 noiembrie 1948, „afirmă că
continuă să menţină legături cu Olga Sturza, care are legături strânse în mediul britanicilor şi
cu generalul Iorgulescu din capitală, pe care îl ţine la curent cu capacitatea de contribuţie la
o mişcare de rezistenţă a călugărilor de la Neamţ”.62
Pentru a înţelege cum aprecia Securitatea cele ce se petreceau în mănăstiri, redăm mai jos
60
Chivu-Duţă Carmen,op.cit., pp. 83-84.
61
Chivu-Duţă Carmen,op.cit., pp. 83-84
62
Chivu-Duţă Carmen,op.cit., p. 84.
Prinţesa Sturdza este semnalată şi cu o fişă din 5 octombrie 1950, întocmită de DGSP, unde figurează ca un
element ce „s-a angrenat într-o luptă intensă contra regimului democrat, activând pe linie bisericească”. În acelaşi
document se spune că: „şi-a creat o serie întreagă de cunoştinţe în mediul călugăresc, cu care ţine un contact
permanent”, printre aceştia fiind stareţul Neamţului, părintele Melchisedec, arhimandritul Vasile Vasilache, Petre
Pogonat, „fost moşier”, care în timpul verii merge la Mănăstirea- Neamţ, de unde vorbeşte la telefon, uneoriîn limba
franceză, cu persoane din Bucureşti, Iaşi şi chiar cu Parisul.

25. 25
extrase dintr-un document din martie 1949, care prezintă un bilanţ al activităţilor ostile din
mănăstiri pentru perioada august 1948 şi -martie 1949. Activităţile ostile sunt grupate pe
categorii astfel:
- propagandă anticomunistă sau legionară, cazul călugărilor Dosoftei Moraru de la
Sihăstria Neamţului şi stareţul Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria care la 21 mai 1948, de
praznicul Sfinţilor Împăraţi, a ţinut o predică, care printre altele spunea: „Să dea Dumnezeu ca
şi conducătorii noştri de acum să fie ca Sfinţii Împăraţi, ca să-i pomenească Biserica în veac!”.
Şi continuă Părintele: „Atunci unul din popor m-a şi înregistrat şi nici n-am apucat să-mi scot
veştmintele, că a venit o maşină şi mi-au zis să merg cu ei. M- au dus la Târgu-Neamţ şi acolo
m-au pus într-un beci care nu avea decât un pat de ciment. Apoi m-au anchetat timp de cinci
zile, ţinându-mă fără apă şi fără mâncare. Pe urmă mi-au dat drumul”.63
Acuzaţia de legionarism plana asupra oricărui monah. Spre exemplu, Ghenadie Caraza de
la Mănăstirea- Văratec, era acuzat în 1947 de Direcţia Generală a Poliţiei că ar fi făcut politică
legionară.64
Ieromonahul Filaret Gămălău 65
de la Schitul-Rarău a susţinut sistemul de legături
şi aprovizionare a organizaţiei „Gărzile lui Decebal”,66
condusă de doctorul Gheorghe
Vasilache. El era ajutat şi de ieromonahul Ursu Chesarie de la Mănăstirea-Neamţ, recrutat de
primul şi, foarte probabil, ajutat şi de călugării Varahil Moraru şi Ioasaf Marcoci,67
şi de
Hrisostom Asavei, şef de cuib la schiturile Rarău şi Durău.68
El ar fi declarat că „scopul pentru
care activa în cadrul acestei bande era de a răsturna actualul regim prin forţă”.69
Legături cu
această mişcare de rezistenţă a avut şi călugărul Martinian Conuţ de la Mănăstirea-Slatina;70
- ascunderea de arme şi elemente înarmate din rezistenţă: cazul de ascunderea a unei arme
Z.B. cu mai multe cartuşe de către Dionisie Gherman, sau cazul ieromonahului Victor Ignat,
63
Bălan Ioanichie, Viaţa şi nevoinţele arhimandritului Cleopa Ilie, Iaşi, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei,
1999, p. 92
După aceste evenimente Părintele Cleopa s-a retras în munţi, pentru a nu crea tulburări în obştea mănăstirii
(pp. 92-95).
64
Chivu-Duţă Carmen,op.cit., p. 44.
65
Arestat în 1949 şi ţinut în detenţie până în anul 1964.
66
Voicescu Constantin, Oameni ai Bisericii în rezistenţa anticomunistă din munţii şi codrii României, în Analele
Sighet, vol. 2, p. 280.
67
Arestat în anul 1949.
68
Păiuşan Cristina, Ciuceanu Radu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul
comunist, vol. I (1945-1958), Bucureşti, I.N.S.T., 2001, d. 154, p. 293.
69
A.S.R.I., fond „D”, dosar nr. 7755, vol. 5, f. 208, la Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română
sub regimul comunist, vol. I (1945-1958), Bucureşti, I.N.S.T., 2001, d. 96, pp. 185-186.
70
Păiuşan Cristina, Ciuceanu Radu, op. cit., p. 293.

26. 26
care a ascuns armament la Mănăstirea-Bogdana, Bacău.
- colecte pentru cei arestaţi: călugărul Nicodim Munteanu de la Mănăstirea-Bistriţa,
Neamţ, care colecta în ianuarie 1949 ajutoare pentru călugării arestaţi.71
Erau consideraţi ostili şi cei care prin gesturile şi atitudinea lor erau o ameninţare pentru
regim. Este cazul lui Vasile Vasilache, stareţ la Pocrov, Neamţ, care „în timpul războiului
anticomunist ţinea conferinţe, ponegrind regimul sovietic şi scoţând în evidenţă fascismul. A
editat diferite cărţi care cuprindeau discursuri antisovietice. În anul 1948, venind la mănăstirea
Neamţ, s-a antrenat in anturajul tuturor reacţionarilor cu care avea stranse legături, ca stareţul
Melchisedec”.72
O altă situaţie ce deranja organele de partid era cea de la praznicele împărăteşti sau
hramurile unor mănăstiri. De pildă, în anul 1950, de Înălţarea Domnului (18 mai), la hramul
Mănăstirii-Neamţ „au participat cca 8000 credincioşi veniţi din diferite judeţe ca: Baia,
Suceava, Câmpulung, Roman, Iaşi, Bacău şi Neamţ”.73
Sărbătoarea a fost atât de mare încât „credincioşii au început să se adune de la data de
15 mai a.c., iar până la data în care s-a început hramul, au vizitat mănăstirile din raza jud.
Neamţ”, adică Agapia, Văratec, Bistriţa, Secu, Sihăstria, mai ales ultimele două, care depindeau
de marea lavră.74
Mai mult, „de la data de 15 la 18 mai a.c., slujbele religioase au fost oficiate cu un
deosebit fast, în scopul de a atrage cât mai multă populaţie la aceste ceremonii”, pentru ca „în
ziua de 18 mai a.c. când a avut loc hramul mănăstirii, pe lângă preoţii şi călugării acesteia au
mai luat parte şi Mitropolitul Rusan Sebastian de la Iaşi, Episcopul Teofil Herineanu din
Roman, Episcopul Emilian Antal, director al Seminarului monahal de la mănăstirea Neamţ,
precum şi profesorii Arhierei ai acestui seminar. Au mai participat, de asemenea, fostul Episcop
al Armatei, Partenie Ciopron, în prezent stareţ al mănăstirii Sf. Petru şi Pavel din Huşi.
Numărul mare al credincioşilor veniţi la acest hram se datorează tocmai faptului că
participarea neobişnuită a Episcopilor menţionaţi mai sus a fost anunţată credincioşilor”.75
71
Gabor Adrian, Petcu Adrian N., Biserica Ortodoxă şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian, în
Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, an II, 2002, Bucureşti, 2003, pp. 127-128.
72
Paiușan Cristina, Ciuceanu Radu, op. cit., p. 204-214.
73
Petcu Adrian Nicolae, Participarea BOR la rezistenţa anticomunistă, în vol. „Mişcarea de rezistenţă
anticomunistă din România. 1944-1962”, Bucureşti, Editura „Kullyus”, 2003, pp. 205-206.
74
Bălan Emanuel, Anticomunism și represiune comunistă.1945-1989, Iași:StudIS 2017; p.76.
75
Bălan Emanuel, op.cit.p.89.

27. 76
https://basilica.ro/episcopul-eugeniu-laiu-suceveanul
27
Capitolul al II-lea
Clerici închişi în temnițele comuniste
II.1. Ierarhi
Eugeniu Laiu, născut la 20 iunie 1894, în
comuna Bârgăuani, Neamț. Mitropolit al Bucovinei
(sediul la Cernãuți). Arestat în 1949 pentru acțiuni
dușmănoase față de regimul comunist.
Activitatea sa de la Hotin, Cernauti, Bucuresti
si Paris, din nou la Cernauti, Buzau, Craiova, Neamt,
Cocosu si Horaita este de un dinamism rar intalnit. A
avut darul innoirilor, al ctitoriilor trainice, al muncii
neobosite si al ravnei neostoite pentru Casa lui
Dumnezeu. Catedrala din Balti, Manastirea Dobrusa,
biserici construite din temelii, toate il considera
ctitor. Biserica romaneasca din Paris a fost renovata
integral in timpul slujirii sale, la fel si casa parohiala. Corul bisericii romanesti din Paris a
rasunat datorita lui in marile sali de concerte de la Paris si Strasbourg, a cantat in ajunul
sarbatorilor de Craciun colindele romanesti si a adunat in spatiul eclesial pe romanii dezbinati.
La Cernauti, inainte de a pleca spre Bucuresti si Paris, l-a cunoscut pe tanarul Ilie Iacob caruia
i-a fost duhovnic, povatuindu-l pe calea mantuirii si a sfinteniei. Dupa calugaria sa de la Neamt,
monahul Ioan Iacob isi va aminti mereu de sfaturile duhovnicului sau din Cernauti, arhim.
Eugeniu Laiu. Eugeniu Laiu a trecut in ultima parte a vietii sale prin mari greutati. Mitropolitul
Visarion Puiu, binefacatorul sau, a fugit din tara urmarit de regimul comunist si a trait in exil
aproape 20 de ani. Ucenicul sau apropiat, arhiereul Eugeniu Laiu Suceveanul a fost permanent
suspectat de prietenia cu el, de legaturi primejdioase pentru tara, de complot la adresa puterii
politice care a fost instalata la Bucuresti. Ramas fara sprijin si fara prieteni, arhiereul Eugeniu
Laiu Suceveanul s-a intors la manastirea sa de metanie – Horaita, unde si-a trait ultimii ani ai
vietii in smerenie si rugaciune’.76

28. 77
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicodim_Munteanu
28
Nicodim Munteanu, născut Nicolae
Munteanu, (n. 6 decembrie 1864, Pipirig,
judeţul Neamţ - d. 27 februarie 1948, Bucureşti)
a fost al doilea patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române (1939-1948) şi membru de onoare al
Academiei Române.
Născut în Moldova, în satul nemţean
Pipirig, la 6 decembrie 1864, din tată ardelean
şi mamă munteancă, cunoscut tuturor ca monah
cărturar şi ierarh harnic şi luptător, Patriarhul
Nicodim Munteanu a păstorit Biserica
Ortodoxă Română într-o perioadă grea pentru
Ţară şi Biserică, între 1939-1948, ani de război
şi apoi de instaurare a dictaturii comuniste în
România.
Devenit monah în 1894, la Mănăstirea
Neamţ, pe când studia încă la Academia de
Teologie Ortodoxă din Kiev (1890-1895), tânărul Nicolae Munteanu a primit numele Nicodim.
A fost, pe rând, predicator al Catedralei Mitropolitane din Iaşi, arhidiacon, ieromonah,
arhimandrit şi vicar al Mitropoliei Moldovei, vicar al Episcopiei Dunării de Jos şi director al
Seminarului Teologic din Galaţi, episcop al Huşilor (1912-1924), stareţ al Mănăstirii Neamţ
(1924-1935), Mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1935-1939), iar în cele din urmă Arhiepiscop
al Bucureştilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Patriarh al României (1939-1948).77
Pasionat de studiul Bibliei şi de misiunea pastorală, a scris şi a tradus mult, fiind un
monarh cărturar şi gospodar, un ierarh dinamic şi luptător întru apărarea drepturilor şi demnităţii
Bisericii pe care a păstorit-o cu vrednicie şi curaj. A fost, de asemenea, un patriot luminat care
iubea credinţa, cultura şi vitejia jertfelnică a românilor, recunoscând totodată şi valorile sau
vredniciile altor popoare. Nicodim Munteanu, al doilea patriarh al României, a fost privit cu
ochi răi de comunişti pentru limba ascuţită cu care şi-a apărat biserica în faţa sovieticilor.

29. 29
A murit otrăvit, la 27 martie 1948, pentru că a refuzat colaborarea cu comuniștii78
II.2. Preoţi
ANDRONIC, Cezar-Gheorghe, născut la 20 iulie 1902, în familia unui învățător din
Călugăreni de pe Valea Bistriței, județul Neamț. A urmat Seminarul teologic „Sfântul
Gheorghe” din Roman (1924) și Facultatea de Teologie din Cernăuți (1934). A fost hirotonit
preot la 13 septembrie 1925 pe seama parohiei Galu, din comuna Poiana Teiului, județul Neamț.
Trei ani mai târziu, pe părintele Andronic îl găsim în comitetul de inițiativă pentru ridicarea
unei biserici în cartierul Gara Veche din Piatra Neamț, care aparținea de Parohia Vânători
„Adormirea Maicii Domnului”. Împreună cu credincioșii din această parte a orașului nemțean,
reușește dobândirea unei suprafețe de teren, strângerea unor materiale de construcție și începe
zidirea unei case parohiale. Însă, din cauza greutăților întâmpinate, lucrările se opresc aici,
părintele Andronic slujind la Parohia Vânători. La 1 octombrie 1946, părintele este numit paroh
la biserica „Sfântul Gheorghe” din Piatra Neamț.
După instalarea regimului comunist, a fost arestat la 23 aprilie 1945 pentru o lună, sub
suspiciunea de „activitate legionară”. Tot pentru o astfel de culpă a fost arestat la 15 mai 1948.
De această dată, era considerat membru al unui „grup legionar subversiv” anticomunist, din
care mai făceau parte intelectuali și funcționari din Primăria Piatra Neamț. Era acuzat de sprijin
financiar oferit celor din închisori, dar și pentru faptul că ar fi primit jurământul de luptă
anticomunistă în biserica „Sfântul Gheorghe”. A fost anchetat în condiții extrem de dure la
Piatra Neamț și, mai ales, la Suceava.79
La 22 martie 1949, prin Sentința nr. 353, a fost condamnat de Tribunalul Militar Iași la
12 ani muncă silnică pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Ulterior, la recurs,
prin Decizia nr. 3137/1950 i-a fost redusă pedeapsa la 7 ani de temniță grea. După condamnare
a fost mutat la penitenciarul Aiud.
La 13 mai 1955 a fost eliberat din penitenciar. Conform Deciziei MAI nr. 5648 din 23
aprilie 1955, a fost trimis, pentru 12 luni, cu domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, județul
78
Ioniţoiu Cicerone, Victimele terorii comuniste.Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar M, București,
Editura, Maşina de Scris, 2004, p. 412.
79
Vasile Cristian, op. cit., p. 27

30. 30
Ialomița. După trei luni de ședere în domiciliul impus de autoritățile comuniste, părintele
Andronic se îmbolnăvește, fiind internat în spitalul din Țăndărei. Revine în domiciliul
obligatoriu ca inapt pentru muncă, din cauza unui început de paralizie a mâinii și piciorului
stâng, fiind întreținut de către colegii de suferință. Din acest motiv, prin Decizia MAI nr. 6326
din 19 aprilie 1956, i se fixează un domiciliu obligatoriu la Piatra Neamț.
Prin Hotărârea nr. 9 din 28 octombrie 1955 a Consistoriului Eparhial Iași, părintelui
Andronic i se aplica pedeapsa pentru lipsă de la parohie, prin „pierderea dreptului de a fi ridicat
la un grad ierarhic superior sau administrativ”, cu dreptul de reintegrare. În februarie 1957,
această pedeapsă a fost prescrisă, deoarece faptele condamnate de justiția statului comunist nu
erau calificate ca „delicte continue”. După decizia din consistoriu, părintele Andronic a fost
reîncadrat în slujire la Parohia „Sfântul Gheorghe” din Piatra Neamț. În 1971 s-a transferat la
Parohia „Sfinții Voievozi” din Valea Viei, județul Neamț, de unde, în 1975, s-a retras la
pensie.80
.
BRATU, Constantin, preot, născut la 15 martie 1915 în localitatea Izvoare, Bahna,
Neamţ, paroh în Cotu-Vameş, Roman. A fost arestat în 1945 şi condamnat la trei ani de
închisoare pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. A executat pedeapsa la Bucureşti şi Iaşi81
.
CHIRICĂ, Vasile, preot din parohia Tălpălăi, Neamţ. A fost arestat în 1959 pentru
„uneltire împotriva ordinii sociale”82
.
CIOCOIU, Nicolae, preot paroh în localitatea Cordun, judeţul Neamţ. A fost arestat la
15 august 1949 şi condamnat de Tribunalul Militar Iaşi la opt luni de închisoare pentru omisiune
de denunţ83
. A trecut prin închisorile Iaşi, Jilava, Aiud şi lagărele de la Canal.
CONSTANTINESCU, Mihai, preot născut la 8 martie 1911 în localitatea Miclăuşeni,
Roman, paroh în Brătuleşti, comuna Strunga, judeţul Neamţ. A fost arestat în 1950 pentru
„uneltire contra ordinii sociale” şi închis cinci ani la Aiud, Văcăreşti, Jilava şi Iaşi84
.
COSMA, Grigore, preot din Săcăluşeşti, Neamţ, paroh în Vorniceni-Botoşani şi
profesor la Seminarul din Buzău, a trecut prin închisorile comuniste85
.
80
Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Adrian Nicolae Petcu, Clerici şi mireni mărturisitori din Arhiepiscopia Iaşilor, în
închisorile comuniste (1945-1964), Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 29-30
81
Cristian Vasile, op. cit, p.6.
82
Cristian Vasile, op. cit, p. 30.
83
Cristian Vasile, op. cit, p. 137.
84
Cristian Vasile, op. cit, p. 206.
85
Cristian Vasile, op. cit, p. 225.

31. 31
CRĂCIUN, Dumitru, preot din Timişeşti, Neamţ. A fost închis în temniţele
comuniste86
.
DANIELESCU, Dan, preot în satul Gârcina, Neamţ. A fost arestat între 1949 şi 1951
pentru că i s-a găsit în casă o armă87
.
DEMETRICĂ, Mihai, preot, A fost arestat la Sagna, Neamţ, şi condamnat la cinci ani
de închisoare88
.
DIDLESCU, preot din oraşul Roman. A fost arestat în iulie 194989
.
FILIP, Neculai, preot paroh în comuna Brăteşti, Neamţ, anchetat de Securitatea din
Bacău în anii 1948-1949, fiind ucis în 194990
.
FLOREA, Paul, preot. Născut la 26 iunie 1909 în comuna Poiana-Teiului, Neamţ. A
slujit în Basarabia la Trifăneşti, Bucureşti şi în satul Negrenii de Sus, comuna Tătărăştii de Jos,
Teleorman. Arestat în 1953 şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 25 de ani de muncă
silnică. I s-a redus pedeapsa şi în 1960 a fost eliberat şi trimis cu domiciliul obligatoriu în satul
Lăţeşti, comuna Borduşani, Ialomiţa. I s-a permis să se întoarcă acasă în 196391
.
GHERGHEASA (Gheorghiasa) Vasile, preot născut la 8 decembrie 1911 la Broşteni,
Neamţ. Arestat în 1949, cu ocazia mişcărilor de pe Valea Ozanei şi a Bistriţei. A fost condamnat
de Tribunalul Militar Iaşi, prin sentinţa 166/18. 02. 1950 la cinci ani de închisoare pentru
„uneltire împotriva ordinii sociale”. În 1951 se afla la Canal în Brigada 1392
.
GHEORGHIU, Nicolae, preot născut la 26 iulie 1923, paroh în localitatea Brusturi,
judeţul Neamţ. A fost condamnat în 1957 la opt ani de închisoare, pedeapsă executată la Bacău,
Jilava şi Gherla93
.
GREBENEA , Nicolae, preot din Bacău. A fost închis la Aiud şi Baia Sprie, de unde a
fost trimis, în lanţuri, la mina de la Cavnic. A ieşit din închisoare la 28 iulie 1964, după 18 ani
petrecuţi în temniţele comuniste. După eliberare a fost permanent urmărit de Securitate şi chiar
86
Vasile Cristian, op. cit, p. 268.
87
Vasile Cristian, op. cit, p. 269.
88
Vasile Cristian, op. cit, p. 61.
89
Ioniţoiu Cicerone, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar D-E, București,
Editura „Maşina de Scris”, 2002, p. 76.
90
Popa Neculai, Represiune şi rezistenţă în ţinutul Neamţului, București, Editura Vremea, 2000, p. 70.
91
Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi.Dicţionar F-G, București,
Editura Maşina de scris, 2002, p. 57.
92
Ioniţoiu Cicerone, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi., p. 179.
93
Caravia Paul, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemnițată, Romania 1944-1989, București,
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarsimului, 1999, p. 205.

32. 32
s-a încercat de mai multe ori asasinarea sa. S-a retras la Piatra-Neamţ94
.
GRIGORE (Grigoriu) Eugen, preot din Cârligi, Neamţ. A fost condamnat la 12 ani de
închisoare95
.
HÂRŢAN, Ion, preot născut la 4 mai 1911, paroh la Climeşti, Neamţ. A fost condamnat
de Tribunalul Militar Iaşi la zece ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”96
.
JILAVU, din comuna Crucea, Neamţ. Preot. Arestat97
.
JUNCU, Ioan, preot născut la 30 aprilie 1913, paroh în Văleni, Roman. A fost închis
între 1948 și 1956 pentru uneltire. Arestat din nou în perioada 1959-1960, a executat pedeapsa
la Suceava, Aiud, Canal, Baia Sprie şi Gherla98
.
LUPU, Constantin, născut la 8 noiembrie 1906, paroh în Brăteşti şi Răcăceni, Bacău,
apoi în localităţile Brusturi, Neamţ şi Prisaca, Iaşi. A fost condamnat la şase ani de închisoare
în 1959 pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”.
MITOIU, Dumitru, preot din Roman, Neamţ. Arestat şi judecat de Tribunalul Militar
Iaşi în cadrul Lotului Răzleţi, Roman şi condamnat99
.
MORARU, Evmenie, preot născut la 18 septembrie 1910 în localitatea Pânceşti, Bacău.
Paroh la Stejaru, judeţul Neamţ. A fost arestat în 1945 pentru „uneltire împotriva ordinii
sociale”. A stat în închisoare cinci ani şi patru luni la Târgu-Jiu, Piteşti, Aiud, Ghencea şi Canal,
fără să fie judecat100
.
NĂSTASE, Teodor, preot născut la 21 septembrie 1909 în comuna Trifeşti, Neamţ.
Paroh în Avereşti, Neamţ. A fost arestat de două ori: în perioada 16 decembrie 1952-18 iunie
1954 şi între 19 iulie 1958 şi 31 iulie 1964, a doua oară fiind condamnat de Tribunalul Militar
Iaşi la opt ani de închisoare pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. După ce a ieşit din
închisoare a slujit în parohiile Jigoreni, Moreni, Ion Creangă şi Avereşti din protopopiatul
Romanului. S-a pensionat la 1 februarie 1987101
.
94
Ioniţoiu Cicerone, op.cit., p. 273.
95
Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar F-G, București,
Editura „Maşina de scris”, 2002, p. 281.
96
Ionițoiu Cicerone, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi.Dicţionar H, I, J, K, L,
București, Editura „Maşina de scris”, 2003, p. 40.
97
Ioniţoiu Cicerone, op.cit., p. 240.
98
Ioniţoiu Cicerone, op.cit., p. 256.
99
Roske Octavian, Mecanismele represive în România 1945-1989. Dicţionar biografic, vol. IV. M, București,
Editura Academiei Române, 2005, p. 288.
100
Ioniţoiu Cicerone, op.cit.., p. 364.
101
Caravia Paul, Virgil Constantinescu, Flori Stănescu, op. cit., pp. 299-300.

33. 33
PALADE, Gheorghe, preot care a activat într-un grup de misionari din Munţii
Neamţului. Este arestat în august 1964 şi condamnat de Tribunalul municipiului Bucureşti la 5
ani de închisoare şi confiscarea averii, pentru difuzarea de publicaţii interzise.102
PIGUI, Ion, preot născut în 1900 la Peştişani, Gorj, paroh în Bozieni, Roman, a fost
arestat în vara anului 1948, dar eliberat sub presiunea enoriaşilor. Arestat din nou după o
săptămână, a fost închis timp de 12 ani. Eliberat în 1960, a slujit în Hemeiuş, Bacău şi Boteşti,
Neamţ103
.
POLITIC, Mihai, paroh în comuna Boboieşti, judeţul Neamţ, tată a trei copii,
susţinător al Organizaţiei de Rezistenţă Naţională „Regele Mihai I”, a fost otrăvit la Târgu-
Neamţ.104
.
PUŞCĂLĂU, Mihai, din Boiştea, Bacău, născut în 1901, a fost condamnat la 4 ani de
închisoare.105
ROBITU, Teodor. Din Dobreni, Neamţ. Preot. Arestat la 4 mai 1947 cu un grup de 25
persoane şi adus la Bacău, fără a fi judecat. Închişi în castelul Şuţu, au stat până a doua zi când,
împreună cu arestaţii de pe Valea Trotuşului, au fost trimişi la penitenciarul Gherla, unde au
ajuns pe 8 mai 1947. La acea dată erau în detenţie circa 40 de preoţi, care ţineau zilnic slujbe
în cele 3 capele existente atunci. Din cauza măsurilor abuzive de aici, a izbucnit o revoltă a
deţinuţilor şi drept pedeapsă 20 dintre ei, care erau arestaţi în vederea pregătirii procesului
Maniu-Mihalache, au fost transferaţi la penitenciarul Aiud. După proces, Teodor Robitu a fost
eliberat.106
ROIBU, Teodor, preot din Dobreni, Neamţ, a fost arestat în mai 1947.107
RUSU, Vladimir, preot din localitatea Războieni, Neamţ, a fost închis în temniţele
comuniste.108
SĂNDULESCU, Onoriu, născut în 1898 în Homiceni comuna Bârgăoani, Neamţ,
paroh la Glăvăneşti, Iaşi, a fost arestat în 1946 şi închis, fără să fie judecat, la Aiud şi Gherla.109
SBURLEA, Aurel, preot paroh în satul Unghi, comuna Dragomireşti, Neamţ. Arestat
102
Cicerone Ioniţoiu, op.cit., p. 320.
103
Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ediţia a II-a Editura „Patmos”, 2001, p. 196.
104
Cicerone Ioniţoiu, op.cit., p. 199.
105
Cicerone Ioniţoiu, op.cit., p. 216.
106
Cicerone Ionitoiu, op, cit., p. 289.
107
Vasile Manea, op. cit., p. 221.
108
Cicerone Ioniţoiu, op.cit., p. 222.
109
Cicerone Ioniţoiu, op.cit., p. 228.

34. 116
Cicerone Ioniţoiu, op.cit., p. 451.
117
Cicerone Ioniţoiu, op.cit. p. 353.
34
în 1949.110
SERGHIE, Vasile, preot la Episcopia Romanului, este arestat în 1958 şi acuzat de
agitaţie împotriva regimului comunist. Este condamnat de Tribunalul Militar Iaşi prin sentinţa
633 din 1958 la 12 ani muncă silnică. Închis la Aiud, Balta Brăilei şi graţiat prin Decretul 411
din 1964.111
ŞERBAN, Dumitru, preot născut la 1 iunie 1908 în localitatea Români, Neamţ. A slujit
în parohiile Crucea, judeţul Neamţ, Cristeşti-Buda, lângă Târgul Frumos, Oşlobeni şi Agapia.
Arestat în 1962, a fost condamnat de Tribunalul raionului Tg.-Neamţ la trei ani de închisoare
pentru „atitudine duşmănoasă faţă de regimul democrat-popular”. Eliberat în 1964 şi încadrat
ca preot paroh în Floiseşti, Neamţ, s-a pensionat în 1985112
.
TOMA, Victor, născut la 7 septembrie 1910 în localitatea Doljeşti, Roman, preot de
garnizoană la Sinaia, Prahova şi Boghicea, Neamţ, a fost arestat în 1946, pentru că a făcut parte
din grupul de rezistentă naţională de la Sinaia. A executat o pedeapsă de opt ani la Aiud113
.
VASILESCU, Filip, născut la 28 noiembrie 1908, în localitatea Tupilaţi, Neamţ, paroh
la Oniceni, Neamţ, a fost arestat în 1952 pentru că a făcut politică naţional-ţarănistă. A rămas
timp de doi ani şi o lună în detenţie la Canal fără să fie judecat114
.
VICRU, Ion, născut la 20 martie 1921 în localitatea Văleni, Neamţ (astăzi Boteşti),
preot în parohia Doftana, Bacău, a fost arestat în 1948, fiind bănuit că este în legătură cu
organizaţii legionare. A fost reţinut, fără condamnare, un an şi câteva luni la Roman, la
Securitatea din Suceava şi la Bucureşti115
.
VLAD, Gavril, preot din Broşteni, născut în 1914 la Ceahlău, Neamţ, a fost arestat în
1950 pentru că s-a opus regimului comunist. A fost condamnat la nouă ani de închisoare.116
.
VLAD, Ion, preot născut în localitatea Frumuşelu, Bacău, a fost arestat în 1955 şi închis
la Baia-Sprie, apoi arestat din nou în 1959.117
110
Neculai Popa, op. cit., p. 42.
111
Paul Caravia, Virgil Constantinescu, Flori Stănescu, Flori, op. cit., p. 395.
112
Vasile Manea, op. cit., p. 243.
113
Cicerone Ioniţoiu, op.cit., p. 252.
114
Caravia, Paul, op. cit.,p. 445.
115
Cicerone Ioniţoiu, op.cit., p. 449.

35. 118
Ioniţoiu Cicerone, op. cit.p.378.
119
Cicerone Ioniţoiu, op.cit.p.396.
35
II.3. Călugări şi călugăriţe
ANTOHI, Ilarion, ieromonah la Mănăstirea-Sihăstria, a fost arestat în ziua de 15 mai
1948 pentru că deţinea cărţi cu „conţinut subversiv”118
.
ARTENIA, călugăriţă de la Văratec, alungată din mănăstire împreună cu alte maici, a
fost arestată la Miercurea-Ciuc.
ASAVEI, Hrisostom, ieromonah la Mănăstirea-Durău, născut la Bistricioara, Neamţ,
a făcut parte din Gărzile Decebal şi a fost arestat în 1949, cu lotul de la Schitul Durău.
BOGHEAN, Toader, arhimandrit la Mănăstirea-Neamţ, născut la Dorohoi în 20
noiembrie 1900, a trecut prin închisorile comuniste în perioada mai 1948-august 1949119
.
ILIE, Cleopa (Constantin)
duhovnicul Moldovei și al întregii
Românii într-o perioadă de mari
încercări pentru poporul român.
Ridicat duhovnicește sub
ocrotirea egumenului Ioanichie
Moroi, care avea experiența trăirii
athonite, fratele Constantin, mai apoi
călugărul Cleopa Ilie, a devenit unul
dintre reperele spiritualității românești
atunci când monahismul românesc
avea nevoie de revigorare și întărire
pentru perioada ce avea să urmeze.
Încă din vremea scurtei
păstoriri a Mitropoliei Moldovei,
Justinian Marina a văzut în Cleopa Ilie
un bun administrator de mănăstire și
stareț, deopotrivă.
A urmat alegerea mitropolitului Justinian ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române,

36. 122
Arhimandrit, Ioanichie Balan, Patericul românesc, editura Mânăstirea Sihastria, 2011;pp.48-57.
36
într-un moment în care noul regim politic trecea la schimbări profunde în societatea
românească. Biserica nu putea ignora și accepta toate acestea și iată că patriarhul Justinian se
vede implicat în multe momente care vor marca misiunea Bisericii.
În această perioadă, duhovnicul Cleopa de la Sihăstria se va confrunta cu primele
provocări ale regimului comunist și pe care cu smerenie și înțelepciune le va depăși.
Izvoarele orale, surprinse în Patericul alcătuit de părintele Ioanichie Bălan, ne vorbesc
despre o reținere la Siguranța comunistă a părintelui Cleopa, la sfârșitul primăverii lui 1948,
după cum însuși el mărturisea: „În ziua Sf. Împărați Constantin și Elena (21 mai) țineam predică
și am zis: „Să dea Dumnezeu ca și conducătorii noștri de acum să fie ca Sfinții Împărați, ca să-
i pomenească Biserica în veac!”120
Atunci unul din popor m-a și înregistrat și nici n-am apucat
să-mi scot veșmintele, că a venit o mașină și mi-au zis să merg cu ei. M-au dus la Tg. Neamț și
acolo m-au pus într-un beci care nu avea decât pat de ciment. Apoi, m-au anchetat timp de cinci
zile, ținându-mă fără apă și fără mâncare. Pe urmă mi-au dat drumu.121
La puțin timp, se
consemnează în același izvor, dar nu și în documentele Securității, cum „un creștin binefăcător
i-a spus în taină” să se retragă pentru puțin timp fie în munți, fie în altă parte. La sfatul
duhovnicilor, părintele Cleopa a luat calea muntelui, vreme de șase luni, pentru a sta în zona
„Piciorul cucului” și unde primea cele necesare de la frați din obște și își săvârșea pravila.
Perioada de retragere în munți a durat până „a fost readus în mănăstire”, consemnează izvoarele
duhovnicești, ceea ce presupune, la prima vedere, că cineva dintr-o autoritate bisericească înaltă
intervenise pentru el.
Nu știm cine din Biserică a intervenit pentru părintele Cleopa. Însă, după acest moment,
în toate încercările la care a fost supus, de fiecare dată când autoritățile comuniste au încercat
arestarea sa, părintele Cleopa a fost protejat de patriarhul Justinian Marina, care în anul 1949 îi
dăduse misiunea de a reorganiza mănăstirea voievodală de la Slatina și de a oferi monahismului
românesc viețuitori cu aleasă trăire duhovnicească.122
COMĂNICI, Hariton, călugăr de la Mănăstirea-Neamţ, născut în 1900 la Hârja,
Bacău, a fost deţinut în închisorile comuniste.
CONUŢ, Martinian, călugăr la mănăstirile Slatina şi Durău, a fost arestat în 1951 în
120
Adrian Nicolae Petcu si publicat în Ziarul Lumina din data de 23 mai 2012
121
Arhimandrit, Ioaniche Bălan, Viaţa și nevoințele Părintelui Cleopa, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei
1999. p.15.

37. 131
Octavian Roske, op. cit., p. 391.
37
lotul Schitului Durău pentru că a sprijinit organizaţia Gărzile Decebal123
.
CORDUNEANU, Nifon Nicolae, arhimandritul născut la 19 iulie 1916; secretar al
Mănăstirii-Neamţ, a fost arestat în 1959 şi condamnat la şase ani de închisoare, apoi întemniţat
la Bacău. Jilava şi Gherla124
.
CREANGĂ, arhimandrit, fost stareţ la Mănăstirea-Sihăstria şi duhovnic la Mănăstirea-
Văratec, a trecut prin temniţele comuniste125
DRĂGUŢU, Mihai, călugăr la Mănăstirea-Neamţ (Marchian, nume monahal). Membru
al Mişcării Legionare din 1937, semnalat şi urmărit de Securitate sub acuzarea de „atitudine
duşmănoasă faţă de regim şi legături cu diferite elemente legionare”, 1950-1954126
.
DUMITRU, Mihail, stareţ al Mănăstirii-Neamţ (Melchisedec, nume monahal). Urmărit
de Securitate sub acuzarea de „atitudine duşmănoasă faţă de regim”, a acordat adăpost
elementelor deblocate, fugare şi reacţionare infiltrate în mănăstire, 1950-1954. A fost arestat şi
condamnat la 3 ani de închisoare, fiind închis la Aiud, Piteşti şi Ocnele Mari127
.
EVGHENIA, călugăriţă la Mănăstirea-Văratec, arestată în 1957128
.
FLOREA, Justinian, arhimandrit şi exarhul mănăstirilor din Eparhia Romanului şi
Huşilor. Fost stareţ la Mănăstirea Bogdana, Târgu-Ocna. Urmărit de Securitate pentru
„atitudine duşmănoasă faţă de regim şi legături cu diferite elemente legionare”, 1950129
.
FUNINGINE, Nicolae, călugăr la Mânăstirea-Neamţ (Nectarie, nume monahal).
Membru al Mişcării Legionare din 1937, semnalat şi urmărit de Securitate sub acuzarea de
„atitudine duşmănoasă faţă de regim şi legături cu diferite elemente legionare”, 1950130
.
GAROI, Agafia, călugăriţă la Mănăstirea-Agapia, urmărită de Securitate pentru
„atitudine duşmănoasă faţă de regim, 1950-1954131
.
GAVRILĂ, Glicheria, călugăriţă la Mănăstirea-Agapia, urmărită de Securitate pentru
123
Cicerone Ioniţoiu, op.cit.p.432.
124
Cicerone Ioniţoiu, op.cit.p.413.
125
Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, vol. II, București, Editura
Hrisovul SRL, 1996, p. 253.
126
Critstina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. I (1945-1958),
Bucureşti, I.N.S.T., 2001, p. 210.
127
Octavian Roske, Mecanismele represive în România 1945-1989. Dicţionar biografic, vol. II, D-G, București,
Editura Academiei Române, 2003, p. 277.
128
Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar D-E, București,
Editura Maşina de scris, 2002, p. 228.
129
Cristina Păiuşan, op. cit., pp. 140, 159, 307.
130
Cicerone Ioniţoiu, op.cit., p. 211.

38. 38
„atitudine duşmănoasă faţă de regim, 1950-1954132
.
GHEORGHIU, Ioan, stareţ la Mănăstirea-Sihăstria (Ioil, nume monahal); simpatizant
legionar, luând parte la şedinţele care se ţineau la Mănăstirea-Neamţ în 1940. A susţinut
declanşarea războiului antisovietic prin predici. A fost urmărit de Securitate pentru atitudine
duşmănoasă faţă de regim şi legături cu diferite elemente legionare”, 1950133
.
GHERCHEL, Vasile, călugăr la Mânăstirea-Neamţ. Membru al Mişcării Legionare din
1937, semnalat şi urmărit de Securitate sub acuzarea de „atitudine duşmănoasă faţă de regim şi
legături cu diferite elemente legionare”, 1950-1954134
.
GHERONTIE, Puiu, născut în 1933. Părinţi adoptivi (Puiu Ilie, din comuna Todiraşi).
Călugăr la Mânăstirea-Neamţ. Arestat în 1959 împreună cu mai mulți călugări şi fraţi de la
mănăstire şi dus la muncă silnică la Iaşi. După trei săptămâni a reuşit să fugă de sub pază. Prins
şi bătut din nou cu bestialitate. Condamnat la 15 ani muncă silnică, pentru evadare şi agresarea
organelor de miliţie cu tentativã de omor. Detenţia în lagărul Periprava, la tăiat stuf. După trei
luni, a reuşit din nou să evadeze. De data aceasta nu a mai fost prins şi s-a ascuns într-o grotă
aflată sub crucea de pe vârful Caraiman. În această grotă şi-a construit un mic altar în faţa căruia
şi-a petrecut în rugăciune cea mai mare parte a timpului din următorii 10 ani. În 1989 a fost uns
preot la Mănăstirea-Cetăţuia. În 1992 a paralizat în urma unui accident vascular cerebral.
Imediat după recuperare, împreună cu cinci călugări şi cinci fraţi, s-a întors la grota de pe
Caraiman şi a început să ridice o mănăstire: Înălţarea Sfintei Cruci135
LĂDARU, călugăriţă la Mănăstirea-Văratic, arestată şi închisă la Mislea136
.
MARCOCI, Isar, călugăr la Schitul-Durău (Neamț). Arestat în septembrie 1949.
Judecat cu lotul Gărzile Decebal. Condamnat la închisoare. Detenția la penitenciarele Jilava și
Gherla137
.
MARŢIAN, arhimandrit, fost stareţ la Mănăstirea-Durău, Neamţ. A fost forţat în 1949
de către maiorul Ceia, şeful Securităţii Iaşi, să recomande o persoană, informatoare a Securităţii,
la maica Lecca, stareţa Mănăstirii-Văratec. Pentru că a avertizat-o pe stareţă, este arestat şi
132
Cristina Păiuşan, op. cit., p. 269.
133
Cicerone Ioniţoiu, op.cit., p. 208.
134
Cicerone Ioniţoiu, op.cit., p. 210.
135
Cicerone Ioniţoiu, op.cit., p. 200.
136
Cicerone Ioniţoiu, op.cit.., p. 320.
137
Cicerone Ionitoiu, op.cit., p. 75.