Analiza discursului politic

1. Student: Oana Valeria Mircea
Grupa: Comunicare şi discurs
An: I
Analiza discursului politic
Teoriile moderne cu privire la arta de a vorbi în public recomandă ca vorbitorul să
alcătuiască mai întâi corpul discursului. Astfel, se urmăreşte ca în cuprinsul discursului să
fie prezentate faptele, care fac obiectul relatării discursului. Prezentarea trebuie să fie
clară, concisă, vie, să nu plictisească şi să nu cadă în banal.
Din punct de vedere al tipologiei discursului discursurile pot fi informative sau
persuasive.
• Discursul informativ urmăreşte să ofere audienţei noi informaţii legate de
subiectul tratat. Se recomandă ca aceste discursuri să nu supraestimeze
cunoştinţele audienţei. Vorbitorul trebuie să îşi adapteze la audienţă informaţia şi
modul de prezentare a ei şi să nu cadă în capcana unui limbaj prea abstract, care e
greu de urmărit şi digerat chiar şi de un public specializat. Un mod de a asigura
succesul unui astfel de discurs este personalizarea subiectului. Un subiect general
nu va atrage interesul publicului la fel de mult ca unul în care se dau exemple
concrete, eventual chiar din proximitatea membrilor audienţei. Un discurs despre
efectele dezastruoase ale curelor de slăbire va avea un impact mai slab decât o
prezentare a cazului unei persoane cunoscute – sau uşor de identificat ca membru
al comunităţii căreia i se adresează şi care a suferit în urma unei astfel de cure.
• Discursul persuasiv urmăreşte să convingă sau să întărească convingerile
auditoriului. În general, discursurile persuasive apelează la argumente bazate pe
fapte, pe judecăţi de valoare sau pe decizii personale. Deciziile personale se
bazează, la rândul lor pe anumite elemente: nevoi, soluţii şi aplicabilitate. Pentru a
susţine luarea unei decizii, vorbitorul trebuie să vadă dacă există nevoia pentru
1

2. schimbarea respectivă şi, deci, pentru luarea unei decizii? Dacă răspunsul e
favorabil, trebuie văzut dacă discursul poate propune o rezolvare. Iar dacă
rezolvarea propusă există, trebuie verificat dacă aceasta este aplicabilă sau va
genera alte probleme.
Din punctul de vedere al tipului de prezentare sunt discursuri citite, recitate din
memorie, prezentate după note - în care vorbitorul, deşi a pregătit discursul înainte, se
foloseşte doar de nişte note care cuprind elementele principale ale prezentării şi
prezentarea improvizată - adică fără o pregătire prealabilă. Anumite discursuri trebuie
citite, din considerente ce ţin de necesitatea unei prezentări corecte, sau din nevoia de a se
încadra în timpul acordat. Dezavantajele acestei metode sunt legate de faptul că discursul
poate suna nenatural, iar vorbitorul nu poate avea contactul vizual necesar cu audienţa sa.
De asemenea, ritmul prezentării poate avea de suferit, precum şi lipsa pauzelor sau
plasarea lor fără a ţine seama de contextul discursului. Pentru a evita astfel de neajunsuri,
vorbitorul trebuie să exerseze îndelung tehnica citirii discursului şi să pregătească din
timp toate pauzele necesare, adaptându-şi modul de prezentare la informaţiile
comunicate. Prezentarea din memorie a unui discurs are avantajul că impresionează prin
naturaleţe, dar poate afecta prezentarea coerentă, în cazul în care vorbitorul uită elemente
din materialul pregătit. În zilele noastre această metodă este folosită doar în cazul unor
scurte discursuri. Prezentarea după note este o prezentare a unui discurs îndelung
elaborat, ale cărui elemente esenţiale sunt scrise pe un set de cartonaşe, cu ajutorul cărora
vorbitorul îşi aminteşte cursul demonstraţiei şi elementele pe care vrea să le sublinieze.
Acest gen de prezentare are avantajul că permite o mai mare spontaneitate şi naturaleţe.
Vorbitorul îşi păstrează în cea mai mare parte a timpului privirea asupra publicului şi le
poate simţi reacţiile, având posibilitatea de a-şi ajusta discursul în funcţie de reacţia
auditoriului. Prezentarea improvizată este o metodă care presupune o pregătire foarte
redusă a discursului. Puţini vorbitori aleg să vorbească astfel, dar de multe ori acest lucru
nu poate fi evitat. Vorbitorul trebuie să încerce să îşi organizeze intervenţia cât mai bine
în astfel de condiţii şi să îşi schiţeze un mic plan, eventual câteva elemente cheie pe care
vrea să le acopere. În cazul unui răspuns la intervenţia unui alt vorbitor, e bine ca
răspunsul să atingă patru elemente: să se enunţe punctul de vedere menţionat anterior, să
2

3. exprime poziţia pe care vrea să o susţină, apoi să îşi argumenteze punctul de vedere cu
statistici, exemple sau mărturii. În final, să rezume punctul de vedere susţinut. Aceste
patru etape de organizare a discursului pot ajuta la o clarificare rapidă a poziţiei în situaţii
în care presiunea timpului se adaugă lipsei de pregătire prealabile.
Comunicarea non-verbală are un rol foarte important în prezentarea discursului.
Înfăţişarea vorbitorului, postura, gesturile, expresia feţei şi a ochilor constituie tot atâtea
elemente care pot sublinia sau pot anula argumentele demonstraţiei. Înfăţişarea
vorbitorului trebuie să respecte atât instanţele discursului (smoking sau rochie de seară la
recepţii, ţinută business pentru întâlniri de afaceri, o ţinută mai sport pentru întâlnirile
relaxate) cât şi de imaginea personală – nu ne putem aştepta să vedem un ministru ţinând
un discurs la începutul anului şcolar, în faţa studenţilor, îmbrăcat în jeans şi tricou, deşi
probabil că majoritatea celor din audienţă sunt astfel îmbrăcaţi. De asemenea, posturile
asumate în timpul discursului pot atrage atenţia şi aprobarea audienţei sau pot crea
disconfort şi dezaprobare. De luat în considerare ce dizgraţios poate fi un vorbitor stând
într-o poziţie prea relaxată sau necontrolată în faţa audienţei. Acest lucru semnifică -
chiar dacă nu intenţionat – o lipsă de respect faţă de publicul căruia i se adresează
vorbitorul.
Gesturile pe care le va face vorbitorul trebuie să apară ca naturale şi spontane.
Trebuie evitate jocul cu inelele sau alte bijuterii personale, mişcările prea ample, frecarea
mâinilor sau „frângerea” lor şi în general orice gest care ar putea trăda o stare de
nervozitate ce se va transmite, în final, şi audienţei. Expresia feţei şi a ochilor constituie
elemente cruciale în receptarea discursului de către public. Argumentele prezentate cu
toată convingerea de vorbitor pot fi anulate de o privire necontrolată sau o mimică
neadecvată. E important ca vorbitorul să păstreze contactul vizual cu membrii audienţei.
Contactul vizual îi dă informaţii directe vorbitorului despre starea audienţei, despre
modul în care asimilează discursul, despre forţa argumentelor prezentate şi despre alte
elemente ce impun ajustarea discursului în sensul obţinerii rezultatelor urmărite.
Raportîndu-se la calităţile discursului politic identificate de Constantin Sălăvăstru în
Discursul puterii1
(ambiguitate intenţionată, caracter disimulat, caracter imperativ,
caracter polemic), logicianul român Petru Ioan a elaborat o clasificare a formelor
1
Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999
3

4. acestuia, prin care „se articulează şi se desfăşoară“2
rostirea politică: discursul de tip
emoţional, discursul politic raţionalizator, discursul doctrinar şi ideologizant, legat de
coordonata teleologică, discursul moralizator, discursul sociologizant, discursul formalist.
Traian Băsescu şi-a abandonat stilul care l-a consacrat. Lider charismatic, cu un
discurs pe inţelesul tuturor şi pe placul presei, Băsescu a sedus la guvernare când prin
hohote abundente, când prin exprimările sale deocheate. In campanie, însă, primarul a
venit cu un discurs foarte tehnic, a prezentat programe şi surse de finanţare. El a înţeles
că o comunicare-negociere este mai potrivită pentru contextul politic actual şi a ales să fie
cât se poate de sobru. Băsescu nu a trebuit să facă trimiteri la un resort mitic, simbolic
(Uniunea Europeană), el cunoscând extrem de bine realităţile mahalalei româneşti.
Atunci a negociat “Totul sau nimic”. A pus cărţile pe masă şi a câştigat. A mers sigur pe
mâna bucureştenilor şi a invins la vot.
Discursul ales pentru analiză, a fost rostit de Preşedintelui României, Traian
Băsescu, la prima şedinţă de analiză de la Ministerul Administraţiei şi Internelor, pe
data de 11 ianuarie 2005.
În introducere, Traian Băsescu intră în materia propriu-zisă a intervenţiei sale,
pregăteşte publicul şi încearcă să creeze terenul propice pentru prezentarea sa. În general
e bine ca un discurs să nu conţină prea multe elemente de stil, să nu devină pompos sau
prea pretenţios. Trebuie însă ca vorbitorul să aibă grijă la vocabular şi la elementele de
gramatică, pentru a nu se strecura în discurs greşeli flagrante, care pot afecta
credibilitatea sa.
Discursul nu respectă, din punctul de vedere al părţilor constitutive, structura
clasică a discursului. Prima parte a discursului este simplă, parte prin care domnul
Băsescu încearcă să îşi aproprie audienţa prin simplitatea-i specifică, şi mizând pe
autoritatea pe care i-o dă funcţia pe care o ocupă. De asemenea, aici este prezentată şi
ideea generală a discursului, oratorul anunţându-şi intenţiile auditoriului :”vreau să
aflaţi de la mine ce aşteaptă Preşedintele României de la dumneavoastră.” Următoarele
părţi ale discursului se intercalează într-o argumentaţie complexă. Discursul domnului
Băsescu anunţă o temă principală (“ministerul dumneavoastră şi activitatea sa vor sta
continuu în atenţia mea”) în cadrul căreia urmăreşte mai multe subteme:
2
Ioan Petru, Logica “integrală” în distincţii, operaţionalizări, definiţii şi exemplificări, Editura „Ştefan
Lupaşcu“, Iaşi 1999
4

5. descentralizarea, sprijinirea aleşilor, de către Poliţie şi Jandarmerie, în a-şi îndeplini
mandatul, stoparea exportului de infractori, precum şi diferitele faţete ale coruptiei, mai
alea ale corupţiei la nivel înalt. Din punct de vedere al tipologiei discursului este un
discurs informativ.
Obişnuit cu ordinea şi rigoarea datorită funcţiei de bază pe care o are, domnul
Băsescu enunţă pe rând aceste subteme de-a lungul discursului, prin urmare
argumerntarea discursului se prezintă fragmentată şi împletită cu cuprinsul. După ce îşi
enunţă tezele, oratorul relatează fapte necesare înţelegerii problemei pe care o indică,
nuanţând-o (în cuprins), aducând, mai apoi, argumente care să îi susţină spusele.
Tezele sunt argumentate individual, pe masură ce sunt enunţate, de aceea, în
structura discursului este greu de reperat o structură a argumentării, însă, luat ca
ansamblu, discursul reflectă un climax al argumentelor, înverşunarea oratorului
crescând pe masură ce înaintează cu expunerea ideilor sale.
În structura discursului se remarcă două fragmente ce constituie partea de
argumentare a contraargumentelor. În primul fragment („Haideţi să ieşim din festival,
suntem într-un moment al adevărului şi tipul de raport festivist nu poate funcţiona,
pentru ce ne amăgim pe noi.”) noul Preşedinte îşi afirmă dezaprobul faţă de ipocrizia şi
falsul rapoartelor poliţiei din ultimii zece ani, aducând ca argument rapoartele
oficialilor străini despre România, şi face acest lucru apelând la ridicol „haideţi să
ieşim din festival”.
Al doilea fragment („Domnilor poliţişti, nimeni nu poate fi convins că aceste
clanuri nu au ajuns să devină clanuri mafiote fără protecţia unor poliţişti. şi, mai sus, nu
ar fi ajuns să aibă influenţă fără protecţia unor oameni politici. Nu poate să se dezvolte
un clan de asemenea dimensiuni dacă poliţia nu închide ochii.”) urmează acelaşi
algoritm, domnul Traian Băsescu susţinându-şi cu tărie convingerea că la baza
corupţiei, a mafiei, stă neîndeplinirea îndatoririlor funcţiei de poliţist. Consideră că un
poliţist care se multumeşte cu a observa evenimentele fără să se implice, se face în
aceeaşi măsura vinovat ca şi unul care actionează propriu-zis în folosul clanurilor
mafiote sau a persoanelor influente. Dar, Preşedintele merge mai departe de simpla
enunţare a problemelor şi argumentarea opiniilor pe care le are; el oferă chiar soluţii
pentru schimbarea stării de fapt şi îndemnându-i pe membrii Ministerului
5

6. Administraţiei şi Internelor să îşi facă datoria. Acest îndemn se constituie ca un„refren”
de-a lungul întregului discurs.
Preşedintele face apoi o recapitulare a ideilor enuntate pe parcursul discursului,
apelând la argumente de ordin emoţional, la autoritatea ţării, la datoria dublă pe care o
au membrii ministerului amintit, pe de o parte dată de funcţia pe care o ocupa, pe de
altă parte în calitatea lor de cetăţeni ai României, în faţa căreia toţi (incluzându-se şi pe
el însuşi) au depus un jurământ. Astfel, la fel ca în introducere, oratorul se prezintă
modest, incluzându-se printre ascultătorii săi, dar totodată el îşi păstrează demnitatea şi
tăria în susţinerea punctelor de vedere.
Având în vedere ca Preşedintele se adresează unui auditoriu care îşi cunoaşte
perfect îndatoririle şi responsabilităţile pe care funcţiile lor le implică, discursul se
axează eminamente pe obţinerea trecerii peste simpla conştientizare a acestor obligaţii
şi aplicarea lor în activitatea pe care o desfăşoară.
Discursul lui Băsescu îndeplineşte cele 3 caracteristici necesare unui dicurs
convingător (logos-se refera la partea de convingere, patos-emotiile pe care oratorul le
induce audientei, ethos-caracterul emotiilor oratorului), se supune în cea mai mare
parte regulilor formale ale gramaticii, este coerent şi respectă codul de comunicare
cunoscut şi acceptat de public.
Din cele prezentate mai sus este evident că arta de a vorbi în public este foarte
importantă, pentru că pune la îndemâna tuturor un instrument foarte puternic: forţa de a-i
convinge pe ceilalţi.
6

7. Bibliografie
• Beciu, C., Politica discursivă, Polirom, Iaşi, 2000
• Marga, D., Introducere în analiza discursului în istorie, Cluj-Napoca, 2003
• Petru, I., Logica “integrală” în distincţii, operţionalizări, definiţii şi
exemplificări, Editura „Ştefan Lupaşcu“, Iaşi 1999
• Sălăvăstru, C., Discursul puterii, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999
7