PJDO

1. PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A
DREPTURILOR OMULUI
Suport de curs
Forma de învăţământ: id
Specializarea : AMS
2009-2010

2. Titular,
Lector. univ. drd. Dumitriţa IONESCU
CUPRINS
Precizări introductive……………………………………………………………………3
Capitolul I Precizări conceptuale cu privire la drepturile omului................................4
Capitolul II Clasificarea drepturilor omului...................................................................8
Capitolul III Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite.....................................15
Capitolul IV Instituţii specializate în materia drepturilor omului..............................30
Capitolul V Consiliul Europei şi Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului..............................................................................................................................35
Capitolul VI Drepturile omului în Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului..............................................................................................................................39
Capitolul VII Situaţia României în contextul edificării Europei Unite şi protecţiei
drepturilor omului..........................................................................................................60
Capitolul VIII România şi drepturile omului...............................................................68
2

3. Bibliografie......................................................................................................................81
PRECIZĂRI INTRODUCTIVE
SCOPUL CURSULUI
Cursul îşi propune prezentarea cadrului teoretic necesar înţelegerii conceptului de
drepturi ale omuluiîn contextul dreptului internaţional. Relaţiile internaţionale se
desfăşoară în prezent în toate domeniile în care interesele statelor sunt în cauză şi în care
îşi exercită voinţa lor. Ele au, aşadar, aspecte economice, culturale, militare, ecologice,
dar şi aspecte juridice care fac obiectul dreptului internaţional.
Desigur, relaţiile internaţionale pun faţă în faţă state diferite ca putere militară,
economică, regimuri politice, ideologii, nivel de dezvoltare. Ca atare, aceste relaţii pot
duce la divergenţe de interese şi antagonisme, însă ceea ce trebuie să primeze este fiinţa
umană cu drepturile inerente dobândite în timp.
Cursul este structurat pe 8 capitole în conformitate cu planul de învăţământ.
OBIECTIVE
Cursul de Protecţia Internaţională a Drepturilor Omului urmăreşte realizarea
următoarelor obiective:
1. Familiarizarea studenţilor cu terminologia şi conceptele de baza specifice
drepturilor omului;
2. Analiza şi dezbaterea rolului şi scopului esenţial al dreptului internaţional
care este de asigura funcţionarea armonioasă a comunităţilor, de a contribui prin
mijloacele sale la o dezvoltare armonioasă a acestor comunităţi, de a preveni şi soluţiona
aspectele conflictuale care continuă să afecteze comunităţile.
3

4. 3. Prezentarea principiilor şi normelor care reglementează în mod adecvat
raporturile dintre state, ca urmare a dezvoltării vieţii internaţionale, în domeniul
drepturilor omului.
EVALUAREA ACTIVITĂŢII
Evaluarea cunoştinţelor, acumulate pe baza materialului prezentat în curs şi a
bibliografiei consultate, se va realiza în cadrul unui examen. Pe parcursul semestrului,
fiecare student va elabora, pe baza bibliografiei recomandate, un referat care va fi prezentat
tutorelui anterior sesiunii de examene. Nota finală va fi calculată ţinând cont următoarele ponderi:
a) Nota obţinută pentru referat va constitui 50%;
b) Nota obţinută la examen va reprezenta 50%.
Capitolul I
PRECIZĂRI CONCEPTUALE CU PRIVIRE LA DREPTURILE OMULUI
Rod al eforturilor şi legislaţiilor naţionale, conceptul de „drepturi ale omului“ a
cunoscut o proiecţie pe planul vieţii internaţionale ca urmare a internaţionalizării
problematicii umanitare, dar şi ca o consecinţă a generalizării influenţei unor concepţii
filosofice şi religioase care au situat pe prim plan ideea de libertate umană. Însăşi Cartea
Naţiunilor Unite a sintetizat o concepţie umanistă, de o largă deschidere internaţională
dând expresie voinţei popoarelor de a face, ca pe viitor demnitatea şi respectul persoanei
umane să nu mai cunoască îngrădiri. S-a reuşit astfel să se confere respectului pentru om
o dimensiune universală, şi să se atragă atenţia tuturor acelora responsabili de destinele
umanităţii că numai promovând şi protejând aceste prerogative inerente fiinţei umane,
viaţa internaţională va cunoaşte liniştea şi echilibrul de care are atâta nevoie.
Preocuparea comunităţii internaţionale, mai ales în cea de-a doua jumătate a
secolului nostru, pentru statutul şi destinul uman, s-a concretizat în documente clare,
angajamente cu un bogat conţinut moral, juridic, politic, ce au dat curs necesităţii istorice
de a impune demnitatea omului ca supremă valoare pe care trebuie să se sprijine relaţiile
dintre ţări şi popoare, schimburile materiale şi spirituale în toată complexitatea lor.
Documentele amintite au îndreptat atenţia tuturor celor interesaţi în bunul mers al vieţii
internaţionale, spre ceea ce este esenţial şi relevant pentru protecţia omului şi a
drepturilor sale.
4

5. Dar, dacă drepturile omului au reprezentat pentru gândirea umană o temă de
meditaţie cu rădăcini străvechi, conceptul propriu-zis s-a născut în perioada de pregătire
individuală a revoluţiei burgheze din Europa. În măsura în care societatea a evoluat şi în
viaţa popoarelor au apărut probleme noi, au suferit importante corective şi concepţiile cu
privire la drepturile omului. Astfel, au apărut teorii care au căutat să legitimeze
prerogativa statului de a interveni pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor, de a lua
măsuri pentru apărarea drepturilor acestora în baza unei prezumţii că statul acţionează ca
exponent şi reprezentant al întregii societăţi.
Indiferent de bunele intenţii ale teoriilor care au încercat să justifice dreptul
statului de a prelua anumite problematici privind drepturile omului, de a apăra prin
mijloace adecvate interesele unor categorii sociale mai dezavantajate, trebuie arătat că
astfel de teorii au sfârşit prin a deveni, în final, suportul unor concepţii totalitare. Ele au
anihilat practic toate drepturile si libertăţile indivizilor sub pretextul apărării lor de către
stat, care, folosind o uriaşă maşină represivă – în loc să apere interesele omului – a intrat
în final într-o contradicţie flagrantă cu aceste drepturi, fapt ce a determinat cunoscutele
revoluţii care au dus la prăbuşirea comunismului în ţările Europei de răsărit.
Ideea că individul, ca fiinţă umană, are drepturi imanente, deci intrinseci acestei
calităţi, deşi are origini îndepărtate, mai ales în concepţia creştină asupra omului, în
filosofia politică şi juridică s-a impus mult mai târziu, atunci când condiţiile social-politice,
prevalente la un moment dat pe continentul european, au îngăduit-o. Încă din
secolul al XVI-lea unii din precursorii ştiinţei dreptului internaţional, cum ar fi, de
exemplu, teologii spanioli, şi-au manifestat indignarea şi protestul faţă de tratamentul
inuman la care era supusă populaţia indigenă din teritoriile care făceau obiectul
cuceririlor coloniale ale Spaniei şi Portugaliei conceptul drepturilor omului a fost
formulat pentru prima oară în secolul al XVIII-lea, în filosofia „dreptului naturii şi
ginţilor“, din care s-a inspirat Jean-Jacques Rousseau în al său „contract social“ şi s-a
concretizat în timpul revoluţiei burgheze din Franţa. Contribuţii însemnate la afirmarea
drepturilor omului şi cetăţeanului se aduce şi în Declaraţia de Independenţă (1776) a
revoluţiei americane.
Se cuvine de asemenea să fie menţionate, pentru contribuţiile aduse la definirea şi
afirmarea drepturilor omului, şi actele constituţionale engleze de la sfârşitul secolului al
5

6. XVIII-lea (Bill of Rights – Declaraţia drepturilor din 1689) şi Constituţia Statelor Unite
din 1791.
Cele mai concrete teorii asupra drepturilor omului pot fi abordate pe trei
planuri şi anume:
a) pe planul filosofiei politico-juridice, a cărei evoluţie a condus la afirmarea
individului ca persoană umană, îndreptăţită să beneficieze sau să fie investită cu drepturi
proprii opozabile, în primul rând, statului căruia îi aparţine;
b) pe plan juridic, unde ideile privind drepturile omului au fost transpuse în
instrumente juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, mai întâi pe plan naţional şi, mai
apoi, la scară internaţională;
c) pe planul cooperării dintre state, la nivel internaţional, care, după cum se va
vedea, va interveni mult mai târziu, pentru protejarea drepturilor câştigate, prin
instrumente juridice specifice, sau identificarea unor noi drepturi.
Potrivit părerii mai multor autori, primul document european în care se schiţează
elemente ale unei protecţii juridice a persoanei umane este Magna Carta Libertatum,
impusă spre semnare regelui Ioan Fără de Ţară, în 1215, de către nobilimea şi biserica
engleză. Acest document care, în esenţă, reglementează raporturile divergente dintre rege
şi nobilime, după o perioadă de profundă instabilitate, consacră dreptul la judecată
potrivit legii.
„Nici un om liber nu va fi închis sau expulzat în vreun fel fără a fi judecat în mod
egal de către egalii săi, potrivit legilor ţării.“ (André Maurois, Istoria Angliei, p. 160).
Tot în Marea Britanie, în perioada revoluţiei burgheze, sunt adoptate de către
parlament, Habeas Corpus, în 1679, care garantează inviolabilitatea persoanei şi, zece ani
mai târziu, în 1689, actul mai sus menţionat, Bill of Rights, care, printre alte drepturi,
recunoaşte dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, eliberarea sub cauţiune sau
dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juri.
În ultimul sfert al secolului al XVIII-lea au avut loc două evenimente, unul pe
continentul american, iar altul pe cel european, a căror influenţă asupra evoluţiei
ulterioare a drepturilor omului a fost determinantă. Este vorba despre rebeliunea
coloniilor engleze din America de Nord îîmpotriva Marii Britanii din 1776 şi Revoluţia
6

7. franceză din 1789. Declaraţia de independenţă a coloniilor engleze din America, adoptată
la 4 iulie 1776 la Philadelphia, proclamă principiul egalităţii între indivizi, dreptul la viaţă
şi libertate ca drepturi inalienabile şi cerinţa instituirii guvernelor cu consimţământul
celor guvernaţi. Declaraţia revoluţiei franceze privind drepturile omului şi cetăţeanului,
din 26 august 1789, dă expresie filosofiei dreptului natural şi enunţă drepturi şi libertăţi
într-o perspectivă individualistă şi liberală. Primul principiu consacrat în Declaraţie este
principiul egalităţii în faţa legii a tuturor persoanelor, care stă, potrivit filosofiei
Declaraţiei, la baza tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi, ca o condiţie generală a
existenţei lor. Dintre acestea reţinem dreptul la proprietate, la securitate, la rezistenţă faţă
de opresiune, libertate de gândire, de expresie şi de manifestare.
În conformitate cu ideile filosofice ale lui Jean-Jacques Rousseau, cu Declaraţia
din 1798 a Revoluţiei franceze şi documentele adoptate de noul stat american, omului ca
atare, independent de condiţia sa socială, i se recunosc drepturi inerente persoanei sale,
inalienabile şi sacre, opozabile în orice împrejurare societăţii şi puterii. În acelaşi timp,
este consacrată primordialitatea legii: orice conflict în impunerea drepturilor trebuie
soluţionat printr-o independentă şi imparţială aplicare a legii, conform unor proceduri
prestabilite.
Punerea în aplicare a drepturilor astfel proclamate, atât în S.U.A., cât şi în
Republica Franceză s-a realizat prin constituţii scrise. Exemplul lor a fost urmat şi de alte
state: Olanda în 1798, Suedia în 1809, Spania în 1812, Belgia în 1831, Sardinia în 1848,
Danemarca în 1849, Prusia în 1850. În ţara noastră, drepturile cetăţeneşti au fost
instituţionalizate prin Constituţia din 1866, după Unirea Principatelor din 1859.
Pe plan internaţional, până în 1945, procesul de protecţie a drepturilor omului prin
instrumente juridice pertinente a avut un caracter fragmentar, în bună măsură limitat la
anumite categorii sociale şi, într-un caz particular, discriminatoriu. El priveşte eliminarea
sclaviei şi a comerţului cu sclavi, protecţia victimelor războiului, a lucrătorilor din
industrie şi a minorităţilor.
Dintre documentele privind sclavia menţionăm:
- actul general al Conferinţei de la Berlin din 1885, care prevede suprimarea sclaviei şi a
comerţului cu sclavi în Africa Centrală, în virtutea faptului că acestea sunt „interzise în
conformitate cu principiile dreptului internaţional“;
7

8. - actul Conferinţei antisclavagiste de la Bruxelles din 1889-1890 care prevedea suprima-rea
comerţului cu sclavi în toată Africa şi în zona maritimă a Oceanului Indian;
- Convenţia de la Geneva din 1925, încheiată în cadrul Societăţii Naţiunilor care extinde
suprimarea sclaviei în toate regiunile lumii.
Dintre instrumentele juridice privind protecţia victimelor războiului sunt de
reţinut:
- Convenţia de la Geneva din 1864 privind respectarea imunităţii spitalelor şi îngrijirea
soldaţilor răniţi şi bolnavi;
- Convenţia de la Haga din 1898 asupra legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat şi cea
din 1907 privind războiul maritim;
- Convenţia de la Geneva din 1929 referitoare la soarta răniţilor şi soldaţilor din armatele
în campanie şi tratamentul prizonierilor de război.
Înfiinţarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M.) în 1919, a fost urmată de
încheierea unor convenţii internaţionale pentru protecţia lucrătorilor industriali şi
îmbunătăţirea condiţiilor lor de lucru.
Protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor a intrat în câmpul de acţiune al
dreptului internaţional după primul război mondial în timpul Conferinţei de pace de la
Paris. Tratatele speciale, denumite „pentru minorităţi“, care au fost semnate de puterile
aliate, pe de o parte, şi Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România şi Grecia,
pe de altă parte, porneau de la premiza că în aceste ţări nu ar exista omogenitate din punct
de vedere al etniei, limbii sau religiei. Adoptarea formulei protecţiei selective a
minorităţilor, în pofida faptului că starea de neomogenitate a populaţiei era înregistrată în
aproape toate statele prezente la Conferinţă, pe de o parte, şi sistemul de protecţie al
minorităţilor instituit de Societatea Naţiunilor, care nu era imperativ pentru toate statele,
pe de altă parte, conţineau, de la început, germenii eşecului protecţiei minorităţilor astfel
concepută. Înţelegându-se că standardele duble în materia minorităţilor încurajează
abordări politice riscante, tratatele de pace din 1947 n-au mai restabilit sistemul protecţiei
minorităţilor conceput de Societatea Naţiunilor pe care, de fapt, statele în cauză
refuzaseră expres să-l mai aplice încă din 1934.
Protecţia drepturilor omului a fost abordată ca imperativ a comunităţii
internaţionale, abia după cel de-al doilea război mondial sub impulsul dezvăluirii
8

9. atrocităţilor naziste şi s-a concretizat, în perioadele ce au urmat, într-un impresionant
ansamblu de reglementări cu caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare, mai
ales, a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regim comunist.
Calea spre construirea unui sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului
şi stabilirea obligaţiei unei cooperări internaţionale în acest domeniu a fost deschisă de
Carta O.N.U, la care s-a adaugat apoi sistemul creat prin Convenţia Europeana a
Drepturilor Omului elaborată de Consiliul Europei, semnată la Roma şi intrată în vigoare
la 3 septembrie 1953, si care constă în esenţă în stabilirea şi instituirea unui mecanism
juridic de protecţie a unui anumit număr de drepturi ale omului şi libertăţi fundamentale
pe care le enunţă şi care au fost ulterior completate prin Protocoale adiţionale, primul
dintre acestea fiind cel mai important, întrucât este vorba de protecţia dreptului de
proprietate. Sistemul de protecţie a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
stabilite de Convenţie este considerat ca cel mai dezvoltat şi eficace faţă de cele care
există în prezent.
Capitolul II
Clasificarea drepturilor omului
O analiză atentă a documentelor internaţionale dar şi a reglementărilor de drept
intern referitoare la drepturile omului conduce la concluzia că aceste drepturi sunt organic
legate de existenţa statelor, respectiv a unei societăţi structurată şi dotată cu o putere
statală. De altfel, drepturile omului se materializează în relaţia dintre individ şi stat şi ele
prezintă o mare varietate, având în vedere multitudinea şi complexitatea domeniilor în
care ele se exprimă. De aceea, în documentele internaţionale ca şi în literatura de
specialitate au fost utilizate mai multe criterii pentru clasificarea drepturilor omului.
O primă grupare este realizată in documentele O.N.U. în special în cele două
Pacte internaţionale cu privire la drepturile omului în cadrul sesiunii XXI a Adunării
Generale a O.N.U. (16 decembrie 1966). Ele clasifică drepturile omului în drepturi:
economice, sociale, culturale, civile şi politice. Literatura de specialitate grupează într-o
9

10. altă manieră drepturile omului şi anume: drepturi individuale, drepturi colective, drepturi
ale popoarelor şi ale statelor. O clasificare mai sistematică a acestor drepturi este propusă
de autorul Asbyorn Eide şi anume:
- drepturi referitoare la integritatea fizică şi mentală a omului, cum sunt: dreptul la viaţă,
la libertate, la securitate personală, inclusiv interzicerea torturii şi a altor tratamente
crude, inumane sau degradante, interzicerea sclaviei, servituţiei şi muncii forţate,
interzicerea arestărilor sau a altor privaţiuni de libertate arbitrare;
- libertatea conştiinţei şi de acţiune inclusiv libertatea religioasă, de opinie, libertatea de
informare, de reuniuni şi de constituire de sindicate, libertatea de circulaţie;
- dreptul la justiţie în condiţiile stabilite de lege ceea ce presupune o judecată echitabilă,
dreptul la apărare, interzicerea aplicării retroactive a legii penale, cu excepţia legii mai
blânde;
- drepturile privind viaţa particulară şi de familie (dreptul la respectarea vieţii părţiculare
a oamenilor, dreptul la respectarea şi protejarea familiei);
- drepturi politice, cum sunt: dreptul de a părţicipa la conducerea afacerilor publice,
dreptul de a părţicipa la alegeri, dreptul la vot şi dreptul de a cândida;
- drepturile sociale şi economice: dreptul la muncă, la un nivel de viaţă satisfăcător,
dreptul la securitate socială, dreptul la asistenţă medicală etc.
În clasificarea acestor drepturi în anumite categorii se folosesc criterii diverse, nu
de puţine ori motivate politic, cum ar fi: valorile ocrotite, domeniul de aplicare, gradul de
protecţie asigurat prin instrumente internaţionale.
Din acest punct de vedere, pornindu-se, de exemplu, de la prevederile articolului
4, alineatul 2 al Pactului cu privire la drepturile civile şi politice, articolului 15 alineatul 2
al Convenţiei europene privind drepturile omului si libertăţile fundamentale şi articolului
27 al Convenţiei interamericane asupra drepturilor omului, care enunţă drepturile de la
care nu se admit derogări, majoritatea autorilor consideră aceste drepturi ca drepturi
fundamentale. Această categorie cuprinde, printre altele: dreptul la viaţă, interzicerea
torturii, sclaviei, egalitate în faţa legii, libertatea de gândire, conştiinţă şi religie.
Întrucât problema clasificării drepturilor omului, ca şi cea a ierarhizării lor,
continuă să provoace încă ambiguităţi privind gradul de obligativitate al respectării
acestora, se încearcă o sistematizare a drepturilor omului înscrise în principalele
10

11. documente internaţionale, potrivit naturii drepturilor ocrotite şi evoluţiei în timp a
negocierilor care au condus la convenirea instrumentelor juridice privind protecţia acestor
drepturi.
Luarea în considerare a documentelor internaţionale în materie, conduce la
conturarea următoarelor categorii de drepturi ale omului:
1. Drepturi civile, în cadrul cărora se includ, în primul rând, dreptul la viaţă, la
libertate şi inviolabilitatea persoanei.
Aici sunt cuprinse: dreptul de a nu fi supus la tortură, de a nu fi ţinut în sclavie; de
a nu fi arestat, reţinut sau expulzat în mod arbitrar; de a nu fi constrâns la executarea unei
munci forţate sau obligatorii; de a nu fi privat de libertate decât pentru motive legale şi în
conformitate cu procedura prevăzută de lege; dreptul oricărui individ arestat de a fi
informat asupra motivelor arestării, de a fi judecat într-un interval rezonabil de timp;
dreptul la apărare, la recurs, etc.
Alte principale drepturi civile sunt: dreptul la egală ocrotire a legii; egalitatea in
drepturi între bărbat şi femeie; dreptul la cetăţenie; dreptul de a se căsători şi a întemeia o
familie; dreptul de a nu fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în
familie, la domiciliu sau în corespondenţă; dreptul la protecţia legii împotriva unei
atingeri ilegale aduse onoarei sau reputaţiei persoanei.
2. Drepturi politice, care includ: dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi
religiei, care implică dreptul de exprimare a opiniilor; dreptul de întrunire paşnică;
dreptul la liberă circulaţie (alegerea domiciliului, părăsirea şi reîntoarcerea în ţară);
dreptul de participa la conducerea statului (de a alege şi de a fi ales, de a avea acces în
funcţii publice); dreptul la azil.
3. Drepturi economice şi sociale: dreptul la muncă, inclusiv dreptul la libera
alegere a muncii; la condiţii drepte şi prielnice de muncă; dreptul la retribuţie egală;
dreptul la odihnă şi timp liber; la securitatea şi igiena muncii; la concediu plătit; dreptul
la promovare profesională; dreptul la asigurare socială; dreptul mamelor la ocrotire
socială şi al copiilor şi adolescenţilor la ocrotire specială; dreptul la sănătate (de a se
bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală pe care o poate atinge).
4. Drepturi culturale: dreptul la educaţie; dreptul de a participa la viaţa culturală;
dreptul de a beneficia de progresul tehnic şi aplicaţiile sale; dreptul persoanei de a
11

12. beneficia de protecţia drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale decurgând din creaţiile
sale.
În privinţa evoluţiei în timp a drepturilor omului, se consideră, că pot fi
identificate trei generaţii de drepturi. Prima generaţie o reprezintă drepturile civile şi
politice, bazate pe principiul egalităţii şi nediscriminării. Sunt drepturile pe care fiecare
fiinţă umană este îndreptăţită să le pretindă, iar statul căruia îi aparţine este obligat să i le
acorde şi să i le garanteze. Mai sunt cunoscute şi sub denumirea de drepturi „subiective“,
între care pe prim plan se situează dreptul la viaţă, la integritate fizică şi morală , la
libertatea de creaţie, de circulaţie, de asociere, de participare la viaţa politică sau la
conducerea treburilor politice şi dreptul la un proces echitabil.
A doua „generaţie“ este reprezentată de drepturile economice, sociale şi culturale,
care presupun intervenţia „pozitivă“ a statului, în sensul creării condiţiilor materiale şi
sociale în vederea realizării lor.
A treia „generaţie“, denumite drepturi de solidaritate, intrate mai recent în atenţia
comunităţii internaţionale, acoperă drepturile pentru a căror realizare sunt chemate nu
numai statele luate individual, dar şi întreaga comunitate internaţională, în ansamblul său.
Este vorba de drepturi cu caracter colectiv legate de existenţa şi funcţionarea acestei
comunităţi, cum sunt: dreptul la pace şi securitate, dreptul la dezvoltare şi dreptul la un
mediu sănătos, natural şi social. Acestea sunt drepturi care, până în prezent, nu au intrat,
ca drepturi ale omului, în câmpul de aplicare al dreptului pozitiv, în legătură cu protecţia
lor neajungându-se încă la convenirea unor instrumente internaţionale generatoare de
obligaţii juridice.
Dreptul la pace şi securitate. În general, dreptul la pace este examinat, alături de
dreptul la securitate, ca unul din drepturile fundamentale ale statelor.
În Declaraţia cu privire la drepturile popoarelor la pace, adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. la 12 noiembrie 1984, prin rezoluţia 39/11 se arată că ocrotirea
dreptului la pace şi promovarea sa constituie o obligaţie fundamentală a fiecărui stat şi un
drept sacru al popoarelor.
În alineatul 4 al preambulului rezoluţiei citate, se subliniază că „viaţa fără
războaie constituie premisa fundamentală pentru bunăstarea materială, dezvoltarea şi
12

13. progresul statelor“ dar şi „realizarea deplină a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale proclamate de Naţiunile Unite“.
Această legătură de interdependenţă dintre asigurarea păcii şi înfăptuirea
drepturilor omului este pusă în aceeaşi lumină şi de Declaraţia asupra pregătirii
societăţilor de a trăi în pace, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1978, care
include dreptul la pace în contextul general al drepturilor omului.
În această Declaraţie se prevede că „Toate naţiunile şi toate fiinţele umane au
dreptul inerent de a trăi în pace. Respectarea acestui drept, ca şi a celorlalte drepturi ale
omului, este în interesul comun al întregii umanităţi şi constituie o condiţie indispensabilă
pentru progresul tuturor naţiunilor mari sau mici, în toate domeniile.“ (Rezoluţia 33/73 a
Adunării Generale a O.N.U. din 15 septembrie 1978).
Dreptul la pace este astfel, considerat un drept al omului, al comunităţii umane,
privită în ansamblul său.
Dreptul la dezvoltare. În fiecare ţară, răspunderea primordială pentru asigurarea
unei dezvoltări armonioase, economice, sociale, culturale sau politice revine puterii de
stat. Actualele interdependenţe economice pe plan mondial impun însă statelor obligaţii
ce depăşesc graniţele naţionale. Dezvoltarea a devenit un proces care se realizează la
nivelul ţărilor şi popoarelor, al naţiunilor constituite, prin efortul acestora şi al cooperării
dintre ele, ceea ce presupune acţiuni pentru impulsionarea acestui proces, dar şi obligaţii
de a nu-l stânjeni.
Dreptul la dezvoltare reprezintă o premiză şi, în acelaşi timp, o condiţie a
exercitării celorlalte drepturi şi libertăţi. Nu poate fi concepută o comunitate de oameni
liberi dacă aceasta se bazează la nesfârşit pe mizerie şi ignoranţă, dacă nu este în măsură
să asigure egalitatea tuturor de a avea acces la resursele de bază, educaţie, servicii
sanitare, locuinţă, încadrare corespunzătoare în muncă şi să încurajeze participarea largă
a tuturor membrilor societăţii la procesul dezvoltării. Dreptul la dezvoltare, în esenţă un
drept colectiv, revendicat, în primul rând de state altor state şi comunităţi internaţionale,
tinde astfel să devină un drept exigibil al indivizilor şi popoarelor. În articolul 1 al
Declaraţiei privind dreptul la dezvoltare, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin
rezoluţia 41/128, din 4 decembrie 1986, se arată că acest drept este un drept inalienabil al
omului, pe baza căruia orice om şi toate popoarele sunt îndreptăţite să participe la
13

14. dezvoltarea economică, socială, culturală şi politică, să contribuie la aceasta şi să se
bucure de a ceastă dezvoltare, în acest cadru putând fi realizate pe deplin toate drepturile
omului şi libertăţile fundamentale.
Dreptul la un mediu sănătos (natural şi social). În condiţiile deteriorării mediului
înconjurător, ca urmare a poluării din dezvoltarea industrială şi a extinderii unor
fenomene sociale deosebit de dăunătoare, cum ar fi criminalitatea, alcoolismul, traficul şi
folosirea drogurilor, problematica mediului ambiant – natural şi social – a intrat în sfera
preocupărilor factorilor politici, oamenilor de ştiinţă şi opiniei publice din toate ţările.
Din dezbaterile pe această temă la nivelul statelor şi pe plan internaţional s-a conturat
treptat ideea dreptului individului de a trăi într-un mediu natural şi social sănătos şi
necesitatea asigurării acestui drept prin activităţile statului al cărui cetăţean este,
conjugate cu cele ale comunităţii internaţionale, rezultând din cooperarea între state.
Cu privire la ocrotirea mediului înconjurător, Declaraţia Conferinţei Naţiunilor
Unite asupra mediului din 15-16 iunie 1972 subliniază că omul are un drept fundamental
la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i
permită să trăiască în demnitate şi bunăstare, precum şi obligaţia de a proteja şi ameliora
mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare. Factorul indispensabil spre a asigura un
mediu sănătos, propice existenţei şi muncii precum şi pentru ameliorarea calităţii vieţii
individului, îl reprezintă dezvoltarea economică şi socială din fiecare ţară.
Drepturile proclamate în Declaraţia de mai sus citată sunt reafirmate în
documentele Conferinţei la nivel înalt privind mediul, de la Rio de Janeiro (septembrie
1992), care pune în lumină şi faptul că asigurarea unui mediu înconjurător sănătos este o
cerinţă importantă a realizării personalităţii umane. În acest scop se impune intensificarea
cooperării pentru asigurarea ridicării nivelului de dezvoltare a tuturor ţărilor lumii ca şi
pentru combaterea fenomenelor sociale nocive menţionate.
Existenţa drepturilor de solidaritate este pusă la îndoială sau chiar contestată în
poziţiile exprimate de reprezentanţi ai diverselor state şi în doctrină, de către numeroşi
autori provenind din ţările dezvoltate. Pe bună dreptate se relevă că, până în prezent,
conţinutul acestor drepturi nu este precis definit, că nu există un concept unitar privind
obligaţiile corelative ale statelor legate de punerea în practică a acestor drepturi şi, mai
ales, căror state urmează să le revină obligaţii în această privinţă şi ce fel de obligaţii. Dar
14

15. lipsa preciziei în definirea acestor drepturi sau ambiguităţile de formulare nu semnifică
inexistenţa lor; în orice caz nu ar trebui să conducă la încetarea cooperării dintre state
pentru punerea în aplicare a tuturor drepturilor omului. Nici procesul de definire şi
precizare a conţinutului drepturilor civile şi politice, de pildă, nu s-a realizat cu uşurinţă.
El a durat 29 de ani.
Capitolul III
DREPTURILE OMULUI ÎN SISTEMUL NATIUNILOR UNITE
1. Carta Internationala a Drepturilor Omului
Încă de la la naşterea sa, în 1945, după cel de al doilea război mondial, Naţiunile
Unite au contribuit decisiv la dezvoltarea mişcării pentru Drepturile Omului. Deşi au
existat propuneri din partea unor state, Carta Naţiunilor Unite nu cuprinde o listă a
Drepturilor Omului. S-a optat pentru elaborarea unui document distinct realizat de către o
comisie care se va ocupa în mod special de această problemă. Baza legitimă a fost
reprezentată de art 68 din Cartă care prevedea că unul dintre organismele Naţiunilor
Unite, respectiv Consiliul Economic şi Social "va înfiinţa comisii pentru problemele
economice şi sociale şi pentru promovarea drepturilor omului". În 1946 Consiliul
Economic şi Social a înfiinţat Comisia pentru Drepturile Omului care a devenit, în timp,
cel mai important organism universal de promovare a Drepturilor Omului.
La prima întîlnire a Comisiei, în 1947, unii reprezentanţi ai statelor membre au
susţinut adoptarea unei declaraţii cu privire la drepturile omului care ar fi trebuit, în
opinia promotorilor, să exercite o influenţă morală şi politică asupra statelor. Un alt punct
de vedere a susţinut necesitatea realizării unei convenţii care să cuprindă o cartă a
drepturilor omului, supusă ratificării statelor, după adoptarea sa de către Adunarea
Generală. La momentul respectiv fost urmat primul punct de vedere. În 1948 Adunarea
Generală adopta declaraţia elaborată de Comisia pentru Drepturile Omului sub numele de
Declaratia Universalã a Drepturilor Omului. Din cele 56 de state membre ale
15

16. Naţiunilor Unite, 48 au votat în favoarea adoptării Declaraţiei iar 8 s-au abţinut. La mai
bine de 50 de ani de la adoptare, Declaraţia "îşi păstrază locul său de onoare în istoria
mişcării pentru drepturile omului. Nici un alt document -sublinia Henry Steiner- n-a
surprins mai bine momentul istoric, n-a atins aceeaşi forţă morală sau a exercitat influenţă
mai mare asupra mişcării în ansamblul său… Declaraţia a exprimat într-un limbaj
elocvent speranţele şi idealurile unei lumi eliberate de ororile celui de al doilea război
mondial. Oricît de evident ar părea astăzi, Declaraţia aduce un mesaj mult mai radical
decît au intenţionat poate chiar şi promotorii săi. Ea a repus mereu în discuţie doctrinele
tradiţionale din dreptul internaţional, a îndreptat constant discursul relaţiilor
internaţionale asupra unor probleme vitale pentru demnitatea umană şi pentru pace.
Cel de al doilea punct de vedere, elaborarea, pe baza Declaraţiei, unui tratat a fost,
de asemenea, urmat, dar s-a materializat mult mai tîrziu decît s-a anticipat. Declanşarea
războiului rece, evoluţia sa spre forme din ce în ce mai rigide, scindarea ideologică a
mişcării pentru drepturile omului au fost elementele obiective care au făcut ca cele două
principale tratate asupra drepturilor omului să intre în vigoare abea peste 28 de ani.
Pactul cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi Pactul cu privire la Drepturile
Economice Sociale şi Culturale au fost adoptate de Adunarea Generală în 1966 şi au
intrat în vigoare în1976.
Cele trei documente au devenit fundamentul Dreptului Internaţional al Drepturilor
Omului constituind, Carta Internationalã a Drepturilor Omului. Ea cuprinde :
 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948
de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite;
 Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi
 Pactul Internaţional cu privire la Drepturilor Economice, Sociale şi
Culturale.
Carta cuprinde o listă amplă de drepturi ale omului, cum ar fi: drepturi personale,
civile, politice, la subzistenţă, economice, sociale şi culturale. Această listă a fost în
continuare dezvoltată în tratate, declaraţii, convenţii, etc, centrate pe reglementarea unor
probleme speciale, cum ar fi, genocidul, drepturile politice ale femeii, eliminarea oricărei
16

17. forme de discriminare a femeii, a discriminării rasiale, interzicerea torturii, drepturile
copiilor, etc. În dreptul internaţional aceste drepturi se structurează într-un sistem
complex, şi interdependent de garanţii.
O tipologie a drepturilor din cartă ar cuprinde, după J. Donnelly, cinci mari
categorii: (1) drepturi personale şi la subzistenţă ( care asigură o minimă protecţie a vieţii
şi demnităţii persoanei); (2) drepturi juridice ( protejează individul în relaţia cu statul);
(3) drepturi civile, sociale şi culturale (asigură integrarea activă a individului în
societate); (4) drepturi economice ( care asigură un control asupra naturii şi condiţiilor în
care se desfăşoară munca); (5) drepturi politice (care asigură persoanei posibilitatea de a
influenţa normele şi structurile societăţii).
O tipologie mai complexă rezultă din analiza celor două Pacte. În cadrul
Convenţiei asupra drepturilor civile şi politic :
a.) individul, ca entitate fizicã si moralã, este protejat prin garantarea : dreptului la viaţă
(art.6, par.1), dreptul de a nu fi supus sclaviei şi servituţii (art.8, par.1şi 2), dreptul
individului de a i se recunoaşte personalitatea juridică (art.16), dreptul la viaţă privată,
onoare şi reputaţie (art.17), libertatea de a adopta orice credinţă religioasă (art.18, par.1 şi
2), protecţia familiei (art.23) şi a copiilor (art.24).
Pactul Internaţional asupra Depturilor Civile şi Politice are două Protocoale
facultative. Primul Protocol facultativ (a fost deschis spre semnare în 1966 şi a intrat în
vigoare în 1976) împuterniceşte Comitetul drepturilor omului să primească şi să
examineze comunicări provenite de la persoane fizice. Cel de al doilea Protocol facultativ
(adoptat prin rezoluţie a Adunării Generale a ONU în decembrie 1989) se referă la
abolirea pedepsei cu moartea.
Libertatile personale care protejează poziţia individului în societate reprezintă o
altă categorie de garanţii. În cadrul acestui grup, Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice prevede: dreptul la libertate şi securitate personală (art.9), libertatea de mişcare
(art.12), dreptul străinilor de a nu fi expulzaţi (art.13), libertatea de exprimare a credinţei
religioase (art.18, par.3 şi 4), libertatea de opinie şi expresie (art.19) şi limitarea ei doar
de interdicţia propagandei pentru război şi discriminare (art.20), etc.
Drepturile politice sunt de asemenea garantate de articolul 25 din Pact. Lor li se
adaugă libertatea de asociere (art.22) şi de întrunire paşnică (art.21).
17

18. Dacă individul este răspunzător pentru comiterea unei infracţiuni sau de
încălcarea ordinii publice el este protejat de exerciþiul abuziv al puterii publice de
existenta garantiilor judiciare. Între acestea Pactul prevede o serie de principii şi drepturi,
cum ar fi : egalitatea indivizilor în faţa oricărui tribunal şi instanţe, dreptul ca litigiul să
fie examinat echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial,
(art.14); reguli privitoare la tratamentul persoanelor care ispăşesc o pedeapsă privativă de
libertate (art.10); dreptul de a nu fi supus torturii, unor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante (art.7). La acestea se adaugă prevederile speciale legate de
pedeasa cu moartea (art.6, par.2-6).
Pactul asupra drepturilor Civile şi Politice instituie, de asemenea, o serie de
garantii generale legate de tratamentul egal si interzicerea oricãrei forme de discriminare
(art.26) precum şi egalitatea în drepturi a bărbatului şi femeii. Ea prevede protecţia
identităţii culturale, religioase şi lingvistice a minorităţilor etnice (art.27).
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice
1. Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie,
origine naţională sau socială, avere sau naştere, are dreptul din partea familiei sale, a
societăţii şi a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiţia sa de minor.
Cel de al doilea Pact cuprinde trei categorii de drepturi menţionate chiar în titlul său:
drepturi economice, sociale şi culturale.
a.) Drepturile economice reglementează : dreptul la muncă (art.6), la condiţii de muncă
decente şi la un salariu echitabil (art.7), dreptul de a înfiinţa şi asocia în sindicate (art.8),
dreptul la securitate socială (art.9).
b.) Drepturile sociale au în vedere : protecţia familiei (art.10), drepturi speciale
referitoare la asistenţa socială a mamelor (art.10, par.2) şi copiilor (art.10, para.3), dreptul
la un standard decent de viaţă ce include hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa (art.11),
dreptul la sănătate (art.12), la îmbunătăţirea igienei mediului (art.12, par.2, lit.b) şi la
profilaxia maladiilor epidemice şi profesionale (art.12, par.2, litc), etc.
c.) O categorie distinctă este aceea a drepturilor culturale. Între acestea Pactul
reglementează : dreptul la educaţie (art.13 şi 14), dreptul de a participa activ la viaţa
culturală precum şi de a beneficia de progresul ştiinţific şi aplicaţiile sale (art.15, par.1,
lit.a şi b). Pactul prevede, în articolul 13, că organizarea sistemului şcolar nu este dreptul
18

19. exclusiv al statului, părinţii putînd opta pentru "instituţii de învăţămînt, altele decît cele
ale autorităţii publice, dar conforme cu normele minimale prescrise sau aprobate de stat
în materie de educaţie" (art. 13, par.3)..
Principiile Declaraţiei Universale au fost, de asemenea, dezvoltate în alte tratate
internaţionale. Dintre acestea, un rol esenţial în protecţia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale îl au : Conventia Internationalã asupra Eliminãrii Tuturor
Formelor de Discriminare Rasialã ( adoptată în 1965; intrată în vigoare în 1969);
Conventia asupra Eliminãrii tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeii
(adoptată în 1979, intrată în vigoare în 1981); Conventia împotriva Torturii si altor
Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane sau Degradante (adoptată în 1984, intrată în
vigoare în 1987), Conventia asupra Drepturilor Copilului ( adoptată în 1989, intrată în
vigoare în 1990). Împreună cu Carta ele constituie nucleul central al drepturilor omului
reglementate şi garantate în Sistemul Naţiunilor Unite.
2. Organisme de monitorizare a implementãrii Drepturilor Omului, înfiintate
pe baza Cartei Natiunilor Unite
Comisia pentru Drepturile Omului.
Politica Naţiunilor Unite în domeniul drepturilor omului este realizată, prin
intermediul Adunării Generale, de un important număr de organizaţii. Cea mai
importantă oragnizaţie interguvernamentală cu atribuţii în domeniul drepturilor omului
este Comisia pentru Drepturile Omului. Ea a fost creată în 1946 de Consiliul Economic şi
Social şi realizează coordonarea întregii politici, a studiilor pe problematica drepturilor
omului, codifică noi norme internaţionale şi monitorizează respectarea drepturilor omului
în toată lumea. Constituită din reprezentanţii a 53 de State membre, Comisia crează
cadrul de manifestare şi dezbatere al statelor, organizaţiilor guvernamentele şi
nonguvernamentale, în legătură cu problematica drepturilor omului.
Iniţial, Comisia şi-a orientat activitatea în direcţia definirii şi codificării
standardelor internaţionale în materia drepturilor omului. În ultimele două decenii
Comisia a creat un sistem de proceduri speciale destinat investigării încălcărilor
drepturilor omului. Sesiunea anuală a Comisiei, desfăşurată la Geneva pe durata a şase
19

20. săptămîni, reprezintă un cadru global unic de dezbatere şi clarificare a numeroase
încălcări ale dreprturilor omului. Atat statele cît şi organizaţiile non-guvernamentale
prezintă informări cu privire la diferite situaţii care sunt în atenţia lor. Pe baza examinării
acestor situaţii pot fi desemnate grupuri de experţi mandataţi să examineze situaţiile la
faţa locului, să poarte discuţii cu guvernele, să relizeze asistenţă, şi să condamne
încălcările.
În ultimul timp, Comisia şi-a îndreptat atenţia în direcţia promovării drepturilor
economice, sociale şi culturale precum şi a dreptului la dezvoltare. Au fost create în acest
scop o serie de grupuri de lucru mandatate cu analiza efectelor datoriei externe şi a
sărăciei extreme asupra drepturilor omului.
Printre priorităţile agendei de lucru a Comisiei se numără promovarea drepturilor
femeii şi protecţia drepturilor copilului. De atenţie specială beneficiază situaţia copiilor în
conflictele armate, violenţa împotriva femeii, traficul cu femei şi fete. De asemenea,
Comisia monitorizeză în de-aproape drepturile grupurilor vulnerabile, în special ale
minorităţilor etnice, religioase şi lingvistice precum şi ale populaţiilor indigene. Din 1948
Comisia este asistată de o Subcomisie pentru Prevenirea Discriminãrii si Protectia
Minoritãtilor (transformatã în Subcomisia pentru Promovarea si Protectia Drepturilor
Omului) alcătuită din 26 de experţi independenţi din întreaga lume. Subcomisia a creat la
rîndul său mai multe grupuri de lucru mandatate cu protecţia drepturilor populaţiilor
indigene, minorităţilor şi grupurilor vulnerabile.
Printre problemele de care se ocupă Comisia sunt şi formele actuale de sclavie,
incluzînd munca forţată, adopţia ilegală şi pseudo-legală care urmăreşte exploatarea
copiilor precum şi exploatarea sexuală în timp de război.
Înaltul Comisar al Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului
În perioda premergătoare Conferinţei de la Viena, Naţiunile Unite şi-au
intensificat eforturile de promovare şi implementare a drepturilor omului. Acest efort a
fost coordonat de Comisia pentru Drepturile Omului şi a beneficiat de sprijinul
Secretariatului Centrului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului. În 1993, Adunarea
Generală a întărit sitemul promovării şi implementării drepturilor omului prin crearea
postului de Înalt Comisar al Naþiunilor Unite pentru Drepturile Omului.
Mandatat să coordoneze toate programele Naţiunilor Unite în materia drepturilor
20

21. omului şi să le îmbunătăţescă eficienţa, Înaltul Comisar a devenit principalul responsabil
al promovării şi implementării drepturilor omului în sistemul Naţiunilor Unite. Acţionînd
sub directa autoritate a Secretarului General, ca reprezentantul său în domeniul
drepturilor omului, Înaltul Comisar raportează Adunării Generale, Consiliului Economic
şi Social şi Comisiei pentru Drepturile Omului. Departamentul Înaltului Comisar al
Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului funcţionează ca Secretariat al Comisiei pentru
Drepturile Omului şi focalizează întreaga activitate a Naţiunilor Unite pentru activităţile
desfăşurate în domeniul drepturilor omului.
În 1997, în cadrul unui amplu proces de reorganizare şi îmbunătăţire a eficienţei
Organizaţiei Naţiunilor Unite, Secretarul General Kofi Annan a aşezat drepturile omului
în centrul întregii activităţi a Naţiunilor Unite. Secretarul General a structurat activitatea
Naţiunilor Unite în patru domenii fundamentale: a.) pacea şi securitatea; b.) politicile
economice şi sociale; c.) cooperarea în domeniul dezvoltării; şi d.) politicile umanitare.
Drepturile omului, au fost considerate ca un al cincilea domeniu, integrator, care
le intersectează pe toate celelalte. Drepturile omului au devint astfel nucleul central al
întregii activităţi a Naţiunilor Unite. În contextul acestor măsuri de reorganizare
Departamentul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului şi Centrul pentru Drepturile
Omului au fuzionat într-o singură structură, Departamentul Înaltului Comisar al
Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului.
Departamentul Înaltului Comisar al Natiunilor Unite pentru Drepturile
Omului
Sediul Departamentului este la Geneva. Activitatea sa este asigurată de 200 de
persoane, precum şi de departamente naţionale organizate în toată lumea. În cadrul noii
structuri mandatul Înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului are
patru componente esenţiale11 : a.) realizarea parteneriatului global pentru drepturile
omului, b.) prevenirea încălcărilor drepturilor omului şi acţiunea în caz de urgenţă, c.)
promovarea drepturilor omului, a democraţiei şi dezvoltării, a păcii durabile şi d.)
coordonarea sistemului global al Naţiunilor Unite al programelor pentru drepturile
omului.
De asemenea, în cadrul mandatului lărgit, Departamentul Înaltului Comisar al
Naţiunilor Unite sprijină activitatea Comisiei pentru Drepturile Omului pe problemele
21

22. promovării drepturilor femeilor şi copiilor, combaterii discriminării rasiale, protecţiei
grupurilor vulnerabile şi a minorităţilor.
Mecanisme conventionale si extraconventionale de monitorizare a
implementãrii Drepturilor Omului în sistemul Natiunilor Unite
În sistemul Naţiunilor Unite -în cadrul aşa numitei "maşinării a drepturilor
omului"- pe lângă organismele înfiinţate pe baza Cartei, există alte douã tipuri de
mecanisme de monitorizare a implementãrii drepturilor omului. Un prim mecanism,
numit "conventional", se referă la comitetele create de către principalele tratate în materia
drepturilor omului. Pe lângă acesta, a fost creat un sistem de monitorizare independent de
cadrul tratatelor, cunoscut sub numele de "mecanisme extra-conventionale" sau
"proceduri speciale".
Mecanisme Conventionale de monitorizare a implementãrii Drepturilor
Omului
Prin tratate au fost create sase comitete specializate pentru monitorizarea
acţiunilor statelor părţi în direcţia implementării prevederilor documentelor internaţionale
în materia drepturilor omului:
a.) Comitetul pentru Drepturile Omului, monitorizează implementarea Pactului
Internaţional cu pivire la Drepturilor Civile şi Politice. Activitatea sa este asigurată de 18
experţi independenţi a căror competenţă în domeniul drepturilor omului beneficiază de
recunoaştere internaţională. Comitetul a început să funcţioneze din momentul intrării în
vigoare a Pactului (1976). Primul Protocol Facultativ, intrat în vigoare odată cu Pactul,
autorizează Comitetul să primească şi să examineze plangeri ale persoanelor fizice cu
privire la încălcarea drepturilor lor civile şi politice. Comitetul este de asemenea
însărcinat să monitorizeze aplicarea celui de al doilea Protocol Facultativ cu privire la
abolirea Pedepsei cu Moartea.
b.) Comitetul pentru Drepturilor Economice, Sociale si Culturale monitorizează
implementarea actului Internaţional cu privire la Drepturilor Economice, Sociale şi
Culturale. Constituit din 18 experţi independenţi a căror competenţă în materia
drepturilor omului beneficiază de recunoaştere internaţională, Comitetul a fost creat de
Consiliul Economic şi Social în 1985, la nouă ani după intrarea în vigoare a Pactului.
22

23. Spre deosebire de alte comitete ai căror membri sunt aleşi de statele părţi pentru
respectiva convenţie şi raportează adunării Generale, membrii Comitetului asupra
Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale sunt aleşi de Consiliul Economic şi Social,
căruia îi şi raportează.
c.) Comitetul pentru Elimiarea Discriminãrii Rasiale monitorizează implementarea
Convenţiei Internaţionale asupra Eliminării tuturor Formelor de Discriminare Rasială.
Activitatea sa este asigurată de 18 experţi şi a început să funcţioneze în 1969, după
intrarea în vigoare a Convenţiei. Este cel mai vechi organism de monitorizare creat în
cadrul unei convenţii.
d.) Comitetul pentru Eliminarea Discriminãrii împotriva Femeii este compus din 23 de
experţi independenţi şi monitorizează implementarea Convenţiei asupra Eliminării
Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeii, din 1981.
e.) Comitetul Împotriva Torturii monitorizează Convenţia împotriva Torturii şi altor
Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante. Comitetul funcţioneză din 1987
iar activitatea sa este asigurată de 10 experţi independenţi.
f.) Comitetul pentru Drepturilor Copilului este compus din 10 experţi independenţi şi
monitorizează din 1991 implementarea Convenţiei asupra Drepturilor Copilului.
Mecanisme extraconventionale de monitorizare a implementãrii drepturilor
omului. Proceduri Speciale ale Comisiei pentru Drepturile Omului.
Natura neconvenţională, ad hoc, a procedurilor speciale realizate sub auspiciile
Comisiei pentru Drepturile Omului permite un răspuns mai flexibil la încălcările grave
ale drepturilor omului, decît decît cel al organismelor create de diferite tratate. Ea este
realizată cu sprijinul unor experţi în drepturile omului, împuterniciţi prin mandate
speciale, desemnaţi ca Raportori Speciali, Reprezentanti, Experti Independenti, sau ca
Grup de lucru, atunci cînd sunt investiţi prin acelaşi mandat. Ei examinează,
monitorizează şi raportează Comisiei pentru Drepturile Omului fie asupra situaţiei
drepturilor omului în anumite state şi teritorii ori asupra unor fenomene globale care
generează încălcări grave ale drepturilor omului în lumea întreagă. Anumite mandate
speciale sunt încredinţate Secretarului General sau reprezentanţilor săi speciali.
Peste 20 de mandate 12 monitorizează la ora actuală drepturile omului în ţări cum
ar fi Afganistanul, Cambogia, Republica Democrată Congo, Iran, Iraq, Ruwanda, şi în
23

24. fosta Iugoslavie. Adunarea Generală a desemnat un Reprezentant Special al Secretarului
General pentru situaţia copiilor în conflictele armate. Comisia pentru Drepturile Omului a
desemnat un Reprezentant special al Secretarului General şi a stabilit un important număr
de mandate tematice asupra : detenţiei arbitrare, formelor actuale de rasism,
discriminarea rasială şi xenofobiea, execuţiile extrajudiciare, libertatea de opinie şi
expresie, independenţa judecătorilor şi avocaţilor, intoleranţa religioasă, dreptul la
dezvoltare, dreptul la educaţie, vînzarea de copii, prostituţia copiilor, tortura, şi violenţa
împotriva femeii, etc.
Există, de asemenea, Grupuri de Lucru care monitorizează şi raportează despre:
formele actuale de sclavie, populaţii indigene şi minorităţi. Subcomisia pentru
Promovarea şi Protecţia Drepturilor Omului a desemnat Raportori Speciali si Experti
Independenti mandataţi să realizeze studii asupra unor probleme cum ar fi: drepturile
omului şi distribuţia veniturilor, practicile tradiţionale care afectează sănătatea femeii şi a
copiilor-fete, violul şi sclavia sexuală în timpul conflictelor armate, privatizarea
închisorilor, terorismul şi drepturile omului, drepturile omului şi progresul ştiinţific.
Mandate tematice au fost de asemenea încredinţate Secretarului General pe
problemele cum ar fi : drepturile omului şi ştiinţa juridică, drepturile omului şi exodul în
masă al unor grupuri şi populaţii, drepturile omului şi terorismul, represaliile împotriva
persoanelor care cooperează cu organismele Naţiunilor Unite pentru drepturile omului,
etc.
3. Proceduri de comunicare a încãlcãrilor drepturilor omului în sistemul
Natiunilor Unite
La prima sa întrunire, în 1947, Comisia Naţiunilor Unite pentru Drepturile
Omului a subliniat că sunt necesare proceduri care să permită comunicarea încălcărilor
flagrante ale drepturilor omului. Procedurile stabilite s-au îmbunătăţit devenind, în timp,
un instrument important în procesul implementării şi respectării drepturilor omului.
În 1959 Consiliul Economic şi Social a decis ca o listă confidenţială de
comunicări adresate Naţiunilor Unite cu plîngerile referitoare la încălcările drepturilor
omului să fie trimisă la Comisia pentru Drepturile Omului şi la fosta Sub-Comisie pentru
24

25. prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor. Guvernele şi statele la care se făcea
referire primeau copii, iar răspunsurile lor erau, de asemenea, trimise Comisiei pentru
Drepturile Omului.
Începand din 1967, Consiliul Economic şi Social a autorizat Comisia pentru
Drepturile Omului şi (fosta) Sub-Comisie pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia
Minorităţilor să examineze informaţiile relevante pentru încălcările flagrante ale
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale din toate statele. Consiliul a decis să
mandateze Comisia cu "realizarea unor studii detaliate asupra situaţiilor care ar putea
releva încălcări flagrante şi constante ale drepturilor omului, a unor rapoarte şi
recomandări adresate Consiliului”.
Un alt pas important a fost făcut în 1970, odată cu adoptarea de către Consiliul
Economic şi Social "a procedurii de analiză a comunicărilor referitoare la încălcările
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale". Aceasta este cunoscută sub numele de
"procedura 1503" după numărul rezoluţiei Consiliului care a adoptat-o. Ea nu se ocupă de
cazurile individuale, ca atare, ci cu situaţiile care afectează un număr mare de oameni pe
o perioadă îndelugată de timp. Posibiliatea de a trata cazurile individuale a devenit
efectivă din 1976, odată cu intrarea în vigoare a primului Protocol Facultativ al Pactului
asupra Drepturilor Civile şi Politice. Deosebirea dintre cele două proceduri constă în
faptul că prima se referă la examinarea situaţiilor şi cea de a doua de analiza plângerilor
individuale.
"Procedura 1503" este destinată examinării situaţiilor care conduc la "încălcări
flagrante" ale drepturilor omului. Lunar, un Grup de lucru, alcătuit din cinci experţi ai
Sub-Comisiei pentru Promovarea şi Protecţia Drepturilor Omului primesc de la
Secretarul General al Naţiunilor Unite o listă de comunicări, cu descrierea fiecărui caz, şi
a răspunsurilor primite de la guverne. Lista este, de asemenea, remisă membrilor
Comisiei pentru Drepturile Omului. Grupul de lucru analizează toate comunicările şi
răspunsurile primite de la guverne, şi selectează, pentru a supune dezbaterii Sub-
Comisiei, cazurile pentru care exită dovezi ale încălcării flagrante a drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, respectiv, situaţii care afectează un mumăr mare de oameni, pe
perioade îndelungate de timp. Sub-Comisia, la rîndul său analizează comunicările remise
de Grupul de lucru şi decide dacă situaţiile respective terbuie aduse la cunoştinţa
25

26. Comisiei pentru Drepturile Omului. Comisia decide dacă este necesar un studiu detaliat
al unei anumite situaţii particulare, precum şi instituirea unui grup ad hoc pentru a realiza
o investigaţie la faţa locului (dar numai cu consimţămîntul statului în care au loc
încălcările menţionate în comunicare).
Pentru a decide ce comunicări sunt acceptate pentru examinare, Sub-Comisia
pentru Prevenirea Discriminărilor şi Protecţia Minorităţilor a stabilit o serie de norme
procedurale.15 Conform acestor reguli, o comunicare nu trebuie să contravină principiilor
Cartei Naţiunilor Unite, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, sau altor tratate ori
convenţii asupra drepturilor omului. Ea nu poate fi admisă decît dacă aprecierile
prezentate constituie temeiuri rezonabile (se iau în considerare inclusiv răspunsurile
primite de la guvernele respective) care atestă încălcarea flagrantă a drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale. Comunicările pot fi admise dacă sunt formulate de persoane
individuale sau grupuri care pretind că sunt victime ale încălcării drepturilor omului. De
asemenea, ele pot fi admise şi atunci cînd sunt remise de orice persoană sau grup de
persoane, care, în mod direct, au luat cunoştinţă de aceste încălcări.
Atunci cînd comunicările sunt aduse la conoştinţă de organizaţii
nonguvernamentale, condiţia, pretinsă de normele procedurale, este ca ele să acţioneze cu
bună credinţă şi în concordanţă cu principiile recunoscute ale drepturilor omului.
Fiecare comunicare trebuie să descrie fapte, scopul petiţiei precum şi drepturile
care au fost încălcate. De regulă, o comunicare care foloseşte un limbaj abuziv sau care
adduce insulte statului împotriva căruia este formulată nu este luată în considerare. Dacă
celelalte cerinţe sunt îndeplinite, şi după eliminarea formulărilor jignitoare, astfel de
comunicări sunt totuşi admise. Nu sunt admise comunicările care încalcă principiile
Cartei Naţiunilor Unite sau au o motivaţie politică. De asemenea, pentru a fi admisă, o
comunicare trebuie să probeze că au fost epuizate toate căile interne de soluţionare sau că
acestea sunt ineficiente şi durata lor în timp este nejustificat de mare.
Toate acţiunile întreprinse în cadrul "procedurii 1503" rămîn confidenţiale cel
puţin pînă în momentul în care Comisia raportează Consiliului Economic şi Social. Până
in acest stadiu, documentele şi întîlnirile organismelor implicate au caracter privat şi
confidenţial. Din 1978, Preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului anunţă, în cadrul
sesiunilor publice, numele ţărilor care sunt examinate.
26

27. În anii 80 Naţiunile Unite16 primeau, prin intermediul acestei proceduri în jur de
25.000 de plîngeri pe an. Numărul lor a atins recordul de 300.000 în 1993. În ultimii ani
media a fost cam de 50.000. Procedura 1503 a fost prezentă într-un important număr de
ţări. Între 1972 şi 1999, 75 de state au făcut obiectul investigaţiilor. Dintre acestea 20 au
fost din Africa, 23 din Asia, 15 în America latină, 12 în Europa de est, şi 5 în Europa
occidentală.
Procedura "Protocolului facultativ" a fost reglementată de Pactul Internaţional cu
privire la Drepturilor Civile şi Politice şi primul său Protocolul Facultativ. Ambele
documente au intrat în vigoare la data de 23 martie 1976. Statele părţi la Pact şi Protocol
recunosc dreptul Comitetului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului de a primi şi
analiza comunicări remise de persoane fizice care pretind că drepturile omului le-au fost
încălcate de stat.
Comunicările primite de la persoanele fizice sunt analizate de Comitet în sesiuni
speciale, care nu sunt publice. Scrisorile şi documentele Comitetului sunt confidenţiale.
Pentru ca o comunicare să fie admisă ea trebuie să fie semnată şi să provină de la
o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat care a ratificat Protocolul Facultativ. De regulă,
comunicarea trebuie să aparţină persoanei ale cărei drepturi au fost încălcate. Totuşi, dacă
aceasta este în imposibilitatea de a trimite plîngerea, ea poate fi remisă şi de o persoană
care justifică calitatea de a acţiona în numele victimei presupusei încălcări. Persoana care
nu are o astfel de legătură cu victima nu poate remite comunicarea.
Plangerea trebuie să fie compatibilă cu prevederile Convenţiei şi nu poate fi luată
în considerare dacă aceeaşi problemă se află deja în curs de examinare în cadrul unei alte
proceduri internaţionale. De asemenea, toate căile interne de atac trebuie să fi fost
epuizate înainte ca o astfel de plângere să fie adresată Comitetului.
Grupul de lucru pentru Comunicări poate cere presupusei victime sau statului să
furnizeze, într-un termen precizat, în formă scrisă, informaţii suplimentare. Odată ce
comunicarea a fost declarată admisă Comitetul cere statului implicat să explice şi să
clarifice problema precum şi ce anume a întreprins în acest scop. Statul are la disoziţie un
termen de 6 luni pentru a răspunde. Autorul plîngerii are, de asemenea, posibilitatea de a
face comentarii pe marginea răspunsului statului. Procedura Protocolului facultativ pune
în poziţie de egalitate autorul plîgerii şi statul implicat. Fiecare parte are posibilitatea de a
27

28. face comentarii şi intervenţii pe marginea motivelor invocate de cealaltă parte.
Ulterior Comitetul îşi exprimă punctul propriu de vedere şi îl remite autorului
plangerii şi statului în cauză. Procedura de analiză a comunicărilor este confidenţială.
Sunt însă întotdeauna făcute publice punctele de vedere formulate de Comitetul pentru
Drepturile Omului în cazul comunicărilor admise precum şi deciziile care le resping.
Alte proceduri de comunicare înfiintate prin tratate
În afară de cele două sisteme descrise mai sus, alte trei tratate asupra drepturilor
omului reglementeazã proceduri care permit remiterea, în anumite condiþii, de plîngeri
individuale, respectiv Convenţia asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare
Rasială, Convenţia împotriva Torturii şi altor Tratamente şi Pedepse Crude, Inumane sau
Degradante, precum şi Convenţia asupra Eliminării Tuturor formelor de Discriminare
împotriva Femeii.
Articolul 14, paragraful 1, din Conventia asupra Eliminãrii Tuturor Formelor de
Discriminare Rasialã prevede cã "orice stat parte poate declara, în orice moment, că
recunoaşte Comitetului competenţa de a primi şi examina comunicări provenind de la
persoane sau grupuri de persoane, ţinand de jurisdicţia sa, care se consideră victime ale
încălcării, de către statul parte, a unor drepturi prevăzute în prezenta Convenţie.
Comitetul nu primeşte nici o comunicare privind un stat parte care nu a făcut o astfel de
declaraţie." Comunicările sunt admise doar dacă au fost epuizate toate căile interne de
soluţionare.
În cadrul Conventiei împotriva Torturii si a altor Pedepse ori Tratamente Crude,
Inumane sau Degradante articolul 22 prevede că "orice stat parte la prezenta Convenţie,
poate, în virtutea prezentului articol, să declare în orice moment că recunoaşte
competenţa Comitetului de a primi şi examina comunicări prezentate de către sau în
numele unor persoane particulare care ţin de jurisdicţia sa şi care pretind că sunt victime
ale unei încălcări, de către statul parte, a prevederilor Convenţiei. Comitetul nu va primi
nici o comunicare în care este implicat un stat parte care nu a făcut o asemenea
declaraţie."
În cadrul reglementărilor din Convenţia asupra Eliminãrii Tururor Formelor de
Discriminare împotriva Femeii, începînd din martie 1999, odată cu adoptarea
Protocolului facultativ de către Comisia cu privire la Statutul Femeii, sunt admise
28

29. comunicări individuale cu privire la încălcările drepturilor prevăzute de această
convenţie. Plângerile pot fi adresate Comitetului pentru Eliminarea Discriminării
împotriva fameii. Tot de la această dată, Comitetul se poate implica mai activ în
încălcările flagrante şi sitematice ale drepturilor femeii.
Există şi alte mecanisme de supraveghere a implementãrii si respectãrii
drepturilor omului, care funcţionează sub egida unor agenţii specializate ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO) şi Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) au creat diferite mecanisme de
apărare a drepturilor omului. De exemplu, o procedură specială de apărare a dreptului la
asociere funcţionează în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Pe baza ei pot fi
formulate plîngeri împotriva statelor care nu s-au obligat, prin alte tratate, să respecte
acest drept.
De asemenea, Comitetele de experţi care funcţionează în cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite Pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, primesc regulat rapoarte de la
guvernele statelor care au adoptat documentele acestei agenţii cu privire la măsurile de
implementare a drepturilor din acest domeniu.
În ce priveşte Convenţia pentru Drepturile Copilului, din păcate, ea nu
reglementează vreo procedură specială de comunicare a încălcării drepturilor copilului.
Comitetul pentru Drepturile Copilului poate cere, conform prevederilor art. 44, par.4,
"informaţii relevante referitoare la implementarea Convenţiei". De asemenea, astfel de
informaţii pot fi soliciate de la Guverne, dacă există date care indică încălcări grave ale
drepturilor copilului.
29

30. Capitolul IV
Instituţii specializate în materia drepturilor omului
1. Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.)
În doctrina internaţională clasică, O.N.U. este singura organizaţie cu vocaţie
universală, în sânul căreia toate statele se bucură de egalitate, conform principiilor
democratice.
Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluţiile sale, ce consemnează marile
principii, joacă un rol capital în integrarea comunităţii internaţionale, iar Consiliul de
Securitate apare a fi garantul ordinii mondiale, graţie puterilor de constrângere armată pe
care i le conferă Carta O.N.U. În plan juridic, Curtea Internaţională de Justiţie, compusă
din judecători aparţinând unor culturi diferite, este menită a asigura uniformizarea
dreptului internaţional.
Puterea Curţii Internaţionale de Justiţie poate fi apreciată ca atare, dacă observăm
că, şi ipoteza în care un stat acceptă să se prezinte în faţa ei, în timpul procedurii poate
pleca, şi aceasta se întâmplă, aproape în toate situaţiile în care acel stat consideră că în
declararea competenţei sale, Curtea a greşit. Alteori, acel stat îşi retrage declaraţia de
acceptare a jurisdicţiei Curţii. Toate acestea se întâmplă, fiindcă normele O.N.U. nu
interzic contrariul.
De aceea, O.N.U. i se atribuie mai mult un rol politic, decât unul juridic. Este
motivul pentru care se considerat că în materia drepturilor omului, normele elaborate de
această organizaţie au caracter general, rămânând în sfera principiilor.
Nu se poate însă nega faptul că cel mai important tratat internaţional din istoria
omenirii rămâne Carta Naţiunilor Unite, care abordează drepturile omului în Preambul şi
în şase din articolele sale. Articolul 1 (3) al Cartei ONU declară următorul scop ca fiind
30

31. unul din obiectivele ONU: ,,Realizarea cooperării internaţionale în soluţionarea
problemelor internaţionale de natură economică, socială, culturală sau umanitară şi
promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă şi religie”.1
Scopurile ONU, prevăzute în art. 55 din Cartă, sunt legate de:2
· ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forţei de muncă şi condiţii de progres
şi dezvoltare economică şi socială;
· rezolvarea problemelor internaţionale în domeniul economic, social, sanitar şi
altele şi cooperarea internaţională în domeniile culturii şi educaţiei;
· respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Îndeplinirea acestor scopuri se realizează prin executarea obligaţiilor înscrise în
art. 56 potrivit căruia, „toţi membrii se obligă să întreprindă acte în comun şi separat în
colaborare cu Organizaţia, pentru realizarea scopurilor prevăzute în art. 55”. Asemenea
obligaţii sunt concretizate în art. 73, 76. Astfel, în art.76 lit. c este înscrisă obligaţia
încurajării respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie şi de a dezvolta sentimentul de interdependenţă
popoarelor lumii”, iar la litera d este înscrisă obligaţia „de a asuma … egalitatea de
tratament în administrarea justiţiei …”.
Deşi asistăm la enunţuri formale referitoare la drepturile omului, nu putem să nu
observăm modalităţile de acţiune utilizate de O.N.U. pentru realizarea scopurilor sale.
Astfel, Carta O.N.U. împuterniceşte organele sale, precum Adunarea Generală, Consiliul
Economic şi social, Consiliul de tutelă, să favorizeze sau să încurajeze respectarea
drepturilor omului. La acestea se adaugă acţiunile statelor membre la care Carta obligă
prin instrumentele sale.
Regulile fixate de O.N.U. au trecut din sfera declarativă în sfera acţiunii prin
intermediul instituţiilor specializate din sistemul Naţiunilor Unite, cât şi prin intermediul
altor instrumente.
Este suficient să amintim: Comisia pentru drepturile omului, Subcomisia condiţiei
femeii, create de Consiliul Economic şi Social, apoi, Înaltul Comisariat al Naţiunilor
1 Thomas Buergenthal, Renate Weber, op. cit., p. 18
2 Lidia Barac, op. cit., p. 12
31

32. Unite pentru refugiaţi, Organizaţia Internaţională pentru Migraţii, Comisia de Drept
Internaţional a O.N.U., Centrul pentru drepturile Omului – toate cu largi competenţe în
sfera drepturilor omului.3
2. Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M)
Această organizaţie s-a înfiinţat la 11 aprilie 1919 cu scopul de a ocroti
demnitatea muncitorilor, de a contribui la îmbunătăţirea condiţiilor lor de muncă şi a
nivelului de trai, de a realiza bunăstarea economică, de a ocroti sănătatea muncitorilor,
protecţia mamei şi a copilului, de a asigura posibilităţi egale în domeniul pregătirii
profesionale şi învăţământului.
Scopurile acestei organizaţii pot fi descoperite şi înţelese prin observarea
Constituţiei O.I.M.4, care întemeiază necesitatea protecţiei muncitorilor pe simţământul
de justiţie şi omenie, pe dorinţa de a asigura o pace trainică în lume.
La 10 mai 1944, O.I.M. adoptă Declaraţia de la Philadelphia privind scopurile şi
obiectivele O.I.M., principiile acesteia. Ele rezidă în următoarele reguli:
- munca nu este o marfă;
- libertatea cuvântului şi libertatea de asociere este esenţială pentru un progres
continuu;
- mizeria oriunde există, constituie o ameninţare pentru bunăstarea tuturor;
- lupta împotriva sărăciei trebuie să fie preocupare fiecărui stat, la care se impune
adăugarea unor eforturi internaţionale permanente şi unitare5.
Punerea în aplicare a acestor reguli se realizează prin acţiunile O.I.M., aceasta
fiind abilitată să elaboreze convenţii şi recomandări care stabilesc normele internaţionale
ale muncii6, formulează principii şi programe internaţionale destinate îmbunătăţirii
condiţiilor de muncă şi de trai, promovării drepturilor fundamentale ale omului, stabilesc
norme internaţionale de muncă pentru orientarea autorităţilor naţionale în vederea
realizării acestor obiective, organizează programe de cooperare tehnică internaţională
pentru sprijinirea guvernelor în aplicarea acestor reguli, desfăşoară activităţi de
învăţământ, cercetare, instruire, etc.
3 Lidia Barac, op. cit., p. 13
4 Constituţia O.I.M. a constituit Partea a XIII-a Tratatului de la Versailles dintre Puterile Aliate şi Asociate
şi Germania.
5 I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995, p. 534
6 Asemenea norme alcătuiesc Codul Internaţional al Muncii.
32

33. Din 1946 această organizaţie interguvernamentală are statut de instituţie
specializată a Naţiunilor Unite.
3. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
(U.N.E.S.C.O.)
Înfiinţată la 4 noiembrie 1945, având statut de instituţie specializată a Naţiunilor
Unite, UNESCO are drept scop de a contribui la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, prin educaţie, ştiinţă, cultură şi comunicaţie, educarea naţiunilor în
vederea asigurării respectului universal al justiţiei, legii, al drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, fără discriminări.
Deviza activităţii organizaţiei rezidă în convingerea potrivit căreia „războaiele iau
naştere în minţile oamenilor”, motiv pentru care, în minţile oamenilor trebuie
înrădăcinată ideea apărării păcii şi întrucât demnitatea omului presupune răspândirea
culturii şi educaţiei în spiritul libertăţii, păcii, dreptăţii, această grijă se impune a fi
asumată de toate popoarele, care au datoria de a asigura un acces deplin, egal la educaţie,
cultură, informaţie, şi prin acesta, la adevăr.
Scopul organizaţiei se realizează prin puterea ei de a da recomandări statelor
pentru încheierea de acorduri internaţionale care să permită circuitul liber al ideilor, prin
cuvânt şi imagine, acţiune demnă de a contribui la educaţie şi răspândirea culturii, a
ştiinţei.
Acţiunile practice ale U.N.E.S.C.O. vizează:
· repunerea în funcţiune a sistemelor de învăţământ, dezorganizate în urma
conflictelor armate;
· organizarea de acţiuni pilot;
· difuzarea de directive în domeniul educaţiei, toate menite a conduce la afirmarea,
promovarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale într-o lume în care
spaţiul libertăţii, deseori, tinde a fi cotropit de diferite forţe, conflicte, idei.
4. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.S.M.)
Înfiinţată la New York la 22 iulie 1946, are statut similar celorlalte organizaţii,
analizate deja. Deviza sa este: „o stare de perfectă sănătate pe care trebuie s-o atingă orice
33

34. om constituie un drept fundamental al oricărei fiinţe umane, indiferent de rasă, religie,
vederi politice, situaţie economică sau socială”7.
Sănătatea popoarelor este o condiţie fundamentală a păcii în lume şi a sănătăţii,
motiv pentru care guvernele trebuie să ia măsuri sanitare şi sociale adecvate.
Ţelul organizaţiei poate fi atins, întrucât ea este abilitată să acţioneze ca o
autoritate conducătoare şi coordonatoare în domeniul sănătăţii, sens în care acordă
asistenţa guvernelor pentru întărirea serviciilor de sănătate. Desfăşoară, în acelaşi timp,
acţiuni de eradicarea epidemiilor. Iniţiază convenţii, acorduri şi regulamente pentru
realizarea aceluiaşi scop8.
7 Preambului Constituţiei O.S.M.
8 I. Cloşcă, I. Suceavă, op. cit., p. 58
34

35. Capitolul V
CONSILIULUI EUROPEI ŞI CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR
OMULUI
La 19 septembrie 1946, în discursul său la Universitatea din Zurich, primul
ministru englez, Winston Churchill a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după
cel de-al doilea război mondial, afirmând necesitatea constituirii Statelor Unite ale
Europei9.
Concretizarea acestei idei s-a produs la 5 mai 1949, când a fost creat Consiliul
Europei, având ca membrii fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia.10 În prezent, ca urmare a
primirii succesive de noi membri în decursul anilor, Consiliul Europei are 46 de membri.
Scopul său avea să fie declarat în Preambulul Statutului, în care se arată că
Consiliul Europei urmăreşte „edificarea păcii bazată pe justiţie şi cooperare
internaţională” în vederea „păstrării societăţii umane şi civilizaţiei”.11
Cei care doresc să fie membrii ai acestui organism, trebuie să accepte principiile
statului de drept şi principiul potrivit căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa
trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, la care se adaugă
dorinţa sinceră a participanţilor – membrii, de a concura efectiv la realizarea scopului
Consiliului.
Observăm că rolul Consiliului nu s-a circumscris domeniului militar şi economic,
ci domeniului social şi cultural.
Prima sa realizare în plan politic a fost adoptarea şi deschiderea spre semnare, la 4
noiembrie 1950, la Roma, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Mecanismele de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului din
cadrul sistemului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului au un caracter efectiv, ceea
9 Idee care nu era nouă, întrucât mai fusese vehiculată în diferite împrejurări, inclusiv în cadrul dezbaterilor
de la Liga Naţiunilor.
10 Victor Duculescu, op. cit., p. 98
11 Lidia Barac, op. cit., p. 16
35

36. ce ne permite să afirmăm că sistemul european de protecţie a drepturilor omului este net
superior sistemului specific Naţiunilor Unite.
Efectivitatea unei astfel de protecţii rezidă, în principal, în aceea că Organele
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului permit sesizarea lor, atât prin intermediul
plângerilor cu caracter etatic, formulate de unul din statele membre, în temeiul art. 24 din
Convenţie, cât şi prin intermediul plângerilor individuale, în cazul persoanelor fizice,
organizaţiilor neguvernamentale sau diverselor grupuri de persoane, în temeiul art. 25 din
Convenţie.12
Efectivitatea Convenţiei poate fi măsurată însă şi prin aceea că ea vizează în mod
concret o arie largă de drepturi şi libertăţi, fixându-le în acelaşi timp conţinutul, de
această dată, nu în mod declarativ, ci concret, cu ocazia soluţionării unor litigii în
domeniu, hotărârile Curţii concretizând, în motivarea lor, conţinutul acestor drepturi şi
libertăţi fundamentale.13
Sistemul european de protecţie a drepturilor omului cuprinde, în esenţă, trei
organe:
· Comisia Europeană a Drepturilor Omului, compusă dintr-un număr de membrii
egal cu acela al statelor, aleşi în mod individual de către Comitetul de Miniştrii al
Consiliului Europei pe baza unei liste întocmite de Biroul Adunării Parlamentare, pe timp
de şase ani.14
· Curtea Europeană a Drepturilor Omului, înfiinţată în 1985, activă din 1959,
compusă dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor membre, aleşi de
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, pe baza unei liste prezentate de statele
membre. Ei sunt aleşi pe termen de nouă ani, fiind independenţi în luarea deciziilor.
· Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, organ interstatal care ia decizii în
cazuri deosebite.
Procedura care se desfăşoară în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului
prezintă unele particularităţi în raport cu procedura ce se desfăşoară în faţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
a. Procedura în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului
12 Procedurile desfăşurate de aceste organe, cât şi soluţiile posibil de adoptat în urma desfăşurării lor
întăresc concluzia de mai sus.
13 Victor Duculescu, op. cit., p.106
14 Sediul Comisiei este la Strasbourg.
36

37. Lucrările Comisiei se desfăşoară cu uşile închise, şedinţele sale fiind secrete, iar
dosarele confidenţiale.
Procedura parcurge mai multe etape. Prima etapă se referă la examinarea
admisibilităţii cererilor introduse în faţa Comisiei.
Art. 27 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede că nu pot fi admise
cererile anonime, cele identice cu o altă plângere examinată anterior de Comisie sau cele
supuse altei instanţe internaţionale, ori dacă nu conţin fapte noi.
În această fază, Comisia are dreptul să declare inadmisibilă orice cerere, dacă
apreciază că acesta este „în mod evident nefondată sau abuzivă”.
În măsura în care Comisia găseşte cererea admisibilă în principiu, se trece la a
doua etapă procedurală, şi anume la examinarea fondului cererii. În acest cadru, Comisia
va stabili faptele, ori va încerca o soluţie amiabilă a cauzei. În cel de-al doilea caz,
procedura se finalizează printr-un raport ce va fi transmis statelor interesate, Comitetului
de Miniştri şi Secretarului General al Consiliului Europei, în scopul publicării.
În primul caz, procedura continuă, faptele fiind stabilite în contradictoriu cu
reprezentanţii părţilor, după care se întocmeşte un raport care constată faptele şi implică
un aviz în legătură cu încălcările pretinse. Acest raport este transmis Comitetului de
Miniştri şi statelor interesate, dar nu va fi publicat. În acest raport, Comisia poate formula
şi propuneri pe care le consideră corespunzătoare, ea având posibilitatea de a sesiza direct
Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Observăm că această Comisie are, deopotrivă, un rol de conciliere şi de anchetă.
Activitatea sa se încheie, fie prin închiderea dosarului, rezultat al împăcării părţilor, fie
prin înaintarea lui Comitetului de Miniştri pentru continuarea procedurii.
b. Procedura în faţa Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei
Cu privire la dosarul primit, Comitetul de Miniştri are două posibilităţi, şi anume:
fie reţine cauza, stabilind, prin votul a două treimi dintre membrii săi, dacă a existat sau
nu o încălcare a Convenţiei, fie transmite cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În ipoteza în care, în urma votului s-a constatat existenţa unei încălcări a
Convenţiei, Comitetul acordă un termen până la care statul implicat va lua măsurile ce
decurg din decizia Comitetului de Miniştri.
37

38. Dacă acest stat nu ia măsurile corespunzătoare satisfăcătoare, Comitetul de
Miniştri va adopta măsurile corespunzătoare stabilite în decizia sa iniţială.15
c. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ jurisdicţional care
funcţionează ca o cameră compusă din şapte judecători. Din Camera care va examina
plângerea face parte, din oficiu, şi judecătorul care este cetăţean al statului căruia i s-au
adus criticile privind încălcarea drepturilor omului, sau în lipsa acestuia, o persoană, la
alegerea sa. Numele celorlalţi judecători sunt trase la sorţi înaintea începerii examinării
cauzei.
Curtea poate fi sesizată, aşa cum am arătat mai sus, fie de Comisia Europeană a
Drepturilor Omului, fie de Comitetul de Miniştri, dar ea poate fi sesizată şi în mod direct
de către un stat parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau de statul al cărui
cetăţean a fost victima unor încălcări, orice stat care a sesizat Comisia sau de către
persoana fizică, organizaţia neguvernamentală sau grupe de particulari care a sesizat
Comisia16.
Examinând dosarul, Curtea îşi stabileşte propria competenţă.
Procedura în faţa Curţii cunoaşte două faze, una scrisă, în care părţile şi Comisia
Europeană a Drepturilor Omului, parte în proces, prin reprezentantul său, vor depune
concluzii scrise şi alta orală, în care cauza este supusă unor dezbateri publice fiind
examinată în prezenţa părţilor şi a delegatului Comisiei Europene a Drepturilor Omului.
Curtea judecă în fond cauza şi pe baza probelor administrate stabileşte dacă s-a
produs sau nu o încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În ipoteza inexistenţei unei încălcări, Curtea dispune închiderea dosarului.
În ipoteza constatării încălcării Curtea va pronunţa o hotărâre, prin care dispune,
fie repararea consecinţelor încălcării prin acordarea unei satisfacţii echitabile celui
prejudiciat, în ipoteza în care dreptul intern al statului implicat nu permite o totală
reparare a consecinţelor încălcării, fie obligarea statului în cauză la satisfacerea cererii
persoanei prejudiciate, atunci când mecanismele dreptului intern permit înlăturarea
consecinţelor încălcării.
15 În acest ultim caz va dispune şi publicarea raportului Comisiei Europene a Drepturilor Omului, care a
consemnat încălcarea respectivă.
16 Conform art. 48 din Convenţie, astfel cum a fost amendat de Protocolul nr. 9 din 6 noiembrie 1990.
38

39. În ambele cazuri, hotărârea Curţii este motivată. Ea este definitivă, nerecurabilă şi
obligatorie pentru părţi. Executarea hotărârii este atributul Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei17.
Capitolul VI
DREPTURILE OMULUI ÎN CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR
OMULUI
1. Libertatea fizică
Dreptul la viaţă
Articolul 2
,,1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea poate fi
cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţată de
un tribunal, în cazul când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată cu încălcarea acestui articol în
cazul în care ea ar rezulta din recurgerea la forţă dovedită absolut necesară:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei nelegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
legal deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”
Protocolul nr. 6
,,1. Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o
asemenea pedeapsă, nici executat.
2. Un stat poate prevedea în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte
săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi
aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale.
Statul respectiv va comunica Secretariatului General al Consiliului Europei dispoziţiile
aferente legislaţiei în cauză.
17 Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura All, Bucureşti, 1994,
p. 141
39

40. 3. Nici o derogare de la dispoziţiile prezentului Protocol pe temeiul art. 15 din
Convenţie nu este îngăduită.
4. Nici o rezervă la dispoziţiile prezentului Protocol pe temeiul art. 64 din
Convenţie nu este admisă.”
În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 2 al Convenţiei a fost pus în
discuţie cu ocazia pronunţării Hotărârii din 27 septembrie 1995 (Marea Cameră, seria A
nr. 324), în soluţionarea cazului McCann şi alţii contra Regatului Unit.
Cu această ocazie, Curtea a statuat că excepţiile definite la paragraful 2 arată că
art. 2 al Convenţiei, care consacră dreptul la viaţă, vizează cazurile în care moartea a fost
provocată în mod intenţionat, precizând că paragraful 2 nu defineşte toate situaţiile în
care se permite provocarea morţii în mod intenţionat, ci descrie producerea morţii în mod
involuntar. Se precizează însă, că recurgerea la forţă trebuie să fie „absolut necesară”,
pentru a atinge unul din obiectivele menţionate la alin. a), b) şi c). Măsura realizării unei
asemenea condiţii se precizează în cadrul procedurii ce se desfăşoară cu ocazia
controlului legalităţii recurgerii la mijloace mortale de către autorităţile statului.18 În
acelaşi timp se susţine, că recurgerea la forţă, definită în art. 2 poate să se justifice când
se bazează pe o convingere cinstită, considerată, pentru motive bine întemeiate, ca
valabilă, dar care se dovedeşte ulterior a fi greşită.
În speţă, serviciile de informaţii au informat autorităţile britanice, spaniole şi
gibraltariene că I.R.A.19 proiectează un atentat terorist în Gibraltar. Trei suspecţi au fost
identificaţi în preajma unui automobil, considerat automobil capcană în urmă evaluării
sale, de către un expert în materie de explozive. Cei trei suspecţi sunt urmăriţi în vederea
arestării, însă, datorită unor gesturi ale lor, precum „dusul mâinii la şold”, îndreptarea
bruscă a mâinii spre sacoşa purtată de unul dintre ei, sunt împuşcaţi mortal, cu numeroase
focuri de arme. Ulterior se constată că aceştia nu aveau asupra lor arme, că automobilul
nu avea bombă, însă se stabileşte apartenenţa suspecţilor la I.R.A..
18 Se apreciază că o lege care interzice, de manieră generală, orice omucidere arbitrară ar fi ineficientă în
practică, dacă nu ar exista o procedură care să permită controlul legalităţii recurgerii la forţă, căci obligaţia
de a proteja dreptul la viaţă implică inclusiv efectuarea unei forme de anchetă eficientă atunci când
recurgerea la forţă de către agenţii de stat a dus la moarte de om.
19 Armata Republicană Irlandeză (Irish Republican Army - IRA) este o organizaţie paramilitară naţionalistă
irlandeză creată în 1919, care combate autoritatea britanică în Irlanda de Nord, cu scopul obţinerii
independenţei şi alipirii acestei regiuni la Republica Irlanda.
40

41. Curtea apreciază că acţiunile militarilor se justifică, întrucât ei credeau în raport
cu informaţiile care li s-au transmis, că trebuie să tragă în suspecţi pentru ai împiedica să
declanşeze bomba şi să provoace astfel importante pierderi de vieţi omeneşti.
În acelaşi timp, Curtea apreciază că autorităţile nu au evaluat însă corespunzător
informaţiile primite, înainte de a le transmite unor soldaţi care folosesc în mod automat
armele pentru a ucide. Se constată că autorităţile nu au ţinut suficient cont de posibilitatea
ca evaluările serviciilor de informaţii să fie greşite, căci, suspecţii se puteau afla, la fel de
bine, într-o misiune de recunoaştere, iar informaţia potrivit căreia dispozitivul de
declanşare a bombei putea fi acţionat printr-o simplă apăsare pe un buton era prea
simplistă pentru a nu fi deloc evaluată.
Pornind de la circumstanţele în care s-a recurs la forţă, Curtea a constatat că în
speţă s-au încălcat dispoziţiile art. 2 din Convenţie, căci recurgerea la forţă nu a fost
„absolut necesară”.
Dreptul la integritate şi demnitate
Articolul 3
„Nimeni nu poate fi supus torturii nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante”.
Articolul 4
,,1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie nici în aservire.
2. Nimeni nu poate fi silit să efectueze o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră „muncă forţată” sau „obligatorie” în sensul prezentului articol:
- orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile
prevăzute de art. 5 din prezenta Convenţie sau pe timpul punerii sale în libertate
condiţionată;
- orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză efectuarea
acestora pe motive de conştiinţă în ţările unde refuzul efectuării serviciului militar pe
motive de conştiinţă este recunoscut de lege, un alt serviciu înlocuind serviciul militar
obligatoriu;
- orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau
bunăstarea comunităţii;
41

42. - orice muncă sau serviciu ce face parte din obligaţiile civile normale.”
Relativ la art. 3, des invocat în petiţiile adresate Curţii, din redactarea normei se
observă că aceasta permite interpretări dintre cele mai subiective din partea statelor, care,
de regulă, susţin că tehnicile aplicate, reclamate Curţii, nu ating pragul „torturii”,
respectiv al „tratamentelor inumane” vizate de normă. Este motivul pentru care Curtea, în
jurisprudenţa sa, s-a preocupat de determinarea gradului de gravitate a comportamentului
reclamat, ocazie cu care a furnizat criteriile care trebuie să stea la baza definirii
comportamentului, drept „tortură” sau „tratament inuman” ori „degradant”.
Astfel, în cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi Olanda contra Grecia,
Curtea a apreciat existenţa torturii în ipoteza aplicării unui tratament inuman având drept
scop obţinerea unor informaţii ori a unor mărtuirisiri sau aplicarea unei pedepse.
Tratamentul sau pedeapsa inumană este acel tratament de natură să provoace în
mod voluntar grave suferinţe mentale ori fizice şi care nu se pot justifica în cazul concret
dat.
Tratamentul sau pedeapsa degradantă implică acel tratament care umileşte în
mod grav individul în faţa altora sau care îl determină să acţioneze împotriva voinţei sau
conştiinţei sale.
În cauza Irlanda contra Regatului Unit, Curtea impune o măsură mai înaltă în
aprecierea unor astfel de comportamente, vizate de art. 3, apreciind că suntem în prezenţa
torturii atunci când se aplică un tratament în mod deliberat şi care provoacă suferinţe
deosebit de grave şi de atroce. Tratamentul sau pedeapsa inumană implică producerea
unei puternice suferinţe, fizice ori mentale, în timp ce, tratamentul degradant implică un
tratament de natură a produce victimei sentimente de teamă, de îngrijorare, să o
înjosească şi să-i înfrângă eventual rezistenţa sa fizică sau morală.20
În cauza Asiaticilor din Estul african, comportamentul Regatului Unit de a refuza
încuviinţarea titularilor de paşapoarte britanice expulzaţi din Uganda şi Kenya să se
instaleze în Regatul Unit din pricina culorii şi rasei lor, a fost apreciat ca un rasism
instituţionalizat, contrar art. 3.
În cauza Tyler contra Regatul Unit, Curtea a statuat că s-au încălcat dispoziţiile
art. 3 din Convenţie de către Regatul Unit, care condamnase un tânăr delicvent să fie
20 În cauza Irlanda contra Regatul Unit, Curtea apreciază că, termenul „degradant” nu se traduce doar prin
dezagreabil sau inconfortabil.
42

43. biciuit, apreciind că un asemenea comportament este de natură a pune tânărul respectiv
într-o situaţie ce îi compromitea demnitatea şi integritatea fizică, fiind tratat ca un „obiect
aflat în mâinile puterii publice”.
Cu privire la aplicarea art. 4 al Convenţiei, practica Curţii este mult mai săracă.
În cauza W, X, Y şi Z contra Regatului Unit, patru tineri se angajaseră pe când
aveau 15 sau 16 ani să servească în marină timp de nouă ani. Mai târziu, toţi au cerut să
fie scutiţi de această obligaţie, ceea ce li s-a refuzat. În cererea lor, ei au scos în evidenţă
faptul că, având în vedere vârsta lor la momentul angajării iniţiale, aducerea la îndeplinire
a acestui angajament constituie o aservire în sensul art. 4 paragraful 1.
Convenţia a respins cererea lor, ca inadmisibilă, apreciind că serviciul militar
poate fi socotit o excepţie de la interdicţia muncii forţate prevăzută de art. 4 paragraful 2,
nu însă o aservire în sensul art. 4 paragraful 1. S-a mai apreciat că, întrucât legislaţia
internă impunea statului să obţină consimţământul părinţilor persoanelor minore care
doreau să se înroleze, în toate cele 4 cazuri acesta fiind obţinut, tinerii erau astfel ţinuţi să
efectueze serviciul lor. Odată exprimat consimţământul, munca sau seviciul îşi pierde
caracterul forţat.21
Dreptul la libertate şi la siguranţă
Articolul 5
,,1. Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi în conformitate cu căile legale:
- dacă este reţinut legal în urma condamnării de către un tribunal competent;
- dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunere
la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării
executării unei obligaţii prevăzută de lege;
- dacă aceasta a fost reţinută sau deţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o
infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a împiedica să
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
21 În materia art. 4 din Convenţie, jurisprudenţa Curţii nu cunoaşte soluţii de admitere a cererilor formulate,
respectiv nu relevă încălcarea acestei norme.
43