PJDO

1. NOTE DE CURS LA DISCIPLINA
PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI
TEMA I EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE OMULUI
1. Dimensiunea teoretică, conceptuală a instituţiei dreptului omului
Primele idei filozofice asupra drepturilor omului apar în antichitate. Ideea legalităţii naturale a
oamenilor o întâlnim exprimată de Aristotel, în celebra sa lucrare „Politica”: „numai prin lege
devine cineva sclav ori liber, după natură însă oamenii nu se deosebesc cu nimic".
Filozofii stoici susţineau că oamenii se nasc egali şi au drepturi egale de a cultiva înţelepciunea
şi virtutea, ca expresii ale unui drept natural şi universal; legea umană nu are valoare decât dacă
corespunde legii universale.
Ideea egalităţii oamenilor în faţă lui Dumnezeu şi a unor drepturi naturale ale acestora este
propăvăduită şi de doctrina creştină. Aceste idei de egalitate naturală a oamenilor au avut mai mult
un caracter teoretic abstract, deoarece nici în societatea sclavagistă, nici în cea feudală dominată de
biserică, ele nu şi-au găsit transpunerea în pian economic, social, politic sau cultural.
Nici stoicismul, nici creştinismul nu au impus, ca bază a structurilor sociale şi politice a
organizării sociale a omenirii, concepţia lor asupra drepturilor omului.
În Grecia Antică, înalte principii morale sunt exprimate în opera lui Platon. El emite ideea că "nu
trebuie... să se răspundă prin injustiţie şi nici să se facă rău nici unui om indiferent de ceea ce acesta
ne-a făcut". Ideea de justiţie se regăseşte, după părerea lui Platon, atât în individ cât şi în
organizarea cetăţii, care trebuie să reunească patru virtuţi cardinale: înţelepciunea, curajul,
temperanţa şi justiţia.
Cunoscutul filosof Protagoras din Abdera, ridicând omul pe un adevărat piedestal, emitea cu
multă cutezanţă ideea că "omul este măsura tuturor lucrurilor", raportând toate fenomenele naturale
şi sociale la om.
Jurisconsultul roman Ulpian, sintetizând în plan juridic marele idei umaniste, sublinia că, în
esenţă, principiile dreptului trebuie să fie următoarele: „să duci o viaţă onestă, să nu vatămi ceea ce
aparţine altuia şi să atribui fiecăruia ce este al său".
2. Primele documente de drept constituţional referitoare la
drepturile şi libertăţile omului
2.1 Primele documente de drept constituţional referitoare la drepturile şi

2. libertăţile omului din Marea Britanic
Printre primele acte scrise referitoare la drepturile şi libertăţile omului este Magna Carta
Libertatum din 1215. Aceasta a fost dată de regele Ioan Fără de Ţară în urma răscoalei baronilor, la
care s-au alăturat cele două pături sociale, aliate până atunci cu regalitatea: cavalerii şi orăşenii. Prin
Magna Carta Libertatum regele a confirmat privilegiile marilor feudali, făcând şi unele concesii în
folosul păturii bogate orăşeneşti, fără să modifice însă situaţia maselor orăşeneşti şi săteşti. Ea nu
acordă drepturi ţăranilor iobagi, care formau cea mai mare parte a populaţiei. Cea mai importantă
prevedere a Cartei este cuprinsă în art. 14, în baza căruia a fost instituit Marele Consiliu al
Regatului, organism alcătuit din arhiepiscopi, episcopii, conţi şi baroni.
Acest consiliu lărgit apoi, cu reprezentanţii ai oraşelor şi cavalerilor din comunitate, a constituit
nucleul organizatoric din care sa format Parlamentul cu cele două camere ale sale, Camera
Comunelor şi Camera Lorzilor, devenind, începând cu anul 1295 o instituţie parlamentară.
Norme scrise cu caracter constituţional a cuprins în Anglia şi Petiţia Drepturilor din 1628. Cele
mai importante prevederi ale acestui act aveau ca obiect stabilirea garanţiei împotriva perceperii
impozitelor fără aprobarea Parlamentului, a arestărilor şi confiscărilor de bunuri fără respectarea
procedurii de judecată normală.
În anul 1648 începe revoluţia burgheză care a dus în 1649, la decapitarea regelui Carol I Stewart
şi la proclamarea Republicii, spre punctul culminant al Republicii, când Cromwell, impresionat de
mişcarea democratică, trebuia să-i urmeze pentru ca mai târziu să-i domine şi să elaboreze un
proiect de Constituţie. Acest contract social, "Agreement of the people", a fost prezentat armatei în
consiliu obştesc pentru a fi acceptat pentru ca mai apoi să fie pus la vot. Scopul autorilor acestui act
reiese din însuşi conţinutul lui, ce este comentat în broşuri şi constă în iniţierea unei legi superioare,
garantată şi elaborată de către Parlament, dar care totodată limitează puterea Parlamentului şi
persoanele ce nu vor respecta-o să fie traşi la răspundere indiferent de situaţia lor socială.
Acest contract social urma să fie acceptat de cetăţeni într-o procedură specială prevăzută de ei
înşişi. în proiectul iniţial aprobat de regiment şi transmis în 1647 generalului superior al armatei se
înregistrează minunatul apel: ..Puterea actualului şi a viitoarelor parlamente a acestei naţiuni sunt
subordonate categoric electoratului lor şi se extinde fără autoritatea şi apelul oricăror altor persoane
sau organizaţii în domeniul legislaţiei, a organelor guvernamentale de stat şi a organelor judiciare
asupra ofiţerilor şi slujbaşilor de toate gradele, declararea războiului şi încheierii păcii, colaborarea
cu ţările străine, inclusiv toate drepturile pe care electoratul, le-a lăsat categoric sau implicit după
sine.
În continuare, în lista drepturilor citim: "Toate legile editate sau elaborate sunt obligatorii pentru
toţi; nu se admite nici o prioritate, de ranguri, intelect: toţi sunt egali în faţa legii indiferent de
2

3. originea persoanei. Toate acestea nu permit persoanelor de a se eschiva de la răspundere".
Autorii contractului social constituiau majoritatea Partidului Puritan.
Această Constituţie mizată de Cromwell nu a fost acceptată de Parlament şi a rămas doar
proiect. Oricum, o parte din reformele preconizate în ea au fost transpuse în viaţă şi în 1653
Cromwell scrise Constituţia ca instrument de guvernământ. Necesitatea acestui act este de
competenţa Parlamentului, de aceea a fost recunoscut prin următoarele: pentru fiecare formă de
guvernământ trebuie să existe la bază ceva de tipul „Marii Harţe", permanentă şi nemodificată.
Principiul de bază constă în faptul că Parlamentul nu se declară organ permanent.
Cromwell menţiona că pentru ca un organ de stat să se menţină stabil, este necesar ca acesta să
dispună de o bază, făcând analogie cu o construcţie a cărei durabilitate depinde de fundamentul ei.
Revenind la putere, stuarţii, prin Carol al II-lea, au început să-i persecute pe cei ce luase parte la
revoluţie. De aceea, burghezia, căutând să se apere de răzbunarea şi bunul plac al regelui a făcut să
voteze în Parlament actul numit Habeas Corpus (1679) prin care tribunalelor le-a fost încredinţat
controlul asupra reţinerii şi arestării cetăţenilor. În conformitate cu Habeas Corpus, la cererea
arestantului sau a oricărei alte persoane, tribunalul era obligat să emită un mandat de aducere a
arestatului, putând hotărî, ca urmare, fie retrimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate, cu
sau fără cauţiune. Deşi acest act a fost formulat în termeni generali, de prevederile lui au beneficiat
în mare parte cei avuţi. Pe de altă parte, garanţia indicată nu se extindea la crimele îndreptate
împotriva statului.
După Habeas Corpus, un alt act cu caracter constituţional a fost în Anglia Bill-ul Drepturilor din
1689. Prin acest act a fost declarată ilegală orice preluare de bani pentru coroană sau pentru folosul
ei pe o perioadă de timp şi în alte condiţii decât cele stabilite de Parlament.
2.2 Primele documente de drept constituţional referitoare la drepturile şi libertăţile omului
din SUA şi Franţa
Ideile promovate în Anglia de Bill-ul drepturilor din 1689 au avut un puternic ecou pe continentul
nord-american. Din ansamblul prevederilor lui câteva au fost considerate fundamentale pentru
organizarea oricărei societăţi libere.
Modelul englez a exercitat o influenţă certă, şi în Franţa. în această ţară, instituţiile Constituţiei
engleze au fost bine cunoscute în pragul Revoluţiei din 1789, mai ales prin intermediul celebrelor
scrieri ale lui Montesquieu.
Sistemul constituţional prezintă o serie de particularităţi proprii, care îl individualizează în cadrul
sistemelor de tip parlamentar. O remarcă preliminară care trebuie făcută este aceea că, aşa cum relevă
specialiştii britanici în Dreptul Constituţional, doctrina „clasică" a separaţiei puterilor şi-a găsit o
aplicare limitată în sistemul britanic. Când Montesquieu a vizitat Anglia în 1729, el a fost impresionat
3

4. de înaltul grad de libertate politică existent în această ţară - incomparabil mai mare decât cel din
Franţa, guvernată în acea perioadă de un regim absolutist.
Deşi sistemul constituţional britanic nu respectă în întregime regulile stabilite de Montesquieu,
nu putem spune că în Marea Britanie nu există o separaţie a puterilor. Dimpotrivă, chiar din
timpurile cele mai vechi s-a recunoscut că puterile regelui nu trebuie să fie exercitate arbitrar şi că
trebuie să se consulte, împărţind responsabilitatea, cu cei mai înţelepţi oameni ai regatului. Magna
Carta a reafirmat şi ea ideea că actele regelui trebuie să fie conforme cu dreptul ţării.
Beneficiind de o bogată tradiţie, drepturile omului în Marea Britanie se realizează în cadrul unui
sistem politic democratic ce asigură, în principal, participarea cetăţenilor la viaţa politică, prin
reprezentanţii aleşi, iar, pe de altă parte, garantează efectiv drepturile şi libertăţile prin mecanisme
politice şi judiciare ce sancţionează orice atingeri aduse libertăţii individuale. Deşi are o veche
tradiţie, sistemul constituţional britanic este totuşi flexibil, permiţând o permanentă adaptare a
mecanismelor politice la noile cerinţe ale vieţii sociale şi garantând pe deplin condiţiile
indispensabile înfăptuirii justiţiei şi împlinirii autenticelor drepturi şi libertăţi ale omului.
Concepţiile politice americane cu privire la democraţie, drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi-au
găsit o concretizare încă din primele documente în care naţiunea americană se manifesta ca o
entitate distinctă şi îşi solicită drepturile de a fi recunoscută în comunitatea naţiunilor lumii.
Desigur, elementele cruciale ale concepţiei americane se regăsesc în Declaraţia de independenţă,
adoptată la 4 iulie 1776 şi în Constituţia Statelor Unite, din 17 septembrie 1787. Cu toate acestea,
chiar cu mult înainte de momentul proclamării independenţei, o serie de idei notabile fuseseră
enunţate de colonia Massachusetts, care adoptase Corpul libertăţilor (Body of Liberties) pe care l-au
acceptat şi alte colonii.
O importanţă cu totul aparte o prezintă Declaraţia drepturilor adoptată de Adunarea din statul
Virginia, la 12 iunie 1776, redactată de George Mason. Aşa cum se arată într-o lucrare de istorie a
Statelor Unite, Declaraţia de independenţă nu numai că anunţă naşterea unei noi naţiuni, ci
proclama şi o filosofie a libertăţii umane ce avea să fie de acum înainte o forţă dinamică în întreaga
lume occidentală. Ea se baza nu pe anumite nemulţumiri, ci pe temelia largă a libertăţii individuale
ce putea găsi sprijin în toată America. Filosofia ei politică este explicită: „Credem că aceste
adevăruri se înţeleg de la sine, că toţi oamenii se nasc egali, că sunt înzestraţi de Creator cu anumite
drepturi inalienabile, că între acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii". După cum se
precizează în această lucrare, Declaraţia de independenţă a servit unui scop ce depăşea cu mult
anunţarea publică a separării. Inoculând oamenilor simpli sentimentul propriei lor importanţe,
îndemnându-i să lupte pentru libertatea personală, pentru autoguvernare şi un loc demn în societate,
ideile acesteia au stârnit un entuziasm general pentru cauza americană.
Un document mai puţin cunoscut este Ordonanţa din Nord-Vest, din 13 iulie 1787, care reafirmă
4

5. ideile fundamentale cuprinse în Ordonanţă redactată de Thomas Jefferson la 23 aprilie 1784. Acest
document se aplica teritoriilor situate la Nord-Vest de râul Ohio, a reafirmat dreptul locuitorilor
acestui teritoriu la beneficiile lui Habeas Corpus.
In ceea ce priveşte primele 10 Amendamente ale Constituţiei americane, acestea au constituit, de
fapt, o declaraţie de drepturi elaborată din iniţiativa lui James Madison. Deşi iniţial erau în număr
de 12, toate adoptate de către Congresul SUA, numai 10 au fost ratificate de către state şi la 15
decembrie 1791, au devenit parte a Constituţiei americane.
Printre documentele pe care poporul american le consideră ca reprezentând dezvoltări ale
doctrinei sale constituţionale şi a drepturilor omului pot fi menţionate şi o serie de declaraţii politice
ale preşedinţilor americani, prin care aceştia au dezvoltat principiile constituţionale referitoare la
drepturile omului, structura de stat, federalizare şi care au rămas bine cunoscute în istorie. Este
suficient a numi mesajul adresat de George Washington poporului american la 17 septembrie 1796,
cu prilejul terminării celui de al doilea mandat; prima cuvântare inaugurată a lui Thomas Jefferson,
rostită la 4 martie 1801; mesajul preşedintelui american James Monroe din 2 decembrie 1823, bine
cunoscut prin enunţarea doctrinei Monroe; primul mesaj al preşedintelui Abraham Lincoln, din 4
martie 1861; primul mesaj inaugural al preşedintelui Wilson, din 4 martie 1913; cuvântarea
aceluiaşi preşedinte, din 8 ianuarie 1918, în care au fost enunţate "cele 14 puncte"; mesajul
preşedintelui Franklin Delano Roosevelt, din 6 ianuarie 1941, cu privire la "libertăţile umane
fundamentale"; enunţarea doctrinei Truman, la 12 martie 1947; mesajul adresat de preşedintele
Lindon Johnson, la 2 iulie 1964, cu privire la drepturile civile.
Toate aceste mesaje şi discursuri, ca şi numeroase altele aparţinând unor preşedinţi ai Statelor
Unite, unor secretari de stat sau altor oameni politici, au îmbogăţit gândirea politică americană,
contribuind la o mai corectă punere în evidenţă a ideilor democraţiei americane şi a principiilor pe
care aceasta se întemeiază.
În ceea ce priveşte sistemul judiciar american, acesta este astfel structurat încât să asigure
imparţialitatea şi aplicarea neabătută a legilor. Respectul deosebit al americanilor faţă de justiţie
decurge din convingerea că ea poate corecta abuzurile puterii, afirmându-şi independenţa şi ocrotind în
mod eficace drepturile şi libertăţile omului. Printr-o cunoscută decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite
din 1803, în speţa Marbury contra Madison, Curtea Supremă s-a făcut celebră prin declaraţia
preşedintelui său, John Marshall, potrivit căreia "un act incompatibil cu Constituţia este nul", ramurii
juridice a guvernământului revenindu-i sarcina de a restabili legalitatea.
Libertatea nu este concedată, ea se câştigă; justiţia nu este dată, ea se revendică. O inscripţie
aparţinând unui autor neidentificat, aflată la intrarea Departamentului Justiţiei din Washington,
înscrie o idee susţinută de toţi americanii, şi anume: "Justiţia în viaţa şi conduita statului este posibilă
numai dacă ea sălăşluieşte mai întâi în inimile şi sufletele cetăţenilor".
5

6. În Franţa, filosofii sec. al XVIII-lea ca Montesquieu, Voltaire, Rousseau sau Mably, nu şi-au
însuşit pur şi simplu ideile dreptului natural, ci le-au dus mai departe, oferindu-le pe deplin acţiunilor
revoluţionare ce aveau să urmeze.
Această tendinţă de absolutizare a unor teze filosofice şi-a găsit reflectare în special în modul în
care Constituţiile franceze din 1791 şi 1795 au pus în aplicare separaţia puterii în stat. Deşi
Montesquieu a subliniat că cele trei puteri ale statului trebuie să desfăşoare o acţiune concentrată,
totuşi aceste Constituţii au reglementat raporturi dintre aceste puteri în spiritul unei aproape totale
izolări a lor.
Trebuie să se observe totodată că, spre deosebire de SUA. unde Constituţia din 1787 a
supravieţuit până astăzi, asigurând o evoluţie fără zguduiri profunde, în Franţa dezvoltarea
constituţională a urmat o cale foarte fructuoasă, pe parcursul căreia, revoluţiile şi loviturile de stat
s-au succedat, făcând cu putinţă ca doctrinele politice contradictorii să se afirme şi să se concentreze
în reglementări diferite ale raporturilor dintre organele statului.
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată de către Adunarea Constituantă a
Franţei la 26 august 1789, în care se proclama libertatea, egalitatea în drepturi, proprietatea
individuală, rezistenţa asupra asupririi, are o importanţă deosebită în dezvoltarea drepturilor
omului în lume.
Un timp destul de îndelungat, dezvoltarea constituţională în Franţa a avut loc, pe planul
fundamentării teoretice a instituţiilor adoptate sub semnul opoziţiei între doctrinele politice ale lui
Montesquieu şi Rousseau.
Această opoziţie s-a manifestat în două direcţii principale, care au oglindit interesele divergente
ale forţelor sociale şi politice angajate în competiţia pentru putere.
În primul rând, Montesquieu era adeptul regimului reprezentativ şi considera că în statele
moderne poporul nu este în măsură să exercite el însuşi nici puterea legiuitoare, nici pe cea
executivă. El susţinea că întrucât într-un stat liber orice om, care este considerat ca având un suflet
liber, trebuie să fie guvernat de el însuşi, ar trebui ca poporul în totalitate să aibă putere legiuitoare,
dar, cum aceasta nu este cu putinţă în statele mari, şi dă loc la numeroase inconveniente în cele
mici, trebuie ca poporul să facă, prin reprezentanţii săi, tot ceea ce nu poate face însuşi. Marele
avantaj al reprezentanţilor este că ei sunt capabili în acest domeniu. Poporul nu este cât de puţin
potrivit să facă aşa ceva, ceea ce constituie unul din marile inconveniente ale democraţiei.
În al doilea rând, Montesquieu era adeptul separaţiei puterii în stat.
Rousseau considera că puterea legislativă constă în două lucruri inseparabile: în a face legi şi în
a le menţine, adică a avea inspecţia asupra puterii executive. Fără aceasta orice legătură, orice
subordonare ar lipsi între aceste două puteri, ultima nu ar depinde deloc de cealaltă. Prin urmare,
dacă Montesquieu concepea un executiv independent de legislativ, după Rousseau, executivul
6

7. trebuie să fie dependent de legislativ.
Pentru Constituţiile franceze adoptate sub influenţa preponderentă a doctrinelor lui Montesquieu
se numără cele din 1791, 1795, 1814, 1831, 1848 şi 1875. Această influenţă se manifesta în special
în consacrarea de către ele a regimului reprezentativ şi a separaţiei puterii în stat. Dimpotrivă,
Constituţia din 1793 poartă mai curând pecetea ideilor lui Rousseau în măsura în care introduce
sistemul guvernământului semidirect şi pune la baza ei principiul supremaţiei legislativului asupra
executivului.
Dar pe drumul accidentat şi foarte întortocheat al dezvoltării constituţionale a Franţei s-a făcut
simţită şi influenţa a un număr de doctrine cu tendinţe autoritare. Acesta este, în primul rând, cazul
ideilor preotului Sieyes. care au influenţat conţinutul Constituţiei franceze din 1852.
Devenit celebru prin publicarea broşurii Qu'est-ce que le Tiers-Etat, Sieyes îşi rezumă doctrina
politică astfel: influenţa trebuie să vină de sus şi puterea de jos. Poporul stă la baza edificiului, dar el
trebuie să servească numai pentru a purta şi a consolida vârfurile. In afara elitei reprezentative, nimeni
nu are dreptul de a vorbi din numele poporului.
Concretizându-şi această teză generală, Sieyes era de părerea că poporul nu trebuie să aleagă el
însuşi organele statului şi funcţionarii, ci doar să alcătuiască listele eligibile. Un colegiu, numit ..al
conservatorilor", format din autorii Constituţiei, urma să desemneze din listele de eligibili Tribunalul
şi Corpul Legislativ. Tribunalul, ca organ de reprezentare a nevoilor populare, urma să exercite
iniţiativa legislativă şi să dezbată legile, iar Corpul Legislativ. întocmai ca un tribunal care judecă un
proces, avea sarcina să le voteze în tăcere, după ce asculta Tribunalul, ca exponent al intereselor
naţionale, şi Consiliul de Stat, ca exponent al punctului de vedere guvernamental. În procesul legislativ,
cel de-al treilea organ: Colegiul Conservatorilor trebuia să aibă competenţa, in calitate de juriu
constituţional, să vegheze la respectarea Constituţiei, putând anula legile şi actele guvernamentale
neconforme cu aceasta. Din ideile antidemocratice, dar liberale ale lui Sieyes. Napoleon Bonaparte
a reţinut pentru Constituţie doar conţinutul lor antidemocratic.
Constituţia din 14 ianuarie 1852, declarată de Louis Napoleon, mergea pe acelaşi făgaş
antidemocratic. Totuşi, păstrându-se cadrul constituţional de ansamblu, spre sfârşitul imperiului lui
Napoleon al III-lea, s-a făcut resimţită o tendinţă de liberalizare.
O altă doctrină, care a exercitat o influenţă certă asupra constituţionalismului francez, aparţine
generalului de Gaulle. În esenţă, ceea ce el urmărea era extinderea puterii executive şi limitarea
rolului Parlamentului. Pe linia acestor idei fundamentale, el preconiza instituirea unui şef de stat
desemnat conform unei proceduri, care să diminueze influenţa partidelor, şi investit cu suficiente
prerogative pentru a putea lua măsuri impuse de interesele superioare ale ţării. Doctrina lui Gaulle a
stat la baza principalelor structuri instituite de Constituţia Franţei din 1958 şi a modificării ei din
1962. Pentru definirea tendinţelor fundamentale ale acestei Constituţii, trebuie subliniate, în special,
7

8. două dintre trăsăturile ei caracteristice:
1. instituirea unui şef de republică ales pe 7 ani prin vot universal şi direct, înzestrat cu
atribuţii mai largi decât cele ale unei monarhii constituţionale;
2. reducerea atribuţiilor normative ale Parlamentului şi transferarea unora din ele în
competenţa Guvernului.
Bineînţeles, evaluarea principalelor influenţe doctrinare care şi-au pus amprenta asupra
dezvoltării Franţei nu poate fi decât aproximativă. Adeseori, în practică, aceste influenţe s-au
suprapus şi s-au întrepătruns.
TEMA II Aspectele teoretice a instituţiei drepturilor omului.
2.1 Noţiunea de drepturi fundamentale ale omului
Cercetarea ştiinţifică a drepturilor omului şi ale cetăţeanului este o misiune permanentă îndeosebi a
juriştilor, pentru că limba în care drepturile omului sunt formulate este, mai întâi, cea a dreptului. Deci,
juriştilor le revine în primul rând, misiunea de a analiza toate aspectele, de a realiza sinteze, de a tace
clarificările necesare privind noţiunile, vocabularul folosit care să permită evidenţierea regreselor, dar
şi a rămânerilor în urmă, de a oferi soluţii legislative care să permită o reală promovare a respectului
pentru aceste drepturi şi, desigur, o eficientă protecţie a lor.
O primă problemă teoretică este, bineînţeles, definirea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a
libertăţilor cetăţeneşti sau a libertăţilor publice, cum mai sunt deseori numite, problemă care a
preocupat şi preocupă intens specialiştii în materie juridică. Asemenea preocupări au fost şi sunt
numeroase pentru că drepturile şi libertăţile cetăţeanului au o importanţă aparte şi s-au impus ca
valori supreme în viaţa oamenilor şi a societăţii.
Formularea unei definiţii a drepturilor fundamentale presupune stabilirea anumitor criterii.
Aceasta pentru că trebuie să răspundem la unele întrebări, printre care: de ce în sfera drepturilor pe
care cetăţeanul le are în general numai anumite drepturi sunt fundamentale? Răspunzând, va trebui
să stabilim de ce însăşi sfera drepturilor fundamentale variază de la o etapă istorică la alta. Astfel
spus: ce raţiuni teoretice şi practice determină ca un anumit drept al cetăţeanului să fie drept
fundamental într-o anumită perioadă şi să fie drept obişnuit în altă perioadă istorică? Problema nu
este nouă, ci tot atât de veche ca şi teoria drepturilor fundamentale. Interesul teoretic pentru reluarea
ei este determinat de faptul că în literatura juridică nu totdeauna s-a acordat atenţie suficientă unor
aspecte teoretice ale drepturilor constituţionale. Uneori, drepturile fundamentale au fost definite ca
simple drepturi subiective, fără a se evidenţia ceea ce este specific. Pentru definirea lor trebuie să
luăm în consideraţie că: a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c)
datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, Legi
8

9. Fundamentale (Constituţii).
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind, în ultimă instanţă, facultăţi ale
subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anume fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte
subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea
pretenţiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai importantă
trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, apoi ceea ce le deosebeşte de
acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un
anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, în Constituţie.
Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esenţiale pentru cetăţean poate fi semnalată
încă din primele lucrări marcante din acest domeniu. Ea apare clar exprimată de J.-J. Rousseau în
celebrul Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni. În acest discurs, care
este unul dintre cele mai frumoase texte ce au fost scrise în secolul al XVIII-lea în favoarea libertăţii
umane, J-J. Rousseau sublinia că drepturile omului sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni
nu se poate atinge în nici un fel. Unii au denumit drepturile individuale ca libertăţi necesare, alţii -
ca drepturi esenţiale. Sau, că ele prezintă importanţa cea mai mare atât pentru cetăţeni, cât şi pentru
stat şi societate în ansamblu, că sunt bază pentru toate celelalte drepturi.
Deseori drepturile fundamentale sunt definite ca drepturi consacrate de Constituţie, fiind
determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului.
Problema ce se pune este de a identifica un criteriu după care stabilim că anumite drepturi sunt
sau nu sunt esenţiale. Întrebarea ne duce la lumea valorilor şi cea mai importantă problemă care se
pune este selectarea valorilor, precum şi protejarea juridică deosebită a acestora.
Observăm că anumite drepturi subiective, datorită importanţelor, sunt selectate pe criteriul valoric
şi înscrise ca drepturi fundamentale. Vom reţine că ele sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni,
pentru viaţa, libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi esenţiale acestea îl capătă în raport
cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date. Un drept subiectiv poate fi considerat
esenţial, deci fundamental într-o societate anume, dar îşi poate pierde acest caracter în altă societate.
Mai mult, chiar în cadrul aceleiaşi societăţi, în diferite etape istorice, acelaşi drept subiectiv poate fi
sau drept fundamental sau simplu drept subiectiv - potrivit condiţiilor concrete economice, sociale,
politice şi, bineînţeles, conform voinţei guvernanţilor, a cărei expresie nu este altceva decât legea ce
stabileşte chiar catalogul acestor drepturi.
Aceasta explică destul de clar de ce într-o perioadă istorică numărul drepturilor fundamentale
este mai mare sau mai mic decât în altă perioadă istorică. Altfel spus, atunci când analizăm
drepturile fundamentale, trebuie să căutăm mai adânc în realităţile concrete ale societăţii, să nu ne
oprim numai la ceea ce legea proclamă. Drepturile fundamentale pot fi explicate numai văzute în
9

10. interdependenţa lor cu celelalte fenomene, îndeosebi cu realităţile economice, sociale şi politice
concrete din fiecare ţară.
Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi
declaraţii de drepturi, Legi Fundamentale. înscrierea în Constituţie a drepturilor fundamentale este
urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Odată selectate
pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă şi ocrotire
juridică aparte. înscrise în Constituţie, li se recunoaşte caracterul de drepturi fundamentale şi li se
stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor.
La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi
subiective ale persoanelor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite şi garantate prin
Constituţie şi ratate internaţionale.
2.2 CLASIFICAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI
1. Primele criterii de clasificare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Necesitatea unei clasificări, a unei ordine în gruparea şi enumerarea drepturilor fundamentale a
apărut numai după ce aceste drepturi au fost proclamate prin declaraţii de drepturi, şi, mai ales, prin
Constituţii. în literatura de specialitate s-au făcut multe clasificări. De aceea, va fi foarte greu să le
caracterizăm printr-o singură trăsătură pe toate, căci aceste clasificări s-au dat în timpuri diferite,
plecându-se de la concepţii şi legislaţii diferite. Mai mult decât atât, drepturile fundamentale au
evoluat şi ele în ceea ce priveşte conţinutul lor, sfera lor de aplicare.
Cea mai autorizată clasificare, pentru vremea sa se consideră cea dată de Pollegrino Rossi, în
timpul când în Franţa se forţa învăţământul dreptului constituţional. Astfel, el distingea trei
categorii de drepturi:
- private;
- publice;
- politice.
O altă clasificare des întâlnită este cea care prezintă drepturile fundamentale sub două grupe:
- egalitatea civilă;
libertatea individuală.
Paul Negulescu împărţea libertăţile publice în două categorii, şi anume: libertăţile primordiale, sau
primare; libertăţile secundare, sau complementare. Caracteristic pentru literatura juridică de până
la cel de-al doilea război mondial este că clasificarea drepturilor nu cuprinde nici drepturile social-economice
(care, bineînţeles, nu erau proclamate nici prin Constituţii) şi, cu unele excepţii, nici
drepturile politice, căci, plecând de la faptul că Declaraţia franceză a drepturilor omului şi
10

11. cetăţeanului din 1789 nu vorbea nimic despre „drepturile politice", se pare că în concepţia autorilor
Declaraţiei acestea nu erau socotite drepturi, ci modalităţi de exercitare a unei funcţii.
2. Drepturi individuale şi drepturi colective
Dezvoltarea instituţiei drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului
evidenţiază şi noi aspecte privind clasificarea acestor drepturi. Astfel, într-o opinie, desigur nu
foarte nouă, dar deosebit de actuală şi de teoretizată, drepturile omului se clasifică în: drepturi
individuale; drepturi colective.
Astfel, în grupa drepturilor colective ar intra dreptul popoarelor la autodeterminare, la eliberarea
de sub jugul colonial, drepturile de asociere în sindicate, egalitatea naţională, egalitatea între sexe
etc., adică unele drepturi prin sensuri şi posibilitatea de exercitare rezidă în apartenenţa la un grup
social. în grupa drepturilor individuale s-ar include drepturile de proprietate, libertatea persoanei,
libertatea presei, libertatea conştiinţei.
Se susţine că nu trebuie să vedem o opoziţie între drepturile individuale şi drepturile grupului,
ale colectivităţi. Aceasta nu contrazice cu nimic faptul că anumite drepturi au un caracter
individual, precum dreptul la respectul vieţii particulare, la libertatea gândirii şi conştiinţei, în timp
ce altele sunt prin natura lor drepturi colective, îndeosebi drepturile economice şi sociale. Există, de
asemenea, drepturi care au totodată aspecte individuale şi colective, ca în cazul libertăţii religiei şi
libertăţii de exprimare. Principalele instrumente internaţionale în acest domeniu (Declaraţia, cele
două pacte) pun accent pe persoana individuală, ele începând prin a declara că omul este
beneficiarul reglementărilor propuse.
Prezintă interes punctul de vedere cu privire la drepturile individuale şi colective exprimat de
Theodor C. Van Boven, care pleacă de la constatarea că Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului a plasat individul şi personalitatea sa la un nivel superior sferei naţionale şi internaţionale.
La baza acestei constatări a stat ideea esenţială că fiecare fiinţă umană trebuie să poată beneficia de
şanse depline şi egale pentru a-şi dezvolta personalitatea, care sunt prin excelenţă drepturi ale
minorităţilor şi au ca obiect apărarea şi dezvoltarea lor, deci dreptul ia autodeterminare, altfel spus -
dreptul de a-şi determina liber statutul politic şi de a urma liber dezvoltarea economică, socială şi
culturală. Astfel, cele două Pacte privitoare la drepturile omului proclamă un drept colectiv, dreptul
tuturor popoarelor de a dispune de ele însele.
În o asemenea viziune acesta a fost considerat cel mai important drept al omului. Cu timpul, s-a
considerat că şi drepturile economice şi sociale au aspecte colective. Proclamaţia de la Teheran
(1968) exprimă cel mai clar şi complet tendinţa modernă de a considera drepturile omului într-o
epocă colectivă. Proclamaţia de la Teheran vorbeşte în mai multe rânduri de încălcările grave şi
masive ale drepturilor omului ca urmare a politicii şi practicii de apartheid şi de discriminare
11

12. rasială, opresiunilor pe criterii de rasă, religie, credinţă, opinii.
Proclamaţia menţionează marea ruptură dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare,
acestea fiind un obstacol în calea respectului efectiv al drepturilor omului şi în rezolvarea
problemelor urgente şi grave, precum analfabetismul şi discriminările privitoare la femei. în fapt,
spune acest autor, Proclamaţia de ia Teheran reflectă tendinţa stabilirii unei relaţii între drepturile
omului şi problemele politice şi economice mondiale. în timp ce Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948 face din individ figura centrală. Proclamaţia de la Teheran
colectivitatea (grupul) victimă a masivelor încălcări ale drepturilor omului. Deci, în decursul a două
decenii s-a manifestat o evoluţie de la o concepţie a drepturilor axată pe individ aparte la o
concepţie axată pe colectivitate.
Unele consideraţii cu privire la clasificarea drepturilor omului în drepturi individuale şi drepturi
colective se impun. Clasificările nu sunt operaţii cu consecinţe numai teoretice, ele au importanţă,
consecinţe şi implicaţii practice (regimul juridic aplicabil, garanţiile etc.). Noile clasificări sunt
rezultatul unei interesante şi vii evoluţii istorice, al unor noi condiţii economice şi sociale, în care
viaţa umană se desfăşoară. Aceste clasificări, lucru verificat în istoria instituţiei, s-au realizat pe
diferite criterii şi pentru anumite scopuri, printre care şi acela de a pune într-o lumină deosebită
anumite drepturi. Criteriul ştiinţific, verificat, al clasificării drepturilor cetăţeneşti este cel al
conţinutului acestora, ştiut fiind că 'este riscant să se dea o clasificare a drepturilor omului fondată
pe greutatea sau importanţa lor. Unele explicaţii se impun încă. Se pune problema de a preciza în
baza căror criterii ştiinţifice pot fi clasificate drepturile în drepturi individuale şi colective. Din
opiniile până aici expuse ar reieşi drept criterii fie natura lor, fie realitatea că exerciţiul lor implică
apartenenţa la un colectiv, fie participarea în colectiv. Se pune deci accent pe posibilitatea de
realizare a drepturilor, în ideea generoasă de a găsi noilor drepturi suport ştiinţific şi juridic.
3. Clasificarea drepturilor fundamentale conform criteriului conţinutului drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti
Valorificând cele explicate până aici, folosind drept criteriu conţinutul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, conţinut ce determină, de altfel şi finalitatea acestor drepturi, vom proceda la
clasificarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova.
Prima categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi fundamentale, care asigură
viaţa, posibilitatea de mişcare a individului, asigură siguranţa lui fizică, a domiciliului său. în
această categorie se includ dreptul la viaţă, inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului,
dreptul la libera circulaţie, dreptul la căsătorie, la ocrotirea familiei şi a copilului.
A doua categorie o formează drepturile social-economice şi culturale, adică acele drepturi care
asigură dezvoltarea materială şi culturală a persoanei, permiţând acesteia să participe la viaţa
12

13. socială. în această categorie vom include: dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la învăţătură,
dreptul la asigurare materială în caz de bătrâneţe, boală sau incapacitate de muncă, dreptul tinerilor
la asigurare din partea statului a condiţiilor necesare dezvoltării aptitudinilor lor fizice şi
intelectuale, dreptul la proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul de
a te bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poţi atinge.
O a treia categorie de drepturi o formează drepturile exclusiv politice, adică drepturile care prin
conţinutul lor pot fi folosite numai pentru participarea cetăţenilor la conducerea statului, la
guvernare, şi anume - drepturile electorale.
A patra categorie o formează drepturile social-politice, adică acele drepturi care pot fi exercitate
de cetăţeni, la alegerea lor, atât în vederea asigurării dezvoltării lor materiale, cât şi în scopul
participării lor la conducerea de stat, şi anume: libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului, libertatea
presei, dreptul de asociere, libertatea întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor, secretul
corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, dreptul la informaţie (informare).
Aceste drepturi asigură posibilitatea de exprimare a opiniilor, de participare la rezolvarea
problemelor personale, obşteşti sau de stat. Atât drepturile exclusiv politice, cât şi cele social-politice
configurează dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice.
În fine, a cincea categorie o formează drepturile-garanţii, adică dreptul de petiţionare şi dreptul
celui vătămat într-un drept al său printr-un act ilegal al unui organ de stat de a cere organelor
competente, în condiţiile prevăzute de lege, anularea actului şi repararea pagubei.
2.3 PRINCIPIILE APLICABILE DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR
FUNDAMENTALE ALE OMULUI
Definirea principiilor dreptului
Termenul principiu provine de la latinescul principium, care înseamnă început. În filosofie este
definit ca izvor primordial, cauză primară, punct de plecare, teză fundamentală cu caracter logic.
Marile dicţionare ale lumii definesc principiul drept sursă, cauză, ca lege generală referitoare la
un ansamblu de fenomene, care se verifică prin exactitatea consecinţelor lor, ca o regulă generală
care ghidează conduita primară.
Putem defini principiile fundamentale ale dreptului ca fiind acele idei călăuzitoare ale
conţinutului tuturor normelor juridice, care cuprind cerinţele obiective ale societăţii în procesul
creării dreptului şi realizării normelor juridice. Aşa cum s-a subliniat în literatura juridică,
principiile fundamentale ale dreptului reprezintă acele orientări generale cărora le sunt subordonate
atât structura, cât şi dezvoltarea sistemului dreptului.
Principiile fundamentale sintetizează şi promovează valorile esenţiale ale societăţii, conţinând
13

14. judecăţi asupra fenomenelor juridice. Atrăgând atenţia asupra unei asemenea valon esenţiale cum
este dreptatea Hegel preciza că "adevărata nedreptate este crimă, în care nici dreptul în sine, nici
felul în care el îmi apare nu este respectat, în care deci ambele laturi - cea obiectivă şi cea
subiectivă, sunt încălcate".
Putem evidenţia următoarele principii fundamentale ale drepturilor omului, care rezultă din
capitolul I Titlul II al Constituţiei Republicii Moldova(art. 15-21):
- universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale,
- neretroactivitatea legii;
- egalitatea în drepturi a cetăţenilor;
- ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice numai de persoanele care au cetăţenii
Republicii Moldova;
- protecţia cetăţenilor Republicii Moldova în străinătate;
- protecţia juridică a cetăţenilor străini şi apatrizilor,
- refuzul de a extrăda şi de a expulza cetăţenii Republicii Moldova din ţară:
- prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de cele naţionale;
- accesul liber la justiţie;
- caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi;
Acestea rezultă din capitolul I Titlul II al Constituţiei (art. 15-21).
1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
Astăzi este general admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt universale şi indivizibile.
în Constituţie e stipulat: "Cetăţenii beneficiază de drepturi şi libertăţi consacrate prin Constituţie şi
prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea" - art. 15. Universalitatea drepturilor şi
libertăţilor ce se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât şi la titularii acestora. Sub primul
aspect ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului pe planul realităţilor juridice interne ale fiecărei
ţări, pentru toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de-al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că
toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta este o posibilitate
juridică, generală şi abstractă, recunoscută de către Constituţie fiecărui cetăţean. Valorificarea
concretă şi exerciţiul efectiv al acestor drepturi şi libertăţi sunt de asemenea garantate de Constituţie.
Constituţia oferă atât şansele, cât şi mijloacele şi garanţiile necesare ca cetăţeanul să-şi poată
valorifica drepturile şi obligaţiile.
Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor două pacte privitoare
la drepturile omului (Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice). în aceste pacte, pornind de la
constatarea că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor
14

15. lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume, se recunoaşte că
aceste drepturi decurg din demnitatea persoanei umane şi se impune statelor obligaţia de a promova
respectul universal şi efectiv al drepturilor şi libertăţilor omului.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este, de altfel, în firescul
vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate.
Această regulă este explicit formulată şi în cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile
omului care arată că „individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi
este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi respectarea drepturilor recunoscute în pacte". Acest
principiu exprimă în fond legătura indisolubilă dintre drepturi, libertăţi şi îndatoriri,
intercondiţionarea lor. într-o viziune mai largă, şi desigur corectă, îndatoririle devin garanţii ale
drepturilor, deoarece pentru a avea trebuie mai întâi să creezi, să produci, să depui eforturi.
2. Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în art. 22, un principiu de drept de incontestabilă tradiţie şi actualitate
şi anume - neretroactivitatea legii. Este general recunoscut că o lege, odată adoptată, produce şi
trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că aceasta se
adresează subiectelor de drept, permiţând sau interzicând şi, bineînţeles, sancţionând
comportamentele deviante. Or, este absurd să se pretindă unui om, în general, unui subiect de drept,
să răspundă pentru o conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează
această conduită.
Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său
este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare. Principiul
neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil în sensul căruia legea civilă dispune
numai pentru viitor; ea nu are puterea retroactivă, precum şi în Codul penal, în sensul căruia legea
penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei
infracţiuni nu are efecte retroactive; la fel legea penală nu se aplică faptelor, care la data când au
fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.
Observând sistemul de drept, în evoluţia şi actualitatea sa, vom consemna că art. 22 marchează o
transformare a unui principiu legal în unul constituţional. Această transformare are importante
semnificaţii juridice. Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie
pentru toate ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru care îl prevăd explicit. Apoi, în afara
excepţiei stabilite prin Constituţie, nici o altă excepţie nu poate aduce limitări acestui principiu
constituţional, orice alte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate neconstituţionale şi
putând fi atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul neretroactivităţii legii se
prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei
15

16. persoanei. Valoarea şi actualitatea principiului sunt incontestabile şi de notorietate, orice atenuare a
sa semnificând o suprimare sau o limitare a drepturilor şi libertăţilor umane.
3. Egalitatea în drepturi
Este principiul constituţional potrivit căruia cetăţenii, fără deosebire de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot
folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egali măsură
la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în
mod egal atât de către autorităţile publice, cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Acea principiu este
consemnat prin art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Dacă examinăm conţinutul acestui principiu,
putem indica trei aspecte, şi anume:
• egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii;
• egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, avere, sau origine socială;
• egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă
politică.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor priveşte toate drepturile pe care le au cetăţenii, fără
deosebire de faptul dacă ele sunt înscrise în chiar textul Constituţiei sau în alte acte normative
Totodată, egalitatea în drepturi se manifestă în toate domeniile de activitate. Trebuie reţinută, de
asemenea, regula rezultând din reglementările internaţionale potrivit căreia nici o măsură luată în
caz de pericol public, care ameninţă existenţa naţiunii, nu poate duce la discriminări întemeiate
numai pe rasă. culoare, sex. limbă, religie sau origine socială. Legea garantează ocrotirea egală a
tuturor cetăţenilor şi sancţionează discriminările.
Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice nu poate implica ideea de standardizare, de
uniformizare, de înscriere a tuturor cetăţenilor sub semnul aceluiaşi regim juridic, indiferent de
situaţia naturală sau socioprofesională a acestora. Principiul egalităţii presupune ca la situaţii egale
să se aplice un tratament juridic egal. Dar, în acelaşi timp şi aparent paradoxal, principiul egalităţii
implică şi dreptul la diferenţiere în tratament juridic, căci, în măsura în care egalitatea nu este
naturală, impunerea unui tratament juridic egal ar însemna discriminare. Altfel spus, situaţiilor
egale să le corespundă un tratament juridic egal; la situaţii diferite, tratamentul juridic nu poate fi
decât diferit.
Constituţia admite "discriminarea pozitivă". Bunăoară, impune şi unele măsuri speciale de
protecţie socială a muncii; regim special de protecţie a copiilor şi tinerilor; instituie, de asemenea, o
"protecţie specială" pentru persoanele handicapate.
Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că femeile reprezintă jumătate
16

17. din populaţia ţării şi că în toate împlinirile materiale şi spirituale este încorporată şi munca lor. De
aceea, femeile se bucură în mod egal cu bărbaţii de toate drepturile. Ele pot ocupa în condiţii egale
cu bărbaţii orice funcţii, iar la muncă egală primesc un salariu egal cu al bărbaţilor. Egalitatea în
drepturi a femeilor cu bărbaţii este garantată şi prin ocrotirea deosebită ce se acordă femeii mame,
prin ocrotirea şi asistenţa acordată familiei.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
avere sau origine socială exprimă la nivelul acestei instituţii juridice că pe teritoriul Republicii
Moldova, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat, au locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu
moldovenii şi cetăţenii de altă naţionalitate (minorităţi naţionale), precum: romi, maghiari, germani,
sârbi, turci, evrei, armeni etc. în unanimitate cu moldovenii aceşti cetăţeni au luptat pentru dreptate
socială, pentru libertate şi democraţie, pentru cucerirea şi apărarea independenţei şi suveranităţii
statului moldovenesc. Toţi aceşti cetăţeni se bucură în mod egal cu cetăţenii Republicii Moldova de
toate drepturile şi libertăţile, şi îşi asumă, în mod egal, îndatoririle fundamentale. Cetăţenilor
Republicii Moldova de altă naţionalitate li se asigură folosirea limbii materne, cărţi, ziare, reviste,
teatre în limba maternă, acces egal cu moldovenii la toate categoriile de munci şi funcţii. Statul
recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la
dezvoltarea şi la exprimarea identităţilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică,
este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte explicate, aici urmărindu-se ca opţiunile politice
sau religioase ale oamenilor să nu fie speculate în sensul discriminării în drepturi.
4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia
Republicii Moldova şi domiciliul în ţară
Constituţia Republicii Moldova stabileşte prin art.art.38, 39 că funcţiile şi demnităţile publice,
civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia Republicii Moldova şi
domiciliul în ţară. Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, ci şi pentru autorităţile publice. Legislaţia în vigoare utilizează termenii funcţii şi
demnităţi publice. Explicaţiile se regăsesc în intenţia legiuitorului de a determina cât mai precis
sfera de aplicabilitate a principiului. La o analiză atentă se poate lesne observa că misiunea
(însărcinarea) de deputat, şef de stat, judecător etc. este totuşi altceva decât o funcţie publică, atât ca
mod de ocupare cât şi ca dimensiune de atribuţii şi, bineînţeles, ca mod de încetare. Pentru Dreptul
constituţional, o asemenea distincţie nu este pur terminologică, ea este de fond, pentru că demnitarii
nu sunt simpli funcţionari publici în sensul strict al Dreptului administrativ.
Demnitatea publică exprimă mai mult şi este prin excelenţă o categorie a Dreptului
constituţional, această ramură principală a dreptului care se identifică în ansamblul sistemului
17

18. dreptului nu numai prin obiectul său de reglementare, ci şi prin specificul noţiunilor şi al categoriilor
cu care operează. Fără a proceda la delimitări rigide, uneori absurde, va trebui să reţinem că funcţiile şi
demnităţile publice sunt într-o incontestabilă legătură, fără însă a se confunda.
Cât priveşte funcţiile publice, este fără îndoială că textul constituţional se referă la acelea care
presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai ales (o condiţie, care ni se pare
importantă) acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului potrivit Constituţiei este
obligatorie.
Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de către persoanele
care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc.), la care Constituţia impune
două condiţii de maximă importanţă şi generalitate şi anume: numai cetăţenia Republicii Moldova
şi domicilierea pe teritoriul Moldovei. Cât priveşte prima condiţie, de a avea numai cetăţenie
Republicii Moldova, ea trebuie corelată cu dispoziţiile Legii cetăţeniei care îngăduie dubla
cetăţenie. Dacă dubla cetăţenie este permisă de către lege, sunt însă drepturi ale domeniului public,
unde interesul societăţii este de a permite accesul persoanelor care au numai cetăţenia Republicii
Moldova (deci o cetăţenie unică).
Aşa văzute lucrurile, este clar că în ocuparea unor funcţii şi demnităţi publice, care presupun
prin excelenţă sfera guvernării, a exercitării autorităţii statale, interesul public şi social nu poate
admite dubla cetăţenie. O altă soluţie ar fi în evidentă contradicţie atât cu îndeplinirea practică a
unor asemenea funcţii şi demnităţi, cât şi cu alte dispoziţii constituţionale. Astfel art. 56 din
Constituţie, stabilind că una din îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este fidelitatea faţă de
ţară, la alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice,
precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor
depune jurământul cerut de lege. Faţă de aceste prevederi constituţionale, ocuparea unei funcţii şi
demnităţi publice de către persoane care ar avea dublă cetăţenie apare ca o imposibilitate juridică,
cumulul de fidelitate fiind, prin natura sa, o simplă ipocrizie contrară imperativului moral ce
constituie esenţa de totdeauna a regulilor Dreptului constituţional. O persoană, cât de obiectivă şi
imparţială ar fi, ocupând o funcţie sau o demnitate publică, nu poate „aparţine" decât unui singur
stat. În această calitate ea participă la luarea unor decizii în favoarea exclusivă a unui stat, a
comunităţii sale naţionale, unele măsuri sau decizii având, prin excelenţă, caracter secret. Mai mult
chiar, aceeaşi persoană participă la luarea de măsuri, hotărâri, decizi în care interesele unui stat nu
sunt convergente cu interesele celuilalt stat al cărui cetăţean ar fi. Totodată, trebuie subliniat că
prevederile constituţionale se referă numai la funcţiile publice, de unde rezultă că în ce priveşte
ocuparea unor funcţii private nu este condiţionată de asemenea circumstanţei, ceea ce, desigur, nu
exclude alte regii de protecţie, în măsura în care sunt necesare.
18

19. 5. Protecţia cetăţenilor Republicii Moldova în străinătate
Acest principiu este prevăzut de art. 17 din Constituţie. El exprimă faptul că cetăţenia Republicii
Moldova este legătura politică şi juridică dintre cetăţeni şi stat, prin efectele sale. determinând
statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul, cât şi în afara frontierelor. In
temeiul acesteia, cetăţenii Republicii Moldova care se află în străinătate au dreptul să apeleze la
protecţia autorităţilor sale, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară.
De altfel, intre state există deja acorduri şi convenţii, care permit şi reglează această colaborare
juridică.
Modalităţile concrete de acordare a protecţiei sunt, desigur, dependente de statutul juridic, în
care regulile cuprinse în principiile şi celelalte norme general admise ale dreptului internaţional au
importanţa lor.
Bucurându-se de protecţia statului, cetăţeanul Republicii Moldova care se află în afara
frontierelor, trebuie însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin potrivit Constituţiei şi legilor
Republicii Moldova.
Faptul că cetăţeanul se găseşte temporar în afara frontierelor Republicii Moldova, nu-1 scuteşte
de îndeplinirea acestor obligaţii normale şi fireşti, afară de cazul dacă acestea sunt incompatibile cu
absenţa sa din ţară (ca, de exemplu, obligaţia de a participa la anumite lucrări impuse de necesitatea
înlăturării efectelor unei calamităţi, în mod firesc, nu poate reveni unei persoane pe timpul absenţei
sale din ţară). Important este faptul că simpla absenţă din ţară nu-l exonerează pe cetăţeanul
Republicii Moldova de obligaţia de a satisface serviciul militar sau de cea de plată a impozitelor
pentru imobilul al cărui proprietar este, sau de obligaţia de creştere, întreţinere şi educaţie a
copilului său minor etc.
6. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în RM de protecţie juridică
Constituţia cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi apatrizii aflaţi pe teritoriul
Republicii Moldova. Astfel, la art. 19 se arată: "(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în
Republica Moldova se bucură de aceleaşi drepturi şi obligaţii, ca şi cetăţenii Republicii Moldova cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu
respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care Republica Moldova este parte".
Asemenea dispoziţii sunt necesare, ştiut fiind că populaţia unui stat cuprinde, în afara cetăţenilor,
străini şi apatrizi. Sistemul juridic, desigur şi Constituţia, nu pot să nu recepteze această realitate şi
să nu o reglementeze, plecând de la categoria generală de om (sau de fiinţă umană), statutul
juridic al tuturor persoanelor fizice. În reglementarea constituţională a statutului străinilor şi al
apatrizilor din Republica Moldova se are în vedere: a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni,
au anumite drepturi naturale, inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la
19

20. conştiinţă); b) din punct de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor
Republicii Moldova, care, prin cetăţenie, sunt ataşaţi destinelor statului Republica Moldova. Există
în toate sistemele constituţionale regula potrivit cărei cetăţenii au drepturi politice (de a alege şi de a
fi ales), pentru că numai ei pot şi trebuie să participe ia guvernarea statului propriu. De asemenea,
pentru dobândirea şi exercitarea anumitor drepturi, Constituţia sau legile cer, ca o condiţie
indispensabilă, şi calitatea de cetăţean al Republicii Moldova. Este suficient să amintim că această
calitate este expres cerută pentru a putea fi proprietar de terenuri în Republica Moldova sau pentru
ocuparea unei funcţii de magistrat. Mai mult, cetăţenii proprii nu pot fi extrădaţi la cererea unui stat
străin; c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, în calitatea sa de om, există
şi alte drepturi subiective a căror dobândire şi exercitare, legea nu o condiţionează de calitatea de
cetăţean. Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care domiciliază sau
locuiesc în Republica Moldova.
Este deci de netăgăduit că şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anumite drepturi şi libertăţi şi,
bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare.
Formularea constituţională este generoasă şi cuprinzătoare. Practic, străinii şi apatrizii din
Republica Moldova se pot bucura de toate drepturile şi libertăţile, afară de acelea pentru care
Constituţia sau legea impun calitatea de cetăţean al Republicii Moldova.
în mod firesc, art. 19 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, ştiut fiind că azilul este prin
excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul de azil cuprinde de fapt găzduirea şi
protecţia statului Republica Moldova acordate acestor persoane, deoarece în statul lor de origine sunt
urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii.
Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice (se mai numeşte şi azil politic) şi nu
pentru fapte de drept comun. Persoanele cărora li se acordă azil de către Republica Moldova se
bucură de toate drepturile şi au toate obligaţiile, cu excepţia celor ce aparţin în exclusivitate
cetăţenilor Republicii Moldova. în acelaşi timp, aceste persoane nu pot fi extrădate.
Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este un act paşnic şi umanitar şi nu poate
fi considerat ca un act inamical faţă de stat.
De asemenea, principalele documente juridice internaţionale, precum şi practica statelor în acest
domeniu, consideră că orice persoană are dreptul de a cere azil şi de a obţine azilul într-o altă ţară.
Un asemenea drept nu poate fi invocat de persoanele asupra cărora există raţiuni serioase de a le
considera că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război, sau o crimă contra umanităţii, în
sensul instrumentelor internaţionale care au dispoziţii referitoare la asemenea crime. în fine,
aprecierea asupra motivaţiei azilului revine statului care-1 acordă, în exerciţiul suveranităţii sale.
7. Cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară
20

21. Constituţia, prin art. 17 stabileşte că: Cetăţeanul Republicii Moldova nu poate fi extrădat sau
expulzat din Republica Moldova; Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei
convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate; Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de
către justiţie. Extrădarea sau expulzarea sunt două măsuri care privesc prin excelenţă libertatea
individuală şi dreptul la libera circulaţie.
Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie care
implică obligaţii de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi. în literatura
juridică se menţionează un singur caz în care această regulă universală azi nu este aplicabilă, şi
anume - Anglia şi Statele Unite ale Americii, între care extrădarea propriilor cetăţeni este admisă.
Acest caz, cvasisingular, este, desigur, explicabil prin istoria şi legăturile sociale şi politice
deosebite dintre cele două state. Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a
refugiat unul din cetăţenii săi să ii predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai ales ai unor
infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul
altor state. într-o definiţie considerată mai exactă extrădarea este "un act de asistenţă judiciară
interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal,
din domeniul celuilalt stat". Câteva reguli însă sunt deja de largă aplicaţie şi, am putea spune,
universal recunoscute de sistemele şi practicile juridice. Astfel, nu se admite extrădarea pentru
raţiuni politice, sau atunci când persoana în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori ar exista
riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse şi tratamente crude, inumane sau degradante etc.
Extrădarea se admite şi se practică în cazurile de piraterie maritimă şi aeriană, traficului de femei şi
copii, traficului de arme, traficului de stupefiante, terorism, genocid etc.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o
persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii
acestei persoane pe teritoriul său. Codul cu privire la contravenţiile administrative reglementează
expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranţă, adică acelor măsuri care au scopul înlăturării
unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii fapte socialmente periculoase. Aşa cum se arată
de altfel în literatura juridică, măsura expulzării se ia, de regulă, pentru ocrotirea ordinii de drept,
fiind motivată de consideraţii de ordin politic, economic, juridic, menţionându-se în acest context
tulburări ale ordinii publice, acţiuni contrare legii sau acţiuni politice contra siguranţei statului,
ofense aduse statului de reşedinţă sau unui stat străin.
În dreptul internaţional s-au stabilit totuşi unele reguli privind expulzarea în sensul că executarea
deciziei de expulzare să nu fie inutil brutală, rapidă sau vexatorie, iar expulzatului să i se lase dreptul
de a alege statul spre teritoriul căruia urmează să fie expulzat, adică expulzarea să se facă cu
reprezentarea drepturilor inerente persoanei. În mod firesc, aceste reguli în măsura în care sunt
21

22. consemnate în pacte, convenţii sau protocoale la care Republica Moldova este parte, fac parte din
dreptul intern (potrivit art. 4 şi art.8 din Constituţie) şi sunt aplicabile în domeniul expulzării.
Constituţia stabileşte prin art. 17 şi regula în sensul căreia extrădarea se poate decide numai în
baza unei convenţii internaţionale sau condiţii de reciprocitate. Sunt două condiţii ce stabilesc
temeiul juridic al extrădării, condiţii cu vechime în sistemul juridic.
8. Prioritatea reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului
Constituţia Republicii Moldova prin art. 4 stabileşte un principiu de incontestabilă actualitate şi
care exprimă într-o viziune modernă corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu
aplicaţia sa specifică în domeniul drepturilor constituţionale.
Prima regulă ce rezultă din art.4 al Constituţiei este în sensul interpretării şi aplicării
dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă cu prevederile tratatelor
internaţionale la care Republica Moldova este parte. Este nominalizată Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, iar în ce priveşte celelalte documente
internaţionale se vorbeşte de pacte şi tratate (deşi, într-o viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt
tratate). Explicaţia acestui limbaj al art. 4 din Constituţie stă în ataşamentul pe care Republica
Moldova îl proclamă explicit mai întâi faţă de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - acest
document de început şi de referinţă în domeniu, care a marcat punctul de geneză al unei ere noi în
proclamarea şi protecţia drepturilor omului. în ideea de a se marca ataşamentul şi respectul faţă de
cele două pacte, şi anume - Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale şi Pactul cu privire la drepturile civile şi politice (adoptate şi deschise semnării, ratificării
şi adeziunii la 16 decembrie 1966, ratificate de către Republica Moldova în anul .1993 în textul art.
4 s-a menţionat şi cuvântul pactele.
Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur celor cuprinse în
tratatele ratificate de Republica Moldova, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri, contradicţii,
conflicte - neconcordanţe - între ele şi reglementările interne. Trebuie menţionat că această
prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este aplicabilă
altor domenii.
Soluţia constituţională dată de art. 4 exprimă nu numai ataşamentul faţă de reglementările
internaţionale, ci şi marea receptivitate faţă de dinamica posibilă şi previzibilă. în domeniul
drepturilor omului sunt încă mai multe lucruri de înfăptuit care presupun colaborarea între state şi
care se vor realiza prin tratate internaţionale.
Deschiderea Republicii Moldova spre Europa şi spre comunitatea internaţională este astfel
constituţional garantată prin art.4 şi art. 8. Această soluţie este o soluţie modernă, ea se regăseşte în
Constituţiile Franţei (art. 55), Spaniei (art. 96 şi 93 care permite atribuirea de competenţe
22

23. constituţionale unor organizaţii sau instituţii internaţionale), desigur în formulări specifice şi
nuanţate.
Dispoziţiile art. 4, în perspectiva aplicării lor, implică două consecinţe majore. O primă
consecinţă priveşte chiar pe legiuitor, care va trebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă
proiectele de legi pe care le discută şi le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte. O a doua consecinţă priveşte autorităţile publice competente a
negocia, a încheia şi a ratifica tratatele internaţionale, care vor trebui să manifeste o atenţie sporită
în observarea corelaţiei dintre prevederile actului internaţional şi dreptul intern, iar în situaţii mai
dificil de depăşit să se folosească procedeul rezervelor sau ale declaraţiilor.
Dispoziţiile constituţionale privitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale. Sunt - se poate spune - dispoziţiile "cheie"
pentru fixarea dimensiunilor actuale ale protecţiei individului.
Relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul naţional poate îmbrăca una dintre următoarele
forme: a) o relaţie de substituire, când competenţa reglementării drepturilor aparţine autorităţilor
comunitare. Această competenţă poate fi totală sau parţială; b) o relaţie de armonizare, când dreptul
naţional continuând să existe, el trebuie să se adapteze şi să evolueze în funcţie de exigenţele
definite şi impuse de dreptul comunitar. Cu alte cuvinte, nu îşi determină el însuşi, în totalitate,
obiectivele; c) o relaţie de coordonare, care pare sinonimă cu armonizarea. O astfel de relaţie se
realizează atunci când în spaţiul dreptului naţional dreptul comunitar intervine, în beneficiul
subiectelor de drept, pentru a asigura anumite efecte uniforme; d) o relaţie de coexistenţă, când cele
două sisteme de drept, urmărind aceleaşi obiective şi reglementând aceleaşi probleme, o fac pentru
situaţii prin ipoteză diferite şi cu preocupări care nu sunt identice, îndeplinind deci, fiecare, o
funcţie proprie.
9. Accesul liber la justiţie
În sistemul de drept al Republicii Moldova, justiţia a devenit una dintre garanţiile exercitării
efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează prin locul autorităţilor
judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii,
de către judecători care sunt independenţi şi se supun numai legii. Raportarea activităţii judecătoreşti
numai la lege asigură tocmai aplicarea necondiţionată a legii şi numai a legii. Funcţiile justiţiei sunt
de a interpreta şi a aplica legile în cazuri concrete, de a judeca şi a aplica sancţiuni, de a face
dreptate10 . Realizarea corectă a acestor funcţii este asigurată de regulile de desfăşurare a activităţii de
23

24. judecată, printre care menţionăm publicitatea, oralitatea şi contradictorialitatea dezbaterilor,
obligaţia de motivare a hotărârilor, posibilitatea exercitării căilor de atac, etc. Potrivit acestui
principiu, oricine are acces la justiţie: cetăţeanul Republicii Moldova, cetăţeanul străin sau apatridul.
El permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau libertăţi şi a oricărui interes
legitim, fără deosebire dacă acestea rezultă din Constituţie sau din alte legi.
S-ar putea pune întrebarea: de ce în Constituţie se foloseşte exprimarea "interese legitime"? Nu
ar fi aceasta o restrângere a posibilităţii de a acţiona în justiţie şi deci nu ar fi fost suficient doar
termenul "interese"? Explicaţia este simplă. Constituţia şi legile nu apără şi nu garantează orice
interese, ci numai acele interese care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general, pe izvoarele de
drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare legităţii şi statului de drept.
Art. 20 din Constituţie implică o corectă delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia
constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime. Este subînţeles că accesul
liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de competenţa autorităţilor
judecătoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va
rezulta numai în urma judecării pricinii respective şi va fi constatat prin hotărârea judecătorească.
Folosind exprimarea „interese legitime", textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a
acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să ocrotească numai interesele legitime.
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se
poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală. Trebuie să adăugăm că
accesul liber la justiţie fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea din art. 20 din Constituţie, în
sensul căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaţionale privitoare la
drepturile omului, alte documente juridice internaţionale admit existenţa unor limitări şi restrângeri,
în legătură cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel de reguli stă în
chiar conceptul de libertate. De altfel chiar Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (Franţa,
1789) arată, prin art. 4, că "libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. De
asemenea, exerciţiului drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât pe cele care
asigură celorlalţi membri ai societăţii să se bucure de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi
determinate decât de lege".
De asemenea, din cele două pacte internaţionale rezultă, pentru legislaţiile interne, posibilitatea
limitării sau restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi. în pacte, asemenea prevederi nu sunt
grupate într-un text unic. Ele se regăsesc formulate la anumite drepturi şi libertăţi, în funcţie de
conţinutul acestora. Din examinarea acestor prevederi rezultă că limitările şi restricţiile sunt
24

25. posibile dacă: sunt expres prevăzute de lege; sunt necesare într-o societate democratică pentru a
proteja securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea şi morala publică, drepturile şi libertăţile
celorlalţi etc.; sunt proporţionale cu cauza care le-a determinat. De asemenea, din pacte rezultă că
limitările trebuie să fie exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate democratică,
că anumite restricţii legale pot fi impuse pentru membrii forţelor armate şi ai poliţiei. în fine,
pactele internaţionale stabilesc că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor comportă obligaţii şi
responsabilităţi speciale.
Constituţia Republicii Moldova receptând aceste reglementări internaţionale, foloseşte un
procedeu simplu şi eficient, şi anume: exprimarea tuturor acestora într-un singur articol. Astfel art.
54 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar numai ca excepţie şi,
desigur, numai condiţionat. Potrivit textului menţionat, restrângerea se poate înfăptui numai prin
lege. Chiar legea poate face acest lucru numai dacă se impune după caz pentru: apărarea siguranţei
naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor; prevenirea unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Astfel spus,
Constituţia limitează chiar legea de restrângere doar la anumite situaţii clar definite şi de o
incontestabilă importanţă. Aceste situaţii nominalizate de către art. 54 implică apărarea unor valori
sociale şi umane care prin rolul lor pot legitima măsuri de natura celor menţionate. în fine, art. 54
impune aici alte două condiţii care, desigur, sunt cumulative, şi anume ca restrângerea să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o şi să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii.
Problema restrângerii exercitării unor drepturi sau libertăţi fiind una dintre cele mai delicate,
restrângerea trebuie să fie - şi este - ea însăşi circumscrisă. în acest sens: a) împrejurările care
justifică restrângerea unor drepturi sau libertăţi sunt expres şi limitativ arătate, urmând deci regulile
specifice excepţiilor; b) deşi aceste împrejurări sunt "comune", ele pot justifica restrângerea numai
"după caz", adică ţinând seama de natura dreptului sau a libertăţii; c) restrângerea nu poate fi
discriminatorie, pe motiv de rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială; d) împrejurările
arătate nu sunt singurele care justifică restrângerea exercitării unor drepturi, la acestea adăugându-se
altele, speciale, proprii unor drepturi sau libertăţi, de asemenea consemnate expres şi limitativ.
(De exemplu: dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi nu poate leza "bunele moravuri";
libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei, nici
dreptul la propria imagine; dreptul la grevă nu poate pune în pericol asigurarea serviciilor esenţiale
pentru societate ş.a.m.d.; e) împrejurările "comune" de restrângere au un caracter temporar, ele sunt
esenţialmente fortuite, pe când împrejurările "speciale" au un caracter permanent; f) toate aceste
împrejurări "comune" sau "speciale", sunt consacrate legal, ele neputînd fi produsul
convenţionalismului; g) restrângerile - în concordanţă cu normele internaţionale în materie - trebuie
25

26. să vizeze totdeauna un drept determinat sau o componentă determinată a respectivului drept şi. de
asemenea, ele trebuie să fie compatibile cu posibilitatea exercitării celorlalte drepturi sau libertăţi;
h) într-un sens mai larg, restrângerea exercitării unor drepturi sau libertăţi trebuie să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o - şi adecvată acesteia - fără să afecteze însăşi existenţa
dreptului sau a libertăţii. Principiul proporţionalităţii este, indiscutabil, un principiu constituţional,
dar, în cazul inexistenţei unor predeterminări legale ale proporţionalităţii, aceasta este o chestiune
concretă, de fapt, care urmează să fie verificată şi apreciată de autoritatea competentă în faţa căreia
s-a invocat neproporţionalitatea; i) nici o împrejurare de restrângere nu poate justifica pierderea
unor drepturi anterior dobândite sau reconsiderarea beneficiului produs prin dobândirea lor; j) în
nici o împrejurare nu poate fi refuzat dreptul persoanei de a se adresa justiţiei, pentru ca aceasta să
aprecieze legalitatea măsurilor de restrângere. Orice persoană - precizează Constituţia - se poate
adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu
poate îngrădi exerciţiul acestui drept.
Tema III MECANISME JURIDICE NAŢIONALE DE CONSACRARE ŞI PROTECŢIE A
DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR OMULUI
3.1. Rolul organelor puterii legislative în protejarea drepturilor omului
O formă de garantare a drepturilor cetăţeneşti, cu o sferă din ce în ce mai largă de atribuţii, este
controlul parţial exercitat de Parlament prin comisiile sale specializate în domeniul drepturilor
omului. Aceste comisii nu se limitează însă numai la controlul parlamentar privind constatarea unor
violări ale drepturilor omului, dar ele pot dezbate proiecte de legi sau propuneri legislative
referitoare la exercitarea drepturilor omului, contribuind astfel la perfecţionarea cadrului juridic de
exercitare a drepturilor cetăţeneşti.
Totdeauna, anterior şi indiferent de sistemul de control adoptat, verificarea conformităţii legilor
cu Constituţia o face Parlamentul, cu prilejul adoptării legii. Dar deoarece acest procedeu nu este
suficient, el având neajunsuri care, de regulă, există ori de câte ori un organ îşi controlează propria
activitate, în majoritatea ţărilor au fost constituite organe specializate pentru efectuarea controlului
constituţional legislativ - organe situate în afara celui legiuitor. În Republica Moldova acest control
este încredinţat Curţii Constituţionale.
Puterea legislativă are un rol cheie în protecţia drepturilor omului. Dar, pentru ca Parlamentul să
poată asigura în deplină măsură funcţia sa legislativă, este necesar, întâi de toate. ca ea să rezulte
din alegeri libere şi democratice, organizate în cadrul unui sistem politic pluralist şi în condiţiile
reglementate şi controlate prin lege. Aceasta este o exigenţă prealabilă a oricărui stat de drept.
Parlamentarii, în atitudinea şi practica lor trebuie, de asemenea, să se sprijine pe o cultură a
26

27. drepturilor omului.
În cazul respectării acestor exigenţe, am putea menţiona rolul dublu al Parlamentului în
protecţia drepturilor omului:
Primul, este că, în calitate de reprezentant al poporului, Parlamentul trebuie să exprime prin legi
aspiraţiile oamenilor la protecţia drepturilor lor fundamentale. O parte considerabilă din munca
legislativă a tuturor parlamentarilor ţine de libertăţile individuale şi drepturile omului. Constituţia
Republicii Moldova consacră un întreg titlu proclamării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, de la
dreptul elementar la viaţa şi libertatea individuală, la dreptul de asociere, informare, instruire şi
educaţie, de a alege şi a fi ales în organele statului.
Spre deosebire de trecut, aceste drepturi şi libertăţi nu sînt enunţate astăzi doar formal, ci sînt
prevăzute atât de Legea Fundamentală a ţării, cât şi de legi organice ce sunt puse la dispoziţia
oamenilor. Aceste legi joacă rolul primordial în protecţia drepturilor omului în Republica Moldova,
dat fiind că existenţa lor a dus la crearea multor instituţii şi mecanisme de protejare a drepturilor
omului.
Continuând ideea rolului dublu al Parlamentului în protecţia drepturilor omului, al doilea
constă în datoria Parlamentului de a asigura conformarea legislaţiei interne cu legislaţia
internaţională şi constituţională referitoare la drepturile omului. Toate acţiunile legislative trebuie
să corespundă cerinţelor CEDO. Republica Moldova a ratificat majoritatea tratatelor şi convenţiilor
internaţionale.
3.2 ROLUL CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN PROTEJAREA
DREPTURILOR OMULUI
Unul dintre mijloacele de asigurare a respectării drepturilor şi libertăţilor omului îl constituie
controlul constituţionalităţii legii. Dat fiind faptul că drepturile omului sunt consfinţite şi garantate
prin Constituţie şi apoi dezvoltate prin legi, concordanţa acestora cu Constituţia reprezintă o
acţiune firească într-un stat de drept, de natură a întări respectul pentru valorile umane.
Din punctul de vedere al dreptului constituţional, primatul normelor şi al prevederilor
constituţionale faţă de orice alte reglementări legislative existente în stat, ca şi ascendenţa morală,
politică şi juridică a principiilor constituţionale, implică asigurarea controlului constituţional al
legilor şi organizarea acestuia pe o bază eficientă .
În Republica Moldova, cu prilejul discutării instituirii controlului constituţional în Parlament, a
prevalat ideea constituirii unei Curţi Constituţionale ca organ jurisdicţional special şi specializat.
Un asemenea sistem nu va aduce atingere principiului separării puterii în stat, ci, dimpotrivă, va
reprezenta o modalitate de "temperare" a iniţiativelor legislative parlamentare şi guvernamentale
care ar contraveni Constituţiei.
27

28. Fiind una dintre cele mai tinere instituţii de jurisdicţie constituţională din Europa, Curtea
Constituţională a Republicii Moldova şi-a început activitatea la 23 februarie 1995 şi face primii
paşi pe calea edificării statului de drept.
În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, putem menţiona că în
baza pct. 2 art. 134 al Constituţiei Republicii Moldova şi pct. 2 art. 1 al Legii cu privire la Curtea
Constituţională, acest organ este independent faţă de orice altă autoritate publică şi se supune
numai Constituţiei.
Constituind o instituţie nouă. creată tocmai în scopul consolidării statului de drept, Curtea
Constituţională se înfăţişează ca având un sistem de proceduri şi un mecanism de funcţionare care
pot să asigure respectiv principiile constituţionale şi să apere drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
În decursul activităţii sale, prin deciziile şi hotărârile pronunţate într-o serie de speţe, Curtea
Constituţională a adus importante contribuţii privind sfera unor drepturi cetăţeneşti, compatibile
sau incompatibile unor legi cu prevederi constituţionale cu privire la drepturile omului şi ale
cetăţeanului.
Curtea Constituţională a Republicii Moldova se compune din 6 judecători, numiţi pentru un
mandat de 6 ani. Dintre ei doi judecători sunt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de
Consiliul Superior al Magistraturii.
Potrivit condiţiilor constituţionale, pentru numirea în calitate de judecător a! Curţii
Constituţionale, persoana trebuie să aibă o pregătire juridică superioară, înaltă competenţă
profesională şi o vechime de cel puţin 15 ani în activitatea juridică, în învăţământul juridic sau în
activitatea ştiinţifică.
Legea cu privire la Curtea Constituţională stabileşte limita de vârstă pentru numirea în funcţia
de judecător al Curţii Constituţionale - 70 de ani.
Competenţa Curţii Constituţionale
Prin art. 135 din Constituţie Curţii Constituţionale i se conferă anumite atribuţii, diferite prin
obiectul, natura şi condiţiile de exercitare. Aceste atribuţii pot fi împărţite în trei categorii:
consultative, de control al constituţionalităţii actelor emise de autorităţile publice şi de interpretare
a Constituţiei.
a) Exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor, al hotărârilor Parlamentului,
decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi
a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Acest control este posterior; orice act normativ, precum şi orice tratat internaţional la care
Republica Moldova este parte se consideră constituţional până când neconstituţionalitatea lui va fi
dovedită în procesul exercitării jurisdicţiei constituţionale. Controlului constituţionalităţii sunt supuse
28

29. numai actele normative adoptate după intrarea în vigoare a noii Constituţii - 27 august 1994.
Curtea Constituţională soluţionează numai probleme ce ţin de competenţa sa. Dacă în procesul
examinării apar chestiuni ce ţin de competenţa altor organe, Curtea remite acestora materialele.
Curtea Constituţională îşi stabileşte ea însăşi limitele de competenţă. Efectuând controlul actului
normativ contestat, Curtea poate pronunţa hotărâri şi asupra altor acte normative, a căror
constituţionalitate depinde în întregime sau parţial de constituţionalitatea actului contestat;
b) Interpretează Constituţia. Majoritatea interpretărilor se referă la competenţele autorităţilor
publice şi la respectarea principiului separaţiei şi colaborării puterii în stat;
c) Se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Potrivit Constituţiei, subiecţii ce
au dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei pot prezenta proiectele legilor constituţionale numai cu
avizul Curţii Constituţionale, adoptat cu votul a cel puţin 4 judecători. Deşi avizul Curţii referitor la
proiect nu este obligatoriu pentru Parlament, în practică Parlamentul se conduce de aceste avize;
d) Confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
e) Confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova.
f) Constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea din funcţie a
Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova;
g)Rezolvă cazurile de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de
Justiţie;
h) Hotărăşte asupra chestiunilor ce au ca obiect constituţionalitatea unui partid.
Constituţia stabileşte expres atribuţiile Curţii Constituţionale, care nu pot fi completate sau
limitate în baza unei legi. Atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi modificate doar prin modificarea
corespunzătoare a Constituţiei.
Sesizarea Curţii Constituţionale
În Republica Moldova dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale îl au subiecţii prevăzuţi a art.
25 al Legii cu privire la Curtea Constituţională:
a)Preşedintele Republicii Moldova;
b)Guvernul;
c)Ministrul justiţiei;
d)Curtea Supremă de Justiţie;
e)Judecătoria Economică;
f) Procurorul General;
g)deputatul în Parlament;
h) fracţiunea parlamentară;
i) avocatul parlamentar;
29

30. j) Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) - în cazurile supunerii controlului
constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui
Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţional la
care Republica Moldova este parte, ce îngrădesc împuternicirile Găgăuziei.
Potrivit Codului jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională nu poate să se autosesizeze,
însă, conform art. 6 alin. (3) din Codul jurisdicţiei constituţionale, controlând constituţionalitatea
actului contestat, Curtea Constituţională poate pronunţa o hotărâre şi în privinţa altor acte
normative, a căror constituţionalitate depinde în întregime sau parţial de constituţionalitatea actului
contestat.
3.3 ROLUL ORGANELOR JUDECĂTOREŞTI ÎN PROTEJAREA DREPTURILOR
OMULUI
Autoritatea judecătorească: noţiune, caracteristică generală
În perioada de tranziţie de la sistemul totalitar şi economia centralizată la un stat democratic şi la
economia de piaţă este absolut necesară formarea noilor mecanisme juridice: o autoritate
judecătorească independentă, o presă liberă şi un mecanism de protejare a drepturilor omului. La 27
iulie 1990, Parlamentul a adoptat istoricul act "Cu privire la puterea de stat", prin care a proclamat
separaţia puterilor în stat: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătoreasă. Astfel, s-a
pus începutul consolidării acestor trei ramuri ale puterii de stat.
Prin actul "Cu privire la puterea de stat" Parlamentul a stabilit bazele formării puterii
judecătoreşti ca ramură a puterii de stat, menţionând că: "Puterea judiciară este subordonată numai
legii. Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a judecăţii. Amestecul în înfăptuirea justiţiei este
inadmisibil".
După adoptarea Constituţiei Republicii Moldova au fost adoptate un şir de acte normative întru
consolidarea autorităţii judecătoreşti ca putere reală în stat. Separaţia puterii în stat se consemnează
şi în Constituţia Republicii Moldova: "puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate
şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin".
Crearea autorităţii judecătoreşti a fost una dintre sarcinile ce au stat la baza reformei judiciare şi
de drept din Republica Moldova. în concepţia respectivă se menţiona că anume autoritatea
judecătorească este garantul formării instanţelor judecătoreşti democratice şi independente.
În literatura de specialitate întâlnim variate definiri privind autorităţile judecătoreşti. Astfel,
potrivit unei opinii, "puterea judecătorească este puterea de a înfăptui justiţia. Ea este separată de
celelalte puteri ale statului şi are atribuţii proprii. Puterea judecătorească este realizată de
judecători. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai în instanţe judecătoreşti".
Conform altei păreri, "autoritatea judecătorească este o categorie independentă, de sine
30

31. stătătoare a puterii de stat, întemeiată conform Constituţiei ţării, funcţionând pe baza unor principii
democratice, compunându-se din organe, instituţii, organizaţii înzestrate cu împuterniciri largi ce
alcătuiesc un sistem, în vederea realizării funcţiilor sociale semnificative într-un stat de drept"
Definiţia pe care am formulat-o este mai simplificată, astfel: autoritatea judecătorească
conform teoriei separării puterilor în stat, reprezintă prin sine sistemul organelor judiciare ale
statului, ce înfăptuiesc justiţia.
Baza materială a principiilor autorităţii judecătoreşti o constituie economia ţării, diferitele tipuri
de proprietate ce sunt recunoscute. Ultimele exercită o influenţă decisivă asupra conştiinţei sociale,
inclusiv asupra celei juridice.
O atenţie aparte merită să fie acordată principiilor autorităţii judecătoreşti. Astfel, autoritatea
judecătorească se întemeiază şi funcţionează bazându-se pe principii unice şi generale, în baza
cărora urmează a fi înfăptuită:
> Accesul liber al tuturor cetăţenilor la justiţie;
> Dreptul cetăţeanului de a ataca orice hotărâre a instanţei de fond în instanţa superioară;
> Competenţa şi profesionalismul judecătorilor;
> Eficienţa mecanismului de soluţionare a cauzelor penale şi civile;
> Independenţa autorităţii judecătoreşti.
Independenţa autorităţii judecătoreşti reprezintă un mijloc de protecţie a drepturilor legale, care
insuflă siguranţa şi liniştea membrilor societăţii, indiferent dacă este vorba despre drepturile
fundamentele ale omului sau despre securitatea juridică în raporturile economice. Condiţiile de
existenţă a unei autorităţi judecătoreşti independente presupun asigurarea şi gestionarea unitară şi
raţională a resurselor umane în domeniul autorităţii judecătoreşti, a magistraturii în general.
Autoritatea judecătorească îşi are organele sale proprii şi specifice, care, spre deosebire de
instituţiile de drept, nu reglează relaţii sociale, ci determină formele organizării, structurii şi
activităţii autorităţii judecătoreşti, formele realizării justiţiei ş. a.
Conform legislaţiei, autoritatea judecătorească este independentă, separată de puterea legislativă
şi puterea executivă şi are atribuţii proprii. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
3.4 ROLUL NEMIJLOCIT AL INSTITUŢIEI AVOCATULUI PARLAMENTAR
DIN REPUBLICA MOLDOVA ÎN PROTEJAREA DREPRURILOR FUNDAMENTALE
Consideraţii generale privind apariţia instituţiei ombudsmanului
Noţiune de ombudsman. Etimologic, termenul "ombudsman" derivă din legislaţia embrionară a
vechilor triburi germanice. în cazul comiterii unei fapte care contravenea intereselor comunităţii, ei
aplicau două categorii de pedepse: sau comunitatea îl declara pe vinovat în afara legii, şi atunci
31