1. Argumente pro şi contra pedepsei capitale
CUPRINS
1. Introducere
2. Istoricul pedepsei capitale de+a lungul orânduirilor sociale
2.1. Comuna primitivă
2.2. In dreptul orânduirii sclavagiste
2.3. În dreptul orânduirii feudale
2.4. În dreptul orânduirii capitaliste
3.Istoricul pedepsei capitale in România
3.1. Până la abolirea din 1864
3.2. Din 1864 până în 1944

2. 1. Introducere
Viaţa este bunul cel mai de preţ al omului, însuşi omul. Pe oricare treaptă a dezvoltării sale, omul şi-a apărat viaţa,
individual sau în colectiv, prin toate mijloacele de care a dispus in acest scop.Când oamenii şi-au dat seama că
existenţele lor individuale se condiţionează reciproc, viaţa umană a devenit o valoare socială şi s-a impus ocrotirea
ei ca atare.
Noţiunea de viaţă ocupă un loc important în preocupările filozofilor din toate timpurile. Dacă viaţa sau mişcarea
biologică, ca formă de mişcare a materiei, reprezintă un proces continuu, viaţa - ca formă de existenţă individuală -
are un sfârşit. Omul, ca oricare fiinţă, moare. Dar, după cum afirma Lucian Blaga într-unul din aforismele sale,
faptul că toate vieţile de pe pământ sfârşesc cu moartea nu demonstrează că moartea este ţinta vieţii.
Noţiunea de viaţă nu poate exista izolată de noţiunea de moarte.Studiul morţii, al fenomenelor şi proceselor legate
de moarte aparţine thanatologiei, potrivit căreia moartea înseamnă încetarea definitivă a vieţii prin oprirea funcţiilor
ei vitale.Prin urmare moartea este un fenomen natural, biologic şi ireversibil:
- natural - pentru că este conţinut în însuşi germenele vieţii şi legii ei nu i se poate sustrage nicio vieţuitoare;
- biologic - pentru că se produce prin stingerea tuturor proceselor fiziologice vitale;
- ireversibil - pentru că după moarte revenire la vreuna din formele de manifestare a vieţii este de
neconceput;totul se petrece până în momentul morţii; in viziunea shakespereană „restul e tăcere”
De la începutul existenţei sale, omul a fost o fiinţă socială. Viaţa în comun în orice grup social sau societate, ca
fenomen social, „implică un complex de factori care nu numai că determină acest fel de viaţă, dar îi asigură şi
coeziunea necesară. Legea unităţii contrariilor ne arată însă că în orice fenomen sau complex de fenomene, naturale
sau sociale, găsim alături de factori pozitivi şi contrariul acestora, şi deci în societate, alături de factorii de coeziune
există şi factorii negativi.” Pentru menţinerea bayei ei de existenţă şi pentru desfăşurarea unei activităţi productive,
societatea „trebuie să lupte pentru intărirea factorilor de coeziune şi pentru combaterea şi înlăturarea factorilor
negativi, de dezagregare”. Ori de câte ori o acţiune a individului a fost neconvenabilă grupului social, s-a impus cu
necesitate intervenţia unei reacţii prin care se ordinea să fie restabilită. În acest mod s-a ajuns la reguli de conduită
care să indice fiecăruia ce-i este îngrădit şi ce nu-i este îngrădit şi prin care să se asigure succesul luptei împotriva
elementelor distructive.
Cele mai eficace reguli de conduită au fost impuse însă prin mijlocirea dreptului.Dreptul apare odată cu clasele
sociale şi cu statul, având rolul unui instrument de opresiune în mâna clasei dominante dintr-o orânduire socială
dată.Istoria dreptului a cunoscut pedepse de naturi şi intensităţi diferite. Pedeapsa morţii civile, de exemplu, a cărei
origine trebuie căutatăin capitis meninutio maxima din dreptul roman, era prevăzută mai ales in legiurile medievale,
dar ea a existat în unele ţări până in sec. al XIX-lea şi izolat, chiar până în zilele noastre.Ea se baza pe ficţiunea că
cel condamnat era „ca şi mort”, încetând să mai fie subiect de drept. Dacă cel condamnat la moarte civilă era
căsătorit, căsătoria se considera desfăcută prin deces, se deschidea succesiunea „decedatului”, iar actele încheiate de
el după condamnare erau considerate inexistente, fiind lovite de o nulitate absolută. Această pedeapsă infamantă a
existat intr-un număr relativ limitat de ţări şi cu timpul a dispărut. În Franţa a fost abolită in 1854, însă în statul
Victoria din Australia a mai dăinuit 100 de ani, fiind desfiinţată în 1958.
Nu ne vom ocupa nici de acest mod de „mod de a muri”, consecinţă a unei sancţiuni civile, ci de moartea în sens
fizic survenită ca urmare a unei pedepse de natură penală. Cercetările privind fundamentul dreptului de a pedepsi au
dat însă naştere la diferite concepţii şi teorii care de-a lungul timpului s-au impus rând pe rând, căutând să dea
răspuns uneia dintre cele mai importante probleme ale ştiinţei dreptului penal.
a) În teoria răzbunării nelimitate, dreptul de a pedepsi se bazează pe o reacţie spontană, dictată de instinctul de
conservare, pe care teama şi ura o duc dincoli de limitele apărării imediate. Deşi nu există o reglementare a acestei
reacţii, nu se poate totuşi afirma că a existat „un drept nelimitat de răzbunare, fiindcă ceea ce este nelimitat nu mai
poate fi un drept, ci o putere..”
b) Concepţiile retributive atribuiau pedepsei o funcţiei morală prin care ea contribuie la menţinerea ordinii şi
echilibrului social.În acest scot, pedeapsa este retribuţia greşelii, retribuţia căreia i s-au dat diferite justificări,
diferenţiante doar prin nuanţa lor. Retribuţia divină, susţinută de Joseph de Maistre in Soirees de Saint-Petersbourg,
vedea în infracţiune o atingere adusă divinităţii, iar în pedeapsă - impusă de Dumnezeu - o represiune care se
exercită prin delegare divină. Immanuel Kant concepea o retribuţie morală sprijinită pe ideea că pedeapsa este un
imperativ categoric al raţiunii. Dacă un popor care locuieşte o insulă se decide să o părăsească, spunea Kant în
Metafizica dreptului, ultimul condamnat la moarte trebuie executat, aceasta fiind deopotriva moral şi raţional. În
retribuţia estetică (Leibnitz), pedeapsa apare ca mijlocul de a restabili armonia ordinii, deşi factorului de dezordine
trebuie să i se alăture un alt factor - pedeapsa - care prin natura ei n-are contingenţe cu starea de armonie.Retribuţie
juridică, susţinută de Hegel, concepea că pedeapsa trebuie să existe nu pentru că infracţiunea a produs un rău, ci

3. pentru că prin acestea s-a violat dreptul ca drept. Duhring a afirmat conceptul retribuţiei vindicative în care
pedeapsa este o necesitate naurală a răzbunării, retribuţia penală izvorând din instinct şi nefiind, în legea
talionului,decât o raţionalizare aposteriori a unui mecanism al apărării.În sfârşit retribuţia expiatoare (Kohler)
identifica fundamentul pedepsei cu expiaţiunea, cerută ca o reparare a răului cauyat prin infracţiune, legitimând
astfel aplicarea sancţiunilor penale cele mai crude.
Toate acestea teorii retributive, reducându-se în esenţă la ideea de expiaţiune, în care elementul mistic domină
explicaţia raţională, sunt întemeiate pe argumentări neştiinţifice. Unii autori au contestat că teoriile retributive ar
reprezenta o fundamentare a dreptului de a pedepsi superioară celei a răzbunării. Comparând retribuţia cu
răzbunarea, psihiatrul german Kraepelin le distingea numai prin faptul că prima este răzbunarea societăţii şi nu a
unui individ.
c) În teoria contractului social, al cărei reprezentant a fost Jean-Jacques Rousseau, dreptul de a pedepsi revine
societăţii în virtutea unei delegaţii ce i-a fost dată de membrii ei prin intermediul unui pact fundamental tacit, al
unui contract social.În esenţă, această concepţie se găseşte şi în gândirea filozofică a lui Hobbes, Locke şi
Beccaria.Se pot distinge trei forme sub care se înfăţişează această teorie, fiecare aducând o nuanţă nouă în
argumentarea şi odată cu ea rezerve critice în ceea ce priveşte acceptarea ei.
În primul rând, dreptul de a pedepsi a fost fundamentat pe dreptul de apărare care aparţine indivizilor şi pe care
aceştia l-ar fi cedat societăţii în momentul intrării lor în comunitate, confundându-se astfel dreptul de a pedepsi cu
dreptul de apărare.În al doilea rând, dreptul de a pedepsi a fost motivat prin dreptul natural al indivizilor de a aplica
o pedeapsă infractorilor, drept pe care ei, consimţând să trăiască în societate, l-ar fi transmis acesteia.În această
argumentare se ignoră că dreptul de a pedepsi nu poate fi exercitat faţă de un egal, încât pedeapsa este confundată
cu răzbunarea. În fine, s-a susţinut că indivizii, intrând în societate, ar fi cedat acesteia nu numai dreptul lor natural
de apărare, dar chiar dreptul de a pedepsi pe eci care ar înfrânge legile asociaţiei stabilite prin pactul scoail.Ar urma.
Potrivit acestei susţineri, că singurele pedepse admisibile trebuie să fie cele pecuniare şi confiscarea. Deoarece
indivizii nu pot ceda societăţii decât drepturile de care pot dispune, de natură patrimonială, nu şi cele
intransmisibile, ca dreptul la viaţă şi libertate.
d) Teoria utilitaristă clădea fundamentul dreptului de a pedepsi pe ideea de utilitate socială, susţinând că
pedeapsa se aplică nu în vederea ispăşirii, ci pentru a se evita săvârşirea unor infracţiuni în viitor: puniter ut ne
peccetur. Societatea pedepseşte deci pentru a se apăra, pedeapsa justificându-se prin utilitatea şi necesitatea ei,
atribute care o fac să fie justă şi legitimă.Ideologul utilitarismului a fost filozoful englez Jeremie Bentham care a
arătat că după săvârşirea unei infracţiuni „două gânduri trebuie să se formeze în spiritul legiuitorului sau
magistratului: unul, de a preveni repetarea delictelor asemănătoare; altul, de a repara atât cât este posibil răul
delictului trecut”.
e) În sistemul teoriilor eclectice, fundamentul dreptului de a pedepsi ca şi al pedepsei însăşi se sprijină pe justiţia
absolută şi pe utilitatea socială. Îmbinând principiile celor două sisteme, s-a încercat astfel o sinteză a celor mai
dominante concepţii la începutul secolului al XIX-lea in ceea ce priveşte fundamentul represiunii penale. Pe bazele
eclectismului puse de ducele de Broglie şi dezvoltate de Rossi s-au polarizat ideile unor teoreticieni ai dreptului
burghez ca Guizot, Frank, Garraud în Franţa, Carrara şi Pessina în Italia, Mittermaier şi Berner în Germania, Haus
şi Nyples în Belgia, Costa-Foru şi Cantilli în România.
f) În sistemul apărării sociale sau al pozitiviştilor italieni (Lobroso, Ferri, Garofalo), fundamentul pedepsei
constă în necesitatea apărării sociale împotriva infracţiunii şi a infractorului, acesta din urmă împins inevitabil spre
comiterea de acte antisociale prin acţiunea unor factori biologici congenitali, atavici şi patologici care justifică în
cele din urmă nu numai eliminarea lui din societate, dar chiar exterminarea lui fizică.Din această concepţie vor
evolua teoriile rasiste care alăturate curentului raţionalist al lui Kant, Fichte, Hegel si Kohler, adepţi ai
fundamentării represiunii pe ideea expiaţiunii, vor degenera prin adaptare în teoriile şi practicile fasciste ale
naţional-socialismului german.Sauer reafirmă deastfel că pedeapsa trebuie să crească în suferinţă pe măsura
executării ei, iar chinurile care trebuie s-o însoţească, de neuitat pentru cel vinovat, trebuie să-l purifice pentru
totdeauna. Această formă a retribuţiei expiatoare a legitimat astfel barbaria, în accepţiunea apreciativă, adjectivală,
a acestei noţiuni.
g) După al doilea război mondial, teoria apărării sociale a fost reluată şi, in noile condiţii, reconsiderată şi
fundamentată pe principii diferite. Potrivit noii concepţii a apărării sociale, pedeapsa nu este motivată de vreo
suferinţă ce trebuie provocată delincventului, ci de necesitatea supunerii lui, printr-o politică penală nerepresivă,
unui tratament de „resocializare”, corespunzător particularităţilor personale biologice, psihologice şi sociale, în
cadrul acţiunii generale de apărare socială.

4. Pentru a-şi atinge scopul, orice pedeapsă trebuie să aibă anumite calităţi, să corespundă anumitor caracteristici,
comune tuturor pedepselor prevăzute de legea penală.Prin aplicarea pedepselor societatea urmăreşte anumite
scopuri bine determinate. S-a recunoscut în politica represivă scopul prevenirii speciale (cel condamnat să nu mai
săvârşească din nou infracţiuni) şi scopul prevenirii generale (să nu se săvârşească infracţiuni de către alte
persoane).În afara acestor scopuri imediate, pedeapsa mai are un scop imediat, care este şi cel mai important, acela
al apărării societăţii, a relaţiilor sociale, politico-statale şi de drept împotriva infracţiunilor, scop afirmat ştiinţa
dreptului penal socialist, negat din interese de clasă în doctrinele burgheze ale dreptului penal.
Există mai multe feluri de pedepse. Clasificarea lor s-a făcut în mod diferit avându-se în vedere criterii şi raţiuni
multiple.Unii autori au deosebit clase, genuri, specii, categorii, tipuri şi grade de pedepse, alţii le-au diferenţiat după
caracterul lor material (criminale, corecţionale, de poliţie), în timp ce alţi autori le disting după importanţă, după
rolul şi modul cum se aplică şi se execută, astfel cum acestea rezultă din legea penală în vigoare.În legislaţia penală
a ţărilor nesocialiste, pedeapsa capitală ocupă de regula primul loc în scara generală a pedepselor.
În codul penal francez, de exemplu, pedepsele criminale sunt: pedeapsa cu moartea, recluziunea criminală pe
viaţă sau pe timp mărginit, detenţiunea criminală pe viaţă sau pe timp mărginit, degradarea civică.Ele mai pot fi
împărţite în pedepse de drept comun (pedeapsa cu moartea, recluziunea criminală pe viaţă, detenţiunea criminală pe
timp mărginit, degradarea civică).
După obiectul lor , pedepsele pot fi: corporale (pedeapsa cu moartea), privative de libertate (recluziunea
criminală pe viaţă sau pe timp mărginit, detenţiunea criminală pe viaţă sau pe timp mărginit, închisoarea
corecţională şi altele), restrictive de libertăţi (interdicţia şederii şi fixarea unui anumit domiciliu în anumite cazuri),
pecuniare (amenzile criminale, corecţionale şi poliţieneşti), privative de drepturi (dubla incapacitate de a dispune
sau a primi cu titlu gratuit , degradarea civică, interdicţia corecţională a drepturilor civile, civice şi de familie),
umilitoare (publicarea hotărârii de condamnare).
După durata lor, pedepsele sunt perpetue (pedeapsa cu moartea, recluziunea criminală pe viaţă, detenţiunea
criminală pe viaţă, degradarea civică, confiscarea generală şi altele), temporare (recluziunea criminală pe timp
mărginit, închisoarea corecţională şi altele) sau când perpetue, când temporare (interdicţia legală egală cu durata
pedepsei pe lângă care este pronunţată).
Trăsătura specifică principală a pedepsei cu moartea constă în faptul că, spre deosebire de toate celelalte
pedepse, este o pedeapsă privativă de viaţă, după cum rezultă din însăşi denumirea ei.Executarea acestei pedepse
are ca efect moartea, acel fenomen biologic ireversibil concretizat în încetarea funcţiilor vitale ale organismului, cu
deosebirea + faţă de moartea în înţelesul ei general + că se produce în mod nenatural, deoarece o astfel de moarte
nu este de esenţa vieţiim nefiind cuprinsă în germenele acesteia.
Trăsăturile specifice secundare ale pedepsei cu moartea sunt urmarea faptului că această pedeapsă este în primul
rând privativă de viaţă, consecinţă în care aceste trăsături sunt în mod obiectiv şi deopotrivă cuprinse şi
subînţelese.Enumerarea acestor trăsături specifice secundare într+o anumită ordine are de aceea un caracter mai
mult logic, neconstituind în acelaşi timp o ierarhizare a valorii lor.
Suprimând viaţa condamnatului, pedeapsa cu moartea se înfăţişează ca fiind o pedeapsă corporală. Istoria
dreptului penal a cunoscut şi alte pedepse corporale: mutilarea, schingiuirea, tortura, bătaia, care însă au dispărut
din legislaţiile penale moderne.Toate aceste pedepse, inclusiv pedeapsa cu moartea, sunt considerate pedepse
corporale pentru că „privesc persoana omului în atributele sale fizice: viaţa, integritatea corporală, sensibilitatea
fizică şi care se concretizează în acte menite să suprime sau să lovească în aceste atribute”. Dintre toate aceste
pedepse corporale, aceea care a supravieţuit timpului cu toată vigoarea este tocmai pedeapsa cu moartea, al cărei
rezultat este cel mai radical.La prima vedere este un adevărat paradox în această constatare potrivit căreia omul a
păstrat împotriva lui, pe măsura dezvoltării sale, a cuceririlor ştiinţei şi civilizaţiei, această neîndurătoare şi maximă
pedeapsă corporală. În orânduirile bazate pe proprietatea privată, exploatarea omului de către om, încercarea de a
asigura, menţine şi permanentiza prin orice mijloace dominaţia de clasă şi insăşi existenţa claselor antagoniste
explică însă acest paradox.
Datorită naturii ei, pedeapsa cu moartea este o pedeapsă eliminatorie prin excelenţă. Condamnatul căruia i s+a
ridicat viaţa încetează prin aceasta de a mai exista în societate.