Criminologie

1. 1
ACADEMIA ”ŞTEFAN CEL MARE”
A MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA
Catedra ştiinţe penitenciare, drept penal şi criminologie
Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 343.9(043.2)
Gladchi Gheorghe
Victimologie criminologică:
probleme teoretice, metodologice şi aplicative
Specialitatea: 12.00.08 Drept penal
(Drept penal; criminologie)
Teză de doctor habilitat în drept
Autorul______________
CHIŞINĂU 2005

2. C U P R I N S
INTRODUCERE 4
CAPITOLUL I. PROBLEME DE METODOLOGIE ŞI DE ISTORIE
ALE VICTIMOLOGIEI ŞTIINŢIFICE 15
§ 1. Obiectul de studiu şi statutul victimologiei în sistemul ştiinţelor moderne 15
§2. Definiţia victimologiei: opinii si controverse 24
§3. Originea ideilor victimologice 27
§4. Apariţia şi evoluţia victimologiei ştiinţifice 37
§5. Dezvoltarea victimologiei în Republica Moldova: probleme şi perspective 46
§6. Metodologia, programul şi metodele cercetării victimologice 50
CAPITOLUL II. PROBLEME TEORETICE PRIVIND VICTIMA
INFRACŢIUNII 64
§ 1. Conceptul de victimă a infracţiunii 64
§ 2. Abordări ştiinţifice privind clasificarea şi tipologia victimelor 75
§ 3. Victimitate şi victimizare: delimitări conceptuale 86
§ 4. Definirea conceptului şi clasificarea situaţiilor victimogene 97
CAPITOLUL III. PROBLEME VICTIMOLOGICE ALE MECANISMULUI
COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL 105
§ 1. Mecanismul comportamentului infracţional 105
§2. Rolul situaţiei în mecanismul comportamentului infracţional 113
§3. Personalitatea şi comportamentul victimei în mecanismul infracţiunii:
aspecte criminologice şi de drept penal 120
§ 4. „Vinovăţia” victimei şi răspunderea penală 130
§ 5. Raportul “infractor - victimă” 140
§ 6. Împotrivirea victimei atentatului criminal 145
§ 7. Particularităţi ale victimizării şi „cifra neagră” a criminalităţii în
Republica Moldova 150

3. CAPITOLUL IV. PROBLEME DE PREVENIRE VICTIMOLOGICĂ A
INFRACŢIUNILOR 159
§ 1. Prevenirea victimologică a infracţiunilor: concept şi particularităţi 159
§ 2. Asigurarea organizaţională, informaţională şi tactico-metodologică
a prevenirii victimologice a infracţiunilor 166
§ 3. Prevenirea victimologică generală şi individuală 173
§ 4. Activitatea organelor afacerilor interne de prevenire victimologică a
infracţiunilor 179
CAPITOLUL V. PROBLEME PRIVIND PROTECŢIA, REINTEGRAREA
SOCIALĂ ŞI REPARAREA PREJUDICIULUI CAUZAT
VICTIMELOR ÎN URMA INFRACŢIUNILOR 189
§ 1. Aspecte generale privind protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor 189
§ 2. Justiţia restaurativă şi medierea: probleme şi perspective 195
§ 3. „Măsuri de conciliere” în lupta cu criminalitatea prevăzute de
Codul penal al Republicii Moldova 209
§ 4. Repararea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune 215
ÎNCHEIERE 230
REFERINŢE 253
BIBLIOGRAFIE 266
ANEXE 298
ADNOTARE 349
CUVINTELE-CHEIE 353

4. INTRODUCERE
Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia. Criminalitatea în
Republica Moldova se caracterizează printr-un nivel înalt, devenind tot mai periculoasă. Sporeşte,
în special, numărul infracţiunilor violente şi contra patrimoniului şi nu prea există motivaţii serioase
pentru a spera în evoluţia pozitivă a acestei dinamici. Astfel, comparativ cu anul 1987, cînd începe
saltul criminalităţii în ţara noastră, pînă în prezent numărul total de infracţiuni înregistrate anual a
sporit de circa 3 ori, inclusiv al omorurilor – de 2 ori, al jafurilor – de 2,4 ori, al furturilor – de 3 ori,
iar al tîlhăriilor – de 5,6 ori. Anual, la 100 mii de locuitori se săvîrşesc 6-7 violuri, 10-12 omoruri,
12-15 vătămări intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, 30 de tîlhării, 90 de jafuri şi
circa 580 de furturi. Devine tot mai evidentă tendinţa infracţionalismului de a se manifesta prin cele
mai periculoase forme ale sale – profesionalizarea, organizarea, recidiva. Aceste schimbări de ordin
cantitativ şi calitativ, remarcate în evoluţia criminalităţii, se răsfrîng deosebit de negativ asupra
eficacităţii descoperirii şi cercetării faptelor penale comise.
În scopul realizării unei lupte eficiente împotriva criminalităţii şi ameliorării situaţiei
victimologice complicate din ţară, sunt necesare studii aprofundate şi multilaterale ale cauzelor şi
condiţiilor comiterii infracţiunilor şi perfectarea sistemului de prevenire şi combatere a acestora.
Dar, înainte de a începe selectarea măsurilor eficiente de luptă împotriva criminalităţii, este necesar
de a cunoaşte „mecanismul” delictelor, adică forţele motrice obiective şi subiective, care se află în
baza apariţiei şi evoluării faptelor ilicite. În lipsa unor astfel de cunoştinţe, nu poate fi vorba despre
o activitate serioasă, fundamentată ştiinţific de contracarare a infracţiunilor, de dezrădăcinare a
manifestărilor antisociale. Mecanismul cauzelor şi condiţiilor criminalităţii în societatea noastră este
studiat însă, în deosebi, prin prisma delincventului, structurii social-psihologice, diferitelor
trăsături ale personalităţii şi comportamentului acestuia. Totodată, nu se ţine cont sau puţin se ţine
cont de următoarea circumstanţă importantă în organizarea prevenirii şi combaterii criminalităţii:
delincventul, chiar dacă este principal, nu este unicul personaj activ al „dramei” criminale.
Infracţiunea, în majoritatea cazurilor, reprezintă prin sine un sistem, fiind un produs al interacţiunii
delincventului cu mediul, şi anume cu o situaţie concretă de viaţă. În măsura în care la crearea şi
dezvoltarea situaţiei participă şi alte persoane este important de a cunoaşte trăsăturile obiective şi
subiective ale acestora. Un interes vădit îl reprezintă acele persoane care devin ţintă a atentatului
criminal – victimele. Mecanismul faptei infracţionale poate fi relevat doar printr-o analiză
multilaterală a tuturor elementelor sale atît din partea infractorului, cît şi din partea victimei.
Aşadar, pentru prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii, este important a utiliza
posibilităţi noi, determinate de cercetarea nu numai a personalităţii şi comportamentului

5. infractorului, dar şi a victimei infracţiunii, inclusiv a calităţilor acesteia, a comportamentului
victimei în situaţia preinfracţională, infracţională şi postinfracţională, precum şi a relaţiilor ei cu
criminalul. Relevarea determinantelor victimogene şi elaborarea măsurilor de prevenire, orientate
asupra victimelor infracţiunilor, reprezintă, în opinia noastră, acel potenţial de rezervă ce ar
îmbunătăţi calitativ lupta împotriva criminalităţii. În acelaşi timp, lupta împotriva criminalităţii nu
poate fi destul de eficientă fără a lua în consideraţie toate consecinţele sociale ale fenomenului
infracţional, inclusiv toate victimele, indiferent dacă ele au contribuit sau n-au contribuit la
comiterea faptelor prejudiciabile. În baza datelor generalizate despre victimele infracţiunilor poate
fi relevată imaginea reală a criminalităţii şi consecinţele sociale ale acesteia, fapt ce va determina o
reacţie socială adecvată împotriva viciului dat. Anume această circumstanţă a iniţiat cercetările
noastre, realizate în cadrul unei orientări ştiinţifice relativ noi din criminologie, denumite
victimologie.
Cunoaşterea factorilor ce determină săvîrşirea infracţiunilor este importantă nu numai pentru
asigurarea eficienţei prevenirii acestora, ci şi pentru soluţionarea corectă a individualizării
răspunderii şi pedepsei penale. Cercetarea complexă, multilaterală a personalităţii criminalului şi a
victimei lui, a relaţiilor dintre aceştia, permite stabilirea circumstanţelor care au determinat
comiterea infracţiunii, aprecierea obiectivă a rolului pe care l-a jucat fiecare dintre ei în actul
infracţional şi, în baza acesteia, a trage concluzia justă despre răspunderea vinovatului. De aceea,
sunt actuale şi foarte importante cercetările ştiinţifice profunde ale sistemului „infractor - victimă”,
fundamentarea, dezvoltarea şi realizarea în practică a orientării victimologice în prevenirea şi
combaterea infracţiunilor. Prevenirea şi combaterea infracţionalismului prin măsuri şi metode
victimologice contribuie la realizarea prevederilor Constituţiei Republicii Moldova privind
respectarea şi ocrotirea persoanei de către stat (art. 16, pct. 1), garantarea de către stat a dreptului
fiecărui om la viaţă, integritate fizică şi psihică (art. 24, pct.1), ocrotirea de către stat a vieţii intime,
familiale şi private (art. 28), dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia (art. 46), dreptul la
asistenţă şi protecţie socială (art. 47), dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art. 53).
Actualitatea temei de cercetare mai este determinată de necesitatea abordării problematicii
privind protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor în contextul noilor tendinţe ale politicii
penale internaţionale şi experienţei pozitive ce există în alte ţări. Investigarea acestor probleme este
deosebit de importantă pentru ţara noastră unde pînă în prezent n-a fost adoptată o lege privind
despăgubirea victimelor infracţiunilor, sistemul de justiţie se orientează, în exclusivitate, spre
reacţia socială faţă de infracţiunile comise şi mai puţin ia în consideraţie necesităţile şi interesele
părţii vătămate, iar legislaţia naţională penală şi procesual-penală acordă încă atenţie insuficientă
interacţiunii dintre infractor şi victimă care stă la baza actului infracţional.

6. Interesul faţă de victimă, ideile victimologice au o istorie îndelungată. Apariţia victimologiei
ştiinţifice este legată însă de publicarea în anul 1941 a lucrării criminologului german Hans von
Hentig „Observaţii asupra interacţiunii dintre infractor şi victimă”. La baza orientării victimologice
în criminologie stau, de asemenea, lucrările ştiinţifice ale lui Benjamin Mendelsohn (1947, 1956),
Fredrick Wertham (1949) şi Henri Ellenberger (1954). Din această perioadă, problema victimei a
devenit, de fapt, una criminologică, adică orientată în domeniul cauzalităţii infracţiunii concrete şi
criminalităţii în ansamblu.
La dezvoltarea şi afirmarea victimologiei şi-au adus contribuţia Rudolf Gasser (1965),
Ezzat Abdal Fattah (1967,1971), Marvin Wolfgang (1967, 1982), Willem H. Nagel (1963), Hans
Joachim Schneider (1979, 1990), Emilio Viano (1975, 1995), Lev Frank (1972, 1977), David
Rivman (1971, 1975, 2002), Vasimea Minskaia (1971, 1988), Viola Rîbaliskaia (1975, 1988),
Veniamin Polubinskii (1977, 1979), Evghenii Ţentrov (1971, 1988), Vladimir Kudreavţev (1960,
1998), Nineli Kuzneţova (1967, 1969, 1994), Vladimir Konovalov (1982), Valerii Vandîşev (1978),
Rodica Mihaela Stănoiu (1989, 1997), T.Bogdan (1983, 1988), Gheroghe Nistoreanu (1995), Iancu
Tănăsescu (1997), Ioan Al.Iacobuţă (2002) etc.
Pînă în prezent, în Republica Moldova au fost realizate puţine cercetări ştiinţifice în
domeniul victimologiei. Astfel, au fost întreprinse cercetări ale victimizării criminale în familie
(Grigore Moşac, Gheorghe Gladchi), a fost realizat primul studiu victimologic complex al
infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova de către autorul prezentei
lucrări, sunt abordate unele probleme privind protecţia victimei, repararea prejudiciului cauzat prin
infracţiune şi organizarea ajutorului social al victimelor infracţiunilor (Leonid Cuşnir, Iurie
Dimitrov, Evghenii Martîncik, Igor Dolea, Valeriu Ţurcan, Gheorghe Gladchi), sunt elucidate
parţial anumite aspecte ce ţin de rolul victimei în mecanismul infracţiunii (Valeriu Bujor, Mihai
Bîrgău, Gheorghe Baciu, Ion Moroşan), unele aspecte teoretice ale victimologiei sunt reflectate în
manuale şi materiale didactice (Gheorghe Gladchi, Valeriu Bujor, Igor Ciobanu, Svetlana Rusnac).
Cercetarea victimologiei criminologice sub toate aspectele sale este prima investigaţie de
acest gen realizată în Republica Moldova. Suntem de părerea că acest studiu va fi un punct de reper
pentru începutul unor investigaţii victimologice sistematice în ţara noastră, care vor condiţiona
apariţia elaborărilor teoretice, metodologice şi metodice respective, vor contribui la formarea
bazelor de date statistice şi empirice despre trăsăturile victimelor şi relaţiile lor cu infractorii, la
elaborarea bazei juridice privind perfectarea întregului sistem de protecţie a victimelor
infracţiunilor, la desăvîrşirea sistemului de prevenire şi combatere a criminalităţii.
Obiectul cercetării îl constituie sistemul problemelor teoretice, metodologice şi aplicative
ale victimologiei criminologice naţionale, care au devenit deosebit de actuale în condiţiile

7. democratizării şi renovării sociale, edificării statului de drept: obiectul, noţiunea, izvoarele,
sistemul, categoriile, principiile, metodele victimologiei criminologice; aspectele teoretice,
metodologice, sistemice, juridice ale victimei infracţiunii, victimizării şi victimităţii, prevenirii
victimologice a infracţiunilor şi protecţiei victimelor; importanţa acestor baze ştiinţifice pentru
elaborarea şi realizarea în ştiinţă, practică şi activitatea didactică universitară a concepţiei teoretice
privind protecţia victimelor şi prevenirea victimizării.
Scopul şi sarcinile tezei. Scopul cercetării constă în determinarea bazelor teoretice,
metodologice şi juridice ale victimologiei criminologice şi elaborarea concepţiei naţionale de
prevenire a victimizării şi de protecţie a victimelor infracţiunilor, realizarea eficientă a acesteia la
nivel ştiinţific, didactic şi aplicativ.
Pentru a realiza acest scop au fost stabilite următoarele sarcini:
1) determinarea şi concretizarea noţiunii, obiectului, statutului ştiinţific, sistemului,
principiilor, izvoarelor şi particularităţilor formării victimologiei criminologice naţionale;
2) elaborarea metodologiei cercetării victimologice;
3) analiza şi precizarea noţiunilor de victimă a infracţiunii, victimitate, victimizare şi
situaţie victimogenă; stabilirea criteriilor ştiinţifice ale clasificărilor şi tipologiilor victimelor şi
situaţiilor victimogene;
4) investigarea conceptului de mecanism al comportamentului infracţional şi al rolului
situaţiei în mecanismul infracţiunii;
5) generalizarea şi analiza cercetărilor victimologice ale mecanismului infracţiunii prin
prisma personalităţii şi comportamentului victimei, raportului „infractor-victimă”, împotrivirii
victimei atentatului criminal, tipurilor de situaţii victimogene caracteristice anumitor categorii de
infracţiuni; stabilirea legităţilor şi particularităţilor victimologice ale mecanismului infracţiunii şi
perfectarea metodicii de investigare;
6) realizarea unui studiu complex asupra aspectelor victimologice din legislaţia penală în
vigoare şi stabilirea utilităţii semnelor ce caracterizează victima din normele penale la calificarea
corectă a faptei comise şi individualizarea pedepsei, precum şi elaborarea propunerilor de lege
ferenda; investigarea conceptului de „vinovăţie” a victimei şi aprecierea juridico-penală şi
criminologică a acesteia;
7) relevarea particularităţilor victimizării şi estimarea „cifrei negre” a criminalităţii în
Republica Moldova;
8) determinarea şi precizarea conceptului, sistemului, obiectului, subiecţilor, măsurilor,
formelor şi particularităţilor de realizare a prevenirii victimologice; analiza asigurării
organizaţionale, informaţionale şi tactico-metodologice a prevenirii victimologice a infracţiunilor;

8. 9) stabilirea locului, importanţei şi conţinutului activităţii organelor afacerilor interne de
prevenire victimologică a infracţiunilor; determinarea particularităţilor organizării şi realizării
prevenirii victimologice a infracţiunilor în subdiviziunile de bază ale poliţiei; analiza rolului
instruirii victimologice în procesul de formare a specialiştilor pentru sistemul M.A.I al Republicii
Moldova;
10) identificarea avantajelor şi dezavantajelor aplicării justiţiei restaurative şi medierii
pentru facilitarea concilierilor, acordarea de compensaţii victimelor şi resocializarea atît a
infractorilor, cît şi a persoanelor vătămate;
11) cercetarea instituţiilor împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa
activă din Codul penal al Republicii Moldova, ca modalităţi de realizare a concepţiei justiţiei
restaurative;
12) analiza dezvoltării legislaţiei în domeniul protecţiei victimelor şi elaborarea
propunerilor privind sporirea eficacităţii instituţiilor de reparare a prejudiciului cauzat prin
infracţiune.
Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. Suportul metodologic al lucrării îl constituie
tezele fundamentale ale filozofiei, teoriei generale a statului şi dreptului, criminologiei,
victimologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii, psihologiei, sociologiei,
precum şi ale altor discipline socio-umane şi juridice care reflectă tema investigată. Caracterul
complex şi interdisciplinar al studiului determină diversitatea metodelor, procedeelor şi tehnicilor
utilizate: metode generale (sistematică, logică, istorică, comparativă, tipologică, modelarea); metode
şi tehnici sociologice şi psihologice (observarea, interviul, cercetarea pe documente, sondajul
sociologic, metoda biografică, monografică, metoda aprecierilor date de experţi, content-analiza);
juridice (formal juridică, juridică comparată); statistice (gruparea şi centralizarea statistică, analiza
statistică), matematice, cartografice şi procedee grafice (diagrame, grafice, scheme, fonul calitativ).
Drept bază teoretică a investigaţiei sunt lucrările savanţilor care au abordat problematica
victimologică de pe poziţiile criminologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal,
criminalisticii, sociologiei şi psihologiei: Hans von Hentig, Benjamin Mendelsohn, Fredrick
Wertham, Henri Ellenberger, Ezzat Abdal Fattah, Willem H. Nagel, Hans Joachim Schneider, Lev
Frank, David Rivman, Veniamin Polubinskii, Valerii Vandîşev, Vasimea Minskaia, Viola
Rîbaliskaia, Nineli Kuzneţova, Vladimir Kudreavţev, M.Strogovici, Evghenii Ţentrov, Costică
Bulai, Rodica Mihaela Stănoiu, Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Iancu Tănăsescu, Bruno
Holist, Olexandr Djuja, Leonid Bagrii-Şahmatov etc.
În investigaţiile realizate a fost analizată legislaţia naţională – Constituţia Republicii
Moldova, Codul penal al Republicii Moldova, Codul de procedură penală al Republicii Moldova,

9. Codul civil al Republicii Moldova, Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie şi alte acte
normative, precum şi Hotărîrile Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. Au fost
supuse unui studiu comparat legi ce reglementează statutul penal, procesual-penal şi protecţia
victimei în alte ţări (România, Rusia, Ucraina, Polonia, Franţa, Olanda, Germania), acte normative
internaţionale şi europene, relevante temei tezei date.
Metodica cercetării cuprinde utilizarea unui volum substanţial de material empiric, date
factologice colectate de către autor de sine stătător sau din alte surse. În baza chestionarelor
elaborate de autor, prin prisma aspectului victimologic au fost studiate 753 de dosare penale ce
conţineau infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiuni privind viaţa sexuală, inclusiv
332 de dosare – infracţiuni de omor intenţionat, 240 de dosare – infracţiuni de vătămare intenţionată
gravă, medie şi uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 181 de dosare penale – infracţiuni de
viol, soluţionate de instanţele de judecată din Republica Moldova în perioada 1989-2003. Dosarele
penale au fost cercetate în arhivele Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, Curţii de Apel
a Republicii Moldova, Judecătoriei municipale Bălţi, judecătoriilor sectoarelor Botanica, Buiucani,
Centru, Ciocana, Rîşcani ale mun. Chişinău şi judecătoriilor raionale Briceni, Edineţ, Ocniţa,
Donduşeni, Drochia, Floreşti, Călăraşi, Orhei, Nisporeni, Străşeni, Ialoveni, Hînceşti, Ştefan Vodă,
Comrat. Totodată au fost realizate două studii sociologice: în aprilie-mai 2003 - un sondaj
sociologic de victimizare, reprezentativ pentru ţară, fiind chestionate 966 de persoane în 82 de oraşe
şi sate din toate raioanele Republicii Moldova şi în martie 2004 - un sondaj sociologic desfăşurat
printre elevii claselor a VIII-XII-a din mun. Chişinău, fiind chestionaţi 692 de elevi din 12 instituţii
şcolare. Cel de-al doilea studiu sociologic a relevat atît elevii victimizaţi, cît şi persoanele care au
comis vreodată delicte şi ce fel de fapte ilegale au săvîrşit („self-report-surveys”). Au fost utilizate,
de asemenea, materiale factologice, rezultate ale studiilor victimologice, date ale sondajelor
sociologice privind problema cercetată etc., ce se conţin într-un şir de lucrări ştiinţifice din
domeniul criminologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii, sociologiei,
psihologiei, medicinii legale, elaborate de savanţii ruşi, români, moldoveni, ucraineni şi occidentali,
precum şi generalizări ale activităţii de prevenire desfăşurată de diferite subdiviziuni ale M.A.I. al
Republicii Moldova; date ale statisticii penale oficiale despre starea criminalităţii în ţară pentru
perioada 1980 – 2004; statistici demografice, economice, sociale; surse enciclopedice, publicistice.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute: este prima cercetare complexă a problemelor
teoretice, metodologice şi aplicative ale victimologiei criminologice naţionale, în baza căreia sunt
relevate legităţi, formulate concluzii, propuneri şi recomandări ce asigură elaborarea reuşită şi
realizarea eficientă a concepţiei teoretice de prevenire a victimizării şi de protecţie a victimelor
infracţiunilor. Aşadar, sunt create posibilităţi noi pentru aplicarea şi folosirea reală a datelor

10. ştiinţifice în scopul activizării, desăvîrşirii şi modernizării luptei împotriva criminalităţii în
condiţiile perioadei de tranziţie.
În baza cercetării ştiinţifice realizate, a fost elaborată, în general, concepţia teoretică despre
prevenirea victimizării şi protecţia victimelor infracţiunilor, fiind formulate un şir de idei originale
şi concluzii care reflectă noutatea ştiinţifică a lucrării:
- sunt analizate, desăvîrşite şi precizate definiţia, obiectul de studiu, statutul ştiinţific şi
sistemul victimologiei ştiinţifice;
- a fost îmbogăţit sistemul viziunilor ştiinţifice asupra izvoarelor, apariţiei şi evoluţiei
victimologiei; s-au stabilit particularităţile dezvoltării victimologiei în lume, inclusiv ale şcolii ruse
şi importanţa acestora pentru cercetările ştiinţifice ale victimei infracţiunii, realizate în Republica
Moldova; este analizată starea cercetărilor victimologice în ţara noastră, fiind definite noţiunea şi
obiectul victimologiei criminologice naţionale, stabilite priorităţile şi perspectivele acesteia;
- a fost elaborată, pentru prima dată, metodologia şi metodica cercetării victimologice, fiind
definite, examinate şi puse în circulaţie conceptele de metodologie a victimologiei criminologice,
metodică a cercetării victimologice şi de structură a cercetării teoretico-aplicative în victimologie;
- este desăvîrşit în continuare şi concretizat sistemul viziunilor ştiinţifice asupra conceptului
de victimă a infracţiunii în sens victimologic, a noţiunilor de victimitate, victimizare, situaţie
victimogenă, precum şi asupra bazelor metodologice ale clasificării şi tipologiei victimelor şi
situaţiilor victimogene;
- a fost dezvoltat sistemul viziunilor teoretice asupra noţiunii, structurii, conţinutului şi
tipurilor mecanismului comportamentului infracţional;
- în baza analizei şi generalizării studiilor victimologice proprii ale infracţiunilor contra
vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunilor privind viaţa sexuală, au fost stabilite legităţi şi
particularităţi ale mecanismului infracţiunii prin prisma personalităţii şi comportamentului victimei,
relaţiilor dintre infractor şi victimă, împotrivirii victimei atentatului criminal şi a situaţiilor
victimogene. Au fost elaborate tipologii ale situaţiilor victimogene, inclusiv pentru anumite
categorii de infracţiuni;
- fiind realizat un studiu complex al semnelor ce caracterizează victima infracţiunii din
normele Codului penal al Republicii Moldova, a fost determinată importanţa acestora pentru
stabilirea gradului de pericol social atît al infractorului, cît şi a infracţiunii comise de acesta, pentru
clarificarea conţinutului psihologic real al infracţiunii, calificarea corectă a faptei comise şi
individualizarea pedepsei;
- a fost examinată „vinovăţia” victimei ca problemă a victimologiei criminologice, fiind
precizată definiţia conceptului de „vinovăţie” a victimei, stabilite deosebirile dintre conceptul

11. victimologic de vinovăţie şi noţiunea de vinovăţie în dreptul penal, determinate formele de
manifestare a „vinovăţiei” victimei şi importanţa acestora în clarificarea mecanismului infracţiunii
şi la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale a făptuitorului;
- a fost investigată, pentru prima dată, situaţia victimologică (nivelul, structura, tendinţele),
relevate zonele ce se deosebesc după nivelul victimizării şi determinată „cifra neagră” a
criminalităţii în Republica Moldova, fiind elaborată şi aprobată metodica cercetării respective;
- este dezvoltat în continuare sistemul cunoştinţelor teoretice despre locul, rolul, structura,
conţinutul, obiectul, subiecţii, metodele, formele de realizare, sistemul, asigurarea organizaţională,
informaţională şi tactico-metodologică a prevenirii victimologice a infracţiunilor;
- pentru prima dată a fost elaborată concepţia teoretică de prevenire victimologică a
infracţiunilor de către organele afacerilor interne, fiind determinate scopul, obiectul, metodele,
trăsăturile specifice, sistemul, nivelurile de realizare a acesteia; particularităţile, conţinutul şi
obiectivele activităţii de prevenire victimologică a infracţiunilor de către subdiviziunile de bază ale
poliţiei; măsurile privind organizarea şi asigurarea informaţională a tipului dat de prevenire a
infracţiunilor în cadrul M.A.I.;
- a fost realizat un studiu comparat, complex al bazelor teoretice, juridice şi aplicative ale
domeniului de protecţie şi ajutorare a victimelor infracţiunilor, fiind stabilite strategiile de
dezvoltare a domeniului dat în ţara noastră, elaborat proiectul Legii Republicii Moldova privind
protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării, precum şi fiind formulate un şir de alte
propuneri de lege ferenda privind compensarea de către stat a prejudiciului cauzat victimei în urma
infracţiunii, restituirea de către vinovat a daunei pricinuite, inclusiv prin împăcare şi repararea
benevolă de către făptuitor a prejudiciului cauzat persoanei vătămate, privind medierea etc.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Importanţa teoretică a lucrării
rezidă în cercetarea complexă a bazelor teoretice, metodologice şi juridice ale victimologiei
criminologice şi elaborarea concepţiei de prevenire a victimizării şi de protecţie a victimelor
infracţiunilor; definirea noţiunii de victimologie criminologică, analiza şi concretizarea elementelor
componente ale obiectului şi sistemului acestei discipline, precizarea statutului ştiinţific al
victimologiei;. clasificarea şi analiza izvoarelor victimologiei, realizarea unui studiu sistematizat al
procesului de dezvoltare a gîndirii victimologice într-o ramură ştiinţifică importantă a
criminologiei, determinarea problemelor şi perspectivelor victimologiei criminologice naţionale;
elaborarea, pentru prima dată, a metodologiei cercetării victimologice, fiind elucidate structura
studiului teoretico-aplicativ în victimologie, programul, metodele şi tehnicile de cercetare,
organizarea şi legătura investigaţiei cu activitatea practică; examinarea şi concretizarea noţiunilor
de victimă a infracţiunii, victimitate, victimizare, situaţie victimogenă, „vinovăţie” a victimei;

12. relevarea, pentru prima dată, a unor legităţi şi particularităţi ale victimizării, stabilirea zonelor ce
diferă după nivelul victimizării şi estimarea „cifrei negre” a criminalităţii în Republica Moldova;
cercetarea rolului victimei în mecanismul infracţiunii, fiind generalizate şi analizate rezultatele unor
studii concrete realizate de autor, ce poate deschide noi perspective asupra etiologiei unor astfel de
infracţiuni cum sunt infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunile privind viaţa
sexuală; elaborarea unor clasificări şi tipologii ale victimelor, situaţiilor victimogene caracteristice
anumitor genuri de infracţiuni; examinarea bazelor teoretice ale prevenirii victimologice a
infracţiunilor, dezvoltarea şi precizarea conceptului, sistemului, obiectului, subiecţilor, măsurilor,
formelor, nivelurilor, proprietăţilor şi etapelor de realizare a acesteia; elaborarea concepţiei teoretice
de prevenire victimologică a infracţiunilor de către organele afacerilor interne; investigarea
concepţiei justiţiei restaurative, particularităţilor procedurii şi perspectivelor medierii, instituţiilor
împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa activă din Codul penal al Republicii
Moldova ca modalităţi de realizare a concepţiei justiţiei restaurative; analiza legislaţiei în domeniul
protecţiei victimelor şi instituţiilor de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune; cercetarea
logicii interne şi premiselor obiective ale dezvoltării victimologiei ca disciplină universitară de sine
stătătoare ce are o importanţă principială pentru pregătirea profesională a funcţionarilor organelor
de drept.
Valoarea practică a lucrării constă în consolidarea bazei teoretice a elaborării şi adoptării
documentelor de directivă în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii, care constituie, în
ansamblu, o parte indispensabilă a politicii penale; asigurarea condiţiilor necesare pentru realizarea
cu succes în continuare a studiilor ştiinţifice teoretico-aplicative privind problematica victimei
infracţiunii; formularea concluziilor, propunerilor şi recomandărilor de lege ferenda, ce iau în
vedere importanţa trăsăturilor victimei infracţiunii, în special a personalităţii şi comportamentului
acesteia la calificarea faptei, stabilirea rolului real şi gradului de vinovăţie a făptuitorului şi
individualizarea pedepsei; elaborarea unor politici de prevenire şi combatere a infracţiunilor contra
vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunilor privind viaţa sexuală, fundamentate pe datele
victimologiei; crearea premiselor teoretice pentru optimizarea organizării şi sporirea eficienţei
activităţii organelor afacerilor interne de prevenire victimologică a infracţiunilor; elaborarea
indicatorilor victimologici ai statisticii penale; determinarea victimizării latente, „cifrei negre” şi
imaginii reale a criminalităţii din ţară; formularea concluziilor şi propunerilor privind perfectarea
legislaţiei naţionale în domeniul protecţiei victimei şi reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune,
precum şi desăvîrşirea instituţiilor împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa
activă din Codul penal al Republicii Moldova; crearea condiţiilor necesare pentru instruirea
victimologică a colaboratorilor organelor de drept atît în sistemul de învăţămînt mediu de

13. specialitate şi universitar, cît şi în cadrul pregătirii profesionale; propagarea dreptului şi educaţia
juridică a populaţiei, precum şi în ridicarea culturii juridice a funcţionarilor organelor afacerilor
interne.
Aprobarea rezultatelor lucrării s-a realizat sub diferite forme, şi anume: prin predarea
cursului de victimologie criminală, elaborat de autor, masteranzilor şi a compartimentului respectiv
din cadrul cursului de criminologie, studenţilor de la Facultatea de drept a Academiei „Ştefan cel
Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova, precum şi studenţilor de la Departamentul Drept, ULIM
(1994-1998) şi Facultatea de drept a USM (1998-2002); prin elaborarea programelor analitice ale
cursurilor de victimologie criminală, criminologie, drept penal şi implementarea acestora în
procesul de instruire la facultăţile de drept ale instituţiilor menţionate; prin publicarea manualului
„Criminologie generală”, capitolul IX al căruia este dedicat problemelor victimei infracţiunii, a unui
şir de lucrări metodico-didactice (programe ale cursurilor speciale, materiale metodice etc); prin
publicarea a trei elaborări metodice pentru activitatea practică a organelor afacerilor interne asupra
aspectelor ce ţin de victima infracţiunii şi victimizare; prin propunerile făcute la proiectele Codului
penal al Republicii Moldova, Codului de procedură penală al Republicii Moldova, Legii Republicii
Moldova cu privire la poliţie, Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova
„Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale”, nr.16
din 31.05.2004, proiectul Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a corupţiei. În baza
cercetării realizate, autorul a elaborat şi prezentat pentru implementare compartimente ale
Programului de stat de combatere a criminalităţii şi corupţiei pentru anii 2003-2005, ale Planului de
acţiuni întru eficientizarea interacţiunii şi colaborării organelor de drept şi de control în combaterea
criminalităţii şi corupţiei, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.898 din 3 august 2004, precum şi
proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea
victimizării.
Rezultatele şi concluziile cuprinse în lucrare au fost expuse în peste douăzeci şi cinci de
referate şi comunicări ştiinţifice prezentate de către autor la conferinţe ştiinţifico-practice
internaţionale şi naţionale, seminare teoretice, „mese rotunde” etc., inclusiv în cadrul forurilor
ştiinţifice internaţionale „Probleme regionale în contextul procesului de globalizare” (Chişinău,
2002); „Perfecţionarea continuă a cadrelor din organele afacerilor interne şi optimizarea procesului
de instruire profesională” (Chişinău, 2002); „Funcţionarea instituţiilor democratice în statul de
drept” (Bălţi, 2003); „Aspecte juridice ale societăţii civile: realităţi şi perspective” (Chişinău, 2003);
„Совершенствование деятельности органов внутренних дел по профилактике безнадзорности
и предупреждению правонарушений несовершеннолетних” (Oreol, Rusia, 2003);
„Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală, tendinţele, măsurile de prevenire şi de

14. combatere” (Chişinău, 2003); „Наука в системе образования МВД государств-участников СНГ:
проблематика, перспективы, внедрение в практику” (Ialta, Ucraina, 26-28 aprilie 2003);
„Violenţa în societatea de tranziţie” (Chişinău, 2003); „Edificarea statului de drept” (Chişinău,
2003); Conferinţa a XI-a internaţională a conducătorilor instituţiilor de învăţământ superior de
poliţie (miliţie) din ţările Europei Centrale şi de Est „Activitatea poliţiei în condiţiile integrării
europene” (Chişinău, 2003); 22-me Conference de recherches criminologique, Comité Europeen
pour les problemes criminels „Opinions, attitudes et reprezentations à l’égard de la criminalité et
de son contrôle” (Strasbourg, 24-26 novembre, 2003); „Probleme de prevenire şi combatere a
delincvenţei juvenile, traficului de fiinţe umane şi migraţiunii ilegale” (Chişinău, 2004);
„Criminalistica la începutul mileniului trei: constatări, tendinţe, perspective” (Chişinău, 2004) ;
„European Police Model” (Sofia, Bulgaria, 30.09-01.10.2004).
Principalele teze teoretice, concluzii şi recomandări ale cercetării şi-au găsit reflectare în 76
de publicaţii, volumul total al cărora constituie peste 100 coli de tipar, inclusiv 3 monografii – 2000,
2003 şi 2004, manualul de Criminologie generală, 72 de articole, referate şi comunicări ştiinţifice.
De fapt, toate lucrările au fost discutate în măsura elaborării acestora la şedinţele catedrelor de drept
penal şi criminologie ULIM (1994-1998), USM (1998-2002) şi Academia „Ştefan cel Mare” a
M.A.I. al Republicii Moldova (2002-prezent), fiind expediate pentru recenzare în alte instituţii
universitare, instituţii de cercetări ştiinţifice şi în organele de drept de diferit nivel.
Structura şi volumul lucrării au fost determinate de obiectul, scopul, sarcinile, concepţia
acesteia şi ansamblul metodelor şi tehnicilor de cercetare ştiinţifico-practică utilizate. Teza are
următoarea structură: introducere, cinci capitole divizate în douăzeci şi cinci de paragrafe,
încheiere, volumul total al cărora este de 252 de pagini, referinţe, bibliografie, anexe, adnotare şi
cuvintele-cheie în limbile română, engleză şi rusă. Bibliografia include 695 de izvoare. Anexele
cuprind proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea
victimizării, 4 chestionare, 12 diagrame, 3 hărţi, 9 tabele şi 4 scheme. Toate elementele structurii
sunt indisolubil legate între ele şi corespund coerenţei logice a conţinutului lucrării.

15. CAPITOLUL I. PROBLEME DE METODOLOGIE ŞI DE ISTORIE ALE
VICTIMOLOGIEI ŞTIINŢIFICE
§1. Obiectul de studiu şi statutul victimologiei în sistemul ştiinţelor moderne
Etimologic, termenul victimologie derivă din latinescul “victima” – “victimă” şi grecescul
“logos” – tradus prin “cuvânt, idee, ştiinţă”. Victimă este persoana care suferă de pe urma unei
întâmplări nenorocite (boală, accident, jaf, crimă etc.), pe cînd în antichitate acest termen semnifica
persoana sacrificată zeilor [1, p. 1160]. În acest sens, victimologia ar fi ştiinţa despre toate
victimele, inclusiv victimele accidentelor, ale sistemului politic, violenţei etc.
În realitate, dezbaterile privind obiectul de studiu al victimologiei şi statutul ştiinţific al
acesteia continuă pînă în prezent. Unii specialişti din domeniul respectiv susţin că victimologia este
o ramură a criminologiei, alţii consideră că este o ştiinţă interdisciplinară despre victima
infracţiunii, fiind auxiliară dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii. Există şi opinii
potrivit cărora victimologia este o ştiinţă socială complexă şi autonomă despre victimă, iar studiul
victimei infracţiunii este doar o parte componentă a sistemului disciplinei date. Menţionăm că,
actualmente, într-un şir de state occidentale, victimologia este considerată drept o ştiinţă socială
complexă, dispersată din cadrul criminologiei, fiind amplu studiată ca disciplină importantă de sine
stătătoare [2, p. 114].
Considerăm că deosebirile esenţiale privind definirea statutului ştiinţific al victimologiei nu
sunt întâmplătoare. Ele s-au conturat încă în etapa de apariţie a victimologiei ca ştiinţă, în care unul
dintre fondatorii acesteia – Benjamin Mendelsohn (1900 - 1998) – punea problema creării unei noi
ştiinţe autonome – victimologia, pe cînd cercetătorul Hans von Hentig (1888 - 1974), în genere, nu
utiliza acest termen, privind a priori disciplina dată numai ca o ramură în cadrul criminologiei.
Persistarea abordărilor menţionate pe parcursul a mai bine de jumătate de secol mărturiseşte
că, deşi savanţii recunosc unanim drept funcţii prioritare ale victimologiei cercetarea victimei şi
elaborarea măsurilor de securitate a acesteia, totuşi, opiniile privind determinarea obiectului de
studiu al victimologiei şi, prin urmare, al sferelor de aplicare practică a disciplinei date diferă.
În diverse perioade de dezvoltare a victimologiei ştiinţifice, aceste divergenţe au fost expuse
în numeroasele lucrări ale cercetătorilor din diferite state.
Sunt răspândite trei viziuni principale referitoare la locul pe care îl ocupă victimologia în
cadrul sistemului ştiinţelor moderne.

16. 1. Victimologia este o ramură a criminologiei sau o teorie criminologică particulară şi, prin
urmare, se dezvoltă în cadrul acesteia.
2. Victimologia este o ştiinţă interdisciplinară despre victima infracţiunii, auxiliară dreptului
penal, dreptului procesual penal, criminalisticii, existând şi funcţionînd paralel cu criminologia.
3. Victimologia este o teorie generală, o ştiinţă despre victimă, obiectul de studiu al căreia
este victima de orice natură, atât criminală, cît şi noncriminală. Aşadar, victimologia este o ştiinţă
autonomă, apartenenţa la ştiinţele juridice a căreia poate fi recunoscută doar parţial. De fapt, aceasta
este o ştiinţă despre securitatea vieţii umane.
Analiza literaturii de specialitate ne permite, totuşi, să constatăm că practica ştiinţifică
recunoaşte victimologia din acea direcţie de cercetare, care cuprinde problemele legate de studierea
victimei infracţiunii [3, p. 102]. Astfel, potrivit opiniei lui Lev Frank, victimologia face referire nu
la victimă în general (de exemplu: victimele accidentelor, exploatării, alcoolismului, genocidului
etc.) şi nici la persoanele vătămate în urma oricăror încălcări ale normelor de drept (drept
administrativ, drept civil, drept al muncii), ci la victima infracţiunii. Victimologia oferă prioritate
anume aspectului criminal al acesteia, cu toate că şi alte laturi ale disciplinei date nu trebuie
subestimate [4, p. 4]. Chiar şi adepţii victimologiei ca ştiinţă complexă, autonomă despre victimă
recunosc că cercetările victimologice moderne sunt concentrate totuşi asupra studierii victimei
infracţiunii [5, p. 23]. Bineînţeles că, în opinia acestora, studiul victimei infracţiunii este o ramură a
sistemului victimologiei ca ştiinţă complexă şi autonomă despre victimă în genere. Prin urmare, toţi
specialiştii în domeniu, indiferent de viziunile diferite pe care le au asupra statutului ştiinţei date,
unanim afirmă că prin victimologie se are în vedere, în primul rând, studiul victimei infracţiunii.
Cercetarea ştiinţifică a victimei infracţiunii, în opinia noastră, s-a conturat deja ca ramură a
sistemului criminologiei, dar aceasta nu înseamnă că alte viziuni privind statutul victimologiei nu au
dreptul la existenţă. De asemenea, menţionăm că apariţia victimologiei drept orientare ştiinţifică a
fost determinată de necesitatea clarificării rolului personalităţii şi comportamentului victimei
infracţiunii în geneza atentatului antisocial, explicaţiei mai complete şi precise a cauzelor
infracţiunii, a condiţiilor care au contribuit la comiterea şi tăinuirea acesteia, precum şi căutării
noilor posibilităţi de prevenire a criminalităţii. Din cele expuse mai sus rezultă că victimologia
trebuie să cerceteze victima infracţiunii din prisma criminologiei. Dacă criminologia examinează
mecanismul comiterii infracţiunii şi cauzele ei “sub aspectul infractorului”, atunci victimologia
cercetează aceleaşi subiecte, dar “sub aspectul victimei”. Din punctul de vedere al criminologiei,
personalitatea şi comportamentul victimei este un element al situaţiei criminogene. Aşadar, obiectul
victimologiei este cuprins, absorbit de obiectul de studiu al criminologiei. De aceea, recunoscând
importanţa şi actualitatea cercetărilor victimologice (în primul rând pentru criminologie!),

17. considerăm că nu există suficiente temeiuri pentru a diviza criminologia în două discipline
ştiinţifice de sine stătătoare.
După părerea noastră, victima infracţiunii, asemeni criminalităţii, infracţiunii (crimei),
cauzelor şi condiţiilor criminalităţii, personalităţii infractorului şi reacţiei sociale împotriva
criminalităţii, este o parte componentă a obiectului de studiu al criminologiei. Elementele
menţionate sunt indispensabil legate între ele, asigurând realizarea scopului particular şi general al
criminologiei ştiinţifice. Scopul final al cercetării criminalităţii şi a diverselor forme de manifestare
a acesteia, a personalităţii infractorului, a cauzelor şi condiţiilor criminalităţii şi infracţiunilor,
precum şi a victimei infracţiunii este elaborarea ştiinţifică a unui sistem eficient de prevenire şi
combatere a infracţionalismului [6, p. 15].
Din acest punct de vedere, este actuală opinia potrivit căreia triada “crimă – criminal -
criminalitate” trebuie completată cu încă un element important – victima infracţiunii [7, p. 6]. În
lipsa acestui element, o parte considerabilă a infracţiunilor (şi infractori, şi criminalitatea în
ansamblu) nu poate fi studiată aprofundat şi cunoscută integral pentru a putea soluţiona problemele
practice din domeniul prevenirii, descoperirii şi cercetării infracţiunilor, individualizării răspunderii
penale, precum şi statisticii judiciare.
Victimologia este tratată ca ramură a criminologiei de o bună parte a savanţilor occidentali
cum sunt Hans von Hentig, Henri Ellenberger, Marvin Wolfgang, Jean Pinatel, Ernst Seelig,
Willem Nagel, von Hans Joachim Schneider etc., precum şi de cei mai notorii specialişti ruşi: Frank
L.V., Rivman D.V., Daghel P.S., Vandîşev V.V., Konovalov V.P. şi români: Rodica Mihaela
Stănoiu, Aurel Dincu, Ion Oancea, Ion Gheorghiu-Brădet, Gheorghe Nistoreanu.
Elucidarea problemelor victimologice în cuprinsul manualelor şi cursurilor universitare de
criminologie mărturiseşte, de asemenea, că acestea vor rămâne o componentă a problematicii
criminologiei şi vor impulsiona explorări de valoare din partea savanţilor criminologi. Astfel,
manualul Курс советской криминoлогии (Curs de criminologie sovietică) conţine un paragraf cu
denumirea aspecte victimologice ale criminalităţii [8, p. 152-168]. Victima este considerată element
al situaţiei, având un rol important în mecanismul comportamentului infracţional. Aspectul
victimologic al mecanismului infracţiunii concrete este examinat şi în manualele “Криминология”
(Criminologie) sub redacţia lui Korobeinicov B.V., Kuzneţova N.F. şi Minicovskii Gh.M. [9, p. 10-
112], “Криминология” (Criminologie) sub redacţia lui Karpeţ I.I. şi Ăminov V.E. [10],
“Криминология” (Criminologie) sub redacţia Kuzneţova N.F. şi Mincovskii Gh.M. [11, p. 131-
134], “Криминология” (Criminologie) sub redacţia lui Kudreavţev V.N. şi Ăminov V.E. [12, p. 35-
38].

18. Într-un şir de manuale ruseşti sunt analizate aspectele victimologice atît ale cauzalităţii
criminalităţii, cît şi ale prevenirii infracţiunilor. De exemplu, manualul sub redacţia Azaliei Dolgova
include temele “Bazele prevenirii victimologice” (în capitolul “Prevenirea criminalităţii”) şi
“Orientarea victimologică în domeniul cercetării cauzelor criminalităţii” (în capitolul “Orientarea
sociologică în criminologie”) [13, p. 374-382, 418-420]. Manualul “Криминология”
(Criminologie) editat în Sanct-Peterburg (1999) cuprinde un paragraf intitulat “Victimologia” [14,
p. 47-52], iar materialul didactic “Криминология. Введение в учебный курс” (Introducere în
criminologie) autor Gorşencov G.N. (1995) conţine un capitol dedicat orientării victimologice în
criminologie [15, p. 128-149].
Majoritatea manualelor şi cursurilor universitare de criminologie, editate în diferitele ţări ale
lumii includ şi aspecte victimologice ale criminalităţii. De exemplu, manualul autorului german
Schneider Hans von Joachim "Criminologie“ (1987) conţine compartimentul „Victima infracţiunii”
în capitolul V “Cauzele sociale ale criminalităţii şi controlul asupra ei” [16, p. 346-375]. Astfel de
aspecte victimologice cum sunt validitatea statisticilor în lumina sondajelor asupra victimizării,
imigranţii ca victime ale crimelor, factorii demografici şi victimizarea, victimizarea şi frica de crimă
sunt dezvăluite în manualul cercetătorului elveţian Martin Killias “Precis de criminologie” [17, p.
155-197, 248-252, 400-403]. Compartimente dedicate problematicii victimologice cuprind şi
manualele japoneze de criminologie [18, p. 45-69].
Problematica victimologică este bine elucidată într-un capitol aparte din unele manuale
româneşti. Astfel, manualul Criminologia generală românească (autor Ion Gheorghiu-Brădet, 1993)
cuprinde titlul IV “Criminalitatea şi victimologia sa” [19, p. 153-166], „Manualul de criminologie”
al lui Iancu Tănăsescu (1997) conţine un capitol dedicat victimei infracţiunii [20, p. 201-220]. Cel
de-al doilea manual de criminologie elaborat de Iancu Tănăsescu (în coautorat) conţine, de
asemenea, un compartiment intitulat “Victimologia” constituit din cinci capitole: victimologia ca
ştiinţă; interacţiunea victimologiei cu ştiinţele sociale; metode şi tehnici de cercetare în
victimologie; agresorul, victima şi pedeapsa; clasificarea victimală [21, p. 127-128]. Manualul
“Criminologie” (2002) de Ioan Al. Iacobuţă include capitolul XIV denumit “Elemente de
victimologie” în care sunt dezvăluite noţiunea de victimologie, factorii de risc victimal, principalele
tipologii victimale, victimizarea femeii, copilului, persoanelor în vîrstă, studiul victimei după datele
oferite de practica judiciară etc [22, p. 279-320].
Potrivit altor opinii, victimologia, apărută ca ramură ştiinţifică a criminologiei, trebuie să se
transforme treptat într-o ştiinţă interdisciplinară autonomă, auxiliară criminologiei, criminalisticii,
dreptului penal şi dreptului procesual-penal. De exemplu, încă în 1966 Lev Frank, considerat pe
bună dreptate unul dintre creatorii victimologiei sovietice, vorbea despre necesitatea depăşirii

19. victimologiei sovietice a statutului de anexă a criminologiei, dezvoltându-şi şi aprofundîndu-şi în
permanenţă conţinutul [23, p. 157]. Ulterior autorul precizează că drept condiţie necesară pentru
relevarea victimologiei într-o ştiinţă autonomă interdisciplinară serveşte existenţa unui complex de
probleme de sine stătătoare care pot fi soluţionate doar aplicînd realizările diferitor ştiinţe şi, în
acelaşi timp, nici una dintre ştiinţele existente nu poate soluţiona independent problemele în
ansamblu. Astfel, analiza mai minuţioasă a obiectului general, particular şi a problemelor principale
ale dreptului procesual penal, dreptului penal, criminologiei şi criminalisticii, în contextul
problematicii victimei infracţiunii (tabelul 1, anexe), permite a stabili interdependenţa şi
interacţiunea anumitor elemente ale obiectului particular şi problemele ce necesită soluţionare. De
exemplu, trăsăturile şi starea psihică a persoanei vătămate trebuie studiate şi luate în consideraţie la
cercetarea criminalistică şi psihologică a mecanismelor infracţiunii atât în contextul teoriei
probaţiunii, cît şi a teoriei calificării infracţiunilor. Problema vinovăţiei victimei este legată de
aprecierea depoziţiilor acesteia, de volumul drepturilor şi obligaţiilor părţii vătămate în procesul
penal. Utilizarea datelor despre victima infracţiunii în scopul prevenirii este indisolubilă cu
problema folosirii datelor respective la desăvârşirea tacticii cercetării. Interacţiunea acestor şi a
multor alte probleme privind victima infracţiunii nu poate fi studiată în cadrul disciplinelor
menţionate, fiindcă aceasta le-ar extinde neîntemeiat obiectul de cercetare. Nici victimologia nu
poate fi transformată într-o ştiinţă care ar studia totul despre victimă, dublând în anumite domenii
disciplinele respective. Obiectul, problematica, categoriile principale ale victimologiei trebuie
cristalizate în procesul activităţii teoretice şi practice, astfel, fundamentându-se istoric şi obiectiv, să
reflecte un anumit specific [4, p. 73-74; 7, p. 8-12].
Într-adevăr, victimologia poate şi trebuie să-şi aducă contribuţia directă anume la soluţionarea
problemelor de interacţiune a domeniilor dreptului penal, criminologiei, dreptului procesual penal şi
criminalisticii. Considerăm însă că problematica dată poate fi abordată de victimologie şi ca o
ramură ştiinţifică a criminologiei.
Iurie Antonean la fel opta pentru constituirea victimologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă
în strânsă legătură cu dreptul penal, dreptul procesual penal, criminologia, criminalistica şi
psihologia judiciară [24, p. 64]. O viziune similară are şi savantul rus Sidorov B.V., care consideră
victimologia criminală o ştiinţă juridică interdisciplinară cu caracter aplicativ [25, p. 19]. Mihailov
A. vine şi el să susţină că, în esenţă, victimologia este o ştiinţă complexă şi pe deplin independentă
[26, p. 312].
După părerea cercetătorului rus Veniamin Polubinski, victimologia criminală este o ramură
ştiinţifică complexă, interdisciplinară, care examinează problema victimei infracţiunii, în primul
rând, de pe poziţia dreptului penal, dreptului procesual penal şi a criminologiei. Totodată, în cadrul

20. victimologiei criminale sunt folosite pe larg realizările altor ştiinţe: sociologie, psihologie,
pedagogie etc [27, p. 37].
Aşadar, autorii, opiniile cărora au fost descrise mai sus, sunt de acord că victimologia este o
ştiinţă interdiciplinară care nu face parte din sistemul criminologiei. Potrivit acestui mod de
abordare, victimologia trebuie să devină un furnizor de date despre victimă pentru toate ştiinţele
ciclului criminal, inclusiv şi pentru criminologie.
Cercetătorul Kvaşis V.E. se împotriveşte întemeiat definirii victimologiei ca ştiinţă
interdisciplinară [28, p. 16-18]. Valerii Vandîşev, de asemenea, nu este de acord cu încercările unor
autori de a crea o metaştiinţă despre victima infracţiunii din următoarele considerente: în primul
rând, obiectele de cercetare ale dreptului penal şi procesului penal sunt autonome, fiecare dintre ele
fiind unitară după natură şi esenţă, astfel fiind indivizibile. Formarea victimologiei n-a schimbat
modurile noastre de reprezentare a obiectelor de cercetare ale acestor ştiinţe. De aceea, dreptul
asupra soluţionării oricăror probleme juridico-penale şi procesual-penale care apar în timpul
studiului unor sau altor obiecte, inclusiv şi al victimei infracţiunii, trebuie lăsat ştiinţelor tradiţionale
examinate. În al doilea rând, cercetarea de victimologi de pe poziţia dreptului penal şi procesului
penal a persoanei vătămate va duce doar la dublarea studiilor teoretice în detrimentul problematicii
proprii acestora. În al treilea rând, rezultatele cercetărilor victimologice, indiscutabil, au o
importanţă deosebită pentru soluţionarea problemelor de drept penal şi procesual penal, aflate în
limitele obiectelor supuse acestor investigaţii. Dar problemele respective trebuie studiate de
specialiştii ştiinţelor examinate, fiind utilizate realizările victimologiei obţinute de sine stătător.
Aceste studii sunt realizate în cadrul aşa-numitului aspect victimologic al cercetărilor dreptului
penal şi a justiţiei penale. Potrivit celor menţionate, Valerii Vandîşev ajunge la concluzia că
cercetarea victimei de pe poziţia dreptului penal şi a procesului penal nu este nici obiect al
victimologiei, nici o sarcină a ei [29, p. 115-116].
În urma acumulării materialului factologic şi a rezultatelor interpretării teoretice a acestuia, nu
este exclusă, în opinia noastră, perspectiva dezvoltării victimologiei ca ştiinţă autonomă care ar
sintetiza cunoştinţele despre victime de orice gen. Sistemul victimologiei ar include, în acest sens,
un şir de ramuri ştiinţifice cum sunt [30, p. 10]: 1) victimologia criminală, problematica abordată
constituind, totodată, un element important al obiectului criminologiei; 2) victimologia traumatică
care cercetează victimele traumatismului necriminal; 3) victimologia domestică şi a petrecerii
timpului liber (o gamă largă de probleme privind securitatea în timpul utilizării tehnicii de uz
casnic, securitatea pe apă, securitatea la trafic, determinate şi de victime potenţiale etc.); 4)
victimologia psihiatrică (probleme privind victimele cu devieri ale psihicului)[31, p. 116; 32, p.
120]; 5) victimologia catastrofelor, calamităţilor ecologice şi naturale; 6) victimologia securităţii

21. tehnice (cercetează consecinţele comportamentului victimal referitor la încălcarea regulilor de
securitate a muncii, de siguranţă faţă de incendii etc.); 7) programe şi măsuri de siguranţă a
victimelor, organizarea sistemului de prevenire victimologică.
Aceste orientări ale cercetărilor victimologice nu sunt încă clar delimitate între ele. De
exemplu, victimele traumatismului non-criminal (obiect de studiu al victimologiei traumatice) pot
deveni în rezultatul încălcării regulilor tehnicii securităţii sau ale circulaţiei rutiere, a regulilor de
mânuire a tehnicii de uz casnic etc. Din orientările menţionate s-a conturat deja ca ramură ştiinţifică
în sistemul criminologiei – victimologia criminală. În perspectivă urmează a fi formulate şi celelalte
teorii victimologice particulare.
Desigur, lista componentelor victimologiei mai poate fi completată. În prezent este imposibil
de a prevedea dezvoltarea de mai departe a victimologiei ştiinţifice şi dacă vor fi sau nu solicitate
toate ramurile acesteia. În etapa actuală, putem afirma că orientările noncriminale ale victimologiei
au fost reliefate, iar în dependenţă de profunzimea şi rezultatele cercetărilor respective va fi
determinat statutul ei în cadrul sistemului ştiinţelor.
Adepţii victimologiei ca ştiinţă autonomă şi complexă depreciază dezvoltarea acesteia în
cadrul criminologiei [5, p. 23]. În primul rînd, victimologia, după părerea lor, are un rol negativ şi
chiar dăunează atunci cînd se dezvoltă în cadrul disciplinei orientate împotriva infractorului, care,
sub masca victimologiei, ar solicita o politică penală represivă. În al doilea rînd, cînd victimologia
recomandă potenţialelor victime ale infracţiunilor cum ar putea să se apere de infractor (avînd prin
aceasta în vedere posibilitatea de a influenţa asupra stării criminalităţii) coboară pînă la nivelul
iluziilor.
Totuşi, trebuie să recunoaştem că actualmente victimologia, în special cea criminologică,
deoarece alte orientări deocamdată n-au fost conturate pe deplin, este o ramură ştiinţifică relativ
nouă ce se dezvoltă în cadrul sistemului criminologiei. Suntem de acord cu profesorul rus David
Rivman, care afirmă că victimologia criminologică va rămîne în componenţa criminologiei chiar şi
în cazul în care vor progresa cercetările asupra victimelor de origine necriminală şi, posibil, vor fi
conturate într-o disciplină ştiinţifică autonomă [30, p. 17].
În ceea ce priveşte obiectul de studiu al victimologiei, trebuie să subliniem că, derivînd din
domeniul criminologiei, aceasta s-a conturat treptat, evoluând de-a lungul anilor o dată cu
dezvoltarea teoriei noii discipline şi a aplicării ei în practică. Este recunoscut şi faptul că,
deocamdată, în mediul specialiştilor nu s-a cristalizat încă o opinie univocă privind definirea
obiectului de cercetare al victimologiei criminologice.
Astfel, unii autori consideră că în calitate de obiect al criminologiei sunt acele victime care,
prin activitatea lor, au contribuit la producerea faptei infracţionale în cadrul fenomenului

22. criminalităţii [33, p. 7]. Potrivit altor cercetători, deşi victimologia criminologică acordă prioritate
studierii victimelor “vinovate” de comiterea infracţiunii, totuşi în centrul studiului victimologiei se
află toate victimele, indiferent de rolul jucat în săvârşirea infracţiunilor [34, p. 17; 4, p. 6].
Victimologia, în opinia noastră, se bazează pe ideea că o dată cu studierea infractorului şi
criminalităţii trebuie studiate (la acelaşi nivel) respectiv şi două aspecte:
1) victimele, adică toate persoanele cărora le-a fost cauzat prin infracţiune un anumit
prejudiciu, indiferent de rolul acestora în mecanismul actului;
2) victima drept factor posibil care a influenţat asupra evoluţiei evenimentelor în timpul
comiterii infracţiunii.
Primul aspect are o deosebită importanţă la determinarea consecinţelor reale ale criminalităţii,
descoperirea unor legităţi ale acesteia, stabilirea comunităţilor umane şi a spaţiilor cu coeficientul
victimizării sporit sau, dimpotrivă, redus faţă de nivelul mediu. Aceasta, la rîndul său, permite a
determina “concentrările” respective de victime şi, astfel, a organiza prevenirea şi educaţia juridică
de proporţii, orientate atît asupra victimelor recidive şi potenţiale, cît şi asupra posibililor infractori.
Cel de-al doilea aspect de studiu joacă un rol important în activităţile profilactice, la descoperirea
infracţiunilor, precum şi la individualizarea pedepsei inculpatului. Din cele menţionate, Lev Frank
deduce că obiectul specific al victimologiei reprezintă, în primul rînd, victimele infracţiunilor ca un
ansamblu determinat de persoane şi procesul de transformare a acestora în victime ale actelor
criminale; în al doilea rînd, capacitatea individuală a unor persoane de a deveni victime ori
incapacitatea de a evita atentatul infracţional, de a se opune acestuia cînd obiectiv este posibil.
Aceste două aspecte ale cercetării persoanelor vătămate au fost denumite “victimizare” şi, respectiv,
“victimitate” [4, p. 7-8].
O altă problemă metodologică importantă este stabilirea componentelor care formează
obiectul de cercetare al victimologiei criminologice. Autorii Serghei Ostroumov şi Lev Frank
consideră că obiectul victimologiei criminale cuprinde: personalitatea şi comportamentul victimelor
actelor infracţionale; rolul acestora în geneza infracţiunii; raportul dintre victimă şi infractor avînd
importanţă criminologică şi criminalistică; căile şi modalităţile de despăgubire şi atenuare a
prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. Potrivit acestor cercetători, din componenţa obiectului
specific fac parte de asemenea victimizarea şi victimitatea [35, p. 75]. O viziune aproape similară
aparţine criminologului rus Konovalov V. P., potrivit căruia obiectul de studiu al victimologiei
include “victima infracţiunii”, “victimizarea”, “victimitatea”, şi “raportul infractor-victimă”.
Totodată sunt utilizate astfel de noţiuni cum sunt: factorii victimogeni, comportamentul victimei
care contribuie la victimizare, împotrivirea acesteia atentatului infracţional etc [36, p. 6].

23. Obiectul de cercetare al victimologiei criminologice, în viziunea noastră, pe lîngă
componentele menţionate, include de asemenea prevenirea victimologică.
O descriere mai amplă a componentelor obiectului victimologiei propune Veniamin
Polubinski [27, p. 37]. Împărtăşim opinia autorului, potrivit căreia obiectul de studiu al
victimologiei reprezintă: a) victimitatea ca fenomen specific obiectiv bio-psiho-social (care poate fi
individuală, generică, de grup şi masivă); b) caracteristicile cantitative şi calitative ale persoanelor,
cărora, prin infracţiune, le-a fost cauzat un prejudiciu fizic, moral sau material; c) situaţia
victimogenă, adică circumstanţele şi condiţiile care generează o posibilitate mai favorabilă pentru
cauzarea prejudiciului victimei potenţiale; d) natura şi legităţile relaţiilor dintre victimă şi infractor
atît în situaţia precriminală, cît şi în momentul incidentului şi după consumarea acestuia; e) formele
şi metodele de apărare a posibilelor victime împotriva atentatelor infracţionale; f) măsuri de
prevenire orientate la reducerea victimităţii individuale, generice şi de grup; g) ordinea despăgubirii
prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune.
Victimologia criminologică se dezvoltă activ, acumulînd un volum considerabil de date despre
victimele şi situaţiile diferitor infracţiuni. În măsura în care, prin cercetarea acestora, se stabileşte
un specific victimologic determinat de trăsăturile personalităţii şi situaţiei, în cadrul victimologiei
criminologice se conturează noi orientări ştiinţifice. Unele din ele sunt numai în proces de
constituire, iar altele pot fi atribuite teoriilor victimologice particulare. În etapa actuală, din
componenţa victimologiei criminologice fac parte: 1) victimologia criminalităţii violente (în cadrul
acesteia – victimologia infracţiunilor ce atentează la inviolabilitatea sexuală); victimologia
infracţiunilor militare; victimologia terorismului, luării de ostatici, răpirii persoanelor; 2)
victimologia criminalităţii de cupiditate; victimologia criminalităţii de cupiditate prin violenţă; 3)
victimologia criminalităţii economice (în cadrul acesteia – victimologia infracţiunilor comise în
domeniul creditar – bancar); victimologia penitenciară, victimologia criminalităţii minorilor; 4)
victimologia infracţiunilor contra justiţiei; victimologia infracţiunilor comise imprudent etc [37, p.
11].
Aşadar, criminologia, în procesul dezvoltării sale, pătrunde tot mai profund în esenţa
fenomenelor studiate, fapt ce determină apariţia noilor domenii de cercetare. Astfel, mai întîi apare
victimologia, care se conturează ca o ramură ştiinţifică nouă a criminologiei, apoi, în rezultatul
aprofundării proceselor de diferenţiere în cadrul orientării date i-au naştere noi direcţii de cercetare.
Victimologia criminologică este deci un subsistem al sistemului criminologiei. Disciplina dată se va
dezvolta şi în continuare în cadrul acesteia ca orientare ştiinţifică de sine stătătoare. Situaţia este una
obiectivă şi credem că nu poate fi schimbată, influenţată de o decizie voluntară, chiar dacă este
argumentată ştiinţific.

24. Atît timp cît victimologia va avea în calitate de obiect al său nu numai victimele infracţiunilor,
ci şi tot ce este legat de ele, astfel fiind numai criminologică, ea nu va abandona această ştiinţă.
Recunoaşterea victimologiei drept ştiinţă interdisciplinară, auxiliară dreptului penal, procesului
penal şi criminalisticii nu va schimba în nici un caz caracterul ei criminologic. Victimologia
complexă “globală” nu “va atrage de partea sa” victimologia victimei infracţiunii din cadrul
criminologiei, deoarece obiectul acesteia este o parte componentă a obiectului criminologiei şi
întregul ei cerc de interese este concentrat asupra criminalităţii.
§2 Definiţia victimologiei: opinii si controverse
Victimologia reprezintă ştiinţa personalităţii şi a comportamentului victimei raportată la
conceperea, realizarea şi consecinţele directe ale actului infracţional asupra victimei. Victimologia
relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei. Modul în care victima percepe, înţelege,
acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are importanţă pentru stabilirea lanţului cauzelor şi
efectelor fenomenului victimal. De asemenea, menţionăm că victimologia trebuie să reprezinte un
sistem de concepte, principii, reguli, constituit pentru apărarea drepturilor victimei din care să
decurgă măsurile de natură social-morală şi juridică, pentru a restabili situaţia anterioară procedurii
agresivităţii.
Expunerea exactă a aspectelor de cercetare menţionate reprezintă forme specifice de definire a
victimologiei. Definirea victimologiei preocupă savanţii criminologi şi victimologi din întreaga
lume. Variatele definiţii se explică prin dorinţa de originalitate a multor autori şi prin diversitatea
viziunilor savanţilor asupra statutului ştiinţific al victimologiei. Definiţiile privind victimologia se
deosebesc după gradul de generalizare, după conţinutul obiectului şi domeniul de cercetare al
acestei ştiinţe.
De fapt definiţiile victimologiei pot fi divizate în două grupuri mari:
1) definiţiile victimologiei ca ramură a criminologiei
2) definiţiile victimologiei ca ştiinţă autonomă despre toate victimele, atît de geneză
infracţională cît şi noninfracţională, adică în sens larg.
Din grupul de definiţii ale victimologiei ca ramură a criminologiei relevăm unele definiţii
generale (victimologia este ştiinţa despre victimă), care nu concretizează domeniul de cercetare al
acesteia, punînd accentul pe definirea conceptului de victimă. De exemplu: victimologia este ştiinţa
care studiază victima, adică persoana care contrar voinţei sale a suferit un prejudiciu moral, fizic
sau material, prejudiciu cauzat în urma unei infracţiuni [38, p. 46].

25. În literatura de specialitate sunt şi opinii privind victimologia ca ştiinţa despre consecinţele
criminalităţii. Potrivit acestor definiţii victima devine o noţiune mecanică, statică şi nicidecum un
element, uneori activ, al mecanismului actului infracţional. De exemplu, criminologul român Ion
Gheorghiu-Brădet [19, p. 154-155] afirmă că victimologia este o parte a criminologiei generale şi
speciale care constă dintr-o totalitate de idei, concepţii, explicaţii criminologice, teoretice şi
metodologice despre realitatea socio-umană a victimizării societăţii, populaţiei şi indivizilor prin
producerea faptelor fenomenului criminalităţii. Prin victimologia criminalităţii înţelegem acea parte
a domeniului criminalităţii, care cuprinde consecinţele de orice natură produse de criminalitate şi
suportate de societate, populaţie şi de victimele infracţiunilor care aparţin fenomenului
criminalităţii.
În alte surse victimologia este definită ca un curent în criminologie care îşi propune pentru
studiere rolul victimei în geneza infracţiunii şi limitele în care activitatea acesteia a contribuit la
producerea faptului infracţional [39, p. 285].
Deci, conform definiţiei date, victimologia este o ştiinţă preocupată numai de problematica
privind contribuţia persoanei vătămate, prin comportamentul său, la comiterea actului infracţional,
adică de victimele care prin comportamentul uşuratic, neatent, riscant, imoral sau ilegal au favorizat
crearea situaţiei criminogene.
Sunt cunoscute definiţii care reduc şi mai mult obiectul de cercetare al victimologiei. De
exemplu: victimologia este ştiinţa despre persoana vătămată înzestrată cu capacitatea individuală de
a deveni victimă a violenţei criminale [40, p. 53; 12, p. 442].
În acest caz, victimologia studiază doar acele persoane vătămate, care prin anumite trăsături
individuale şi forme de comportament au contribuit la transformarea lor în victime. Totodată,
menţionăm că potrivit acestei definiţii, victimologia cercetează nu toate victimele infracţiunilor care
au favorizat victimizarea, ci numai persoanele vătămate în urma infracţiunilor violente.
Alţi autori acordă atenţie deosebită personalităţii victimei, aceasta fiind în centrul cercetărilor
criminologice. De exemplu, E. Abdal Fattah [34, p. 93] defineşte victimologia drept o ramură a
criminologiei care se ocupă nemijlocit de victima infracţiunii şi care conţine ansamblul
cunoştinţelor biologice, psihologice şi sociale referitoare la victimă. Autorul propune o noţiune
largă a victimei: persoanele fizice şi juridice, animalele, societatea în genere, cărora, în urma
încălcărilor de drept, li se cauzează prejudicii.
În unele cazuri victimologia este tratată ca o ştiinţă despre toate victimele infracţiunilor,
accentul fiind pus pe rolul victimei în geneza actului infracţional. Astfel, Endre Karoly [34, p. 83]
defineşte victimologia drept o direcţie în criminologie care studiază nemijlocit persoana victimizată
de atentatul criminal, examinează relaţiile dintre infractor şi victimă. O altă definiţie în acest sens

26. ar fi: victimologia este una dintre ramurile importante ale criminologiei care studiază personalitatea
victimei, relaţiile acesteia cu infractorul, particularităţile comportamentului persoanei vătămate în
situaţia incriminată făptuitorului. Un loc important în cadrul cercetărilor victimologice este acordat
rolului victimei în geneza infracţiunii, relaţiilor acesteia cu infractorul [41, p. 274].
Potrivit acestei definiţii, victimologia este ştiinţa despre toate victimele infracţiunilor şi nu
doar despre acele care prin comportamentul negativ au contribuit la producerea faptei penale.
Victimologia ştiinţifică, acordînd o importanţă deosebită rolului persoanei vătămate, în etiologia
infracţiunii nu se limitează doar la aspectul dat. Pentru cercetarea victimologică prezintă interes şi
victimele care au avut un comportament neutru şi chiar pozitiv în timpul comiterii infracţiunii.
Totodată, menţionăm că ambele definiţii nici nu amintesc de problematica prevenirii victimologice
care este, în opinia noastră, o sferă de cercetare a victimologiei nu mai puţin importantă decît rolul
persoanei vătămate în geneza infracţiunii. Un şir de autori privesc victimologia din prisma
victimizării persoanelor, adică cauzalitatea, particularităţile, consecinţele acesteia. Astfel,
criminologul american Marvin Wolfgang [42, p. 99-121] defineşte victimologia drept cercetare
ştiinţifică a victimelor infracţiunilor, proceselor, etiologiei şi consecinţelor victimizării (adică ale
transformării persoanei în victimă a infracţiunii).
Toate definiţiile analizate mai sus au un caracter tradiţional criminologic şi tind să răspundă la
întrebările: care este rolul victimei la producerea faptei penale sau care sunt cauzele şi condiţiile
victimizării în general. Aceste definiţii nu reflectă cel de-al doilea element esenţial al studiului
criminologic (victimologic) – reacţia socială faţă de criminalitate.
Considerăm mai reuşite şi mai complete acele definiţii care tratează victimologia ca o ştiinţă
despre etiologia victimizării, rolul victimei în geneza infracţiunii, prevenirea victimizării,
tratamentul, resocializarea victimei, protecţia juridică, acordarea de ajutor acestora etc. În această
ordine de idei, cercetătorul rus Valerii Vandîşev [43, p. 4] menţionează că victimologia studiază
trăsăturile social-psihologice ale personalităţii victimei infracţiunii, comportamentul acesteia în
diferite situaţii criminologice, caracterul relaţiilor dintre persoana vătămată şi infractor etc.
Cercetarea factorilor sus menţionaţi nu este un scop în sine, ci presupune utilizarea lor în elaborarea
măsurilor educativ-profilactice de influenţă asupra persoanelor vătămate. O astfel de abordare
prevede încadrarea organică a măsurilor de influenţă asupra victimei infracţiunii în sistemul general
de prevenire a faptelor penale.
Unii autori atribuie definiţiei victimologiei o accepţiune mult mai largă extinzînd obiectul ei
de cercetare. Definiţiilor propuse de aceştia le este caracteristică tratarea victimologiei ca ştiinţă de
sine stătătoare, complexă şi o extindere a noţiunii de victimă. Astfel, un grup de autori [44, p. 43]
definesc victimologia drept ştiinţă ce studiază victima, adică persoana care, contrar voinţei sale, a

27. suferit un prejudiciu moral, fizic sau material, condiţiile care au înlesnit transformarea ei în victimă,
precum şi propunerea unor soluţii pentru înlăturarea acestor condiţii.
Alţi cercetători susţin că victimologia reprezintă un ansamblu (complex) de cercetări ale
acelor procese sociale, cu ajutorul cărora anumiţi indivizi şi grupuri sociale întregi sunt supuse unor
astfel de torturări (chinuiri), încît aceasta generează probleme sociale [16, p. 347].
Considerăm mai reuşită definiţia victimologiei, în sens larg, propusă de cercetătorii germani
Th. Feltes, F. Hofmann, H. Janssen, H.-J. Kerner şi D. Kettelhöhn, în care sunt concretizate un şir
de repere ştiinţifice ale studiului dat. Astfel, victimologia este ştiinţa despre victimă (noţiunea de
victimă include: victimele accidentelor, victimele sistemului politic, victimele violenţei),
transformarea persoanei în victimă şi reacţia socială faţă de victima infracţiunii, orientată spre
realizarea analizei ştiinţifice, descrierea şi interpretarea modelului de comportament al victimei,
stabilirea legăturilor cauzale şi asociative, precum şi a interconexiunilor probabile [5, p. 23-24].
Potrivit definiţiei, printre obiectele victimologiei ştiinţifice este şi reacţia socială faţă de victima
infracţiunii, adică prevenirea victimizării, tratamentul şi resocializarea victimelor, protecţia juridică
a acestora etc.
În acelaşi timp, definiţia, în opinia noastră, nu cuprinde un astfel de domeniu important al
victimologiei cum este elaborarea măsurilor de reducere a victimizării noninfracţionale, precum şi
cercetarea problemelor privind protecţia şi acordarea ajutorului victimelor de geneză necriminală.
Completarea definiţiei date cu aspectele menţionate ar îmbunătăţi-o în mod esenţial, transformînd-o,
după părerea noastră, în una dintre cele mai reuşite definiţii ale victimologiei în sens larg.
§3. Originea ideilor victimologice
Incontestabil, ideile victimologice au luat naştere cu veacuri în urmă. De la apariţia lor în
istoria omenirii atît în normele de drept, cît şi în cele mai diverse izvoare scrise, fie ele cu caracter
religios sau laic, ştiinţific sau literar-artistic, cu autori cunoscuţi sau creaţii populare, peste tot vom
găsi mărturii concludente ale acestui fapt.
Fără a pretinde o prezentare sistematică a dezvoltării aspectului victimologic al legislaţiei din
cele mai vechi timpuri şi până în prezent, vom stărui doar că aspectul dat a început să se cristalizeze
o dată cu problema infracţiunii şi a infractorului. Este vorba, în special, de asemenea fenomene
tipice precum răzbunarea de sînge, autoapărarea şi repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
În epoca prestatală, fiecare membru al unei comunităţi era ocrotit de atentatul din partea
străinilor. Această grijă faţă de semeni şi-a găsit expresia "juridică" iniţială în obiceiul răzbunării de

28. sânge. Insulta sau pagubele cauzate unuia din membrii tribului de către un străin erau considerate de
ceilalţi drept o atingere adusă fiecăruia în parte şi întregii comunităţi. Astfel, vendeta devenea cauza
comună a întregii familii, ginţi sau trib. Din aceste perioade preistorice îşi au originea noţiunile de
"duşman de moarte", "răzbunare de sânge pentru omorul unei rude".
Menţionăm că în perioada dată victimei i se atribuia un rol important în stabilirea făptuitorului
crimei. În acest scop, era "interogată" chiar şi victima moartă. De exemplu, obiceiul triburilor sud-australiene
cerea ca ruda celui omorât să doarmă prima noapte după omor cu capul pe cadavru
pentru a afla în vis cine este vinovatul crimei [27, p. 41]. Obiceiul "interogării morţilor" persista şi
la popoarele Noii Anglii (America), fiind organizat în baza unor reguli stricte de ritual. Vrăjitorul
chema cu voce răspicată sufletul celui omorât, pentru ca acesta să numească vinovatul. Obiceiuri
analogice putem găsi şi la triburile germanice (Europa).
Ulterior, în societăţile gentilice, dezmăţul răzbunării de sânge a fost limitat de legea talionului
(ochi pentru ochi, dinte pentru dinte), principiu consacrat de legiuirile vechi (de exemplu, codul lui
Hammurabbi, legea celor XII table), constînd în faptul de a cauza vinovatului un rău identic sau
similar celui pe care l-a produs victimei. În raport cu perioada anterioară (răzbunarea nelimitată),
acest principiu a reprezentat un progres, menţinînd răzbunarea victimei în anumite limite [39, p.
207, 271]. O dată cu apariţia statului şi dreptului, legea talionului s-a afirmat drept una dintre cele
mai timpurii instituţii ale dreptului penal, constituind, concomitent, o măsură represivă, dar şi un
mijloc de limitare a linşării [45, p. 535-536].
Totodată menţionăm că pentru perioada descompunerii comunei primitive este caracteristică
şi compoziţia – un mijloc de aplanare a conflictelor, care consta dintr-o înţelegere mai întîi
facultativă, apoi obligatorie, dintre făptuitor şi victimă, pentru a evita consecinţele aplicării legii
talionului (răzbunării) [39, p. 70]. De regulă, compoziţia implica plata unei despăgubiri ca mijloc şi
condiţie de evitare a răzbunării. O dată cu întărirea puterii statului, plata despăgubirii sau amenzii se
făcea acestuia.
Merită a fi remarcat faptul că deja cele mai străvechi izvoare juridice scrise, cunoscute ştiinţei
contemporane, conţin norme care luau în consideraţie comportamentul nu tocmai fără cusur al
victimei. Astfel, art. 206 al codului lui Hammurabi (1792-1750 î. Hr.), unul dintre cei mai celebri
regi ai Babilonului antic, prevedea că "dacă o persoană loveşte într-o încăierare o altă persoană,
cauzându-i o leziune corporală şi va dovedi că n-a făcut-o intenţionat, nu va fi pedepsită, dar va fi
obligată să plătească cheltuielile medicale" [46, p. 98]. Evident, în cazul dat legiuitorul reieşea din
logica că o încăierare este imposibilă în situaţia când victima este absolut nevinovată.
Momente relevante vizavi de figura victimei infracţiunii sunt stipulate în "Legile Manu" (se
consideră că au fost adoptate nu mai tîrziu de secolul XIII î. Hr. şi mai devreme de sec. II d. Hr.)

29. [47]. De exemplu, victimele actelor de înşelăciune şi escrocherie erau protejate prin prevederea
expresă a legii, conform căreia "tot ceea ce a fost săvârşit prin înşelăciune trebuie anulat" [47, pct.
165]. În plus, "tot ce a fost dat în urma aplicării forţei, ce a fost luat prin violenţă, precum şi ceea ce
a fost impus prin forţă să se scrie – toate lucrurile, săvârşite prin constrângere, Manu le-a declarat
nule" [47, pct. 168].
Totodată, "Legile lui Manu" legiferau starea de afect, de legitimă apărare, insistau asupra
luării în calcul a circumstanţelor agravante şi circumstanţelor în măsură să reducă substanţial sau
chiar să excludă răspunderea pentru dauna cauzată agresorului. Or, legiuitorul antic îşi dădea deja
bine seama că "pedeapsa nejustificată dăunează onoarea şi ştirbeşte slava…" celui împuternicit să
aplice sancţiunea [47, pct. 127]. În virtutea acestui principiu, "cel care a omorât apărându-se pe sine
însuşi, protejând darurile jertfite, apărând o femeie şi un brahman, conform legii el nu comite un
păcat" [47, pct. 349]. Sau "cel care va dezonora o tânără împotriva voinţei ei, acesta va fi imediat
supus pedepsei corporale, dar persoana care a dezonorat-o cu consimţământul ei nu este pasibil de
pedeapsă" [47, pct. 364].
Interes deosebit prezenta figura victimei, determinarea rolului ei în geneza infracţiunii şi
stabilirea vinovăţiei atentatorului în normele dreptului roman. În faimoasa "Lege a celor XII table"
(adoptată în anul 449 î. Hr.) observăm că legiuitorul antic a prevăzut dreptul victimei de a decide
mărimea pedepsei pentru cel ce i-a adus atingere. "Dacă cineva rupe altuia vreun membru al
corpului şi nu s-a împăcat cu victima – se stipulează în pct. 8 al tablei a VII-a – să fie supus la
pedeapsa talionului" [46, p. 221].
Din "Digestele lui Iustinian" (anii 527-565 d. Hr.) [48] aflăm că "violenţa şi fărădelegea
trebuie să fie contracarate, or dreptul stabileşte: dacă cineva întreprinde ceva întru apărarea corpului
său, se consideră că acesta a procedat legitim…". De asemenea "Digestele" fac o deosebire clară
dintre "infracţiunile comise intenţionat" şi "infracţiunile comise din neştiinţă", precum şi "din
legitimă apărare", stabilind un grad diferit de responsabilitate pentru asemenea infracţiuni. "Dacă
cineva va omorî din frică de moarte un tâlhar – se susţine în "Digeste" – indiscutabil, acesta nu va fi
tras la răspundere". Totodată, dacă acesta "a avut posibilitatea să reţină hoţul, dar a preferat să-l
omoare, atunci sunt toate motivele de a trata această faptă ca fărădelege". Ne vom limita doar la
aceste exemple, nu fără a sublinia că, din punctul de vedere al ideilor victimologice emanate,
"Digestele" pot fi citate în continuu.
Problematica victimei, în special sub aspectul prevenirii infracţiunilor şi al necesităţii reparării
prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin fapta penală, a fost abordată şi în lucrările marilor
gînditori antici. Astfel, Democrit (c. 470 sau 460 î.e.n. – a decedat la adînci bătrîneţe) a dezvoltat
ideile privind influenţa asupra criminalităţii cu ajutorul educaţiei, fiind totodată întemeitorul

30. prevenirii victimologice a infracţiunilor. El menţiona că educaţia corectă poate asigura securitatea
atît a persoanei, cît şi a averii acesteia faţă de atentatele criminale [49, p. 368]. Alt filosof antic,
Platon (c. 427 – 347 î.e.n.), pleda pentru compensarea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune
[13, p. 7].
Căderea Imperiului Roman (anul 476 d. Hr.) a însemnat sfârşitul perioadei antice şi începutul
istoriei evului mediu. În statele Europei Occidentale a început să se afirme treptat (sec. V – Х)
orânduirea feudală, un rol deosebit revenindu-i bisericii catolice. Cultura antică, politica,
jurisprudenţa, etica şi artele plastice erau ignorate cu aroganţă, fiind tratate de biserică ca
"înţelepciune idolatorică", inutilă şi chiar dăunătoare din punctul de vedere al învăţăturii lui Hristos.
În calitate de unic izvor al adevărului erau proclamate dogmele Sfintei Scripturi ("supuşenia robilor
faţă de stăpâni", "originea divină a puterii", "neopunerea răului prin violenţă" etc.), precum şi
interpretările voluntariste şi scolastice ale textelor evanghelice de către capii bisericii ("teoria
dreptului moral", "teoria celor două paloşe", "teoria soarelui şi lunii" etc.) [50]. De aceea nu este
surprinzător faptul că în asemenea coordonate de valori persoana victimei infracţiunii nu putea să
fie decât la periferia periferiilor preocupărilor jurisprudenţei timpului.
În epoca Renaşterii (sec. ХVII - ХVIII), pe măsură ce focul rugurilor inchiziţiei începea să se
stingă, justiţia, trecând din mâinile bisericii în competenţa statului, ideile victimologice prindeau
teren în tratatele juridice. Din acest punct de vedere s-a evidenţiat renumita lucrare a juristului
iluminist italian Cesare Beccaria (1738-1794), întitulată "Despre delicte şi pedepse" (1764) [51, p.
240]. Supunând normele dreptului penal unei analize critice şi potrivit practicii judiciare
contemporane lui, Beccaria a înaintat şi argumentat ideea prezumţiei nevinovăţiei, a dreptului la
legitima apărare, inclusiv la portarmă, insistă asupra principiului corespunderii pedepsei infracţiunii
comise şi a egalităţii tuturor indivizilor în faţa legii şi se pronunţă categoric împotriva torturii,
pledînd pentru reducerea la minimum a pedepsei capitale.
O abordare victimologică, în expresia cercetătorului Lev Franc, tipică dialecticii raportului
"infractor-victimă", deducem din reflecţiile lui Beccaria privind infanticidul [4, p. 13]. Infracţiunile
de acest gen, susţine Beccaria, "sunt o consecinţă inevitabilă a dilemei cu care s-a ciocnit femeia
care a devenit victima propriei slăbiciuni sau a violenţei. Ea trebuia să aleagă între oprobriu şi
moartea unei fiinţe incapabile să conştientizeze propria nenorocire". În continuare el opinează că cel
mai bun remediu împotriva pruncuciderii ar fi legile care "cu adevărat ar proteja pe cel slab de
tiranie". Şi asta pentru că "nici o pedeapsă – în convingerea ilustrului jurist – nu poate fi
recunoscută justă (sau, ceea ce este acelaşi lucru, necesară), până când legea n-a aplicat cele mai
eficiente, în condiţiile ţării date, măsuri de prevenire a acesteia" [51, p. 195].

31. Referindu-se la dreptul potenţialelor victime, la autoapărare şi la aplicarea armei în acest scop,
Beccaria răspunde oponenţilor că "este falsă noţiunea despre utilitate atunci când oamenilor li se ia
focul, deoarece el este cauza incendiilor, iar apa – pentru că în ea oamenii se îneacă… Legile care
interzic portul de arme îi dezarmează doar pe acei care nu sunt predispuşi a comite infracţiuni".
Importanţa pe care Beccaria o atribuia securităţii persoanei decurgea logic din raţionamentul lui de
principiu, potrivit căruia "cauza infracţionalismului rezidă în condiţiile sociale – sărăcia oamenilor
şi conflictul dintre interesele lor, generate de patimile omeneşti" [51, p. 226-229]. Vom menţiona,
de asemenea, importanţa deosebită, atribuită de Beccaria, problemei preîntâmpinării infracţiunilor.
El pornea de la convingerea că "este mai bine să previi infracţiunile, decât să pedepseşti pentru ele"
[51, p. 230]. În acest scop, el opta insistent pentru răspândirea învăţământului şi educarea
respectului faţă de lege. Chiar şi lucrarea lui, "modestă după volum şi scrisă într-o limbă care nu
ceda deloc celor mai bune mostre ale prozei europene a secolului ХVIII, laconică şi sugestivă, era
destinată voit să influenţeze maximal şi raţiunea, şi emoţiile cititorului" [52]. Este ştiut şi
recunoscut faptul că în scurt timp după apariţia lucrării a lui Cesare Beccaria "Despre delicte şi
pedepse", ea a obţinut o popularitate enormă, a fost tradusă în mai bine de 25 de limbi şi a contribuit
decisiv la formarea şi răspândirea noilor viziuni asupra legislaţiei penale, a funcţiilor şi caracterului
justiţiei.
Jeremy Bentham, alt reprezentant al şcolii clasice de drept penal şi criminologie a încercat să
introducă compensarea daunei pricinuite victimei în scopul pedepsirii şi înfricoşării infractorului.
În mod paradoxal, după Cesare Beccaria şi Jeremy Bentham, în literatura juridică problemele
ce ţin de personalitatea şi comportamentul victimei infracţiunii din nou sunt neglijate şi rămân în
umbră, fapt ce se referă atît la lucrările reprezentanţilor şcolii clasice a dreptului penal, cât şi a şcolii
antropologice şi sociologice.
Astfel, începînd cu mijlocul sec. al XVIII-lea, în centrul atenţiei criminologiei se afla
comportamentul criminal, iar de la sfîrşitul sec. al XIX-lea – problematica personalităţii
infractorului. Reprezentanţii şcolii clasice şi pozitiviste examinau astfel de componente ale
infracţiunii cum sunt „infractorul” şi „victima” ca noţiuni mecanice, statice.
Totuşi în unele lucrări ale pozitiviştilor dreptului sunt parţial dezvăluite şi aspectele
victimologice. Astfel, Rafaele Garofalo acordă o atenţie deosebită obligativităţii compensării
prejudiciului cauzat prin infracţiune, ca una dintre măsurile eficiente de influenţă asupra
criminalităţii. În acest context, criminologul italian afirma: „Potrivit teoriei şcolii noastre, în cazul
multor infracţiuni, în special a infracţiunilor uşoare contra personalităţii, ar fi util de înlocuit cîteva
zile de închisoare sau arest printr-o măsură mai eficientă – satisfacţia victimei. Compensarea
prejudiciului ar putea deveni un echivalent adevărat al pedepsei” [53, p. 524]. În centrul atenţiei

32. criminologului Sarah Marjore Fray (1894-1958) erau puse problemele împăcării infractorului cu
victima sa în scopul restabilirii păcii şi ordinii sociale [16, p. 347].
La răscrucea sec. XIX – XX, tema personalităţii şi rolului victimei îşi găsesc reflectare în
lucrările unui şir de jurişti, criminologi şi psihologi, acestea constituind, după expresia plastică a
victimologului canadian Ezzat Abdal Fattah, "preistoria" victimologiei moderne [54, p. 113-124].
Anume Fattah a atras atenţia specialiştilor asupra lucrării clasicului dreptului A. Feuerbach
"Expunere documentară a crimelor renumite", ieşită de sub tipar încă în 1864, în care autorul afirma
că victima poate fi cauza actului criminal. Astfel, referindu-se la un caz de patricid, Feuerbach
reproşează victimei că aceasta însăşi a fost cauza celor ce s-au întâmplat cu ea şi, din punct de
vedere moral, ei îi revine o mare parte din răspunderea pentru omor. Concomitent, Fattah remarcă şi
lucrarea cercetătorului englez F.T. Djess "Omorul şi motivele lui", în care acesta din urmă
formulează concluzia "se pare că există o categorie de oameni care se oferă pentru a fi omorâţi".
Adică este vorba de persoanele predispuse să devină victime ale omorului, persoane care, prin
comportamentul lor, provoacă acţiuni îndreptate împotriva lor [54].
Curentul interacţionist de abordare a cauzalităţii criminalităţii a pus baza desfăşurării unui şir
de cercetări criminologice, inclusiv a studiului despre victima infracţiunii – victimologia. Chiar din
prima jumătate a sec. XX, interacţioniştii au revizuit viziunile asupra cauzelor şi condiţiilor
criminalităţii. Atenţie deosebită i-a fost acordată rolului victimei în procesul criminalizării
persoanei. Cercetări fragmentare a rolului victimei în geneza infracţiunii au fost întreprinse de mulţi
savanţi. În manualul său de criminologie E. Sutherland consacră un capitol întreg analizării victimei
infracţiunii. Datele statistice studiate de autor relevă faptul că cea mai mare probabilitate de a
deveni victimă a omorului o posedă persoanele în vîrsta de 25 – 30 ani, indiferent de sex şi rasă. Cu
toate acestea, probabilitatea de a deveni victimă a infracţiunii la reprezentanţii rasei africane în
S.U.A. este de 100 de ori mai mare, comparativ cu reprezentanţii altor rase [55, p. 63-64].
Printre lucrările juridice de până la constituirea victimologiei într-o disciplină ştiinţifică
distinctă, un deosebit interes reprezentă şi studiul complex al savantului german Georg Kleinfeller
"Cu privire la provocarea infractorului de către victimă" [56, p. 193-253], publicat încă în 1917.
Această monografie, "descoperită" şi lansată pentru prima dată în circuitul ştiinţific despre victima
infracţiunii de către Lev Frank, conţine deja majoritatea elementelor caracteristice cercetărilor
victimologice contemporane. Astfel, Kleinfeller a cercetat problema dată nu numai pentru
infracţiunile de omor, dar şi pentru infracţiunile de cauzare a vătămărilor corporale, insultă,
escrocherie, infracţiuni sexuale etc. Compartimente aparte sunt consacrate situaţiilor când acţiunile
instigatoare, comportamentul provocator al victimei atenuează vinovăţia făptuitorului sau exclud
complet caracterul penal al faptei [34, p. 16].