1. simbolurile
 În
interiorul textului, simbolul acţionează “ca o
carceră” paradigmatică: “Simbolul este un limbaj
(sau face parte dintr-un limbaj) care prezintă
anumite caracteristici distinctive: simultaneitate a
semnificaţiilor care urmăresc solidarizarea omului
cu societatea şi, prin aceasta, cu cosmosul” (Ioan
Petru Culianu – Mircea Eliade)

2. Tramvaiul, simbol al lumii reale, al timpului
linear, trece pe lângă grădina tigăncilor, despre
care oamenii discută într-un mod misterios, cu
toate că nimeni nu ştie nimic sigur.
Tramvaiul şi birja sunt mijloacele real obiective
de trecere dintr-un tãrâm într-altul, sunt
„luntrea
lui
Caron”
în
care
fie taxatorul, fie birjarul primesc ortul, primesc,
acceptã plata transgresãrii sau a transcenderii.

3. Imagistica bordeiului din La ţigãnci aminteşte de templul
Sibilei din Eneida pe care erau pictate „dragostea
spurcatã a Pasiphaei cu un taur cu care s-a împreunat cu
vicleşug; apoi Minotaurul, corciturã, jumãtate om,
jumãtate taur, rodul unei patimi neîngãduite” (En. VI,
traducerea lui Eugen Lovinescu,Editura Tineretului,
1964). Este portalul trecerii, transgresãrii în lumea
subteranã, o lume labirinticã, plinã de probe iniţiatice, o
lume a obstacolelor din care prea puţini pot ieşi (En. VI).

4. Accesul lui Gavrilescu se face prin grãdinã,
grãdina sau livada Corei-Persephonei, locul rãpirii
ei de Pluto, locul trecerii ei în Lumea de jos. Nucii,
umbra, rãcoarea, toate opuse cãldurii şi arşiţei
apropierii Iadului sunt capcana,sunt ispita
cunoaşerii, a revenirii, a reîntregirii cu iubita
Hildegard-Euridice.

5. Nucul
• În Dicţionarul de simboluri, al lui J Chevalier şi A
Gheerbrand, nucul e asociat demonismului erotic din
complexul Dionysos – Artemis Caryatis, aceasta din urmă
fiind iubită de Zeus şi transformată în nuc datorită darului
clarviziunii magice.
• Romulus Vulcănescu – în Mitologia românească –vorbeşte
de creanga de nuc în contextul magiei erotice: în cadrul
invocărilor şi farmecelor de dragoste.
• Sensurile sunt complementate prin simbolistica hermafrodită
a miezului de nucă, dual, gemelar, la care se ajunge
spărgându-se (aluzie la intruziunea erotică)

6. • Nu întâmplător, Gavrilescu, înainte de a ajunge la
grădina ţigăncilor, “se simte istovit, obosit şi se lasă
să cadă pe bancă”. Îşi aminteşte episodul când o
părăseşte pe Hildegard pentru Elsa. Nu e deloc
întâmplător, în ordinea simbolurilor, că amintirea cu
iz erotic apare tocmai sub parfumul nucilor.

7. Cafeaua este rodia Corei-Persephonei şi semnificã
necesitatea revenirii, reîntoarcerii în tãrîmul de jos,
în tãrîmul sacrului latent.
Cea de-a doua grãdinã
neîngrijitã, plinã de buruieni
„bãlãrii”, este semnul sudorii şi
veninului Cerberului, este o
aluzie la legenda ieşirii, rãpirii
Cerberului de cãtre Hercule şi
a apariţiei plantelor veninoase
ca urmare.

8. În La tigănci, simbolistica culorilor este evidentă. Astfel, cele
trei femei asociate fiecare unui element primordial din filosofia
presocratică (Stefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea
Eliade. Complexul gnostic, Biblioteca Apostrof, 2003, p. 134135) sunt caracterizate printr-o anumită culoare: grecoaica
apartine pământului, fiind “foarte neagră, cu părul si ochii
negri”, ovreica, asociată apei, este acoperită cu “un verde-pal
si are un trup nefiresc de alb, ca sideful”, iar în picioare purta
“papuci aurii”, asociere de verde (culoare de apă, feminină) si
galben (culoare masculină), posibilă refacere a mitului
androginului; ţiganca este asociată focului, având o fustă “de
catifea vişinie si păr roşu aprins”.

9. Cele trei-patru fete, evreica, grecoaica, ţiganca şi nemţoaica,sunt
Menadele, care în urma neghicirii,nedescifrãrii probei iniţiatice
aparent eşuate, dãnţuiesc într-o horã ameţitoare. Acest dans şi
încercarea eşuatã de a-i îndepãrta gândul de la marea iubire,
Hildegard-Euridice, reprezintã sfâşierea, sfârtecarea Menadelor, a
Bacantelor lui Orfeu, mijlocul de a se reîntregi, de a reveni la
întregul Iubirii esenţiale. Prin dans, Gavrilescu-Orfeu moare, este
defiinţat, se des-fiinţeazã, devine; un semn al acestei deveniri este
somnul, Hypnos-ul ce îl cuprinde şi transformarea îmbrãcãmintei
sale, adicã o devenire în formã, o devenire în aparenţã, o adaptare
la tãrâmul exotic şi la sacrul latent. Prin muzicã, Menadele
dispar, se îmblânzesc, devin controlabile,dar tãrâmul lui Dis
devine ceea ce Vergilius spunea „o peşterã mare cu o sutã de
uşi, spre care duc o sutã de drumuri largi şi de unde se rostogolesc
tot atâtea glasuri, rãspunsurile Sibilei” (En.VI); o lume a
obstacolelor, a piedicilor, a obiectelor nedeterminate, de nedefinit,
transformabile, o lume a Umbrelor, a paşilor, a şierãturilor, a
luptei şi a întunericului.

10. Personajele care apar în acest spaţiu misterios “trag după
ele umbre mitologice” (E.Simion”). Cele trei fete, ţiganca,
grecoaica şi ovreica pot semnifica nu numai ispite ale
erosului, ci şi înţelesuri mai grave. Graţiile – charitele
– în calitate de zeiţe ale frumuseţii, personificau
splendoarea – Aglae , farmecul şi armonia – Thalia,
bucuria şi plăcerea de a trăi – Euphrosyne. Ele încarnau
atributele seducţiei feminine, nelipsind de la ospeţele din
Olimp, pe care le însufleţeau cu prezenţa lor.

11. Parcele – Moirele – erau, în schimb, divinităţile
infernale care decideau, la naştere, durata vieţii şi
destinul fiecăruia:
• Clotho – ţinea mâna pe fusul sorţii şi urzea firul
existenţei,
• Lachesis îl torcea hotărându-i lungimea;
• Atropos îl tăia.

12. Ele pot acoperi realitatea esenţială a celor trei gune despre care
vorbeşte Bhagavad-gitta:
• Tamas – tendinţa descensională care înlănţuie prin
necunoaştere şi somn,
• Rajas – tendinţa expansională, a cărei esenţă este pasiunea şi
fapta ,
• Sattwa – tendinţa ascensională care leagă prin fericire,
cunoaştere şi lumină.
• Dincolo de gune nu se mai află nimic decât spiritul suprem
din care se nasc toate fiinţele.
În folclorul românesc, fetele corespund ielelor – Mărgălina,
Rujalina şi Savatina – fetele lui Ler Împărat, al căror dans e
dansul morţii.

13. • Erotismul ideal face parte din reţeaua de intrstiţii
simbolice a nuvelei: rolul ţigăncilor este acela de a-l
reuni cu Hildegard, iubita părăsită. Ele mijlocesc
hirofanii thanatice: nunţi sacre, “din cer”, menite să
corecteze nunţile terne, banale de pe pământ.
• Simbolic, prima fată aparţine pământului, cea de-a
doua apei şi cea de-a treia focului. Din cele patru
elemente presocratice lipseşte aerul. Simbolic, aeastă
carenţă face ca “ţigăncile” să-l conducă înspre a
patra ipostază feminină, Hildegard, fiinţa spectrală
a aerului, decorporalizată.

14. Habitatul eterat al lui Hildegard (“casa cea mare” “strălucind
argintie sub lună”), simbolismul numeric prin care este “codificată”
(numerele sacre 7 şi 3) arată că Hildegard este de fapt autoritatea
spirituală a locului, superioară fetelor-gune, stăpâne ale bordeiului
iniţiatic. Surprinzător, Hildegard este peste tot . Ea este calea ,
căutându-l ea însăşi pe călător spre a-l conduce în călătoria finală
a cărei ţintă este pădurea – Paradisul însuşi. Cu ochii îndreptaţi
spre cer, ţinându-i mîna stângă între mâinile ei, (ca într-o
rugăciune), ea îl învaţă pe Gavrilescu: “Toţi visăm,spuse. Aşa
începe. Ca într-un vis.”Hildegard este un simbol ascensional şi
luminos. Este o altă ipostază a Beatricei lui Dante (călăuză a
spiritului spre înalt) şi a eternului feminin care – după spusele lui
Goethe – ne înalţă în tării. Eliade o va numi Aceea care “nu
doarme niciodată” , nu alta decât raţiunea dumnezeiască, pururi
trează şi iubitoare, lucrând spre salvarea omului.

15. Ezitarea de limbaj
“- Sunt nuci bătrâni de cel puţin cincizeci de
ani – începu el. De aceea e atâta umbră. Pe
o arşiţă ca asta, e o plăcere. Ferice de ei.
- De ele – spuse vecinul fără să-şi ridice ochii. Sunt
ţigănci...
- Aşa am auzit şi eu – continuă Gavrilescu...”

16. Fragmentul reprezintă singurul loc al ezitării de limbaj,
în care se sugerează cu criptografia jucăuşă a
mitografului, atent la nunaţă – că ţigăncile ar putea
fi, simbolic vorbind, bisexuate, şi că, deci experienţa
lui Gavrilescu ar putea fi “una de regresie
hermafrodită, înspre androginia esenţială a naşterii şi
morţii” (Stefan Borbely – idem)

17. oglinda
Nuvela are menirea, prin naraţiune de a scăpa omul de
sub teroarea istoriei. Astfel Gavrilescu, ca orice
căutător de absolut, are şansa găsirii oglinzii, unde îşi
vede imaginea dezumanizată. Spaţiul oglinzii
reprezită un mijloc de ieşire din ruptura realităţii:”se
vede gol, deformat”. Profunda iluminare trece sub
semnul ratării, asemenea vieţii şi iubirii lui. Un Orfeu
decăzut, Gavrilescu, banalul profesor de pian trăieşte
pe portativul unei alte realităţi, paralelă nouă.

18. Baba
Baba-Sibila îi dã o şansã de a reveni în realul obiectiv, de a
redeveni Gavrilescu, de a ajunge în temporal prin camera cu
numãrul şapte. Şapte este la pythagoreici, printre altele, viaţã,
reprezintã şi redã ciclurile vieţii, alegerea acestei camere ar fi
însemnat o revenire la profan, la viaţa temporalã, la banal.
Însã Gavrilescu-Orfeu nu ia în seamã, uitã, cautã şi gãseşte
Iubirea, Iubirea veritabilã, autenticã, esenţialã, „marea lui
iubire”, iubirea purã orficã, Hildegard-Euridice.
• Cerberul care cere vama ( in tradiţia românească morţii îşi
plătesc vama).

19. •
labirintul
Labirintul permite accesul la centru printr-un fel de călătorie
initiatică si îl interzice celor neinitiati. Eroul trebuie să înfrunte
niste probe înainte de a ajunge la centrul pe care labirintul îl
ascunde. O dată ajuns la centru eroul este consacrat. Labirintul
este o combinatie dintre două motive: al spiralei si al împletirii
exprimând devenirea perpetuă si respectiv eterna reîntoarcere;
cu cât călătoria este mai dificilă, cu cât obstacolele sunt mai
numeroase, cu atât adeptul se transformă si, în cursul acestei
initieri, dobândeste un nou sine[1]. Asadar, găsirea centrului
echivalează cu o consacrare, cu o initiere; după o existentă
profană si iluzorie urmează acum o nouă existentă reală,
durabilă.
[1] cf. Jean Chevalier; Alain Gheerbrant, Dictionnaire des
symboles, Robert Laffont / Jupiter, 1982.

20. Simbolul dublului
 păcatul cel mai mare, pentru care au fost alungaţi din Paradis
atât Arhanghelul Satana, cât şi Omul – este NEIUBIREA!!!
Şi, adiacent, TRUFIA...(Tradusă, în nuvela lui Eliade, prin
pretenţia lui Gavrilescu de a fi considerat ARTIST... – adică,
substitut
al
Unicului
Autentic
Artist
–
Dumnezeu...Demonism-luciferismul Arhanghelului căzut prin
obstinaţia Neiubirii , deci decăzut din funcţia de cooperant al
lui Dumnezeu la Opera de Artă-Lumea . Astfel, existenţa sa e
dominată de logica dublului, bovarismul existenţei
artistice<<pure>>”.

21.  Neiubirea de Dumnezeu – care se face simţită, în cosmosul
sacral eliadesc, prin Neiubirea de Principiu CreatorDemiurgic – FEMEIA. Nu degeaba Hildegard-Iubirea
Autentică-Eros Agapé stă sub semnul cifrelor complementare 714: 7=Numărul Proto-Creaţiei, iar 14 – este numărul ivit din 7,
prin păcatul adamic: dublarea lumii, dar şi păstrarea unităţii
mistice a Lumii:”Gavrilescule, şopti, atenţie, că iar ai făcut o
încurcătură. Nu 13, nu 14, ci 7[n.n.: adică, nu de-dublare ,
prin păcatul originar, şi, în consecinţă, nici situarea sub
semnul Demonului/Demonismului şi al Morţii ...]”.
Aşa a spus baba, să numeri şapte uşi”... –Gavrilescu „nu
greşeşte din nou drumul”, ci-l conştientizează, în dubla sa
valenţă: ante-păcat şi post-păcat...). Trădarea lui Dumnezeu
este figurată prin trădarea faţă de Femeie – Femeia Marianică,
Femeia Divinei Stabilităţi-Fidelităţi, Femeia-Singura
Constantă a Lumii acesteia...

22. onomastica

numele lui Gavrilescu trimite la Arhanghelului Gabriel/Gavriil, :
„Numele protagonistului sugerează, de aesemenea, o dedublare, prin
analogia cu Arhanghelul Luminii, Gabriel(Gavriil), al cărui nume
semnifică – după N.Moldoveanu: Dicţionar biblic de nume
proprii şi cuvinte rare , 1995, p. 141) – <<Puternicul(eroul) lui
Dumnezeu sau eroul (meu) este Dumnezeu. Dumnezeu este tare.
Viteazul lui Dumnezeu>>.” Gavrilescu-ex-Arhanghelul pededepsit,
trebuie, din păcate, să efectueze drumul reiniţierii, printr-un infernlabirint foarte real... - deci, succesiv, în raport cu fosta lui condiţie
arhanghelică... - iar reabilitarea arhanghelică va fi, un act succesiv,
iar nu de concomitenţă/simultaneitate, faţă de ipostaza
infernalizată, trecută prin treptele reiniţierii/pelerinaj Arhanghelui ipostază numită, derizoriu, Gavrilescu

23. lumina
Putem spune că iesirea din labirint a eroilor lui Eliade, “verticalismul
ascensional”, ca să preluăm sintagma lui Gilbert Durand, trebuie
puse în legătură cu luminosul, solarul, albul pe care le găsim cu
precădere în proza sa. În “Dictionar de simboluri în opera lui
Mircea Eliade”, Doina Rusti interpretează simbolul luminii si
afirmă că, pentru Eliade, “lumina este matrice a lumii si legătura
între individ si sinele său astral”, exemplificând printr-o legendă
tibetană -expusă de Eliade- despre faptul că la început oamenii se
perpetuau prin lumină, căci aveau în ei lumina pe care au pierdut-o
când s-a trezit în ei instinctul sexual; atunci Lumina din ei s-a
stins, iar Soarele si Luna au apărut pe cer; în filozofia indiană,
lumina reprezintă o cale mistică, un mod de anulare si de depăsire a
lumii profane si de aceea este percepută ca o luminozitate orbitoare,
care distruge individul istoric

24. Kathodos-ul lui Gavrilescu este unul reinterpretat, este
un mixaj de simboluri, imagini, sensuri mitice, este o
variantã, o interpretare a mitului reîntoarcerii,
reîntregirii, este suma coborârilor în Infern şi a
modificãrilor ontologice inerente.

25. Bibliografie





Ştefan Borbély, Proza fantastică a lui Mircea Eliade –
complexul gnostic , Apostrof, Cluj-Napoca, 2003. Ştefan Borbély,
Proza fantastică a lui Mircea Eliade – complexul gnostic ,
Apostrof, Cluj-Napoca, 2003.
Eugen Simion, Scriitori români de azi , Cartea Românească, Buc.,
1976
Mircea Eliade, Simbolismul ascensiunii si “visele treze”, în Eseuri,
Editura Stiintifică, Bucuresti, 1991 Gheorghe Glodeanu, Fantasticul în
proza lui Mircea Eliade, Editura Gutinul, Baia Mare, 1993 Gilbert
Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers,
Bucuresri, 1977
Jean Chevalier; Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles, Robert
Laffont / Jupiter, 1982.
Gaston Bachelard, Aerul si visele, apud Gilbert Durand, Structurile
antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucuresti, 1977