Successfully reported this slideshow.
We use your LinkedIn profile and activity data to personalize ads and to show you more relevant ads. You can change your ad preferences anytime.

70527673 comentarii-romana-bac (2)

25,990 views

Published on

  • Login to see the comments

70527673 comentarii-romana-bac (2)

  1. 1. CARACTERISTICILE LIMBAJULUI POETIC● AMBIGUITATEA- trăsătură a liricii contemporane- este realizată fără încărcătură de figuri de stil- efort sporit de descifrare a înţelesurilor● EXPRESIVITATEA- se realizează atât prin figuri de stil, imagini artistice, prin topică şi prozodie, cât şi prinmodul specific al fiecărui poet de a folosi materialul lexical al limbii.● SUGESTIA- principala caracteristică a limbajului poetic simbolist, prin care, cu ajutorul simbolurilorşi al imaginilor artistice, este construit mesajul.● REFLEXIVITATEA- tendinţa de a filozofa pe marginea unei stări existenţiale- poetul se avântă în formule generalizatoare despre lume, viaţă, destin.
  2. 2. CURENTE LITERARE● SIMBOLISM- mesajul poetic este sugerat de corespondeţa dintre realitatea exterioară şi ceainterioară- cultivarea simboluluI● ROMANTISM- prezenţa temelor şi motivelor specifice romantismului(universul, geniul, natura,iubirea, luna, noaptea)- primatul sentimentelor, a pasiunii şi a sentimentelor puternice- imaginarul romantic cuprinde alternarea trecutului cu prezentul, realul cuimaginarul, terestrul cu astralul● TRADIŢIONALISM- istoria şi folclorul reprezintă domeniile relevante ale specificului unui popor, lacare se adaugă componenta sa spirituală, religia- clasicismul formei (catrene sau terţine) şi păstrarea tuturor elementelor deprozodie (ritm, rimă, măsură).● MODERNISM- respingerea modelelor clasice, ruptura cu tradiţia şi dorinţa de inovare- dificultatea decodării mesajului- simplitatea stilului şi caracterul reflexiv al lirismului● NEOMODERNISM (Nichita Stănescu)- limbajul liric se înnoieşte profund, devenind pentru unii poeţi nu un mijloc, ci unscop în sine, cum este “lupta” cu verbul (necuvintele) lui Nichita Stănescu- subtilitatea metaforelor, insolitul imaginilor artistice, ambiguitatea împunsă pânăla nonsens
  3. 3. ● ARTĂ POETICĂ- raportul creatorului cu opera sa- ilustrează procesul creaţiei şi valoarea operei de artă- exprimarea propriilor convingeri despre poezie şi poet- ilustrează lirismul subiectiv● POEZIE LIRICĂ- exprimarea directă a sentimentelor, fără ajutorul personajelor- mărcile lexico-gramaticale care evidenţiază prezenţa eului liric● DESCRIEREA- prezentarea, cu ajutorul imaginilor vizuale- substantivele identifică detalii ale cadrului, în timp ce adjectivele, cu valoare deepitet, au rolul de a spori expresivitate● LIRISM SUBIECTIV- discurs liric personal, rostit cel mai adesea la persoana I- discurs de tip confesiv, specific poeziei inceputurilor şi poeziei romantice● LIRISM OBIECTIV- discurs liric în care subiectivitatea eului este disimulată, iar autorul comunică cucititorul prin intermediul unor măşti sau roluri lirice
  4. 4. LISTĂ OPERE LIMBA ROMÂNĂ – BACALAUREATPROZA SCURTĂBASMUL – POVESTEA LUI HARAP ALB – I. CREANGĂNUVELA REALISTĂ PSIHOLOGICĂ – MOARA CU NOROC – I. SLAVICINUVELA ROMANTICĂ ISTORICĂ – AL. LĂPUŞNEANUL – C. NEGRUZZINUVELA FANTASTICĂ – LA ŢIGĂNCI – M. ELIADEPOVESTIREA – HANUL ANCUŢEI (CEALALTĂ ANCUŢĂ) – M. SADOVEANUROMANROMAN MODERN SUBIECTIV PSIHOLOGIC INTERBELIC – ULTIMANOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI – C. PETRESCUROMAN REALIST OBIECTIV INTERBELICDE TIP BALZACIAN – ENIGMAOTILIEI – G. CĂLINESCUROMAN REALIST OBIECTIV POSTBELIC – MOROMEŢII – M. PREDAROMAN REALIST OBIECTIV INTERBELIC – ION – L. REBREANUDRAMATURGIECOMEDIE – O SCRISOARE PIERDUTĂ – I.L.CARAGIALEDRAMĂ MODERNĂ – IONA – MARIN SORESCUPOEZIEROMANTISM – FLOARE ALBASTRĂ – M. EMINESCUSIMBOLISM – PLUMB – G. BACOVIAMODERNISM – EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII – L. BLAGAMODERNISM – TESTAMENT – T. ARGHEZIMODERNISM – RIGA CRYPTO ŞI LAPONA ENIGEL – I. BARBUMODERNISM – LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA – N. STĂNESCUTRADIŢIONALISM – ÎN GRĂDINA GHETSEMANI – V. VOICULESCUTEORETICDACIA LITERARĂMODERNISMUL ŞI EUGEN LOVINESCUJUNIMEA ŞI TITU MAIORESCU
  5. 5. POVESTEA LUI HARAP-ALBde Ion Creangă- comentariu –Publicat in anul 1877, în revista "Convorbiri Literare", "Povestea lui Harap-Alb",de Ion Creangă, este o sinteză a basmului românesc, în care schema folclorică estepreluată în liniile ei esenţiale: lupta dintre bine şi rău, existenţa unui mezin, care i sesubstituie lui Făt-Frumos, probele la care este supus şi nunta ca final fericit.Operă narativă în proză, în care realitatea este transfigurată în fabulos, iarpersonajele poartă valori simbolice, basmul este o specie literară străveche, prezentă atâtîn literatura populară, cât şi în cea cultă, basmul cult având ca particularităţi reflectareaconcepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizareapersonajelor, umorul şi specificul limbajului.Titlul basmului „Povestea lui Arap Alb” sugerează caracterul fabulos aloperei("povestea"), dar şi caracterul său iniţiatic: Harap-Alb este numele sub care eroultrece prin toate probele, care îi aduc desăvârşirea umană(„Harap”- rob, „Alb” – nobil).Tema basmului este iniţierea unui tânăr care parcurge drumul de la stadiul denovice, la acela de om total. Astfel, basmul lui Creangă întruneşte trăsăturile unuibildungsroman. Motivele specifice sunt superioritatea mezinului, călătoria, muncile,demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor părinteşti, eroul fiind nevoitsă refacă experienţa tatălui, pe care calul îl purtase, în tinereţe, prin aceleaşi locuri.Întâlnirea cu Spânul este, deci, o reluare a veşnicului conflict dintre cele două forţe,simboluri ale binelui şi răului.Perspectiva narativă a basmului aparţine unui narator omniscient, caresubiectivizează prin intervenţii directe sau prin folosirea dativului etic. Naraţiunea esterealizată la persoana a III-a. Tehnica narativă folosită este tehnica înlănţuirii cronologicăşi cauzală a secvenţelor.Reperele temporale sunt neprecizate ("în vremurile acelea"), situând întâmplărileîn atemporalitate, iar reperele spaţiale se configurează prin locuri şi fiinţe fantastice saupersonaje: Pădurea Spânului, Grădina Ursului, Pădurea Cerbului.Acţiunea se desfăşoară liniar, succesiunea secvenţelor fiind redată prin înlănţuire.Incipitul acestui basm se deosebeşte de formula iniţială a prototipului folcloric,compusă din doi termeni: unul care atestă o existenţă ("A fost odată") şi altul care oneagă ("ca niciodată")."Povestea lui Harap-Alb" începe cu formula "Amu cică era odată",care pune povestea pe seama spuselor cuiva, fără a o nega, intrarea în text făcându-se prin"era odată un craiul care avea trei feciori...". Tot în incipit se regăsesc două motiveliterare specifice basmului: cel al fraţilor despărţiţi şi al împăratului fără moştenitori.Finalul este închis şi compensator,ca la basmul tradiţional. Odată iniţiereaîncheiată, eroul reintră în posesia paloşului, primeşte recompensa(pe fata Împăratului Roşşi împărăţia), şi îşi schimbă statutul social(devine împărat), fapt ce confirmă maturizareaacestuia. Ca şi în cazul incipitului, Creangă inovează formula finală pentru că aduce unelement de originalitate, introducând o referire critică la adresa societăţii naratorului:"iarpe la noi, cine are bani mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă”.
  6. 6. "Povestea lui Harap-Alb" urmăreşte formarea unui tânăr pentru a-şi dobândidreptul de a deveni conducător şi pentru a-şi forma o familie. Această călătorie serealizează în trei etape.Prima este pregătirea şi anticipează drumul de iniţiere. Sfânta Duminică, simbolal experienţei acumulate, îl învaţă pe fiul de crai cum să dobândească calul, paloşul şihainele de mire ale tatălui său(simboluri ale legăturii cu strămoşii).Cea de-a doua etapă, drumul de iniţiere(de formare), cuprinde proba podului,rătăcirea prin Pădurea Spânului(spaţiul labirintic), schimbarea indentităţii eroului prinvicleşug, care are loc în fântână, şi cele două probe la care este supus de către Spân:aducerea sălăţilor din Grădina Ursului şi pielea bătută cu nestemate a Cerbului. Din toateaceste probe, Harap-Alb iese învingător, graţie ajutorului primit de la Sfânta Duminică.Cea de-a treia etapă este cea mai grea şi încheie drumul de maturizare a eroului.Acesta trebuie să se descurce singur(Sfânta Duminică dispare din basm) şi să o aducă pefata Împăratului Roş. După ce trece cu succes de această probă cu ajutorul celor cinciprieteni, al furnicilor şi a albinelor, Harap-Alb este ucis de Spân, decapitarea şi înviereaeroului fiind ultima treaptă a iniţierii.Personajele basmului “Povestea lui Harap-Alb” sunt purtătoare ale unor valorisimbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze, personajele antagonice şi simbolice carele reprezintă fiind Harap-Alb şi Spânul.La construcţia celor două personaje contribuie fabulosul, care este tratat în modrealist: nici Harap-Alb nu se confundă cu Făt-Frumos, ci este un om care are calităţi şidefecte, şi nici Spânul nu este zmeu, ci o fiinţă umană însemnată de natură prin lipsabărbii(expresie a bărbăţiei).Amândoi sunt nişte personaje "deghizate": Harap-Alb este un fiu de împăratascuns sub haine de slugă, iar Spânul este "răul necesar", deghizat în fecior de împărat.Harap-Alb este personajul principal, protagonist şi eponim al basmului luiCreangă. Eroul săvârşeşte un act de iniţiere în vederea formării lui pentru viaţă.Autorul îşi scoate personajul din tiparele clasice, pentru că renunţă la perfecţiuneaeroului şi îl introduce în categoria oamenilor simpli. Iniţial, personajul lui Creangă estetimid, ruşinos şi lipsit de curaj. Reacţia sa atunci când Craiul îi ceartă pe fraţii mai mari,este evidenţiată de către narator prin caracterizarea directă. Tot acum găsim o trăsăturădefinitorie a personajului, milostenia, care face ca el să fie alesul.Întâlnirea cu Spânul constituie episodul-cheie în evoluţia ulterioară apersonajului. În pădure, el trăieşte sentimentul de frică şi neputinţă şi nesocoteşte sfatultatălui său, luându-l în slujba sa pe Spân.Urmează momentul crucial: cel al supunerii prin vicleşug. Naiv, fiul de împăratcoboară în fântână la îndemnul Spânului. Acolo, el renunţă la originea sa nobilă pentru aporni fără nimic în lupta cu destinul. Din acest moment, Harap-Alb(un oximorom) esteeroul care va lupta şi va birui cu bunătatea inimii sale, nu cu mândria eroului perfect.El apare ca un om simplu, modest, calităţi apreciate de toţi cei din jurul lui, spredeosebire de Spân, ale cărui defecte omeneşti îl duc la pierzanie: rău, antipatic, arogant.Ajutat mai mult de sfatul Sfintei Duminici, Harap-Alb va da cele dintâi probe decuraj şi de bărbăţie, nu fără ezitări şi slăbiciuni omeneşti.În cea de-a treia probă, călătoria prin locuri pustii şi greu accesibile constituie unpermanent prilej de cunoaştere pentru erou, care ţnţelege că fiinţele cele mai neinsemnate(furnicile, albinele) îţi pot fi de folos. De asemenea, Harap-Alb poate constata
  7. 7. ciudăţeniile fiinţelor umane şi variatatea indivizilor, dovedind toleranţă şi sociabilitate.Pe drumul de întoarcere, el se îndrăgosteşte de fata Împăratului Roş, dar rămâneloial Spânului, considerând că datoria este mai presus de sentimentele lui.Ajunşi la Verde Împărat, tânăra îl demască pe Spân.Acesta nu are demnitateazmeilor, care se recunosc învinşi, şi îi taie capul lui Harap-Alb.Experienţa capitală prin care trece eroul se petrece în sens invers celor dinfântână: "moare" sluga şi "se naşte" împăratul.Spânul întruchipează forţa răului în basm, un fel de Zmeul-Zmeilor care seamănăîn lume teroare, răutate şi violenţă. El este personaj negativ specific basmului şiîntruchipează nedreptatea, răutatea, minciuna - trăsături condamnate în orice basmpopular sau cult.Omul spân este prin naştere un om rău, viclean peste măsură, nu se dă în lături săpăcălească un "boboc" (nepriceput, lipsit de experienţă) cum era mezinul craiului şi-latrage în capcana din fântână prin minciuni şi tentaţii ce dovedesc o bună cunoaştere deoameni.Trăsăturile lui morale reies în mod indirect din faptele sale şi din relaţiile cucelelalte personaje. Impostor şi grosolan, se comportă ca un stăpân tiran, considerând căslugile seamănă cu animalele. Din proprie experienţă, ştie că "să te ferească Dumnezeu,când prinde mămăliga coajă", deoarece el, obraznic şi prost crescut, cum vede că "i s-auprins minciunile de bune" si că este primit cu toate onorurile de către împăratul Verde,devine ameninţător cu sluga, îi dă o palmă, cu scopul "să facă pe Harap-Alb ca să-i ieie şimai mult frica".Văzându-se ajuns urmaş la tronul împărătesc, Spânul devine arogant şi lăudăros,însuşindu-şi toate meritele lui Harap-Alb, ba mai mult, fălindu-se că ştie să fie stăpânadevărat şi să-şi strunească slugile.Ca moduri de expunere, spre deosebire de basmul popular, unde predominănaraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea.Naraţiunea este dramatizată prin dialog, iar individualizarea acţiunilor şi a personajelorse realizează prin amănunte(limbaj, gesturi). Dialogul susţine evoluţia acţiunii şicaracterizarea personajelor. Descrierea conturează indicele spaţial şi personajele prinportretistică.Registrele stilistice oral, popular şi regional conferă originalitate limbajului, carediferă de al naratorului popular prin specificul integrării termenilor. Limbajul cuprindetermeni şi expresii populare, regionale, ziceri tipice(proverbe, zicători).Umorul se realizează prin ironie, porecle şi apelative caricaturale, scene comice,expresii populare.Oralitatea stilului se realizează prin expresii narative tipice, exprimarea afectivă înpropoziţii interogative şi exclamative, dativul etic şi inserarea de fraze ritmate sau versuripopulare.„Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă este un basm cult, deoareceprezintă reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului,individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului, însă, asemenea basmuluipopular, pune în evidenţă idealul de dreptate, de adevăr şi de cinste.
  8. 8. MOARA CU NOROCde Ioan Slavici- comentariu -Nuvela „Moara cu noroc” a fost publicată în 1881, în volumul de debut „Noveledin popor”, reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii satului.„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cuo construcţie riguroasă, un plan narativ central, intriga şi conflictul sunt bine conturate iarpersonajele relativ puţine pun în evidenţă personajul principal, complex, puternicindividualizat.Nuvela aparţine realismului clasic prin imaginea veridică a realităţii sociale laînceputul secolului al XX-lea, în Ardeal; tema şi motivele aparţin realismului; conflictulpredominant interior, dar şi social; fixarea exactă în timp şi spaţiu de la începutul operei;determinarea socială a personajelor şi complexitatea acestora; stilul sobrul, uneoriimpersonal şi perspectiva narativă şi tipul de narator (omniscient, omniprezent şineimplicat)Tot de realism ţine şi interesul pentru analiza psihologică (nuvelă psihologică),prin temă, conflictul predominant interior, investigarea psihologică a personajului,folosindu-se ca tehnică analiza psihologică şi monologul interior.Titlul capătă valenţe ironice. Cuvântul „Moara” este sinonim cu „han”, motivfrecvent în literatura interbelică. Fixează indicele spaţia predominant. Cuvântul „cunoroc”, raportat la desfăşurarea evenimentelor, capătă o încărcătură ironică pentru căspaţiul se dovedeşte a fi nefast pentru familia protagonistului.Tema susţine caracterul realist, dar şi pe cel psihologic al nuvelei: efectele nefasteşi dezumanizante ale dorinţei de înavuţire, în contextul societăţii ardeleneşti de laînceputul secolului al XX-lea. Alte teme se mai întâlnesc în nuvelă sunt tema familiei, adestinului şi tema iubirii. Tema este conturată şi de motive specifice realismului, cum arfi motivul hanului sau al banului.Conflictul este predominant psihologic, cuprinde zbuciumul interior alpersonajului între dorinţa de înavuţire şi dorinţa de a rămâne om cinstit. În plan secundarse dezvoltă şi un conflict social, determinat de dorinţa eroului de a-şi schimba statutulsocial, iar pe de altă parte relaţia dintre el şi Lică.Perspectiva narativă a nuvelei este obiectivă, viziune din spate, aparţinând unuinarator omniscient, omniprezent şi neimplicat, narator la persoana a III-a. Tehnicanarativă folosită este tehnica înlănţuirii cronologică şi cauzală a secvenţelor.Acţiunea se desfăşoară la sfârşitul secolului XIX, început de secol XX, peparcursul unui an, având ca reper temporal două evenimente cu rezonanţă religioasă.(Sfântul Gheorghe şi Paştele). Ca reper spaţial întâlnim vestul Ardealului, între Ineu şiArdeal, la „Moara cu noroc”.Lungimea de text impresionantă , include, conform spuselor lui GeorgeCălinescu, un subiect de roman. Structurată în 17 capitole, fără titlu, include un singurplan narativ care are o desfăşurare liniară şi ascendentă până la un punct culminant.Expoziţiunea are dimensiuni neobişnuite. Incipitul şi finalul conferă simetrie structurii
  9. 9. compoziţionale. Ambele sunt realizate prin tehnica punctului de vedere, incluzândvorbele bătrânei care fixează normele morale între care vor evolua personajele şi seconstituie în vorbele naratorului.În expoziţiune, descrierea drumului care duce la „Moara cu noroc”, realizată înmanieră realistă, prin tehnica detaliului semnificativ şi a locului în care se află cârciuma,redă un peisaj. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului.Simbolistica iniţială a drumului se completează, în final, cu sugestia drumului vieţii carecontinuă şi după tragedia de la Moara cu noroc.Apariţia lui Lică, şeful porcarilor şi al turmelor de porci, care tulbură echilibrulfamiliei, constituie intriga în manieră realistă, prin utilizarea tehnicii detaliului, relatareaamănuntului semnificativ. Lică are un orgoliu de stăpân şi îşi impune încă de la începutregulile.Desfăşurarea acţiunii se concentrează în jurul procesului înstrăinăriicârciumarului faţă de familie, analizat cu măiestrie de Slavici. Devine mohorât, violent, îiplac jocurile crude, are gesturi de brutalitate neînţeleasă faţă de Ana, pe care o ocroteapână atunci. Prin intermediul monologului interior, sunt redate frământările personajuluiîn proza lui Slavici, relaţia specifică realistă între individ şi mediul din care provine iaforma relaţiei individ-colectivitate.Punctul culminant coincide cu momentul în care Ghiţă ajunge pe ultima treaptă adegradării morale. Ghiţă îşi aruncă soţia în braţele lui Lică, Ana i se dăruieşte lui Lică,deoarece acesta este un „om”, pe când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în hainebărbăteşti”. Când se întoarce şi realizează acest lucru, Ghiţă o ucide pe Ana, iar el, larândul lui, este ucis de Raţiu, în numele lui Lică.Deznodământul este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuiecârciuma. Pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide, izbindu-se cucapul de un copac. Singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copiii.În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.Slavici este un observator imparţial al vieţii rurale, înzestrat cu un spirit realist desăvârşit,anticipând astfel tehnica lui Rebreanu. Numărul personajelor nuvelei este redus, însăacestea sunt bine conturate, realiste şi determinate social. Dacă la început personajelesunt antagonice, acestea ajung până la sfârşit personaje complementare.Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destinilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire.Lică rămâne egal cu sine: „un om rău şi primejdios”. În schimb, Ana suferătransformări interioare, care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize apsihologiei feminine.Personaj secundar, jandarmul Pintea urmăreşte pedepsirea lui Lică pe căi legale,motiv pentru care se asociază cu Ghiţă.Bătrâna şi copiii, personaje episodice, supravieţuiesc incendiului pentru că suntsingurele fiinţe inocente şi morale.Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente deîncordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele(caracterizare indirectă). De asemenea, realizează portrete sugestive(caracterizaredirectă); detaliile fizice relevă trăsături morale sau statutul social (ex: portretul lui Lică).Sunt utilizate şi mijloace de investigaţie psihologică (dialogul, monologul interior, stilulindirect liber, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii).
  10. 10. Personajul principal al nuvelei, Ghiţă, evoluează de la tipicitate, sub determinatesocială(cârciumarul dornic de avere), la individualizare, sub determinarea psihologică şimorală. El parcurge un traseu al dezumanizării, cu frământări sufleteşti şi ezitări. Ezităîntre cele două căi, simbolizate de Ana(valorile familiei, iubirea, „liniştea colibei”) şi deLică(bogăţia, atracţia malefică a banilor). Se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte slab.Statutul social se schimbă, din cizmar ajunge cârciumar, fiind capul familiei. Şiprofilul psihologic se schimb. Dacă la începutul nuvelei Ghiţă are curajul de a-şi modificadestinul, mândria îl face să nu mai suporte batjocura oamenilor. Este hotărât, nesocoteştesfaturile bătrânei, impunându-şi punctul de vedere, hotărând destinul familiei. Estecinstit, harnic, realizează în scurt timp din „Moara cu noroc” un loc popular. Îşi iubeştefamilia, îi place să stea de vorbă cu oamenii care poposesc la cârciumă, se face respectat,iar în mentalitatea comună, hanul încetează să mai fie „Moara cu noroc”, ci ajunge să senumească „cârciuma lui Ghiţă”.Este demn şi curajos, îl înfruntă pe Lică precaut, avertizându-l pe acesta din urmăasupra faptului că ar fi mai bine să-l aibă prieten decât duşman.Derularea evenimentelor îl face să vadă că nu are decât două soluţii: să rămânăcinstit şi să plece de la han sau să intre în jocul necurat al lui Lică.Ghiţă se schimbă, Lică reuşind să stârnească în el dorinţa de înavuţire. Devineursuz, irascibil, se îndepărtează de familie şi îi consideră o piedică în calea înavuţirii şi nurăspunde încercărilor Anei de a-i spune ce anume îl frământă. Îşi conştientizeazăschimbarea şi are remuşcări, frământările personajului observându-se prin monolog.Regretă că s-a îndepărtat de Ana şi încearcă să reaprindă sentimentul iubirii. Se considerăun tată nevrednic, ticălos, însă devine ezitant şi nu-şi duce până la capăt intenţia. Îi estefrică de Lică şi devine din ce în ce mai dependent de acesta.O probă majoră a gradului de dezumanizare a personajului este mărturia falsă dela procesul lui Lică, în urma căruia acesta scapă. Acest moment constituie rupturadefinitivă dintre el şi Ana, ea ştiind că Ghiţă a depus mărturie mincinoasă. Nu-l pârăşte,suportând violenţele verbale şi fizice ale acestuia.Dorinţa de înavuţire îl face să devină ucigaş. Această dorinţă este dublată de unsentiment de răzbunare, născută din gelozie. Moartea personajului este o consecinţăfirească a faptelor lui, o pedeapsă pe care autorul o aplică lui Ghiţă pentru că a încălcatprincipiile morale.Mijloacele de caracterizare pe care Slavici le utilizează pentru a-l caracteriza peGhiţă sunt cele specifice. Caracterizarea directă se realizează prin monologul interior,prin autocaracterizare, prin intermediul celorlalte personale(Lică, Ana, bătrâna, Pintea) şide narator. Predomină caracterizarea indirectă , realizată prin faptele personajului,atitudini, limbaj, mimică, relaţia cu celelalte personaje.Un alt personaj al nuvelei este Lică, personaj secundar, liniar, care stă sub semnuldemonicului. Acesta are o influenţă nefastă asupra tuturor personajelor. Este Sămădău,şeful porcarilor, dar şi tâlhar.Spre deosebire de Ghiţă, naratorul îi realizează un portret fizic şi vestimentardetaliat, care pe de o parte îi trădează caracterul malefic(ochi verzi, sprânceneîmpreunate, îşi muşca colţul mustăţii), iar pe de altă parte sugerează faptul că personajulîşi obţine veniturile din afaceri necurate(vestimentaţia). Autocaracterizarea subliniazăcaracterul violent, crud, cinic, şi părerile celorlalte personaje, Ana fiind cea care intuieşteinfluenţa malefică a lui Lică.
  11. 11. Om care impune frică, are tendinţa de a-şi intimida convorbitorii. Fără scrupule,omoară omoară fără niciun fel de remuşcare, singur afirmând că uneori simte dorinţa desânge cald. Este un bun psiholog, întăreşte dorinţa de înavuţire a lui Ghiţă pe care p aţâţăpermanent, este invidios pe Ghiţă pentru că are o familie şi de aceea o distruge treptat,încălcând orice normă morală.Trăieşte după propriile legi, fapt care face să fie perceput ca un om de temut,influent, are relaţii sus-puse. Este un disimulat, ascunzându-şi cu abilitate intenţiile. Dinpunctul de vedere al lui Pintea, singura lui slăbiciune sunt femeile. Comportamentul luifaţă de copiii Anei contrastează cu ticăloşenia personajului şi nu reuşeşte să-l umanizeze.Are influenţă distrugătoare asupra tuturor personajelor cu care intră în contact. Esteputernic, orgolios, preferând să-şi pună capăt zilelor într-un mod violent, decât să fieprins de Pintea. Această trăsătură este evidenţiată şi de Ana, care, comparativ cu Ghiţă, îlconsideră un bărbat adevărat. Moartea personajului este o pedeapsă adusă răului absolut.Ana, personaj feminin secundar, reprezintă condiţia femeii din acea perioadă,supunându-se necondiţionat dorinţei lui Ghiţă de a se muta la Moara cu noroc. Ca statutsocial, este soţia lui Ghiţă, mamă a doi copii. Portretul fizic se conturează încă dinexpoziţie(tânără, frumoasă, fragilă), îşi iubeşte familia, este răsfăţată de către soţul ei şiconsideră că Ghiţă a făcut o alegere bună. Maturitatea personajului se dovedeşte înmomentul în care intuieşte caracterul malefic al lui Lică, avertizându-şi soţul.Observând schimbarea lui Ghiţă, încearcă să-l salveze, rugându-l să-imărturisească ceea ce-l frământă. Relaţia dintre cei doi începe să se răcească, la aceastaadăugându-se violenţa verbală şi fizică pe care Ghiţă o manifestă faţă de Ana şi faţă decopii. Când Ghiţă neglijează afacerile de la Moara cu noroc, Ana este cea care preiaconducerea, contrazicând îndoiala mamei.În momentul în care Ghiţă depune mărturie mincinoasă la proces, Ana seînstrăinează definitiv de acesta, intrând în jocul seducţiei făcut de Lică. Este un finpsiholog, simte că ceva se va întâmpla şi refuză să plece de Paşti împreună cu bătrâna şicopiii, rămânând la han. Rănită de gestul lui Ghiţă, Ana încalcă normele familiale şi, într-un gest de răzbunare, i se dăruieşte lui Lică. Acesta este motivul pentru care autorul opedepseşte printr-o moarte violentă, fiind ucisă de către soţul ei.Ca moduri de expunere predomină naraţiunea obiectivă la persoana a III-a,monologul interior evidenţiază natura psihologică a nuvelei şi descoperă frământareainterioară a personajelor, dialogul contribuie la stabilirea relaţiilor dintre personaje şidinamizează discursul narativ, iar descrierea conturează indicele spaţial şi personajeleprin portretistică.Stilul este sobru, lipsit de încărcătură stilistică, iar limbajul este autenticardelenesc, acesta contribuind la realizarea atmosferei.Opera literară „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă deoareceoglindeşte viaţa socială şi de familie în satul ardelenesc de la sfârşitul secolului al XIX-lea, importanţa acordată banului, cât şi personaje tipice, reprezentative pentru lumeaardelenească din perioada evocată.
  12. 12. ALEXANDRU LĂPUŞNEANULde Costache Negruzzi- comentariu –Nuvela “Alexandru Lăpuşneanul” este prima nuvelă romantică de inspiraţieistorică din literature română, o capodoperă a speciei şi un model pentru creaţiile apăruteulterior de acest tip.Apare în primul volum al revistei “Dacia literară” la 30 ianuarie 1840, alături dearticolul-program al romantismului românesc, răspunzând astfel uneia dintre direcţiileprevăzute de Mihail Kogălniceanu(istoria ca sursă de inspiraţie).Nuvela este o specie a genului epic care include un singur fir narativ, intriga şiconflictul sunt bine continurate iar accentual cade pe individualizarea personajelor, nu peacţiune.“Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă istorică prin temă şi motiv literar central,sursele de inspiraţie specifice, prin conflict şi personaje atestate documentar şi princuloarea epocii.Este şi o nuvelă romantică deoarece are ca şi caracteristici tema şi motivulcentral, prin antiteza ca mijloc de conturare a personajelor, prin excepţionalulpersonajului creat şi a situaţiilor în care este pus şi prin descrierile cu caracterdocumentar, şi nu estetic.Negruzzi preia o serie de evenimente şi întâmplări din “Letopiseţul ŢăriiMoldovei” al lui Grigore Ureche, cum ar fi revenirea la tron a doua oară a lui AlexandruLăpuşneanul, întâmpinarea domnitorului, incendierea cetăţilor, omorârea celor 47 deboieri, îmbolnăvirea şi moartea lui Alexandru Lăpuşneanul la Cetatea Hotin prin otrăvireşi cele două replici ale motto-urilor pe care le aşează în capitolele 1 şi 4 (“Dacă voi nu mavreţi, eu vă vreu” şi “De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu”)Pentru a amplifica conflictul, Negruzzi apelează la licenţa istorică(abatere de laadevărul istoric), introducând două personaje, Moţoc şi Stoici, care nu mai erau în viaţăîn timpul celei de-a doua domnii a lui Lăpuşneanul.Nuvela are ca temă lupta pentru putere în epoca medievală, în timpul celei de-a douadomnii a lui Alexandru Lăpuşneanul în Moldova. Motivul literar central este tipicromantic, şi anume răzbunarea ca pedeapsă.Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică apersonajului principal. Principalul conflict, cel exterior, este de ordin politic: lupta pentruputere între domnitor şi boieri. Conflictul secundar, între domnitor şi Moţoc(boierul careîl trădase), particularizează dorinţa de răzbunare a domnitorului, fiind anunţat în primulcapitol şi încheiat în cel de-al III-lea. Conflictul social, între boieri şi domnitor, estelimitat la revolta mulţimii din capitolul al III-lea.Perspectiva narativă este obiectivă, aparţine unui narator omniscient, omniprezent şineimplicat. Naraţiunea este realizată la persoana a III-a. Ca tehnică narativă, putemremarca înlănţuirea cronologică şi cauzală a secvenţelor narative.Indicele temporale şi spaţiale sunt determinate istoric(mijlocul secolului al XVI-lea, în cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul, la cetatea de scaun aMoldovei , Suceava; în al patrulea capitol, cetatea Hotin).
  13. 13. Structura compoziţională este clasică, echilibrată şi simetrică(prin incipitul şifinalul care aparţin naratorului). Include patru capitole, fiecare precedat după modaromantică de câte un motto. Capitolele se constituie în momentele subiectului.Capitolul I curpinde expoziţiunea (întoarcerea lui Alexandru Lăpuşneanul latronul Moldovei, în 1564, în fruntea unei armate turceşti şi întâlnirea cu solia formată dincei patri boieri trimişi de Tomşa: Veveriţă, Moţoc, Spancioc şi Stroici) şi intiga(hotărârea domnitorului de a-şi relua tronul şi dorinţa sa de răzbunare faţă de boieriitrădători).Capitolul II corespunde desfăşurării acţiunii şi cuprinde o serie de evenimentedeclanşate de reluarea tronului de către Alexandru Lăpuşneanul: fuga lui Tomşa înMuntenia, incendierea cetăţilor, desfiinţarea armatei pământene, confiscarea averilorboiereşti, uciderea unor boieri, intervenţia doamnei Ruxandra pe lângă domnitor pentru aînceta cu omorurile şi promisiunea pe care acesta i-o face.Capitolul III conţine mai multe scene romantice, prin caracterul memorabil sauexcepţional, concretizându-se în punctul culminant al nuvelei: participarea şi discursuldomnitorului la slujba religioasa de la Mitropolie, ospăţul de la palat şi uciderea celor 47de boieri, omorârea lui Moţoc de către mulţimea revoltată şi “leacul de frică” pentrudoamna Ruxanda.În capitolul al IV-lea este înfăţişat deznodământul, moartea tiranului prinotrăvire. După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpuşneanul se retrage în cetateaHotinului. Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul vremii. Deoarececând îşi revine, ameninţă să-i ucidă pe toţi, doamna Ruxanda acceptă sfatul boierilor dea-l otrăvi.Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje excepţionale însituaţii excepţionale. Majoritatea personajelor sunt reale, atestate istoric. Sunt construitepe baza antitezei romantice(angelic-doamna Ruxanda – demonic-AlexandruLăpuşneanul; boier trădător-Moţoc – boier patriot-Spancioc şi Stroici).Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, personaj eponim şiromantic. Personaj excepţional, acţionează în situaţii excepţionale(de exemplu, scenauciderii boierilor, a pedepsirii lui Moţoc scena morţii domnitorului otrăvit).Este tipul domnitorului tiran şi crud, cu voinţă puternică, ambiţie şi fermitate înorganizarea răzbunării împotriva boierilor trădători, aceasta fiind unica raţiune pentrucare s-a urcat pentru a doua oară pe tronul Moldovei.Caracterizat indirect prin faptele şi atitudinile sale, Lăpuşneanul se dovedeşte unbun cunoscător al psihologiei umane. Un exemplu ar fi atitudinea lui faţă de Moţoc, pecare-l cruţă pentru a se folosi de el în aplicarea planului de răzbunare. Deţine artadisimulării, scena din biserică fiind foarte semnificativă în acest sens: îmbrăcat “cu marepompă domnească” se închină pe la icoane, sărută moaştele sfântului, îl ia martor peDumnezeu pentru căinţa de a fi comis crime, citează din Biblie, în timp ce pregăteşte celmai sadic omor din câte comisese – piramida de capete tăiate ale celor 47 de boieri ucişila ospăţul domnesc.Este inteligent, dar perfid, reuşind să-i păcălească pe boieri, să manevreze peoricine şi să-şi ascundă adevăratele planuri de răzbunare, pe care le pune în aplicare cu osatisfacţie deosebită.Caracterizarea indirectă, prin faptele, vorbele şi atitudinile personajuluiconturează mai ales cruzimea, care este trăsătura dominantă a lui Alexandru
  14. 14. Lăpuşneanul. Printre faptele cumplite, putem enumera: leacul de frică, linşarea lui Moţoc,ameninţarea cu moartea a propriei familii, omorârea celor 47 de boieri şi piramida decapete. Moartea violentă, prin otrăvirea lui Lăpuşneanul de către blânda lui soţie, este oplată binemeritată pentru cruzimea sa.Modalităţile caracterizării directe de către narator contrurează portretul fizic şimoral, realizat prin redarea înfăţişării, a gesturilor şi a mimicii personajului. Celelaltepersonaje îl caracterizează şi ele în mod direct..Doamna Ruxanda este un personaj secundar, de tip romantic, construit înantiteză cu Lăpuşneanul: angelic-demonic, bândeţe-cruzime. Este fiica lui Petru Rareş şireprezintă statutul femeii în Evul Mediu. Se căsătoreşte cu Alexandru Lăpuşneanul doardin dorinţa boierilor. Ea nu acţionează din voinţă proprie nici când îi cere soţului său săînceteze cu omorurile, nici când îl otrăveşte. Deşi în Evul Mediu femeia – chiar soţie dedomn – nu avea prea multe drepturi, doamna Ruxanda înfăţişează în nuvelă un caracterslab, care pune în lumină, prin contrast, voinţa personajului principal.Ca moduri de expunere, naraţiunea şi descrierea sunt reduse, naratorul obiectivlimitându-şi intervenţiile. Caracterul dramatic al textului este dat de rolul capitolelor întext, de realizarea scenică a secvenţelor narative, de utilizarea predominantă a dialoguluişi de minima interveţie a naratorului prin consideraţii personale. Descrierile au valoaredocumentară, nu epică. Descrierea cetăţii Hotinului, cu motive romantice(cetatea pustie,stâncile), are funcţie simbolică.Stilul narativ se remarcă prin sobrietate, concizie, echilibru între termenii arhaicişi neologici, o mare frecvenţă a gerunziului. Stilul indirect alternează cu stilul direct,realizat prin dialog şi intervenţie izolată.Limbajul personajelor este unul dintre principalele mijloace de caracterizare şiconcentrează atitudini, redă trăsături în mod indirect, prin replicile memorabile(“Dacă voinu ma vreţi, eu vă vreu!”).Fiind o operă literară istorică în contextul literaturii paşoptiste, “AlexandruLăpuşneanul” este o nuvelă de factură romantică prin respectarea principiuluiromantic(inpiraţia din istoria naţională), dar şi prin specie, temă, personaje excepţionaleîn situaţii excepţionale, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii, spectaculosulgesturilor, al replicii şi al scenelor.
  15. 15. HANU ANCUŢEIde Mihail Sadoveanu- comentariu -“Fântâna dintre plopi” face parte din volumul “Hanu Ancuţei” de MihailSadoveanu, publicat în 1928.Povestirea este o naraţiune subiectivizată (relatarea din unghiul povestitorului,implicat ca martor sau doar ca mesager al întâmplării), care se limitează la relatarea unuisingur fapt epic. Se acordă importanţă naratorului şi actului narării, iar interesul pentrusituaţii şi întâmplări conferă caracterul epic, exemplar al povestirii. Povestirea se situeazăîntr-un plan al trecutului, principala sa caracteristică fiind evocarea.“Hanu Ancuţei” are forma povestirii în ramă deoarece nouă naraţiuni de sinestătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei, care utilizeazăformule specifice.Instanţele comunicării narative sunt: autorul, naratorul, personajele şi cititorul.Naraţiunea-cadru este răsfirată de-a lungul întregului text şi include cele nouăpovestiri. Incipitul ei fixează coordonatele spaţio-temporale, cadrul întâlniriipovestitorilor “într-o toamnă aurie”, la Hanu Ancuţei. Timpul povestirii reconstituie prinforţa cuvântului o lume şi stă sub semnul vârstei de aur. Cele trei niveluri ale simpuluinarativ sunt: timpul povestirii, timpul povestit şi spaţiul povestirii.Aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc de popas şi de petrecere,ocrotitor ca o cetate şi cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe.Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire adiferitelor destine şi poveşti.“Fântâna dintre plopi” este a patra povestire şi are ca temă iubirea tragică.Perspectiva narativă a povestirii este subiectivă (cu focalizare internă), şi implicădouă planuri: reprezentarea evenimentelor trăite în tinereţe (timpul narat) şi autoanalizafaptelor din perspectiva maturităţii(timpul naraţiunii). Naraţiunea se face la persoana I.Naratorul evocă o întâmplare trăită de el în tinereţe, în urmă cu peste douăzeci şicinci de ani, „pe aceste meleaguri”. În povestire se relatează un singur fir epic, o tristăpoveste de dragoste care a avut rol de iniţiere pentru tânărul de odinioară.Atmosfera povestirii ţine de modul în care naratorul regizează o anumită tensiune,suspansul pe tot parcursul povestirii, pentru a capta atenţia ascultătorilor sau cititorilor.Acţiunea se desfăşoară alert, fiind identificabile toate momentele subiectului.Într-o toamnă, Neculai Isac duce vinuri în ţinutul Sucevei ţi face popas la HanuAncuţei. Plimbându-se călare pe malul râului Moldova, întâlneşte un grup de ţigani carese scaldă. Este întţmpinat de Hasanache, un bătrân cerşetor, care o alungă fără succes dincalea boierului pe Marga, o ţigăncuţă de opsrezece ani (expoziţiunea).Frumuseţea fetei îl tulbură şi le dă celor doi câte un ban de argint (intriga).Fata îl caută la han a doua zi pentru a-i arăta ciuboţelele cumpărate cu banulprimit. Apoi tinerii petrec o noapte la fântâna dintre plopi şi îşi promit o nouă întâlnire dedragoste la întoarcerea lui de la Paşcani, unde trebuia să îşi vândă marfa. A doua întâlnirela fântână are un final tragic. Îndrăgostită, fata îi mărturiseşte ca Hasanache o trimisese lahan ca să-l seduca, iar panul era ca ţiganii să-l omoare şi să-i ia banii de pe marfă. (D.A.)Deşi este conştientă că o vor omorî pentru că i-a trădat, fata îl avertizeză asupra
  16. 16. pericolului. Tânărul fuge călare, scapă cu viaţă, dar o prăjină aruncată de urmăritori îiscoate un ochi (punctul culminant).Însoţit cu făclii de cărăuşii de la han care auziseră strigătele sale, revine lafântâna dintre plopi, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră este semnul că fatafusese ucisă cu cruzime şi aruncată în fântână (deznodămantul).Autenticitatea naraţiunii este susţinută prin relatarea la persoana I şi prinintervenţia Ancuţei, unul dintre ascultători, care adevereşte întâmplarea ştiută de la mamaei.Personajul-narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neştiutor, darreprezentarea faptelor este însoţită de analiza şi condamnarea lor, din perspectivamaturului, din cauza consecinţelor tragice. Acesta foloseşte cuvinte dure pentruautocaracterizare (“boiac”, “ticălos”).Tânărul Neculai Isac are defectele specifice vârste: neştiinţa şi nesocotinţa.Prima întâlnire cu ţiganii şi cu fata care umblă prin apă în fusta ei roşie este relatată dinperspectiva tânărului, care nu vede capcana în această “întâmplare”. Tânărul crede cătrăieşte etapele unei idile superficiale, dar se vede întins în plasa întinsă de ţigani. Plăteştenechibzuinţa sa cu lumina unui ochi. Scapă cu viaţă tot datorită tinereţii: calităţile fiziceşi seninătatea inconştientă. Licărul de conştiinţă se aprinde prea târziu, iar manifestărilelui sunt regretul şi autocondamnarea. Tânărul este caracterizat în mod indirect, prinfapte, limbaj, comportament şi gesturi.Portretul fizic al naratorului este realizat de la intrarea personajului înscenă (venirea la han), vestimentaţia reflectând statutul social, indicat şi în formula deadresare folosită de comisul Ioniţă “căpitani de mazili”. Aerul demn şi tragic alcăpitanului de mazili se datorează rangului nobiliar şi tristeţii. Venirea lui produce unefect deosebit asupra celor de la han.El povesteşte din dorinţa de a revedea trecutul pentru a-l înţelege, căci pierdereochiului îi dă puterea vizionară. Deşi fântâna dintre cei patru plopi s-a dărâmat, el o poatevedea.Frumoasa Marga este eroina tragică a acestei poveşti de iubire. Condişia eiumilă, ţigăncuşă care se lasă folosită de grupul nomad pentru a-i jefui pe călătorii dornicide aventuri trupeşti, este umanizată şi metamorfozată de puterea dragostei adevărate.Aflată în situaţia limită de a se supune legii nescrise a cetei sau de a-l salva pe bărbatuliubit, ea alege jertfa de sine. Personaj romantic, acţionează în situaţii excepţionale. Faptaei o plasează într-un plan moral superior faţă de tânărul nesăbuit, de unde şi caracteruletic al povestirii. Personajul este caracterizat indirect, prin fapte, gesturi şi statut social,şi direct de către personajul-narator, care-i realizează portretul fizic. Legătura simbolicădintre fiinţa ei şi elementul acvatic este prezentă la fiecare întâlnire cu personajul-narator.Fata “Răsare” din apă şi va sfârşi în acelaşi element.Semnificaţia fântânii cu patru plopi este de centru al lumii, loc sacru care însă nu-imai protejează pe îndrăgostiţi, fiind pângărit de vina fiecăruia şi sortit pieirii. Apafântânii se amestecă cu sângele, iar în plan simbolic, iubirea cu moartea.Ca moduri de expunere predomină naraţiunea subiectivă la persoana a I-a care seîmbină cu dialogul şi scurte pasaje descriptive.„Fântâna dintre plopi” este povestire deoarece este o naraţiune subiectivizată, carese limitează la relatarea unui singur fapt epic, o întâmplare de dragoste din tinereţe.
  17. 17. ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOIde Camil Petrescu- comentariu –Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, scris de CamilPetrescu, aparţine realismului psihologic şi răspunde cerinţelor modernismului formulatede Eugen Lovinescu.Este un roman modern de tip subiectiv interbelic deoarece are ca şicaracteristici tema citadină, relaţia dintre instanţele comunicării, unicitatea perspectiveinarative, tehnicile narative, tipul de personaj şi tehnicile de analiză psihologică(monolog,introspecţie), timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, luciditateaautoanalizei, anticalofilismul şi autenticitatea(prezenţa jurnalului şi a unor documente aleepocii prezente în subsolul paginii), valorificarea a două experienţe existenţiale,considerate de personajul narator „definitive”.„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este şi un roman psihologicprin temă, conflict(interior), protagonist(o conştiinţă problematizantă) şi prin utilizareaunor tehnici de individualizare a personajului.Titlul este format din două părţi si anticipează structura compoziţională aromanului. Fiecare partea a titlului se poarte constitui in titlu al cărţilor; fixează cele douăteme majore ale romanului. Cuvântul „noapte” capătă semnificaţii simbolice,semnificând căutările interioare ale personajului principal.Tema romanului este drama intelectualului camilpetrescian însetat de absolut.Conflictul este predominant interior. Se naşte din discrepanţa dintre lumea ideilorîn care trăieşte personajul şi viaţa(realitatea) socială. Este şi un conflict exterior, ca reflexal primului, prin care se conturează o imagine veridică a realităţii româneşti înainte dePrimul Război Mondial.Perspectiva narativă este subiectivă şi unică, aparţinând unui narator-personaj.Viziunea este „împreună cu”, iar naraţiunea se realizează la persoana I.Tehnicile narative sunt moderne, preluate din romanul francez al lui MarcelProust(tehnici proustiene). Tehnica memoriei involuntare presupune relatareaîntâmplărilor în ordinea aleatorie a memoriei, iar in cadrul tehnicii fluxului de conştiinţă,personajul devine centrul de conştiinţă al romanului, el analizând semnificaţia fiecăreiîntâmplări.Timpul şi spaţiul sunt mobile, se modifică şi se nuanţează în funcţie de trăirileinterioare ale personajului. Există două niveluri ale timpului, timpul obiectivcronologic(Primul Război Mondial) şi timpul subiectiv psihologic(timpul rememorării).Romanul este structurat în două părţi intitulate „Cărţi”. Legătura dintre ele serealizează printr-un artificiu compoziţional prezent în primul capitol, şi anumeintroducerea timpului subiectiv psihologic în timpul obiectiv cronologic. Propriu-zis,prima carte debutează cu cel de-al doilea capitol.Incipitul se constituie în primul capitol şi se află în simetrie cu finalul, pentru căse pleacă dintr-o realitate obiectivă şi se termină cu aceeaşi realitate ( se începe cupovestea de iubire şi se încheie cu sfârşitul poveştii) . Finalul romanului este deschis,
  18. 18. dând posibilitatea cititorului unor multiple interpretări, iar pe de altă parte, eroulcamilpetrescian trebuie supus unor alte experienţe existenţiale.Romanul modern de tip proustian promovat de Camil Petrescu impune şi un noutip de personaj, o conştiinţă lucidă, analitică, intelectualul, inadaptabilul superior.Particularităţile de construcţie a personajului în romanul psihologic suntînlocuirea corespondenţelor artificiale dintre portretul fizic şi cel moral cu detaliisemnificative în trăirile personajului; interesul spre conflictul şi portretul interior, prinanaliză şi introspecţie; interesul asupra lumii interioare, la nivelul conştiinţei; utilizareatehnicilor moderne de analiză psihologică(introspecţia, monologul interior, fluxulconştiinţei, memoria afectivă).Personajul principal din romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte derăzboi", Ştefan Gheorghidiu, identificându-se în totalitate cu autorul Camil Petrescu,este un personaj-narator, deoarece relatează la persoana I şi analizează cu luciditate toateevenimentele şi stările interioare prin care trece acest intelectual dominat de incertitudini.Student la Filozofie, cu un statut social modest, căsătorit cu o colegă studentă la Litere,având aceeaşi condiţie materială. O fire reflexivă, care analizează cu luciditaterealitatea din jurul său, construindu-şi o lumea ideală, abstractă, care intră încontradicţie cu realităţile sociale.Dialogul de la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă a eroului, careconsideră că "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt".Astfel, prin memorie involuntară, se declanşează amintirea propriei poveşti de dragoste,pe care o consemnează în jurnalul de front: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu ocolegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală".Este în căutarea absolutului în orice experienţă de viaţă, scriitorul confruntându-lcu două experienţe pe care le consideră definitive.Prima experienţă este cea a iubirii înşelate. Crede că Ela este femeia perfectă şicoincide cu acel tipar de idealitate pe care si-l crease. Intervine descrierea pe care oface asupra Elei, considerând-o unică. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea este unproces de autosugestie, el însuşi prezentând etapele care au dus la această iubire. Cuplulstă sub ideea perfecţiunii şi trăieşte în armonie până în momentul în care eroul primeştemoştenirea de la unchiul Tache Gheorghidiu.Interesul Elei pentru moştenire şi încercarea de implicare în viaţa mondenă îl facpe Ştefan Gheorghidiu să descopere o altă faţă a ei. Procesul de înstrăinare este dublatde o analiză continuă şi chinuitoare pe care o face fiecărui gest al Elei.Excursia la Odobeşti este o secvenţă narativă care evidenţiază chinul lăuntric alpersonajului şi constituie apariţia Domnului G., avocat obscur dar bărbat monden, înprim-plan motiv al chinurilor lui Gheorghidiu, acestea amplificându-se pe măsuradisimulării. El maschează totul printr-o veselie excesivă, suferind o dramă a geloziei.Relaţia cu Ela capătă o întorsătură imprevizibilă, include despărţiri şi împăcărirepetative, Gheorghidiu încercând să descopere certitudinea că Ela este infidelă. Înrelaţia celor doi, certitudinea infidelităţii este dată chiar de Gheorghidiu, care aduce înpatul conjugal o prostituată cu care Ela îl descoperă. Altădată, vine acasă şi nu ogăseşte pe Ela, o caută înnebunit pe străzi, este hotărât să divorţeze, dar renunţă în finalpentru că descoperă un bileţel de la verişoara sa Anişoara, care o cheamă pe Ela înseara aceea să doarmă la ea.
  19. 19. Treptat, personajul suferă un proces de dezumanizare, salvarea venind odată cuizbucnirea Primului Război Mondial, când Ştefan Gheorghidiu se înrolează ca voluntar.A doua experienţă este războiul absolut, şi anume confruntarea cu moartea. Încalitate de sublocotenent, descoperim firea polemică a lui Ştefan Gheorghidiu, revoltat derealităţile frontului, idealizate de instituţiile şi de presa vremii. Acest sentiment polemiceste dublat de cel al responsabilităţii vieţii acestora.Odată izbucnit războiul, acesta devine o dramă colectivă în care este implicat şiŞtefan Gheorghidiu. Sentimentele ca frica, dorinţa de a fugi, de a se ascunde, devincomune şi nu favorizează oamenii indiferent de statutul social sau intelectual. Capitolulelocvent în acest sens , care surprinde imaginea monstruoasă a războiului , este intitulatsugestiv „Neacoperit pământul lui Dumnezeu”.Din această experienţă, Gheorghidiu iese modificat, salvat ca om. Rănit şispitalizat, se întoarce în Bucureşti, are certitudinea înşelării, dar nu-l mai interesează şise desparte de Ela, lăsându-i casele de la Constanţa, banii, adică tot trecutul.Unii critici literari consideră că Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat unînvins, deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-1 dezumanizeze. El seînalţă deasupra societăţii meschine, trăind o experienţă morală superioară, aceea a drameiomenirii, silită să îndure un război tragic şi absurd. Este, de altfel, singurul supravieţuitorîntre toate personajele camilpetresciene.Ela este personajul feminin al romanului, subiectiv, perceput din punctul devedere al lui Ştefan Gheorghidiu. Este studentă la Litere, cu o situaţie materială modestă.Cea mai frumoasă fată din Universitate, curtată de mulţi colegi, îl alege pe Gheorghidiu,cu care se căsătoreşte, acesta devenind centrul universului ei. Pare să corespundăprototipului de femeie ideală perceput de Ştefan Gheorghidiu, şi de aceea este consideratăde acesta ca fiind o femeie unică.Primirea moştenirii oferă o altă faţetă a Elei, percepută în mod acut de cătrepersonajul narator. Trăsăturile morale reies, indirect, din referirile lui Ştefan, care disecăşi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să aibă certitudinea iubiriiElei.Relaţia dintre cei doi cunoaşte suişuri şi coborâşuri, care duc treptat la înstrăinareacelor doi. Ela apare ca o fiinţă interesată de latura materială, , atrasă de viaţa mondenă şivinovată de infidelitate, atenţia ei îndreptându-se spre Domnul G.Principalul mod de expunere este naraţiunea confesională (cu caracter deconfesiune). Monologul interior evidenţiază natura psihologică a romanului şifrământarea interioară a personajului, dialogul contribuie la stabilirea relaţiilor dintrepersonaje şi dinamizează discursul narativ, introspecţia conştiinţei şi a sufletului,retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia, scot în evidenţă zbuciumul interior alpersonajului, cauzat de aspiraţia spre absolut.Registrul stilistic al romanului se caracterizează prin claritate, sobrietate, frazăscurtă şi nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorulconsideră că într-o operă literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "caîntr-un proces verbal".Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un romanmodern de tip subiectiv, psihologic, deoarece arată drama intelectualului camilpetrescianînsetat de absolut, conturată într-o manieră modernă, alături de tehnici narative şi tehnicide analiză psihologică modernă.
  20. 20. ENIGMA OTILIEIde George Călinescu- comentariu –Opera literară „Enigma Otiliei”, scrisă de George Călinescu şi apărută în anul1938, este un roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste, aparţinândprozei interbelice. De asemenea, este roman social şi citadin.„Enigma Otiliei” este un roman prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multeplanuri, cu conflict complex, la care participă numeroase personaje.Romanul aparţine realismului balzacian prin temă, motivul moştenirii şi alpaternităţii, situarea exactă în timp şi spaţiu, caracterizarea minuţioasă a personajelor şigeneralizarea acestora către o tipologie, notarea amănuntului semnificativ, tehnicadetaliului şi lipsa de idealizare.Tema romanului ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secoluluial XX-lea,o lume degradată de puterea banului.Conflictul exterior se datorează moştenirii lui moş Costache, care antreneazădisputa dintre membrii aceleiaşi familii, dar care este o consecinţă a unui conflict multmai profund, conflict între valorile consacrate în funcţie de clasa socială căreia aparţinpersonajele. Conflictul interior prezintă sentimentele contradictorii ale tânărului Felix înceea ce priveşte relaţia cu Otilia, însă şi rivalitatea adolescentului şi a maturuluiPascalopol pentru mâna fetei.Perspectiva narativă a nuvelei este obiectivă, viziune din spate, aparţinând unuinarator omniscient, omniprezent şi neimplicat, narator la persoana a III-a. Tehnicanarativă folosită este tehnica înlănţuirii cronologică şi cauzală a secvenţelor.Cadrul temporal şi spaţial ne este fixat încă din incipitul romanului realist(„într-oseară de la începutul lui iulie 1909”, pe strada Antim din Bucureşti).Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planurinarative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinulOtiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stănică etc.În incipitul romanului sunt prezentate principalele personaje, sugerează conflictulşi trasează principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şieste urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descriereastrăzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, străinul din familiaGiurgiuveanu, în momente diferite ale existenţei sale(adolescenţa şi zece ani mai târziu,„după război”).Acţiunea romanului începe cu venirea tânărului Felix, orfan, absolvent al LiceuluiInternat din Iaşi, la Bucureşti, în casa unchiului şi tutorelui său legal, pentru a urmaFacultatea de Medicină. Costache Giurgiuveanu este un bătrân avar, care o creşte în casalui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Aglae o consideră unpericol pentru moştenirea fratelui ei.Expoziţiunea este realizată în metoda realist-balzaciană: situarea exactă a acţiuniiîn timp şi spaţiu, detaliile topografice, descrierea străzii în manieră realistă, fineţeaobservaţiei şi notarea detaliului semnificativ. Strada şi casa lui moş Costache sugereazăcontrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi, burghezi, şi
  21. 21. realitatea: inculţi(aspectul de kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice), zgârciţi(casemici, cu ornamente din materiale ieftine), snobi(imitarea arhitecturii clasice),delăsători(urme vizibile ale umezelii şi ale uscăciunii, impresia de paragină).Pătruns în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, un omuleţ straniu care îlîntâmpină cu un bâlbâit ”nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”, pe verişoara Otilia şi asistă lao scenă de familie: jocul de table. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cudetalii vestimentare şi fiziologice. Este prezentată, în mod direct, starea civilă, statutul înfamilie, elemente de biografie. Toate aceste aspecte configurează mediul neprimitor, celedouă planuri narative şi conflictul. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iaratitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul faţă de Felix.Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund şi în desfăşurareaacţiunii: istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi destinul tânărului Felix Sima.Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observareaefectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul nutreşte iluzia longevităţii şi nupune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pentru a nu cheltui.Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii lui, plan periclitat ipotetic de înfiereaOtiliei. Stănică Raţiu urmăreşte să parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulgebanii lui moş Costache, personajul susţinând în fond intriga romanului.Alături de avariţie şi de parvenitism, sunt înfăţişate aspecte ale familiei burgheze:relaţia dintre părinţi şi copii, relaţia dintre soţi, căsătoria, orfanul.Căsătoria face parte din preocupările unor personaje ca Aurica, Titi(se tulburăerotic şi trăieşte o scurtă experienţă matrimonială), Pascalopol doreşte să aibă o familie şise însoară cu Otilia, Stănică se însoară cu Olimpia pentru zestrea niciodată primită, Felixse va căsători, ratând prima iubire.Banul perverteşte relaţia dintre soţi. Stănică se căsătoreşte pentru a-şi rezolvasituaţia materială, dar nu îşi asumă rolul de soţ şi de tată. În clanul Tulea, lucrurile stauinverse: Aglae conduce autoritar, Simion brodează, mai târziu fiind abandonat în ospiciu.Motivul paternităţii este înfăţişat diferenţiat. Orfanii au doi protectori: Costache şiPascalopol.Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmăreşte experienţele trăitede acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelospe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, pentru că primează dorinţa de a-şi face o carieră.Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache, îi lasă tânărului libertateade a-şi îndeplini visul şi se mărită cu Pascalopol, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie.În deznodământ aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate Otiliei libertatea dea-şi trăi tinereţea, ea devenind soţia unui conte exotic. Otilia rămâne pentru Felix oimagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Olimpia este părăsită deStănică, iar Aurica nu-şi poate face o situaţie.Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrieriimediului şi fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Portretul balzacianporneşte de la caracteristici clasice(avarul, ipohondrul, gelosul), cărora realismul deconferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman, arivistul. Romanulrealist tradiţional devine o adevărată comedie umană, plasând în context socialpersonajele tipice. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii: moşCostache – avarul iubitor de copii, Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Aurica –fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu
  22. 22. – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristocratul rafinat.Tot dinclasicism este preluat triunghiul amoros.O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. MoşCostache nu este un avar dezumanizat. El nu şi-a pierdut instinctul desupravieţuire(cheltuieşte pentru propria sănătate) şi nutreşte o iubire paternă pentruOtilia. Pascalopol o iubeşte pe Otilia în acelaşi timp patern şi viril.Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind dela datele exterioare existenţei lor(mediul, descrierea locuinţei, a camerei etc.).În mod direct, autorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă,biografia personajelor reunite la începutul romanului. Caracterele dezvăluite iniţial nuevoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor încaracterizarea indirectă(prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii întrepersonaje).Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină în casa lui CostacheGiurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de Medicină. Pe fiicavitregă a lui moş Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremeacopilăriei. Aceasta îl surprinde plăcut, la prima ei apariţie, iar prin ochii tânărului esterealizat primul portretul fizic al acesteia:„Felix privi spre capătul scării ca spre un cerdeschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu, un cap prelung şi tânăr defată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”. Portretul ei apare conturat în opoziţie cucel al Auricăi, „Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate ca de ogar, de un stil perfect,fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, ostăpânire desăvârşită de femeie”.Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şicel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare(pluriperspectivism),cât şi prin problematica sa existenţială. Spirit artistic, studentă la Conservator, Otilia se vaapropia de Felix încă din momentul sosirii acestuia în casă. Pentru că nu îi pregătisenicio camera, Otilia îl duce pe Felix în camera sa, spaţiul său intim, prilej pentru el sădescopere personalitatea fascinantă şi imprevizibilă a fetei. Acesta observă haine, cărţi,parfumuri, partituri aruncate la întâmplare, maniera balzaciană fiind elocventă în acestăscenă.Amândoi se dezvoltă de-a lungul romanului, însă afecţiunea stabilită încă de laînceput se păstrează. Fiind prima lui dragoste, Felix o transformă pe Otilia într-un idealfeminin. Comportamentul derutant al fetei, dar mai ales gesturile foarte familiare şitandre ale acesteia, îl descumpănesc însă. Otilia însăşi recunoaşte cu sinceritate faţă deFelix că este o fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţiînchipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!Eu am un temperament nefericit, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se intersectează cucele ale membrilor familiei.Felix este în permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care îl acuză de sentimente nutocmai paterne faţa de cea pe care el o iubeşte. În momentul în care Pascalopol vine s-oia pe Otilia la teatru, Felix este deranjat nu de veselia fetei, ci de „satisfacţia reţinută” abărbatului, „care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne”. Ciudată i se pare şiînclinaţia Otiliei, „o prietenă de vârsta lui”, pentru un bărbat atât de matur. Permanentaceastă relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl va contraria pe tânăr.
  23. 23. Sentimentele care se înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropierefirească între doi tineri, dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani, ce simt nevoia să seapere unul pe celălalt. Otilia devine o obsesie pe care, în funcţie de nevoile sale, Felix odărâmă şi o reconstruieşte, fără a fi capabil de generozităţi sentimentale prea mari. Otiliaconcepe iubirea în felul aventuros al artistului, dăruire şi libertate absolută, pe când Felixeste dispus să aştepte oricât până să se însoare cu ea. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea dea reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să îlpărăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol.Eşecul în dragoste îl maturizează, dându-i putere să nu renunţe la carieră. Felixînţelege că, într-o astfel de societate, dragostea nu mai este un sentiment pur, iar căsniciadevine o afacere, nu o împlinire a iubirii. Chiar el „se căsători într-un chip care se cheamăstrălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente".Ca moduri de expunere predomină naraţiunea obiectivă la persoana a III-a,dialogul conferă veridicitate şi concentrare epică, descrierea spaţiilor şi a vestimentaţieisusţine impresia de univers autentic, iar prin observaţie şi notarea detaliului semnificativdevine mijloc de caracterizare indirectă a personajelor.„Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian prin;prezentarea critică a unoraspecte ale societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, motivul paternităţiişi al moştenirii, structură, specificul secvenţelor descriptive, realizarea unor tipologii, însădepăşeşte modelul realismului clasic, prin spiritul critic şi prin elemente alemodernismului(ambiguitatea personajelor, tehnicile moderne de caracterizare etc).
  24. 24. MOROMEŢIIde Marin Preda- comentariu –Primul roman scris de Marin Preda, „Moromeţii”, este alcătuit din două volume,publicate la doisprezece ani distanţă: în 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al II-lea.Este un roman realist obiectiv postbelic deoarece are ca şi caracteristiciimaginea veridică a satului românesc din Câmpia Dunării înaintea celui de-al DoileaRăzboi Mondial, perspectiva narativă, aspectul monografic, simetria incipit-final şicrearea unei tipologii.Titlul „Moromeţii” aşază familia în centrul romanului, însă evoluţia şi crizafamiliei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii.Tema generală a romanului este libertatea morală a individului în lupta cuistoria(Eugen Simion) şi dispariţia unui mod de viaţă sub presiunea timpului istoric. Alteteme prezentate în roman sunt tema familiei, iubirea, timpul şi criza comunicăriiConflictul romanului este in principal unul exterior, între două moduri de viaţă,simbolic reprezentate de satul moromeţian din volumul I şi satul „groapă fără fund” dinvolumul al II-lea. Este conflictul intrigii ţărănimii şi al lui Ilie Moromete. Conflictulinterior este resimţit de Ilie Moromete şi determină o dramă a paternităţii.Perspectiva narativă este obiectivă, include viziunea din spate a unui naratorneimplicat, care relatează la persoana a III-a. Viziunea lui este completată în primulvolum de cea a naratorilor reflectori(Ilie Moromete), iar în al doilea volum de cea anaratorilor martori(personaje-martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterioraltora).Ca tehnici narative, întâlnim in primul volum tehnica decupajului(discursulnarativ include multe scene cu valoare de simbol), iar în cel de-al doilea volum tehnicarezumativă(cu eliminări de fapte şi întoarceri în timp).Volumul I include trei secvenţe epice, intitulate simbolic de Eugen Simion„Cina”, „Prispa” şi „Secerişul”. Prima începe într-o sâmbătă seara şi continuă până adoua zi după-amiaza, a doua conflictul direct dintre Ilie şi fiii săi iar a treia surprindesatul în febra secerişului.Simetria compoziţională este dată de tema timpului prezentă în incipit şi final. Înincipit, timpul este răbdător, iar în final, timpul nu mai avea răbdare. Este un timpînşelător, care crează iluzia că viaţa curge în tiparele ei arhaice, dar care va schimbaistoria şi care va duce la dispariţia ţăranului tradiţional, în volumul al II-lea.Incipitul fixează coordonatele spaţiale şi temporale alea acţiunii(satul SilişteaGumeşti, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial).Acţiunea se desfăşoară pe două planuri narative. Viaţa moromeţilor, ameninţatăde destrămare şi viaţa comunităţii săteşti, surprinsă în momentele ei specifice(aspectemonografice).Discursul narativ se concentrează în jurul unor scene. Scena cinei ilustrează orealitate rurală, importantă în conturarea imaginii monografice a satului tradiţionalist. Areun triplu rol în cadrul romanului, pretext pentru a prezenta personajele eponime.Anticipează tensiunile din familie şi se constituie în aspect monografic. Ilie Moromete
  25. 25. pare a domina o familiei formată din copii proveniţi din două căsătorii, învrăjbiţi dincauza averii. Aşezarea în jurul mesei sugerează evoluţia ulterioară a conflictului. Cei treifraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau pe partea dinafară a tindei, ca şi când ar fifost gata în orice clipă să se ridice de la masă şi să plece. Lângă vatră, stătea Catrina, iarlângă ea îi avea pe copiii făcuţi cu Moromete, Nicuale, Ilinca şi Tita. Ilie Moromete stăteadeasupra tuturor, pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pefiecare în parte.Volumul II este format din cinci părţi şi prezintă destrămarea satuluitradiţional. Urmăreşte două momente istorice necesare la nivelul satului: Reforma Agrarăde la 1945 şi Colectivizarea forţată a agriculturii din 1949. Accentul se deplasează de pedestinul Moromeţilor, pe evoluţia unei ideologii abuzive. Satul devine „o groapă fărăfund, străină şi necunoscută”.Dacă primul volum este considerat „romanul tatălui”, cel de-al doilea volum esteconsiderat „romanul fiului”. În paginile finale este surprinsă moartea tulburătoare a luiIlie Moromete, ajuns la 80 de ani, susţinând că „eu întotdeauna am dus o viaţăindependentă”. Romanul se încheie zece ani mai târziu, Niculae devenind inginer horticolşi este căsătorit cu Mărioara, fiica lui Adam Fântână. La înmormântarea tatălui, Niculaeaflă de la Ilinca, sora lui, că tatăl se stinsese încet, fără a fi suferit de vreo boală. Niculaerezolvă conflictul tată-fiu, în fapt, conflictul dintre două mentalităţi diferite.Ampla frescă a satului românesc surprinde numeroase personaje reprezentativepentru diferite categorii sociale, tipuri umane sau teme înfăţişate şi impune o tipologienouă.În centrul romanului stă familia Moromete, iar axul este este Ilie Moromete,personaj cu un destin simbolic pentru satul tradiţional. Personaj principal, eponim,protagonist, este primul ţăran din literatura română înzestrat cu spirit meditativ şicontemplativ. Tipologic, este ţăranul patriarhal.Modalităţile de caracterizare a personajului sunt directe(de către narator –„bărbat între două vârste, căsătorit de două ori, tată a şase copii, mai în vârstă decâtCatrina cu 10 ani, a făcut războiul”; autocaracterizarea „eu întotdeauna am dus o viaţăindependentă”; alte personaje: Catrina spune că „este mort după şedere şi tutun”, TudorBălosu „om care eu îi spun una şi el se face că nu aude”, sătenii îl consideră un ciudat) şiindirecte(în faptele, atitudinile, gândurile şi vorbele personajul).Frământările sale despre soarta ţăranilor dependenţi de roadele pământului, devreme şi de Dumnezeu sunt relevante pentru firea sa reflexivă. Meditând asupra proprieivieţi, când părăsit de fiii cei mari şi familia se afla în pragul destrămării, Ilie Moromete segândeşte că greşise considerând că "lumea era aşa cum şi-o închipuia el" şi cănenorocirile sunt "numai ale altora". Simţindu-se singur, îşi caută liniştea pe câmp, înafara satului, unde poate vorbi cu sine însuşi(monolog interior).Dezamăgit în etica sa paternă, rănit de fiii săi mai mari în autoritatea de tată, seconsolează cu faptul că şi-a făcut datoria de părinte, deşi ei au fugit ca nişte trădători.Grija lui pentru educaţia copiilor răzbate cu tristeţe la suprafaţă, şi, deşi niciodată nu s-aarătat iubitor cu ei, este limpede că le-a dorit totdeauna binele.Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, evidentă înmajoritatea scenelor din roman. Scena dintre Tudor Bălosu şi Moromete estesemnificativă pentru "firea sucită" a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-ivândă salcâmul, Moromete se gândeşte că e posibil să i-1 vândă, dar se poate să nu-1
  26. 26. vândă, însă răspunde cu voce tare: "Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaiaasta, o să fac o grămadă de grâu", subînţelegând că s-ar putea să scape şi altfel de datorii,decât tăind salcâmul.Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a facehaz de necaz conturează un personaj aparte între ţăranii literaturii române, stând maiaproape de realitate decât de ficţiune.Fire autoritară, Ilie Moromete este "capul familiei" numeroase greu de ţinut înfrâu, având în vedere şi conflictele ce mocneau, fiind gata să explodeze, între membriifamiliei. Naratorul îl prezintă încă de la începutul romanului "stând deasupra tuturor" şistăpânind "cu privirea pe fiecare". Ironia ascuţită adresată copiilor sau Catrinei, cuvinteledeseori jignitoare ("ca să se mire proştii"), educaţia dură în spiritul muncii şi hărniciei("mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă") se dovedesc ineficiente, deoarece, cu toatăstrădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul, nu poate salva familiade la destrămare.Plăcerea vorbei este o pasiune pentru ţăranul mucalit, care profită de oriceîntâlnire cu câte cineva pentru a sta la taclale, deşi singurul cu care putea vorbi cuadevărat era prietenul său, Cocoşilă, în tovărăşia căruiap ierdea ceasuri întregi, spresupărarea Catrinei.Părăsit de Catrina şi de fiii lui, rămâne la bătrâneţe cu fata cea mică, Ilinca.Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit şi împuţinat la trup, Moromete, cu ciomagulîn mână, rătăceşte în neştire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi, a fost adus curoaba acasă.Catrina, personaj secundar, ilustrează condiţia femeii în mediul rural. Statutul eieste precizat în scena cinei, prin caracterizare directă “mamă a patru copii, trei cu IlieMoromete şi o fată dintr-o altă căsătorie – Alboaica, care era la părinţii fostului soţ”. Eamoşteneşte de la acesta pământul din care vinde o parte în timpul căsătoriei cu IlieMoromete, cu promisiunea că va trece casa pe numele ei. Apare ca o femeie copleşită detreburile casei, ironizată de soţ şi dispreţuită de copiii vitregi. Indirect, este caracterizatăprin fapte, atitudini, relaţiile cu celelalte personaje.Femeie gospodină, creşte copiii lui Moromete, îngrijeşte de treburile casei şi estecreştină, aproape habotnică. Este în conflict cu Ilie Moromete, pe de o parte prin refuzulde a trece casa pe numele ei, iar pe de altă parte prin atitudinea diferită faţă deşcolarizarea lui Niculae.Instinctul matern al Catrinei nu îl vizează doar pe Niculae, ci si pe fiiivitregi(scena cinei, când îl influenţează pe Moromete în luarea deciziei de a-l lăsa peAchim la Bucureşti. Se află în conflict cu cei trei, care arau convinşi că îi va da afarădupă moartea tatălui. Este lipsită de căldura afectivă a soţului şi a celor trei fiii vitregi.Dezamăgită de plecarea lui Ilie la Bucureşti, ea îl părăseşte.Limbajul prozei narative se remarcă prin limpezimea, naturaleţea şi preciziastilului, oralitatea, lipsa podoabelor, îmbinarea stilului direct şi indirect liber, textul şisubtextul ironic.“Moromeţii” este un roman al destrămării satului tradiţional. Criza ordinii socialese reflectă în criza valorilor morale, în criza unei familii şi în criza comunicării.
  27. 27. IONde Liviu Rebreanu- comentariu –Publicat în anul 1920, „Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, ocapodoperă care înfăţişează universul rural în mod realist. Este un roman realist de tipobiectiv, aparţinând prozei interbelice.„Ion” este un roman deoarece are ca trăsături amploarea acţiunii, desfăşurarea pemai multe planuri, conflictul complex, prezenţa unor personaje numeroase şi realizareaunei imagini ample asupra vieţii.Este un roman realist de tip obiectiv prin temă, imaginea veridică a satuluiardelenesc, specificul relaţiei narator personaj şi al naratorului(omniscient, omniprezent),naraţiune la persoana a III-a, veridicitatea, aspectul monografic şi relaţia incipit-final.Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condiţiile satuluiardelean de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui ţăran săracpentru a obţine pământ şi consecinţele actelor sale. Caracterul monografic al romanuluiorientează investigaţia narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale(obiceiuri, relaţiisociale şi familiale). Alte teme prezente în roman sunt tema iubirii şi tema familiei.Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradiţional, undeaverea condiţionează poziţia individului în societate. Drama lui Ion este drama ţăranuluisărac, acesta fiind pus să aleagă între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictulexterior social, între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior,între glasul pământului şi glasul iubirii. Se poate vorbi şi de conflicte secundare, între Ionşi George Bulduc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica.Dincolo de aceste aspecte, putem vorbi despre un conflict tragic, între om(nuîntâmplător ţăran) şi o forţă mai presus de calităţile individului: pământul.Perspectiva narativă a romanului este obiectivă, viziunea din spate aparţinândunui narator omniscient, omniprezent şi neimplicat. Naraţiunea se realizează la persoanaa III-a. Tehnicile narative folosite sunt tehnica planurilor paralele şi tehnica înlănţuiriicronologică şi cauzală a secvenţelor.Din punct de vedere al reperului temporal şi spaţial, acţiunea se desfăşoară laînceputul secolului al XX-lea, în satul Pripas, din Ardeal.Romanul este alcătuit din două părţi opuse şi complementare, coordonate aleevoluţiei interioare a personajului principal(Glasul pământului şi Glasul iubirii). Titlurilecelor 13 capitole(număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un„Început” şi un „Sfârşit”.Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şiiese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat cu ajutorul vorbelor(sedesprinde, aleargă, urcă, înaintează), drumul are semnificaţia simbolică a destinului unoroameni. Asemenea unui tablou, el separă viaţa reală a cititorului de viaţa ficţională apersonajelor din roman. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiţiasocială a locuitorilor şi anticipează rolul unor personaje(Herdelea, Glanetaşul) îndesfăşurarea narativă. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichearuginită, anticipează tragismul destinelor.
  28. 28. Acţiunea romanului începe prin prezentarea expoziţiunii, într-o zi de duminică, încare locuitorii satului Pripas se află la horă în curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea.În centrul adunării este grupul dansatorilor. Descrierea dansului tradiţional someşan esteo pagină etnografică prin portul popular, prin paşii specifici, prin viguarea dansului, prinfigurile pitoreşti ale lăutarilor. Cercul horei este centrul lumii satului, este o descătuşarede energie.Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale, fruntaşii satului, primarul şichiaburii discută separat de ţăranii aşezaţi pe prispă. Fetele rămase nepoftite la horăprivesc, iar mamele şi babele mai retrase vorbesc despre gospodărie.Este prezentată si Savista, oloaga satului, naratorul realizându-i un portret grotesc.Sunt prezentaţi intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea, carevin să privească fără să se amestece în joc. În horă sunt numai fete şi flăcăi. Hotărârea luiIon de o lua pe Ana la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, constituie începutulconfictului.Intriga coincide cu venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la carciumă la horă şiconfruntarea verbală cu Ion, pe care-l numeşte “hoţ” şi “tâlhar”. Ruşinea pe care i-o faceVasile Baciu lui Ion în faţa satului, stârneşte dorinţa de răzbunare a lui Ion, care la rândullui îl face de ruşine pe Baciu, lăsând-o însărcinată pe Ana pentru a-l determina să acceptenunta.Desfăşurarea acţiunii se concentrează în jurul dorinţei lui Ion de a obţine cât mairepede pământ. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul-zestre, simţindu-seînşelat, încep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediteazăconflictul dintre cei doi ţărani, în care “biata Ana nu este decât o victimă tragică”.Sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion regrete, pentru că în ea, apoi în Petrişor, fiul lui, nuvede decât garanţia proprietăţii asupra pământului. Nici moartea copilului nu-l opreştedin drumurile lui după Florica, măritată între timp cu George.Punctul culminant este reprezentat de moartea lui Ion care, surprins într-o noapteîn curtea Floricăi, este lovit de către George cu sapa în cap(unealtă a muncii pământului).Deznodământul este previzibil, iar George, care-l loveşte pe Ion în cap, nu estedecât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averealui Ion revine bisericii.În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător pentru autoritate în sat estedefavorabilă celui din urmă. El are familie(soţie, un băiat visător, poetul Titu, şi două fetede măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi). În plus, casa şi-o zidise pe lotul bisericii, cuînvoirea preotului.Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedicătotal comunităţii. Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate,iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea bisericii.Personajele romanului „Ion” ilustrează tipuri umane, având destine şi profilepsihologice realizate de scriitor după logica internă a universului ficţional.Ion este personajul titular şi central din roman, dominând întreaga lume care sedesfăşoară în legătură cu el. Celelalte personaje principale(Ana, Baciu, Florica, George)gravitează în jurul său, punându-i în lumină trăsăturile, năzuinţele. Personajele secundaresunt numeroase şi au roluri diferite în acţiune.
  29. 29. Ion este personajul principal, un personaj complex, cu însuşiri contradictorii:viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate, insistenţă şi cinism. Iniţial dotat cu o serie decalităţi, în goana sa după avere se dezumanizează treptat.Este un personaj realist, tipic pentru o categorie socială, ţăranul sărac care doreştepământ. Personajul este determinat social şi are o psihologie complexă, urmărită înevoluţie. Prin destinul său tragic, Ion depăşeşte caracterul reprezentativ şi seindividualizează.Exponent al ţărănimii prin dragostea faţă de pământ, el este o individualitate prinmodul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fatăcu zestre, ci comportamentul său faţă de Ana(o face de ruşinea satului înainte de nuntă,iar apoi umblă după nevasta lui George).La începutul romanului i se constituie un portret favorabil. Deşi sărac, este „iute şiharnic”, iubeşte munca şi pământul „pământul îi era drag ca ochii din cap”. Este înfrăţitcu pământul prin muncă, lipsa pământului apărând ca o nedreptate în ceea ce-l priveşte.Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia învăţătorului, care îl considerase capabil de a-şischimba condiţia.Pentru că îl ştiu impulsiv şi violent, este respectat de flăcăii din sat şi temut deţigani, care cântă la comanda lui şi îl însoţesc la cârciumă după horă, deşi George este celcare le plăteşte. Insultat de Vasile Baciu beat, în faţa satului, la horă, se simte ruşinat şimânios, dorind să se răzbune. Vasile îi reproşează că umblă după fata lui şi îl numeşte„sărăntoc”, „tâlhar”, „hoţ”, fiindcă este sărac. Orgolios, posesiunea pământului îi apare cao condiţie a părăsirii demnităţii umane. Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare semanifestă când intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu, pentru că acesta fusese înainteal Glanetaşilor.Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabileşte cuBaciu când fata ajunsese de râsul satului. Este naiv, crezând că nunta îi aduce pământul,fără a face o foaie de zestre. După nuntă, începe coşmarul Anei, bătută şi alungată de ceidoi bărbaţi. Brutalitatea faţă de Ana este înlocuită de indiferenţă, sinuciderea ei simoartea copilului netrezindu-i niciun licăr de conştiinţă.Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, lăcomia lui răspunde alteinevoi lăuntrice: patima pentru Florica. Viclenia îi dictează modul de apropiere de aceasta:falsa prietenie cu George, în a cărui casă poate veni astfel oricând.Naratorul prezintă iniţial, în mod direct, biografia personajului, iar pe parcursulromanului, elemente de portret moral. Caracterizarea directă realizată de alte personajese subordonează tehnicii pluralităţii perspectivelor. Autocaracterizarea evidenţiazăfrământările sufleteşti prin monologul interior.Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază trăsăturilesale. Limbajul aparţine registrului popular, fiind diferit în funcţie de situaţie şi deinterlocutor. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile. Vestimentaţia îi reflectă condiţiasocială de ţăran, iar numele devine emblematic. Comportamentul său îi reflectă intenţiileşi faţă de relaţia lui cu celelalte personaje.Dintre eroinele propuse de romanul interbelic, fiecare reprezentând o ipostază amisterului feminin, unele de o feminitate tulburătoare, Ana, fata înstăritului VasileBaciu, pare născută sub semnul nefericirii, fiind predestinată unei existenţe tragice.Autorul o surprinde în trei ipostaze succesive care îi conturează treptat profilulmoral prin analiza sufletului ei chinuit: cea de tânără femeie, îndrăgostită profund de Ion,
  30. 30. căruia îi încredinţează cu generozitate viaţa, aceea de soţie, îndurând cu umilinţă vorbelegrele şi loviturile bărbatului, şi aceea de mamă, ipostaza care, în circumstanţe normale, arfi putut deveni salvarea pentru femeia nefericită.Întreaga existenţă a Anei este guvernată de iubire şi blândeţe, virtuţi careîntregesc un portret moral superior. Ea este harnică, supusă, ruşinoasă, prototipul femeiide la ţară. Din punct de vedere fizic, Ana este insignifiantă, pentru Ion fiind o fată"slăbuţă" şi "urâţică", mai ales în comparaţie cu Florica.Firavă şi fără personalitate, covârşită de voinţa lui Ion, îmbătate de cuvintele şigesturile lui drăgăstoase, Ana va deveni o victimă uşoară a flăcăului interesat numai dezestrea sa. În ciuda acestei firi slabe, Ana va dovedi pe parcursul acţiunii o voinţă şi oputere de a răbda uluitoare. Nu numai Ion e un revoltat, încălcând normele colectivităţii;Ana însăşi trăieşte aceeaşi condiţie, întrucât nesocoteşte obiceiul tipic lumii rurale de aaccepta căsătoria plănuita de părinţi cu George Bulbuc, în care latura sentimentală nu areimportanţă..Din dragoste pentru Ion , Ana acceptă relaţia cu acesta si, însărcinată, ajunge derâsul satului şi e crunt bătută de tatăl ei, nu-i reproşează nimic lui Ion. Frământările fetei ,nesigură de dragostea lui Ion, complexată de frumuseţea Floricăi, sunt surprinse cu finăintuiţie psihologică, autorul insistând mai ales pe deznădejdea ei care ii provoca adesea"gânduri de moarte".Nunta Floricăi cu George este un moment de cumpănă în existenţa Anei, careîntrevede acum moartea ca pe unica scăpare. Femeia simte acum o silă grea pentru totceea ce o înconjoară, iar copilul i se pare o povară. Obsesiv îi apare imaginea lui Avrumcare se spânzurase. Moartea ei devine, prin urmările ei, o cumplită pedeapsă aplicatăaceluia care i-a distrus viaţa, şi anume lui Ion.Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ.Descrierea are, pe lângă rolul de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţiesimbolică şi de anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi realizează funcţia de reprezentare arealităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii. Dialogul susţine veridicitatea şiconcentrarea epică.„Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv deoarece are catrăsături specificul relaţiei narator-personaj, obiectivitatea naratorului omniscient,viziunea realistă, utilizarea naraţiunii la persoana a III-a, viziunea din spate, atitudineadetaşată în descriere şi verosimilul întâmplător.
  31. 31. O SCRISOARE PIERDUTĂde I. L. Caragiale- comentariu –Reprezentată pe scenă în anul 1884, comedia “O scrisoare pierdută”, de Ion LucaCaragiale, este o capodoperă care se remarcă prin caracterul universal al situaţiilorprezentate, prin tipicitatea personajelor şi prin calitatea comicului.Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprindereaunor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu un final fericit.Personajele comediei sunt inferioare, conflictul comic fiind realizat prin contrastul dintreaparenţă şi esenţă. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia şi diferite tipuri decomic(de situaţie, de caracter, de limbaj, de nume).Titlul piesei “O scrisoare pierdută” reliefează intriga, iar prin repetarea situaţieiscenice, scrisoarea de amor devine simbol al corupţiei şi al compromisului.Din punct de vedere tematic, comedia urmăreşte degradarea vieţii publice şi defamilie a înaltei societăţi româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel,“Oscrisoare pierdută” este o comedie de moravuri.Viziunea autorului aspra lumii este una realistă, fiind surpinsă o realitate a căreiprezentare este adevărată şi exactă. În acest sens, Caragiale alege o seamă de elementetipice: o situaţie tipică (alegerile pentru forul legislativ din anul 1883), un eşantionreprezentativ (lumea politică dintr-un oraş de provincie) şi nişte motive literare tipice(triunghiul conjugal, prostia, orgoliul, beţia de cuvinte).Conflictul este derizoriu şi constă în lupta de interese care se dă între douăgrupări ale partidului de guvernământ pentru locul de deputat. În piesa lui Caragiale,conflictul se amplifică prin implicarea unui număr tot mai mare de personaje şi prinmultiplicarea situaţiilor conflictuale(tehnica “bulgarelui de zăpadă”).Compozitional, comedia lui Caragiale are o construcţie clasică. În cadrul celorpatru acte, incluzând 44 de scene, evoluează tot mai multe personaje, fapt care genereazăsporirea tensiunii.Formula dramatică se bazează pe structuri tradiţionale, dar şi pe structuridramatice moderne precum simetria situaţiei scenice(pierderea scrisorii), intriga care seconsumă înainte de ridicarea cortinei sau instalarea conflictului.Spaţiul şi timpul acţiunii sunt obiective şi limitate: capitala unui judeţ de munte,11-13mai, 1883. Precizarea ambiguă, “în zilele noastre”, îngăduie o surprinzătoareactualizare a acestui timp.Atunci când începe acţiunea, întâmplarea-intrigă deja se consumase. “Fisura”intervenită în viaţa de familie a unui cuplu “onorabil” se propagă şi în viaţa publicăprintr-o acumulare de întâmplări: Caţavencu ameninţă cu publicarea scrisorii, cerând inschimb locul de deputat, poliţaiul Pristanda este trimis de prefect să îl aresteze, iarFarfuridi şi Brânzovenescu reclamă “trădarea” de teamă că primul şi-ar pierde şansa săfie ales.La adunarea electorală din actul III, Pristanda generează o încăierare, în timpulcăreia Caţavencu îşi pierde pălăria, deci şi scrisoarea. Aceasta este găsită tot decetăţeanul turmentat şi restituită Zoei.

×