Analiza la oda in metru antic

1. Odă
( în metru antic )

2. 1.Incadrarea
autorului în
literatura
română :
“Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al
nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a ză mislit pă mântul,
apele şi cerul românesc. Este, într-un anumit fel, întruparea
însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile,
durerile şi nădejdile crescute din ele”. ( M. Eliade )

3. 2. Încadrarea poemului în opera
autorului:
 “Odă ( în metru antic )” face parte din ultima etapă a creaţiei
eminesciene, cea bucureşteană.
 Aceasta este perioada capodoperelor.
 Acum definitivează “Luceafărul”, “Glossa”, “Scrisorile”( 1883 ).
 Tema comună a tuturor acestor texte este destinul omului de
geniu în societate.

4. 3. Geneza:
 Prima variantă datează din
perioada studiilor berlineze
( 1873 ) şi se intitulează “Odă
pentru Napoleon”.
 Eminescu lucrează aproape 10
ani la acest text.
Împăratul Napoleon e
înconjurat de ocean, motivul insulei
sugerând izolarea şi faptul că omul
superior e neînţeles de oamenii de
rând. Napoleon e înfăşurat tot timpul
în mantia sa cenuşie.
 Poezia are 11 variante. Se trece
de la imaginea împăratului
singur şi neînţeles la imaginea
poetului. Napoleon la Elba

5. Eminescu se inspiră din poezia lui
Horaţiu (poet latin ), de la care
preia structura strofei safice=
3 versuri safice( = 11 silabe )
+ 1 vers adonic ( 5 silabe ).
Poezia nu are rimă .
Horatius Sapho
 Eminescu a tradus cele mai cunoscute ode, epistole şi satire
horaţiene, încercând să respecte cât mai fidel structura ritmică
din original.
 Versul safic are următoarea structură prozodică:
troheu + spondeu + dactil + dipodie trohaică
(-U /- - / -UU / -U / -U)
Versul adonic: 5 SILABE: 1 dactil + 1 troheu : -UU -U
 Eminescu nu va putea respecta această succesiune de celule
ritmice, însă va păstra poziţia accentelor din structura ideală a
strofei safice.

6.  Eminescu era fascinat
de chipul titanian al
împăratului Napoleon,
convertit treptat în
imaginea geniului
neînţeles şi cu un destin
dramatic.
 Această invocare a
împăratului Napoleon
trădează, prin analogie,
chipul tainic al omului şi
poetului Eminescu, şi el
geniu superior şi
neînţeles.

7. 4. Gen şi specie:
liric, odă ( aparent imn închinat lui Napoleon )
- în realitate= MEDITATIE FILOSOFICA ;
Lirismul subiectiv : prezenţa mă rcilor eului liric: verbele şi pronumele, adj.
pron. pos. de persoana I: „credeam”, „ochii mei”, „focul meu”, „pe
mine / Mie redă -mă ”.
5. Tema: geniul ( + moartea, iubirea, cunoaşterea)
Au avut loc repetate modificări
Trecerea de la împăratul ale poemului, de la cele 13 strofe
Napoleon la poet este realizată iniţiale trecându-se la 8, la 7 şi, în
prin invocarea unui zeu nou, sfârşit la cele 5 strofe ale versiunii
Apollo, zeul muzelor. finale.
Cititorul neavizat, care nu
cunoaşte trudnicul efort de
decantări succesive, n-ar putea
ghici munca de artizan, de bijutier a
poetului pentru a obţine o formă
perfectă, în acord cu finalul profund
şi abscons al Odei.

8. 6. Structură şi compoziţie= 5 strofe
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii,
I. Confesiunea geniului
 tema morţii, tema cunoaşterii;
 motivul înălţării privirii spre cer= al aspiraţiei spre absolut: Platon: La
inceput, sufletele pluteau între cer şi pă mânt. Cele care au reuşit să se înalţe ,
ajungând în cer, au devenit ZEI. Celelalte, s-au lovit de bolta cerească şi au
că zut pe pă mânt. Din amestecul sufletelor cu lutul s-au nă scut oamenii. De
atunci, omul înalţă privirea spre cer, sperând, vreodată , să devină zeu. De
atunci, omul aspiră spre absolut.
 motivul mantalei, motivul stelei;
 tema singurătăţii ( = geniul este singur şi neînţeles );
 IMPERFECTUL POVESTIRII.

9.  INCIPIT: Debutând „ ex abrupto" cu un vers ce a
contrariat şi a fascinat, poezia scrisă în manieră
antică reflectă tendinţa clasică a formei perfecte,
dar şi zbuciumul romantic al unui geniu rupt între
condiţia sa superioară, nesupusă spaţiului şi
timpului şi condiţia omului de rând.
 Dihotomia spirit-materie permite considerarea Odei
(in metru antic) ca prima poezie cultă existenţială
românească.
 „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată" este versul
dilematic şi tragic al poemului, care explică
sfâşierea interioară a poetului.
•„A învăţa să mori" implică, obligatoriu, neliniştea neantului. Geniul nu
poate învăţa să moară pentru că „moartea" sa nu este decât o trecere
în absolut.
• Moartea pe care o va învăţa poetul este cea care va descătuşa
forţele ascensionale ale spiritului. Din perspectivă ezoterică, moartea
însuşită de poet nu este decât o schimbare profundă pe care acesta o
trăieşte prin iniţiere.

10.  „Infăşurarea" în mantie
pare a fi o reminiscenţă din
prima versiune a poeziei,
care îl prezintă pe Napoleon
în mantia sa cenuşie.
 Dar aceasta poate
simboliza şi un anume
„rang" al poetului,
reprezentându-l ca pe un
individ de excepţie.
învelirea în mantie
sugerează, ca şi în cazul
călugărilor, interiorizarea şi
căutarea lui Dumnezeu şi
implicit, abandonarea totală
a materialului.

11.  Al treilea vers ( “Ochii
“
mei nălţam visători la
steaua” )surprinde poza
romantică a geniului
care aspiră spre absolut,
spre infinit, amintind de
celebrul mit platonician
al „înălţării privirii spre
cer".
 Recuzita romantică este
abundentă : „ochii
visători", motivul stelei,
tema singurătăţii.

12.  Privirea devine simbolul părţii eterne,
spirituale a poetului care tinde spre
absolut.
 Singurătatea este, de fapt, orgoliul
geniului şi chinul omului de rând.

13. Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Nendurătoare.
SABIN BALASA
II. Apariţia suferinţei
 suferinţa este personificată (=femeie);
 se trece de la persoana I la persoana a II-a;
 tema iubirii+ tema morţii;
 OXIMORON= asocierea a 2 termeni care se opun= “dureros de
dulce” +”voluptatea morţii / Nendurătoare”.

14.  In atmosfera contemplativă şi spiritualizată
la maxim îşi face brusc apariţia „suferinţa".
 Folosirea perfectului simplu sugerează
acut durerea pricinuită de o acţiune
terminată recent: „apăruşi", „băui".
 Personificarea suferinţei şi folosirea
apelativului pronominal „tu" ambiguizează
discursul liric, opţiunile fiind suferinţa-
femeie sau suferinţa-condiţie umană
(condiţia omului superior, care este legat
irevocabil de o mână de pământ).
 Ultima interpretare nu este deloc
hazardată. Exemplele cele mai edificatoare,
e drept, dintr-un alt registru spiritual, sunt:
rugăciunea lui Iisus în grădina Ghetsemani
(când latura umană este mult mai puternică
decât cea divină şi este ispitită să anihileze
absolutul din ea) si celebra interogaţie de
pe cruce: "Eli, eli , lama sabahtani".

15.  Cuvântul „dureros" poate sugera faptul că
elevaţia spirituală se poate obţine doar prin
durere, prin depăşirea probelor iniţierii.
 Oximoronul „dureros de dulce" explică mai clar
dubla condiţie a geniului, sfâşiat între două
porniri contradictorii, una spre cer şi una spre
pământ.
 Durerea se datorează faptului că geniul este
conştient că omul din el este atras de frumuseţile
obişnuitei vieţi umane.
 Suferinţa este o ispită care provoacă, în cel
conştient de ea, remuşcarea.
• Actul de a bea „pân-în fund voluptatea morţii / Nendurătoare" aminteşte
inevitabil, de sfântul Graal, cupa din care a băut Iisus la cina cea de taină,
când şi-a prezis destinul, dar şi cupa în care i-a fost adunat sângele
prelins din răni.
• „Voluptatea morţii / Nendurătoare" se constituie într-un alt oximoron,
pentru a sublinia din nou dubla condiţie a omului care aspiră spre ideal,
spre absolut, dar este legat pentru totdeauna şi de pământul din care s-a
născut.

16. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
SABIN BALASA
III. Suferinţa geniului , comparat cu Hercul
şi Nessus
 motivul focului / mării;
 prezent+ conjunctiv.

17. Hercule, Deianira şi Nessus
Hercule= fiul lui Zeus şi al pamântenei
Alcmena, soţia regelui Amphitryon;
= H. se cǎsǎtoreşte cu Deianira, care va fi
rǎpitǎ de centaurul Nessus, care o iubea;
= H. îl rǎneşte cu o sǎgeatǎ otrǎvitǎ;
= Pânǎ când Hercule ajunge pe malul pe care
se aflau cei 2, Nessus o sfǎtuieşte pe
Deianira sǎ moaie o hainǎ în sângele lui
otrǎvit, spunându-i cǎ, purtând-o, Hercule
se va întoarce la ea, indiferent dacǎ ar fi
început sǎ iubeascǎ o altǎ femeie.
= Dupǎ un timp, reîntorşi acasǎ, Deianira
devine geloasǎ; pentru a-şi recǎpǎta soţul,
foloseşte haina muiatǎ în sângele lui
Nessus.
= Aceasta se lipeşte de pielea lui Hercule şi îl
arde atât de tare, încât eroul preferǎ sǎ-şi
înalţe singur un rug şi sǎ ardǎ, decât sǎ
mai suporte chinul.
= De pe rug, Hercule este luat în Olimp,
devenind nemuritor.

18.  Eul liric oscileaza permanent între două ispite. Acest lucru va genera
chinul insuportabil, comparat cu cel provocat de arderea de viu: „Jalnic,
ard de viu, chinuit ca Nessus / Ori ca Hercul înveninat de haina-i".
 Sintagma „ard de viu" sugerează suferinţa, dar şi trăirea conştientă a
combustiei interioare si se integrează perfect întregului vers care
marchează acuitatea durerii: „jalnic", "ard de viu", „chinuit".
 Acest rug simbolic marchează sublimarea, distrugerea pasiunilor, a
învelişului trupesc, arderea a tot ce se opune elevaţiei.
 Invocarea celor două personaje mitologice, Hercul şi Nessus are rolul de
a crea o mitologie personală, sugerând, poate, chinurile poetului datorate
propriilor iubiri (ambele personaje vor muri din dragoste pentru Dejanira).

19. • Sintagma „focul meu" sugerează faptul că suferinţa pe care o îndură i se
datorează lui în cea mai mare măsură.
• Rugul nu este unul exterior, perceptibil prin simţurile comune, ci unul
lăuntric, ascuns şi din acest motiv mai mistuitor.
• Imaginea rugului este o metaforă a propriei sfâşieri, este o aluzie la
necesitatea depăşirii unei probe existenţiale pentru a-şi regăsi, ca o răsplată
intrinsecă, liniştea iniţială.
 Combustia este înfăţişată la dimensiuni hiperbolice, eul poetic atingând
dimensiuni macrocosmice: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele
mării".
 Prin aceeaşi tehnică a ingambamentului se pune în relief intensitatea
arderii, care nu poate fi oprită nici măcar cu „toate / Apele mării".

20. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug ,mă topesc în flăcări...
Pot să mai reînviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Phoenix = pasăre fabuloasă, despre care vechii egipteni
credeau că apare o dată la 500 de ani; în mitologia greacă
este o pasăre alegorică, având însuşirea de a se
autoincendia periodic şi a se regenera, apoi, din propria
cenuşă.
IV. Reînvierea mitică
 motivul visului; SABIN BALASA
 motivul focului ( suferinţa, purificarea );
 prezent+ conjunctiv.

21. ZEUS
 Strofa a patra reia, la un nivel
mitologic, imaginea rugului pe
care şi-l înalţă Hercule pentru
a-şi înceta chinurile
insuportabile, dar şi imaginea
apoteotică a înălţării în Olimp
a eroului, din mijlocul
flăcărilor.
 Dubla descendenţă a lui
Hercule, pământească, prin
Alcmena şi divină, prin Zeus,
îşi are corespondent în
sâmburele divin din geniu, dar
şi în natura sa umană.

22. • Interogaţia „Pot să mai renviu"
introduce un alt personaj fabulos,
care prin autocombustie se
regenerează la infinit, pasărea
Phoenix.
•Convingerea eului liric este că,
prin trăirea deplină a unei
experienţe umane, reuşeşti să
accezi la absolut, ajungând la
purificare, la iluminare.

23.  Aspectul negativ al focului (pasiunii),prin faptul că sufocă,
distruge este anihilat de epitetul „luminos", care implică
aspectul spiritual, iniţiatic al acestei probe. Ca urmare a
acestor procese de sublimare, de spiritualizare prin ardere şi
mistuire, poetul are acces la purificare şi la regenerare.
 Sintagmele „Apele mării" si „Pasărea Phoenix“ sugerează o
ipostază neptunică a geniului sau ipostaza fabuloasă a
regenerării, marcând proteismul genialităţii, eterna căutare
şi regăsire spirituală.

24. Mihai Eminescu scria pe un manuscris: “Eu sunt
budist”. Budiştii credeau în Nirvana.
2
3 1
Reincarnare ( DOOM2) 4 6 5
Vointa de a trăi
= trupul omului moare,1 4
5 7 7 ( Schopenhauer, preluând ideea de la indieni )
dar sufletul lui se NIRVANA 3
naşte în alt corp, cel 2 6
puţin de 7 ori. Dacă nu 2 6 = dorinţa omului de a se naşte din
7 1 nou, deoarece în viaţa anterioară nu
e pregătit să treacă în
3
Nirvana, ciclul
4 5 şi-a împlinit toate dorinţele
reincarnărilor se reia. ( iubire, bogăţie, glorie );
SAMSARA=
ciclul reincarnarilor
specifică omului de rând.
Nirvana
• “stingere”( în sanscrită );
• ( în religia budistă, în filosofia indiană ) stare de fericire, realizată prin eliberarea de
grijile vieţii, de suferinţe şi prin contopirea sufletului individual cu esenţa divină,
cu ajutorul contemplaţiei şi al ascezei.
• repaosul absolut al sufletului, pentru că acesta nu se mai reincarnează şi se
eliberează definitiv de suferinţǎ ;
 loc al fericirii depline, totale;
 drumul către Nirvana= drumul izbăvirii, al atingerii Absolutului.

25. Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linistit, pe mine
Mie redă-mă!
SABIN BALASA
Ataraxie = termen filozofic din antichitate;
recomandă starea de linişte,
de seninǎtate sufleteascǎ
obţinută prin detaşarea de
frământǎrile lumii.
V. Renunţarea şi retragerea în sine
 Rugăminte= blestem = imprecaţie;
 imperativ: “piară”, “vino”, “redă-mă”;
 conjunctiv: “să pot muri”.

26.  Imperativul-imprecaţie din final
(„Piară-mi ochii turburători din cale")
se constituie într-un refuz conştient şi
hotărât al ispitei umanului.
 Construcţia „vino iar" conţine cuvinte
care denumesc atitudinea voluntară,
prin verbul la imperativ „vino" şi
dorinţa de a reveni la condiţia iniţială,
olimpiană, netulburată si ferită de
ispite „lumeşti".
 Adverbul iterativ „iar" pare a uşura
reintegrarea în vechea stare, dar
sugerează şi forţa şi impasibilitatea
geniului.
 Invocarea „nepăsării triste", rugate să
revină are ca scop moartea liniştită prin
recăpătarea sinelui.
 Ce înseamnă moarte liniştită?
 Această moarte are un sens simbolic,
similar botezului, care înseamnă, de
data aceasta prin scufundarea în apă,
să mori pentru starea ta de
nedesăvârşire şi să renaşti pentru viaţa
superioară, dobândită prin iniţiere.

27.  Redobândirea sinelui semnifică
renunţarea la una dintre valenţele
personalităţii sale, bineînţeles,
renunţarea la umanul, la materialul
din el.
 In aceeaşi tonalitate sunt scrise şi
ultimele versuri ale Luceafărului,
care surprind deja detaşarea
geniului de ispita umanului.
 Geniul este supus complexului
luciferic al „căderii" în lumea
comună.
 Aici va trăi sentimentul suferinţei
provocate de iubire. Unica soluţie
va fi detaşarea de efemeritatea şi
zbuciumul lumii şi izolarea mândră.
 De la imperfect şi perfect simplu se
trece la prezent, pentru a sugera
un chin etern, un conflict
permanent între spirit şi materie,
care are loc în orice fiinţă umană.

28. SABIN BALASA
7. Stil:
 formă clasică ( forma fixă a
strofei safice ) +
 fond romantic:
a) tema geniului,
b) motivul stelelor,
c) tema singurătăţii,
SABIN BALASA
d) motivul visului .

29. ROMANTIC
Dacă în Glossă
CLASIC cugetătorul este izolat
în nemurirea sa rece,
In Oda (în metru antic), ca şi în personajul liric din Odă
Glossă, Eminescu aspiră spre trăieşte experienţa
perfecţiunea formală, de iniţiatică la nivelul
factură clasică, prin supunere simţurilor ardente
la rigorile strofei safice, adică (motivul focului), el are
prin respectarea tiparului rigid şansa sau poate
al unei poezii cu formă fixă. obligaţia de a depăşi
neliniştea, patimile
specifice omului de
rând.

30. • Odă (în metru antic) este o ermetizare, la nivelul ideilor, a poemului
filosofic “Luceafărul”.
• Geniul din Odă (în metru antic) deţine, la începutul poeziei, cunoaşterea
raţională-prin intelect. De aici liniştea şi echilibrul olimpian.
•„Suferinţa", „iubirea" sau umanul il ispiteşte cu posibilitatea cunoaşterii
prin afect.
Concluzie:
 Această ispită este foarte puternică, dar, ca şi în Luceafărul şi în balada
barbiana “Riga Crypto si lapona Enigel”, este în final depăşită.
 Protagonistul încercărilor iniţiatice va reuşi, prin cunoaşterea de sine, să
ajungă la cunoaşterea ultimă, cunoaşterea absolută.
 Geniul izbuteşte să se sustragă „cântecului de sirenă" al lumii, voinţei de a
trăi şi se apropie treptat şi definitiv de intrarea în Nirvana.