curs 4 utm criminologie

1. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
Universitatea Titu Maiorescu
Facultatea de Drept din București
lector univ.dr. Bogdan Vîrjan
CRIMINOLOGIE
CURS 4
A1.3) Criminalitatea
Noţiunea de criminalitate a început să prindă contur spre sfârşitul secolului
al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, odată cu primele statistici criminale.
În doctrină1
s-a afirmat că din punct de vedere juridic criminalitatea desemnează
ansamblul comportamentelor umane care sunt considerate infracțiuni de către un
anumit sistem de drept penal. Criminalitatea este însă nu doar un fenomen juridic,
ci și un fenomen socio-uman, deoarece scoate în evidență anumite caracteristici
comportamentale ale celor care comit infracțiuni și reflectă totodată o anumită
realitate socială într-o perioadă de timp determinată și pe un anumit teritoriu.
Având în vedere aceste constatări, în literatura de specialitate s-a concluzionat că
criminalitatea desemnează la modul general, ansamblul faptelor penale comise
într-un spaţiu si într-o perioadă de timp determinate2
.
Noţiunea de criminalitate poate fi utilizată atât în sens general, când se referă
la ansamblul faptelor penale, cât şi în sens mai precis, atunci când desemnează
doar anumite categorii de fapte penale.
Gruparea faptelor penale în funcţie de anumite criterii duce la stabilirea unor
categorii de criminalitate diferite. Ne propunem în continuare clasificarea
criminalităţii în funcţie de două modalităţi: i) mai multe criterii variabile,
subiective, în funcţie de care obţinem o clasificare subiectivă şi ii) un criteriu
invariabil, obiectiv, în funcţie de care obţinem clasificarea obiectivă a
criminalității.
1
Aurel Dincu, op. cit., p. 22.
2
Valerian Cioclei, op. cit., p. 19.

2. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
i) Clasificarea subiectivă a criminalității
Clasificarea subiectivă a criminalităţii are în vedere categorii de criminalitate
obţinute în funcţie de raportarea la elemente de referinţă alese în mod arbitrar, în
funcţie de interesul cercetării criminologice3
.
Printre elementele de referinţă în funcţie de care pot fi obţinute diferite
categorii de criminalitate menţionăm:
a) spaţiul; în funcţie de acest criteriu putem avea i) criminalitate naţională, ce
cuprinde totalitatea faptelor penale comise pe teritoriul unui stat, ii)
criminalitate zonală, ce cuprinde totalitatea faptelor penale comise pe o
zonă mai largă decât suprafaţa unui stat, (cum ar fi de ex. criminalitatea la
nivelul Uniunii Europene, Americii de Sud, Orientului mijlociu sau
criminalitate mondială) sau, dacă restrângem noţiunea de teritoriu, putem
avea chiar iii) criminalitate la nivelul unui oraş sau cartier.
b) În funcţie de perioada de timp, putem avea criminalitate anuală, la nivelul
unui deceniu sau chiar secol (dacă utilizăm unităţi mari de timp) sau
criminalitate lunară, pe zi sau secundă (dacă utilizăm unităţi mici de timp).
c) În funcţie de natura faptelor penale cercetate, avem criminalitate violentă
(care cuprinde faptele comise cu violenţă, cum ar fi lovirea sau alte violențe
- art. 193 Cod penal sau vătămarea corporală - art. 194 Cod penal), şi
criminalitate vicleană (care cuprinde faptele comise cu viclenie, cum ar fi
abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor - art. 239 Cod penal sau
înșelăciunea - art. 244 Cod penal).
d) În funcţie de persoanele care comit faptele, putem avea criminalitate adultă
şi juvenilă sau criminalitate masculină şi feminină.
Este evident că în cadrul clasificării subiective putem avea un număr foarte
mare de categorii de criminalitate. Acestea depind de elementul de referinţă ales,
care este bineînţeles variabil, în funcţie de interesul activităţii de cercetare
criminologică.
ii) Clasificarea obiectivă a criminalităţii
Clasificarea obiectivă a criminalităţii se referă la categorii de criminalitate
general valabile, independente de orice criteriu de referinţă impus arbitrar.
3
idem, p. 19.

3. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
Această clasificare are drept criteriu existenţa obiectivă a unor grade diferite
de cunoaştere a faptelor penale de către organele de justiţie penală. Conform
acestui criteriu, criminalitatea se împarte în următoarele categorii: 1) criminalitatea
reală, 2) cifra neagră a criminalităţii, 3) criminalitatea aparentă şi 4) criminalitatea
legală.
1) Criminalitatea reală
Criminalitatea reală se referă la ansamblul faptelor penale comise efectiv,
indiferent dacă ele sunt sau nu sunt cunoscute de către vreunul din organele
justiţiei penale4
. Această categorie de criminalitate cuprinde toate celelalte
categorii.
O cunoaştere riguros ştiinţifică a acestei categorii nu este posibilă5
, având în
vedere că din toate faptele penale care se comit în societate o parte importantă nu
ajung niciodată să fie cunoscute.
2) Cifra neagră a criminalitaţii
Cifra neagră a criminalităţii reprezintă ansamblul faptelor penale care se
comit efectiv dar care nu ajung la cunoştinţa organelor de înfăptuire a justiției
penale6
. Din punct de vedere matematic, cifra neagră a criminalităţii reprezintă
diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă.
Există anumiți factori care generează cifra neagră a criminalității. Acești
factori pot fi grupaţi în trei mari categorii:
a) abilitatea infractorilor;
b) ineficienţa organelor de urmărire penală sau cu atribuții
specifice de control;
c) pasivitatea victimelor.
a) Abilitatea infractorilor presupune săvârşirea unor fapte penale în
astfel de condiții încât atât urmele materiale cât şi rezultatul socialmente periculos
al acelor fapte nu sunt descoperite de către organele de cercetare penală. Poate fi
vorba atât de infracţiuni cu caracter patrimonial, (cum sunt unele fapte de evaziune
fiscală, bancrută frauduloasă, deturnarea licitațiilor publice, înşelăciune), cât şi de
infracţiuni împotriva vieţii (de exemplu, infracțiunea de omor disimulat în
sinucidere aparentă sau infracțiunea de determinarea sau înlesnirea sinuciderii).
4
Valerian Cioclei, o. cit., p. 21.
5
G. Stefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, op. cit., p. 52.
6
Valerian Cioclei, o. cit., p. 21.

4. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
Abilitatea infractorilor constă în aceea că fapta săvârşită nu este descoperită
şi în felul acesta nu ajunge la cunoştinţa organelor de înfăptuire a justiției penale,
iar nu în împrejurarea că faptele ajung să fie cunoscute dar rămân cu autor
necunoscut. În cazul faptelor cu autor necunoscut abilitatea infractorului constă în
aceea că autorii nu pot fi identificaţi de organele ce cercetare penală. Faptele
săvârşite ajung însă să fie cunoscute, ele formând categoria criminalităţii aparente,
fără a intra însă în categoria cifrei negre a criminalităţii7
.
b) Ineficienţa organelor de urmărire penală sau cu atribuții specifice
de control
Prin organe de urmărire penală înţelegem procurorul, organele de cercetare
penală ale poliţiei judiciare, precum și organele de cercetare penală speciale,
acestea fiind strict prevăzute de art. 55 din Codul de procedură penală. În categoria
organelor cu atribuţii specifice de control includem organe care au astfel de
atribuții în diferite domenii, cum sunt de exemplu Direcția Generală Antifraudă
Fiscală din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Curtea de Conturi
sau Agenţia Naţională de Integritate.
Ineficienţa organelor de urmărire penală sau cu atribuții specifice de control
poate să fie generată de mai mulți factori, cei mai importanți fiind: i) organizarea
deficitară, ii) incompetenţa profesională sau iii) incorectitudinea unor funcţionari
care îşi desfăşoară activitatea în cadrul respectivelor organe8
.
i) Organizarea deficitară poate avea cauze obiective (cum ar fi: lipsa cadrului
legal care să permită o organizare eficientă, lipsa sau insuficiența personalului
necesar și nu în ultimul rând lipsa mijloacelor tehnice necesare) sau cauze
subiective (cum ar fi: repartizarea necorespunzătoare a resurselor umane şi
materiale necesare activității de cercetare penală, greșita stabilire a obiectivelor sau
planificări defectuoase).
ii) Incompetenţa profesională se caracterizează prin incapacitatea unor
funcţionari cu atribuţii specifice de a sesiza săvârşirea unor fapte penale. Această
incapacitate poate rezulta din slaba pregătire profesională sau lipsa de experiență a
persoanelor cu atribuții specifice de sesizare a unor fapte penale și va avea ca
rezultat menținerea în zona cifrei negre a criminalității a unor fapte penale.
7
Valerian Cioclei, op. cit. p. 21.
8
idem, p. 22.

5. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
iii) Incorectitudinea unor funcţionari poate avea în vedere atât aspecte de
fermitate în constatarea şi sancţionarea faptelor descoperite cât şi aspecte de
corupţie. Organizarea eficientă a organelor cu atribuții de urmărire penală sau de
control precum și competența personalului din cadrul acestor organe nu sunt totuși
suficiente dacă persoanele care au astfel de atribuții nu sunt ferme în sesizarea unor
fapte penale din comiditate sau indulgență, sau mai rău, din motive de corupție.
În lipsa unui act oficial de sesizare, organul în drept să desfăşoare cercetarea
penală rămâne practic în necunoştinţă de cauză iar faptele comise vor rămâne în
categoria cifrei negre a criminalităţii.
c) Pasivitatea victimelor
În această categorie intră persoanele care au suferit direct sau indirect o
vătămare de pe urma unor fapte penale dar nu sesizează organele de înfăptuire a
justiției penale. Poate fi vorba despre infracţiuni diverse, de la furt şi înșelăciune
până la tâlhărie sau viol. Nu are relevanţă dacă este vorba de fapte pentru care este
necesară formularea unei plângeri prealabile sau de fapte pentru care urmărirea
penală porneşte din oficiu, important fiind că organele de cercetare penală nu pot
afla despre aceste fapte.
Motivele care determină o atitudine pasivă a victimelor pot fi foarte
numeroase, de aceea ne vom opri doar la câteva dintre acestea, care sunt mai
frecvente.
i) În cazul unor sustrageri având ca obiect material bunuri a căror deţinere este
ilegală sau a căror provenienţă este ilegală, victimele nu sunt interesate să reclame
la poliție respectivele fapte penale, deoarece ar fi puse în situaţia de a fi trase chiar
ele la răspundere penală.
ii) Teama de făptuitor.
iii)În ceea ce privește sustragerea unor bunuri de valoare mică, pasivitatea
victimei poate fi determinată de probabilitatea redusă de recuperare a prejudiciului
sau chiar de timpul foarte mare care este pierdut de cel păgubit cu ocazia
formalităților necesare sesizării organelor de urmărire penală.
iv) În cazul unor infracţiuni împotriva vieţii sexuale, în numeroase cazuri
victimele preferă să treacă sub tăcere faptele comise împotriva lor. În cazul violului
de exemplu, examinările medico-legale, întrebările inevitabil indiscrete din cursul
activității de urmărire penală, publicitatea procesului penal, teama faţă de reacţia
persoanelor apropiate, creează un efect descurajator asupra victimei.
În afara celor trei categorii de factori cifra neagră poate să aibă bineînțeles şi
alte surse.

6. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
Posibilităţi de evaluare a cifrei negre a criminalităţii
O problemă importantă pe care şi-a pus-o cercetarea criminologică este cea a
posibilității de evaluare a cifrei negre a criminalităţii. Existenţa cifrei negre a
criminalităţii a fost evidenţiată pentru prima oară de Şcoala cartografică,
reprezentată de Lambert Adolphe Jaques Quetelet şi Andre-Michel Guerry, fiind
formulată o teorie conform căreia ar exista un raport invariabil între infracţiunile
cunoscute şi cele totale, de unde ar rezulta că cifra neagră creşte sau descreşte în
aceeaşi proporţie cu criminalitatea aparentă. Această teorie i-a liniștit oarecum pe
statisticieni, deoarece ar fi însemnat că cifra neagră a criminalității nu ar fi fost de
natură să vicieze estimările cantitative cu privire la criminalitate9
.
Ulterior s-a demonstrat însă că din păcate teoria expusă nu este corectă, un
exemplu care demontează această teorie fiind situaţia în care cifra neagră poate să
scadă ca urmare a unei activităţi mai eficiente a organelor de cercetare, care
determină creșterea criminalității aparente. Astfel, într-un fel sau altul, toți factorii
care generează cifra neagră a criminalității pot varia, generând modificări ale
acesteia, dar fără a afecta direct proporțional nivelul criminalității aparente10
. În
aceste condiţii, a fost evident că trebuiau identificate alte tehnici de evaluare a
cifrei negre a criminalităţii.
În momentul de faţă, cercetarea criminologică foloseşte în principal două
tehnici pentru a determina cifra neagră a criminalităţii: anchetele de auto-
confesiune şi anchetele de victimizare11
.
Anchetele de auto-confesiune constau în anumite formulare care se
adresează persoanelor care ar fi putut săvârși fapte prevăzute de legea penală şi
încearcă stabilirea numărului de infracţiuni comise şi rămase nedescoperite pe baza
unor chestionare personale adresate unei anumite categorii de populaţie. Pentru ca
cercetările să aibă succes, aceste anchete trebuie să asigure secretul identităţii
persoanelor care completează chestionarele.
Anchetele de victimizare constau în anumite formulare care se adresează
persoanelor care ar fi putut fi victimele unor fapte prevăzute de legea penală şi
încearcă, tot pe baza unor chestionare personale, stabilirea numărului de infracţiuni
9
J. Pinatel, La societe criminogene, Ed. Calman-Levy, 1971, p. 170.
10
A se vedea în acest sens G. Stefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, op. cit., p. 56
11
Valerian Cioclei, op. cit., p. 24-25.

7. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
suferite de persoanele chestionate, fără ca respectivele fapte să ajungă la cunoştinţa
organelor de justiţie penală.
Astfel de anchete au fost efectuate pentru prima oară în SUA12
, ulterior
extinzându-se şi în unele state europene, cum ar fi Marea Britanie, Germania sau
Olanda. Din păcate, în pofida tehnicilor din ce în ce mai performante, astfel de
anchete nu pot oferi decât o evaluare foarte imprecisă a cifrei negre a
criminalităţii13
.
12
J. Pinatel, La societe criminogene, Ed. Calman-Levy, 1971, p. 171 și urm.
13
R. Gassin, op. cit., p. 124.