Successfully reported this slideshow.
We use your LinkedIn profile and activity data to personalize ads and to show you more relevant ads. You can change your ad preferences anytime.

Investigareinfractiuni

15,576 views

Published on

Criminalistică

Published in: Law
  • Login to see the comments

  • Be the first to like this

Investigareinfractiuni

  1. 1. Chestor de poliţie dr. VIOREL VASILE INVESTIGAREA ŞI CERCETAREA INFRACŢIUNILOR ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE ŞI SĂNĂTĂŢII PERSOANEI COLECŢIA Editura Ministerului Afacerilor Interne – Bucureşti, 2013 –
  2. 2. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VASILE, VIOREL Investigarea şi cercetarea infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei / Viorel Vasile. - Bucureşti: Editura Ministerului Afacerilor Interne, 2013 ISBN 978-973-745-116-3 343.9
  3. 3. Chestor de poliţie dr. VIOREL VASILE INVESTIGAREA ŞI CERCETAREA INFRACŢIUNILOR ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE ŞI SĂNĂTĂŢII PERSOANEI 3
  4. 4. C U P R I N S: CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE ..............................................................................7 CAPITOLUL II ASPECTE GENERALE PRIVIND CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI.............................................................................................................9 CAPITOLUL III PREGĂTIREA ÎN VEDEREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI .....................13 CAPITOLUL IV EFECTUAREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI ŞI INVESTIGAREA CAZURILOR DE OMOR........................................................31 CAPITOLUL V INTRODUCERE ÎN ANALIZA INFORMAŢIILOR..............................................95 CAPITOLUL VI FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI.....................103 CAPITOLUL VII PARTICULARITĂŢILE INVESTIGĂRII INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE ...........................................................................................107 CAPITOLUL VIII CERCETAREA ŞI INVESTIGAREA INFRACŢIUNILOR DE VĂTĂMARE A INTEGRITĂŢII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII..................115 CAPITOLUL IX PLANUL DE INVESTIGARE ŞI CERCETARE ÎN CAZURILE DE OMOR SAU VĂTĂMĂRI CORPORALE..........................................................123 5
  5. 5. 7 Capitolul I CONSIDERAŢII GENERALE Infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei sunt îndreptate împotriva omului şi aduc atingere vieţii, integrităţii fizice sau psihice a persoanei ori sănătăţii acesteia. Integritatea corporală şi sănătatea reprezintă atribute esenţiale ale persoanei şi în acelaşi timp importante valori sociale ocrotite de legea penală. Din acest punct de vedere se poate aprecia că aceste infracţiuni sunt fapte periculoase fiindcă prin atingerea pe care o aduc acestor drepturi fundamentale ale omului, ele pun în pericol însăşi existenţa societăţii, deoarece viaţa socială nu se poate desfăşura normal decât în condiţii de securitate deplină pentru integritatea fizică şi sănătatea tuturor membrilor societăţii. Acest gen de infracţiuni prezintă un grad ridicat de pericol social, determinat pe de o parte de importanţa relaţiilor sociale ce constituie elementul protecţiei penale şi de gravele urmări pe care le pot avea pentru societate, iar pe de altă parte, de faptul că aceste infracţiuni se săvârşesc prin mijloace şi procedee violente.
  6. 6. Apărarea persoanei şi, îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită de lege, ca valoare primară şi absolută a oricărei societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existenţei societăţii omeneşti. Legile tuturor timpurilor au ocrotit persoana umană, sancţionând pe cei care atentau la viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea şi demnitatea omului. „Declaraţia universală a drepturilor omului”, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. în 1948, stipulează printre alte drepturi fundamentale: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi; orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi securitatea persoanei sale...”1. Codul penal român incriminează infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei în Capitolul I din Titlul II, astfel:  Secţiunea I – „Omuciderea” – art. 174 – omorul, art. 175 – omorul calificat, art. 176 – omorul deosebit de grav, art. 177 – pruncuciderea, art. 178 – uciderea din culpă, art. 179 – determinarea sau înlesnirea sinuciderii;  Secţiunea II – „Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii” – art. 180 – lovirea sau alte violenţe, art. 181 – vătămarea corporală, art. 182 – vătămarea corporală gravă, art. 183 – loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, art. 184 – vătămarea corporală din culpă;  Secţiunea III – „Avortul” – art. 185 – provocarea ilegală a avortului. Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, prin art. 26, pct. 1 stabileşte obligaţia poliţiei de a apăra, printre altele, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor. Aşa cum am arătat, viaţa persoanei reprezintă o valoare inestimabilă, apărarea ei având o semnificaţie deosebită. Astfel, dintre infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, infracţiunile de omor sunt cele mai grave, întrucât au ca rezultat suprimarea vieţii victimei. Investigarea omorului se particularizează, faţă de cercetarea altor categorii de infracţiuni, prin problematica sa specifică, concentrată în câteva direcţii principale – stabilirea cauzei şi naturii morţii, a circumstanţelor de timp şi de mod în care a fost săvârşită fapta, descoperirea mijloacelor şi instrumentelor folosite la comiterea faptei, identificarea autorului, a participanţilor la omor, precizarea scopului sau a mobilului infracţiunii2. Astfel, în cuprinsul acestui material, ne vom opri, cu precădere, asupra cercetării infracţiunii de omor sub toate aspectele sale, investigarea omorului fiind, de altfel, activitatea cea mai complexă, iar pentru celelalte fapte se vor face menţiuni generale. 1 Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Valerică Lazăr – Drept Penal – Partea specială, ediţia a IV-a, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag. 89. 2 Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pag. 551. 8
  7. 7. 9 Capitolul II ASPECTE GENERALE PRIVIND CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI Importanţa cercetării la faţa locului Cercetarea la faţa locului reprezintă actul de debut al investigaţiilor în fapte de periculozitate deosebită, omoruri, violuri sau tâlhării urmate de moartea victimei, distrugeri, catastrofe sau accidente grave, infracţiuni din domeniul crimei organizate etc.3 Investigarea locului faptei reprezintă unul din actele iniţiale de urmărire penală cu o importanţă deosebită în ansamblul activităţilor de soluţionare a unei cauze şi presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă a locului unde s-a comis infracţiunea sau unde au fost descoperite urmele sau consecinţele acesteia. Este un procedeu probator cu o importantă semnificaţie în aflarea adevărului. Codul de procedură penală român are prevederi cu privire la cercetarea la faţa locului în art.129, potrivit cărora „cercetarea la faţa locului se efectuează 3 Emilian Stancu, op. cit., pag. 357.
  8. 8. atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită.”4 În alte sisteme de drept se mai numeşte cercetarea scenei infracţiunii 10 sau scenei crimei. Locul săvârşirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date referitoare la actul infracţional şi la autorul acesteia. Astfel, se explică de ce cercetarea la faţa locului este foarte importantă atât pentru descoperirea urmelor, surprinderea acelor împrejurări de natură să conducă la demascarea infractorului, cât şi pentru cunoaşterea nemijlocită de către procuror, instanţa de judecată şi alte părţi implicate, a locului respectiv. De modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca şi fixarea rezultatelor, depinde într-o mare măsură soluţionarea cazului şi identificarea autorului. În cazul infracţiunilor grave, îndeosebi la omucideri, se apreciază că este partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale. Noţiunea de „loc al faptei” în cazul infracţiunii de omor Legea procesuală penală nu face precizări referitoare la înţelesul expresiei „faţa locului”, acest lucru dând naştere la numeroase interpretări, mergând până acolo încât s-a încercat acreditarea ideii că ea se referă doar la locul unde a fost descoperit cadavrul. Un asemenea mod de a privi problema nu ţine cont de realitatea activităţii organelor de urmărire penală şi de diversitatea modalităţilor în care se comit infracţiunile, în general şi infracţiunile de omor, în special. Pe de altă parte, una din problemele esenţiale ale investigării criminalistice este aceea de a clarifica dacă locul unde a fost descoperit cadavrul coincide cu locul suprimării vieţii victimei, pentru a se stabili disimularea omorului într-o altă formă de moarte violentă: sinucidere, accident feroviar sau rutier, moarte accidentală ca urmare a altor cauze decât agresiunea făptuitorului. Precizarea în cuprinsul legii a înţelesului expresiei „faţa locului” este inutilă, atât timp cât legiuitorul, referindu-se la competenţa teritorială a organelor judiciare a definit noţiunea de „locul săvârşirii infracţiunii”, care acoperă aproape în totalitate şi înţelesul expresiei „faţa locului”. Acest punct de vedere a fost adoptat atât de literatura de specialitate, cât şi de practica judiciară. Interpretarea legală a noţiunii de „loc al faptei” este prevăzută în Codul de procedură penală, potrivit căreia prin „locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege 4 Codul penal şi Codul de procedură penală, ediţia nr. 22 actualizată la 05.04.2012, Editura Hamangiu, art. 129 alin. 1.
  9. 9. locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia5. Având în vedere prevederile legale şi practica organelor de urmărire penală, se poate aprecia că locul săvârşirii infracţiunii de omor diferă de la caz la caz, în raport cu fapta concretă, cu mijloacele şi metodele folosite în acest scop, cu urmările agresiunii exercitate de făptuitor asupra victimei, cu modul în care a încercat să ascundă urmele infracţiunii. În cazul infracţiunii de omor, prin „loc al faptei” se înţelege: − porţiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea unde a fost descoperit cadavrul, părţi din acesta, schelet uman, precum şi împrejurimile acestora; − locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv locul unde a fost suprimată viaţa victimei; − locul unde a fost dezmembrat cadavrul; − locul unde a fost abandonată victima ori părţile din cadavru, inclusiv 11 împrejurimile acestuia; − locul unde a survenit moartea victimei, în situaţia în care acesta nu coincide cu locul agresiunii; − traseul parcurs de victimă după producerea agresiunii asupra sa, până la locul unde a fost descoperit cadavrul acesteia; − căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în câmpul infracţiunii şi cele folosite pentru a-l părăsi; − locul unde au fost găsite armele sau obiectele folosite la comiterea omorului, precum şi locul unde au fost identificate alte urme materiale; − traseul parcurs de făptuitor după ieşirea din câmpul infracţiunii, pe direcţia în care s-a deplasat. Dintr-un alt punct de vedere abordat în literatura de specialitate, loc al faptei este considerat inclusiv suspectul şi locuinţa sa de reşedinţă ori domiciliu: „...alte zone legate de scena crimei care trebuie luate în considerare sunt punctul prin care s-a forţat intrarea, calea de scăpare, locul unde au fost găsite arma sau alte urme materiale, autoturismul folosit, suspectul (hainele acestuia, mâinile, corpul etc.) şi reşedinţa suspectului”6. 5 Codul penal şi Codul de procedură penală, art. 30 alin. 4. 6 Vernon J. Geberth, Practical Homicide Investigation – Tactics, Procedures and Forensic Tehniques – 4th Edition, CRC Press Taylor & Francisc, 2006, pag. 11.
  10. 10. Principalele obiective care se urmăresc cu ocazia cercetării la faţa locului sunt: cunoaşterea şi investigarea directă a scenei infracţiunii, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă şi interpretarea lor imediată, obţinerea de date cu privire la modul de operare al autorului, identificarea unor eventuali martori, elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală7. 12 7 Emilian Stancu, op. cit., pag. 360.
  11. 11. 13 Capitolul III PREGĂTIREA ÎN VEDEREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI Pregătirea cercetării la faţa locului constituie una din condiţiile de bază ale realizării scopului acestei activităţi. Datorită importanţei şi complexităţii ei, în activitatea de pregătire nu trebuie omis niciun amănunt, oricât de neînsemnat ar părea el la prima vedere. În ordine cronologică, distingem măsuri luate înainte de deplasarea la locul unde s-a săvârşit infracţiunea şi măsuri care se iau după ajungerea echipei la locul faptei. Cercetarea la faţa locului presupune mai întâi ca organul de urmărire penală să fie sesizat despre săvârşirea unei fapte penale, într-unul din modurile prevăzute de art. 221 din Codul de procedură penală – plângere, denunţ sau sesizare din oficiu. 1. Măsurile care trebuie întreprinse înainte de deplasarea la faţa locului a) Primirea, consemnarea şi verificarea sesizării Organele de urmărire penală pot fi sesizate despre săvârşirea unui omor, despre descoperirea unui cadavru prezentând semne de moarte violentă, în caz de moarte suspectă sau a cărei cauză nu se cunoaşte ori în
  12. 12. cazul descoperirii de părţi din cadavru sau schelete. Alteori, sesizarea poate viza dispariţia unei persoane în legătură cu care există motive întemeiate să se creadă că a fost victima unui omor. Conform legislaţiei procesual penale, „organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, ori se sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune. În cazul în care organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces-verbal în acest sens”8. Modul în care este primită, consemnată şi verificată sesizarea îşi are rolul şi importanţa sa în contextul celorlalte activităţi pregătitoare. Cel mai adesea, plângerea este făcută de către soţul supravieţuitor, de copii ori de aparţinătorii victimei. Fie că este vorba despre o plângere sau de un denunţ, organul de urmărire penală trebuie să procedeze la notarea datei şi orei exacte la care s-a primit sesizarea, cine a făcut-o şi din ce loc s-a făcut, inclusiv mijlocul folosit. Cel care primeşte sesizarea este obligat să-şi verifice competenţa şi, în situaţia în care constată că fapta este de competenţa altui organ de urmărire penală, să informeze, de îndată, organul competent să efectueze cercetarea la faţa locului. De asemenea, acesta trebuie să procedeze la: − identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul; − verificarea sesizării în sensul realităţii celor semnalate, dar şi sub aspectul locului unde s-a produs fapta, proporţiile şi urmările acesteia ş.a.; − dispunerea măsurilor urgente, strict necesare, premergătoare 14 cercetării la faţa locului. O asemenea verificare apare ca necesară mai ales când sesizarea despre săvârşirea unui omor ori despre descoperirea unui cadavru, părţi din acesta ori schelete s-a făcut telefonic. La primirea prin telefon a unei astfel de sesizări se solicită persoanei, pe lângă datele de identificare, şi informaţii despre faptă, precum şi postul telefonic de la care face apel. Apoi se verifică dacă numărul de telefon este cel de la care s-a sunat şi dacă persoana în cauză se află la postul telefonic respectiv. Când sesizarea se face de la un telefon public, fie se solicită confirmarea de la societăţi comerciale ori instituţii publice aflate în imediata apropiere a locului unde s-a comis infracţiunea, fie este dirijat la locul faptei cel mai apropiat echipaj de poliţie aflat în zonă. Ultimul procedeu este cel mai indicat, membrii echipajului de poliţie urmând să ia şi primele măsuri la faţa locului. Aceste măsuri sunt strict necesare în vederea organizării corespunzătoare a cercetării la faţa locului, inclusiv pentru a evita deplasări inutile la apeluri nereale, venite din partea unor persoane rău intenţionate. 8 Codul penal şi Codul de procedură penală – art. 221 alin. 1.
  13. 13. Un alt aspect important în cazul în care sesizarea s-a efectuat telefonic, este faptul că poliţistul care o primeşte va instrui persoana care anunţă să rămână la faţa locului până la sosirea autorităţilor, să nu permită accesul nimănui şi să nu atingă nimic din câmpul infracţional cu excepţia cazurilor în care se impune acordarea primului ajutor victimei. Măsurile care trebuie să fie luate de către ofiţerul ori dispecerul de serviciu sesizat cu privire la săvârşirea unui omor sunt enumerate, dar nu limitativ, şi în ordine interne care reglementează activitatea desfăşurată de poliţie: − consemnează în registrul de evenimente toate datele privind fapta respectiv: natura, timpul şi locul săvârşirii, victime, participanţi, urmări, pericole potenţiale şi identitatea persoanei care a sesizat; − verifică prin orice mijloace veridicitatea celor sesizate; − dirijează forţele din teren către locul producerii evenimentului pentru ca acestea să întreprindă primele măsuri până la sosirea echipei de cercetare; − informează şi solicită, după caz, sprijinul serviciilor de ambulanţă, pirotehnice, inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă şi altele; − raportează imediat şefului unităţii de poliţie sau înlocuitorului la conducere conţinutul sesizării şi măsurile luate şi execută dispoziţiile acestuia privind constituirea echipei de cercetare; în cazul infracţiunilor în care competenţa de urmărire penală revine procurorului, anunţă şi procurorul de serviciu, furnizându-i datele din conţinutul sesizării; − pe durata cercetării la faţa locului, ţine legătura cu echipa deplasată la locul faptei şi răspunde la solicitările acesteia cu privire la verificarea de persoane sau obiecte: de asemenea, cooperează cu alte unităţi de poliţie sau organe cu atribuţii de cercetare penală, în funcţie de natura evenimentului; − în situaţia în care persoana care sesizează evenimentul se prezintă personal la unitatea de poliţie, ofiţerul de serviciu procedează la legitimarea ei şi, după ce ia cunoştinţă de conţinutul relatării, îi primeşte sesizarea scrisă sau întocmeşte proces-verbal de consemnare a sesizării, pe care le înaintează de îndată şefului unităţii sau înlocuitorului la conducere9. 9 Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind procedura cercetării la faţa locului, art. 11. 15
  14. 14. b) Asigurarea prezenţei specialiştilor, a martorilor asistenţi sau a 16 apărătorului În cazul infracţiunilor de omor, echipa care efectuează cercetarea la faţa locului este constituită din procuror, medic legist, ofiţeri de investigaţii criminale, specialişti criminalişti şi conductorul câinelui de urmărire, acestora adăugându-li-se specialişti din alte domenii de activitate. Prezenţa medicului legist este absolut necesară. Datele furnizate de acesta cu privire la natura faptei, mecanismul de producere a leziunilor, data instalării morţii etc. sunt de natură să direcţioneze investigarea criminalistică şi să constituie suportul pentru elaborarea versiunilor de anchetă, formarea cercului de suspecţi, desfăşurarea operativă a activităţilor de verificare ş.a. Conform legislaţiei medico-legale în vigoare în cazurile de omucidere sau de moarte suspectă, expertul medico-legal trebuie informat fără întârziere, şi trebuie să se deplaseze la locul unde a fost descoperit cadavrul, având acces imediat la locul faptei. Astfel, trebuie să existe o coordonare perfectă între persoanele implicate şi în particular între organele judiciare, experţii medico-legali şi poliţie10. În practică, organele de urmărire penală se confruntă cu o mare diversitate de situaţii. Multitudinea aspectelor pe care le îmbracă infracţiunile de omor şi varietatea problemelor din diverse domenii de activitate, ce impun o corectă interpretare a urmelor din câmpul infracţiunii, pot face necesară includerea în echipa de cercetare şi a diverşilor specialişti. În prezenţa şefului echipei, aceştia pot efectua o serie de verificări şi cercetări, utilizând, după caz, aparatura adecvată, care nu se află în dotarea echipei de cercetare. Pe toată durata cercetării la faţa locului, echipa constituită în acest scop va executa sarcinile dispuse de către procuror, acesta conducând nemijlocit activitatea de căutare, descoperire, fixare şi ridicare a urmelor şi mijloacelor materiale de probă. Când autorul infracţiunii a rămas la faţa locului, a fost urmărit şi prins de poliţiştii ajunşi primii la locul faptei ori de către martori şi se află în vreuna din situaţiile prevăzute de lege, care impun asistenţa juridică obligatorie, se va asigura prezenţa apărătorului acestuia la desfăşurarea cercetării la faţa locului. Cât priveşte martorii asistenţi, tactica criminalistică recomandă ca aceştia să fie asiguraţi înainte de ajungerea la faţa locului. În felul acesta se evită atât irosirea de timp, cât şi posibilitatea de a fi folosite în această calitate persoane care au perceput nemijlocit împrejurările comiterii omorului. Ori, după cum este cunoscut, în cursul procesului penal, o persoană nu poate cumula 10 Ordinul nr. 321/06.04.2005 pentru aprobarea metodologiei de efectuare a autopsiei medico-legale, Anexă, pag. 2, pct. I. a. 2.
  15. 15. două calităţi procesuale – de martor al infracţiunii şi de martor asistent: „Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Cercetarea la faţa locului se face în prezenţa părţilor, atunci când este necesar. Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea cercetării.”11 c) Pregătirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice Această măsură presupune mai multe activităţi ce trebuie realizate în scopul asigurării deplasării cu operativitate la locul faptei şi echipării cu mijloacele tehnice potrivite specificului faptei comise şi a locaţiei acesteia. Responsabilitatea acestor activităţi revine în principal responsabilului cu activităţile criminalistice. Astfel, în cazul unor cercetări ce nu presupun o desfăşurare de mijloace deosebite vor fi pregătite: trusa criminalistică universală, trusa foto, truse criminalistice specializate. Pentru cercetări cu grad de complexitate ridicat se vor pregăti laboratoare criminalistice mobile, aparatură de înregistrare, aparatură diversă de detecţie, mijloace tehnice de identificare a persoanelor, aparatură de comunicaţii radio, surse proprii de energie electrică12. Principalele activităţi ce vor fi efectuate sunt următoarele: − pregătirea trusei criminalistice universale; − pregătirea trusei fotografice – aparate de fotografiat, filtre, trepied etc.; − verificarea autolaboratorului criminalistic; − dotarea echipei cu aparatura necesară filmării, video-filmării, 17 înregistrării audio; − dotarea membrilor echipei cu materiale necesare comunicării şi asigurării legăturii dintre ei; − pregătirea altor materiale ce urmează a fi folosite la cercetarea locului faptei – aparatura de filmare sau fotografiere în mediul subacvatic, detectoare de metale sau surse de radiaţii. d) Asigurarea deplasării cu operativitate a echipei la faţa locului Deplasarea la faţa locului trebuie să se efectueze cu maximă urgenţă, orice întârziere putând avea consecinţe negative asupra bunei desfăşurări a cercetării, precum şi a rezultatelor activităţilor ulterioare. Acest aspect corespunde principiului operativităţii procesului penal şi are în vedere, în principal, pericolul producerii unor modificări la locul faptei, dispariţia şi degradarea urmelor din cauza activităţilor autorului, a altor persoane, a condiţiilor meteorologice, surprinderea autorului la locul infracţiunii, identificarea unor martori. 11 Codul penal şi Codul de procedură penală – art. 129 alin. 2. 12 Emilian Stancu, op. cit., pag. 362.
  16. 16. 2. Măsurile care se întreprind la locul faptei înainte de examinarea 18 criminalistică propriu-zisă: a) Măsurile pe care trebuie să le întreprindă poliţiştii care au ajuns primii la faţa locului În primul rând trebuie specificat că poliţistul sosit primul la faţa locului este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare şi să ia măsurile ce se dovedesc absolut necesare, chiar dacă privesc o cauză ce nu este de competenţa lor. Aceste măsuri trebuie să se refere, în principal, la salvarea victimelor rămase în viaţă, paza locului faptei, conservarea urmelor şi a altor mijloace de probă, identificarea martorilor, identificarea şi prinderea autorilor etc. Poliţiştii dirijaţi la faţa locului sunt obligaţi să ia, pe lângă aceste măsuri urgente şi alte măsuri, cum ar fi şi cele ce privesc notarea orei exacte a sosirii la locul faptei, adresa unde este situat şi condiţiile meteorologice, aceste date urmând a fi comunicate ulterior şefului echipei de cercetare, fiind deosebit de utile desfăşurării cercetării la faţa locului. Măsurile urgente pe care trebuie să le ia poliţistul sosit primul la faţa locului, menite să asigure conservarea aspectului locului faptei sunt, în principal, următoarele: Salvarea victimelor şi acordarea primului ajutor După sosirea la faţa locului, poliţistul trebuie să constate dacă moartea s-a produs cu adevărat. Sunt cazuri când acest lucru poate fi constatat dintr-o singură privire, dar există şi situaţii când este necesară o studiere mai atentă a victimei. Practica şi literatura de specialitate recomandă ca, ori de câte ori există cel mai mic indiciu că victima ar putea fi în viaţă, să se treacă de urgenţă la acordarea primului ajutor, mai ales în cazurile în care este vorba de sugrumare, şoc electric, înec sau intoxicări cu diferite substanţe. În raport cu natura şi gravitatea leziunilor, primul ajutor poate fi dat chiar la faţa locului, solicitându-se sprijinul persoanelor calificate în domeniul medical aflate acolo. Înainte de ridicarea victimei şi de transportarea ei la unitatea sanitară pentru acordarea îngrijirilor medicale calificate, poliţistul respectiv trebuie să noteze şi să marcheze locul şi poziţia în care se afla victima în momentul sosirii sale. Omiterea acestei operaţiuni poate avea implicaţii nedorite, ulterior echipa de cercetare fiind pusă în situaţia de a nu putea interpreta corect nici mecanismul de formare a urmelor descoperite în câmpul infracţiunii şi nici raportul dinamic agresor-victimă, posibilele erori de interpretare conducând, uneori, la erori judiciare. „Reconstituirea” ulterioară a locului şi poziţiei iniţiale a victimei, prin declaraţiile martorilor, făptuitorilor etc., va repara întrucâtva
  17. 17. situaţia, dar nu va înlătura cu totul erorile generate de o asemenea neglijenţă, care vor fi folosite în avantajele autorului. Salvarea victimelor şi acordarea ajutorului medical trebuie făcute chiar cu riscul distrugerii unor urme, viaţa persoanei şi integritatea sa corporală neputând veni niciodată în concurs cu alte interese. Determinarea locului săvârşirii faptei, punerea lui sub pază şi 19 protejarea urmelor Aceasta este o măsură esenţială pentru a fi evitată o posibilă acţiune distructivă a anumitor persoane prezente la locul infracţiunii, aceştia putând, cu intenţie sau din curiozitate, să schimbe în câteva momente întreaga înfăţişare a scenei. În principal, prin stabilirea perimetrului infracţional se previne o eventuală încercare de modificare din partea autorului infracţiunii de a şterge urmele lăsate, dar şi prevenirea acţiunii unor factori externi, obiectivi, cum ar fi condiţiile meteorologice. Poliţiştii sosiţi primii la faţa locului stabilesc perimetrul câmpului infracţional şi iau măsuri de semnalizare, avertizare, pază, procedând la notarea şi marcarea poziţiei iniţiale a obiectelor în cazul în care survin schimbări. După determinarea locului săvârşirii faptei, se va proceda la îndepărtarea persoanelor din câmpul infracţiunii, locul respectiv asigurându-se cu pază. Se va avea în vedere nu numai locul unde s-a produs rezultatul infracţiunii, ci şi locurile unde au fost efectuate diferite acte de executare. Dacă locul se află în interior, în încăperea unde a avut loc fapta va pătrunde o singură persoană cu atenţie sporită, doar în scopul de a constata dacă victima trăieşte sau nu. Se va intra cu atenţie pentru a nu se distruge urmele create de piciorul sau încălţămintea autorului, sau alte urme de pe pardoseală. Încăperea comiterii crimei va fi abordată cu cea mai mare prudenţă. Se va stabili mai întâi dacă victima, asupra căreia au fost exercitate actele de violenţă, a decedat. În cazul cadavrelor în stare de descompunere (miros) nu va pătrunde nimeni până la sosirea echipei de cercetare. Cea mai mică şi aparent neînsemnată modificare în aranjamentul mobilierului, poziţia perdelelor şi uşilor etc. vor fi notate, apoi locul crimei se va închide şi nimeni nu va fi lăsat să intre, înainte de sosirea echipei de cercetare. Dacă locul este situat în exterior, se va determina şi delimita spaţiul de păzit, mărimea acestuia fiind cât mai mare posibil, în funcţie de numărul disponibil de persoane care să asigure paza. Conservarea aspectului locului faptei După ce au fost luate măsurile de salvare sau de acordare a primului ajutor victimei, precum şi cele de delimitare a locului, poliţistul sosit primul la faţa locului trebuie să desfăşoare activităţi care să înlăture posibilitatea
  18. 18. modificării, întâmplătoare sau intenţionate, a aspectului iniţial al „crime scene”. În acest scop, trebuie să asigure, în primul rând, aşa cum s-a mai arătat, paza locului unde s-a comis fapta şi să protejeze obiectele şi urmele existente în acel loc. De multe ori, la locul infracţiunii pătrund diverse persoane, fie din rândul celor aflate întâmplător în zonă atunci când s-a săvârşit agresiunea ori s-a descoperit cadavrul, fie din rândul rudelor victimei. De reţinut că printre persoanele străine de la locul infracţiunii se pot afla chiar făptuitorii ori complicii acestora, scopul lor fiind acela de a distruge eventualele urme ce au rămas după consumarea activităţii infracţionale. Referitor la prima categorie de persoane, „curioşii” şi „amatorii de senzaţii”, prezenţa acestora şi faptul că se erijează, deseori, în „cunoscători”, venind cu propriile păreri, pot influenţa negativ depoziţiile ulterioare ale martorilor oculari. Pornind de la această realitate, poliţistul trebuie să procedeze cu tact pentru a îndepărta din zona în care se află cadavrul şi zona înconjurătoare pe toţi cei care nu-şi justifică prezenţa în locul respectiv. Totodată, acţiunea trebuie să se desfăşoare cu multă grijă, deoarece în rândul acestor persoane ar putea fi şi martori oculari al celor petrecute şi o atitudine dură i-ar putea îndepărta. Astfel, trebuie notate datele de identificare ale tuturor persoanelor care au fost prezente la faţa locului. Atenţie şi tact trebuie dovedite şi în cazul în care moartea victimei s-a produs într-o locuinţă, membrilor familiei şi vecinilor celui decedat explicându-li-se scopul luării unor măsuri de protejare a locului faptei până la sosirea echipei. Practica organelor de urmărire penală evidenţiază şi cazuri când modificările aduse aspectului iniţial al locului faptei se pot datora chiar celor sosiţi la faţa locului în calitate oficială. De aceea, este obligatoriu să fie respectate întocmai normele în vigoare, potrivit cărora „se interzice pătrunderea la locul săvârşirii infracţiunii a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie, precum şi a oricăror alte persoane, indiferent de calitate, funcţie sau grad, care nu au sarcini în legătură cu cercetarea la faţa locului sau cu salvarea victimelor.” 13 Pentru a evita distrugerea, degradarea, dispariţia sau modificarea obiectelor ori urmelor infracţiunii, atunci când este necesar, se va proceda la acoperirea cadavrului şi a obiectelor posibil purtătoare de urme cu pânză, folii din material plastic, hârtii, cutii, cartoane etc. De asemenea, este obligatorie alcătuirea unui cordon de siguranţă pentru a ţine persoanele străine la oarecare distanţă, utilizând în acest scop banda specială sau, în cazul în care nu există, se vor folosi frânghii, sfori, sârme ş.a. 13 Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind procedura cercetării la faţa locului – art. 13. 20
  19. 19. Prevenirea sau înlăturarea unor pericole iminente În cazul în care, după comiterea faptei, autorii au încercat prin diverse mijloace să distrugă eventualele urme lăsate ca urmare a săvârşirii infracţiunii prin provocarea de explozii, incendii sau inundaţii, se va acţiona în raport cu situaţia concretă existentă. De asemenea, în cazul unor accidente grave de muncă, accidente de trafic, feroviare, navale, aeriene se impune eliberarea urgentă a victimelor şi prevenirea extinderii pagubelor. În cazul în care în incinta unde se află persoana decedată se simte miros de gaze, de produse petroliere ori se observă instalaţii electrice improvizate sau alte categorii de amenajări posibil periculoase, se va apela la specialişti în domeniu în vederea evitării oricăror stări de pericol asupra membrilor echipei de cercetare. Identificarea martorilor oculari, a persoanelor suspecte, identificarea şi reţinerea făptuitorilor ori luarea măsurilor de urmărire şi prindere a acestora Aşa cum s-a arătat, poliţistul ajuns primul la locul faptei intră în contact cu numeroase persoane. În afară de victimă şi „curioşi”, în rândul acestora pot să fie şi persoane care au perceput împrejurări din cele în care s-a săvârşit omorul ori care cunosc date privitoare la autor sau la victimă. Informaţiile pe care le pot furniza aceste persoane sunt, în marea majoritate a cazurilor, de importanţă deosebită pentru cauză, începând cu acţiunile acestora înainte şi în timpul agresiunii, instrumentul cu care a acţionat făptuitorul, modul în care s-a apărat victima etc. şi terminând cu acţiunile infractorului după săvârşirea omorului, direcţia în care s-a deplasat şi, eventual, mijlocul de transport cu care a părăsit locul infracţiunii. Din acest motiv, poliţistul trebuie să depună toate diligenţele necesare pentru a nu pierde o astfel de sursă preţioasă de informaţii. Cu grijă şi tact, martorii trebuie să fie identificaţi, iar datele lor să fie notate pentru a putea fi puse la dispoziţia echipei de cercetare. Martorilor li se va solicita să rămână pe loc până la sosirea echipei şi vor fi izolaţi de restul persoanelor, pentru a-i feri de influenţa „curioşilor” sau de influenţa făptuitorului, când acesta a rămas la locul faptei. Nu sunt rare cazurile când infractorii, fie că încearcă să convingă că se aflau în legitimă apărare, fie că doresc să atragă compasiunea martorilor şi să pozeze în victime ale faptelor reprobabile pe care, chipurile, le-ar fi comis victima anterior intervenţiei lor. În alte situaţii, făptuitorii nu se sfiesc să acuze martorii de faptul că nu au văzut bine ori că declaraţiile nu trebuie luate în seamă întrucât între ei şi aceste persoane există relaţii de duşmănie şi încearcă să se răzbune pe ei ş.a. Nu este exclusă posibilitatea ca autorii infracţiunilor să recurgă la ameninţări la adresa martorilor pentru a-i determina să renunţe la a depune declaraţie ori să 21
  20. 20. nu spună tot ceea ce au văzut referitor la faptă şi împrejurările comiterii ei. Dacă izolarea martorilor vizează protejarea lor faţă de diverse influenţe care le-ar putea altera mărturia, izolarea făptuitorilor de restul persoanelor are drept scop protejarea lor de eventualele agresiuni din partea celor indignaţi de fapta comisă ori din partea rudelor victimei. Dacă făptuitorul nu a rămas ori nu a fost identificat la locul faptei, în raport cu datele furnizate de martori şi posibilităţile concrete existente la locul infracţiunii, cel ce a ajuns primul la locul faptei poate lua măsuri operative de urmărire şi prindere a autorului ori de alertare a unităţilor de poliţie din zona unde s-a deplasat acesta. Nu trebuie omise nici persoanele care, înainte de sosirea organelor de poliţie, sau la solicitarea acestora, au participat la acţiunile de salvare a victimelor şi, ca urmare a pătrunderii în câmpul infracţiunii, au produs anumite modificări în aspectul iniţial al locului. Aceste persoane sunt invitate să aştepte sosirea echipei de cercetare. O problemă aparte se ridică în cazul victimelor care încă mai trăiesc şi sunt conştiente, dar, din cauza leziunilor suferite, există puţine şanse de supravieţuire. Fără a neglija măsurile de salvare a acestora, ele trebuie ascultate cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta şi la persoana făptuitorului. Desigur, o astfel de ascultare, în condiţiile date, nu poate îmbrăca aspectul unei ascultări după toate regulile procedurale. Ascultarea se numeşte „interogatoriu formal”, se înregistrează pe cât posibil digital, ocazie cu care pot fi obţinute informaţii esenţiale pentru cauză. Un aspect important care trebuie avut în vedere apare în cazul în care, pentru salvarea victimei aceasta este transportată la cea mai apropiată unitate spitalicească, situaţie în care unul din poliţiştii prezenţi la locul săvârşirii infracţiunii o va însoţi în ambulanţă pentru a se încerca obţinerea acestui „interogatoriu formal”. Încunoştinţarea organului de urmărire penală pe raza căruia a fost săvârşit omorul şi care este competent să efectueze cercetarea la faţa locului Concomitent cu luarea măsurilor menţionate ori, dacă nu este posibil, după aceasta, poliţistul sosit primul la faţa locului va proceda la sesizarea organului de urmărire penală pe raza de competenţă teritorială unde s-a comis fapta. Din cuprinsul încunoştinţării trebuie să rezulte natura faptei constatate, principalele aspecte ale săvârşirii acesteia, localizarea şi întinderea locului unde s-a comis omorul sau a fost descoperit cadavrul, parte din acesta sau scheletele, măsurile luate şi rezultatele obţinute, precum şi alte date necesare echipei ce urmează să se deplaseze pentru efectuarea cercetării criminalistice. Cel care a luat primele măsuri este obligat să rămână la faţa locului până la sosirea echipei de cercetare şi să aducă la cunoştinţă şefului acesteia 22
  21. 21. activităţile executate până în acel moment, rezultatele obţinute, aspectul iniţial al locului faptei, modificările survenite, cine le-a făcut şi în ce scop, persoanele care au intrat în câmpul infracţional sau cu care a discutat, martorii şi celelalte persoane identificate, informaţiile culese de la victimă şi martori. În acest sens, poliţistul care a ajuns primul la faţa locului trebuie să întocmească un proces-verbal cu toate aceste date. Responsabilitatea primului poliţist care intervine la faţa locului încetează atunci când şeful echipei de cercetare ajunge la faţa locului, moment în care acesta preia oficial conducerea activităţilor legate de cercetarea locului faptei. În continuare, aceşti poliţişti au obligaţia să îl sprijine pe şeful echipei de cercetare sau pe membrii echipei pe întreaga durată a cercetării, în special în activitatea de asigurare a pazei locului faptei şi a accesului în câmpul infracţional. Activităţile pe care trebuie să le desfăşoare poliţiştii ajunşi primii la locul faptei sunt menţionate şi în ordinul comun privind cercetarea la faţa locului: − participă la acordarea primului ajutor şi la salvarea victimelor în 23 viaţă; − fac o evaluare preliminară a locului faptei pentru a stabili condiţiile concrete existente, precum şi necesitatea prezenţei unor unităţi specializate de intervenţie din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, serviciilor medicale, Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat, distribuţie gaz metan/curent electric şi altele asemenea, în funcţie de existenţa şi de natura pericolului; − raportează evenimentul la dispeceratul unităţii/subunităţii pe a cărei rază de competenţă s-a produs, despre măsurile luate şi cele care se impun; − protejează, fixează şi ridică probele care sunt în pericol de a fi distruse, modificate ori alterate de condiţiile atmosferice existente sau de către alte persoane. În condiţii meteo nefavorabile deviază apa, acoperă urmele, acţionând cu precauţie pentru a nu lăsa propriile urme care le vor putea acoperi sau distruge pe cele relevante; − stabilesc perimetrul iniţial al câmpului infracţional şi iau măsuri de semnalizare, de avertizare şi de pază, procedând la notarea şi marcarea poziţiei iniţiale în cazul în care survin schimbări; − nu permit accesul niciunei persoane neautorizate în câmpul infracţional;
  22. 22. − notează ora la care a ajuns la faţa locului şi ora la care fapta a fost comisă, atunci când este posibil; − notează persoanele prezente la locul faptei în momentul ajungerii lor, datele de identificare ale martorilor şi ale altor persoane care au pătruns în locul faptei, în vederea eliminării urmelor neconcludente; − identifică martorii oculari şi procedează la investigarea sumară a acestora cu privire la date despre producerea evenimentului; − procedează la organizarea urmăririi şi reţinerii autorului, atunci când există indicii privind identitatea acestuia, precum şi la transmiterea semnalmentelor la unitatea/subunitatea de poliţie; − separă autorul de martori, dacă este posibil; − instruiesc martorii să nu discute despre evenimentul produs cu alte persoane sau între ei, prevenind astfel distorsionarea faptelor prin sugestionare, iar dacă este posibil separă principalul martor de restul martorilor; − nu furnizează date despre eveniment mass-mediei sau altor persoane, cu excepţia celor îndreptăţite potrivit legii/atribuţiilor funcţionale14. Subliniem rolul deosebit pe care îl are poliţistul sosit primul la faţa locului şi faptul că de modul în care se achită de sarcinile ce-i revin şi de profesionalismul dovedit depinde, în mare măsură, desfăşurarea ulterioară a investigării criminalistice. b) Măsuri care se iau la locul faptei de către şeful echipei de cercetare înainte de examinarea criminalistică propriu-zisă După sosirea la locul faptei şi înainte de începerea examinării propriu-zise, şeful echipei trebuie să ia o serie de măsuri urgente. În raport cu particularităţile fiecărui caz în parte, cu urmările activităţii desfăşurate de făptuitor, natura şi configuraţia terenului ce urmează a fi cercetat, aceste măsuri pot fi diferenţiate. De asemenea, aceste măsuri sunt diferite şi în funcţie de activităţile desfăşurate de primii poliţişti sosiţi la faţa locului, o parte din ele constând în completarea acestora. Dacă echipa de cercetare este cea care ajunge prima la faţa locului, şeful echipei va dispune efectuarea tuturor măsurilor în sarcina poliţistului sosit primul la faţa locului şi care au fost menţionate anterior. 14 Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind procedura cercetării la faţa locului – art. 11. 24
  23. 23. Înainte de începerea activităţilor specifice de cercetare la faţa locului, şeful echipei va constitui mai multe echipe de cercetare care vor desfăşura următoarele activităţi: − efectuarea cercetării la faţa locului; − audierea martorilor, autorilor, suspecţilor şi a altor persoane ce pot 25 furniza date utile cauzei; − efectuarea de investigaţii şi activităţi de prindere a autorilor. În ceea ce priveşte atribuţiile membrilor echipei de cercetare la faţa locului, trebuie menţionat că şeful echipei este „procurorul, atunci când participă la cercetare şi consideră că este necesar sau când urmărirea penală este de competenţa sa, ori un poliţist din cadrul structurilor de poliţie judiciară”15. De asemenea, un rol important revine specialistului criminalist – „responsabilul cu activităţi criminalistice – ofiţerul sau agentul de poliţie din cadrul structurilor de profil care au atribuţii de cercetare la faţa locului”16. Aşa cum am arătat, şeful echipei de cercetare va răspunde de întreaga activitate desfăşurată şi, conform ordinului comun privind cercetarea la faţa locului, are următoarele atribuţii:  conduce şi coordonează activitatea de cercetare la faţa locului;  stabileşte momentul începerii şi cel al finalizării activităţilor specifice cercetării la faţa locului, după consultarea cu ceilalţi membri ai echipei; de asemenea, decide amânarea/întreruperea/reluarea cercetării la faţa locului;  verifică dacă au fost luate primele măsuri conform art. 12 din prezentul ordin, corectitudinea/oportunitatea acestora şi, după caz, dispune completarea acestora;  organizează împreună cu medicul legist verificarea stării victimelor, iar în caz de necesitate acordă acestora primul ajutor medical şi ia măsuri pentru transportarea la cea mai apropiată unitate medicală, dacă măsurile de salvare nu au fost luate anterior;  solicită prezenţa la faţa locului a unor specialişti/experţi din alte domenii ori a unui personal suplimentar din cadrul forţelor de ordine publică pentru protejarea locului faptei şi a membrilor echipei sau pentru activităţi extinse şi conexe cercetării la faţa locului;  primeşte de la responsabilul cu activităţi criminalistice probele şi mijloacele materiale de probă colectate cu ocazia cercetării de la faţa locului, atât la finalizarea cercetării, cât şi după încheierea examinărilor suplimentare în laborator; 15 Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind procedura cercetării la faţa locului – art. 2 lit. b. 16 Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind procedura cercetării la faţa locului – art. 2 lit. c.
  24. 24.  întocmeşte şi redactează procesul-verbal de cercetare la faţa locului, în urma consultării cu membrii echipei;  este managerul de caz şi gestionarul probelor17. Astfel, măsurile care pregătesc cercetarea efectivă în cazurile în care aceasta a fost precedată de acţiuni premergătoare sunt: − informarea operativă asupra evenimentului care a avut loc; − completarea măsurilor privind salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor şi conservarea urmelor; − verificarea modului în care cel venit primul la faţa locului a acţionat până la sosirea echipei, a rezultatelor pe care le-a obţinut, dispunând după caz, fie continuarea măsurilor deja întreprinse ori completarea lor cu alte activităţi de maximă urgenţă, fie reluarea acestora, ţinând cont de toate elementele oferite de aspectul câmpului infracţiunii; − stabilirea în cele mai mici detalii, a modificărilor survenite în aspectul iniţial al locului faptei; − delimitarea corectă a locului de cercetat; − identificarea martorilor oculari şi a persoanelor care nu-şi justifică prezenţa în zonă ori nu pot da o explicaţie plauzibilă în legătură cu acţiunile întreprinse; − organizarea sau, după caz, suplimentarea măsurilor de pază a locului faptei, inclusiv a celor menite să ducă la înlăturarea pericolelor iminente, ca: incendii, explozii, surpări; − înlăturarea tuturor persoanelor inutile şi limitarea numărului de persoane care pătrund în zona câmpului infracţional; − stabilirea metodelor concrete de examinare şi a sarcinilor ce revin fiecărui membru al echipei. Membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de mult tact pentru a gestiona situaţia de la locul săvârşirii infracţiunii, în special pentru a înlătura toate persoanele inutile care pot aduce grave prejudicii activităţii în sine. În principal factorii care pot crea modificări sau distrugeri ale câmpului infracţional sunt: − condiţiile atmosferice – ploaie, vânt, zăpadă, temperaturi extreme, 26 lumina puternică directă; − rudele sau prietenii victimei – vor încerca să pună lucrurile la locul lor sau chiar sunt situaţii când distrug sau ascund anumite note sau probe; 17 Ordinul Comun al M.A.I. nr.182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind procedura cercetării la faţa locului – art. 8.
  25. 25. − suspecţii sau complicii – vor încerca să distrugă sau să modifice 27 probe evidente; − curioşii, hoţii ordinari – pot introduce amprente la locul faptei, pot altera scena crimei, pot chiar sustrage bunuri de la faţa locului; − alţi poliţişti sau şefi din poliţie care nu au competenţe în efectuarea cercetării la faţa locului, dar pot interveni pentru „a ajuta investigaţia”. Delimitarea corectă a locului de cercetat Fixarea limitelor locului de cercetat are drept scop să pună în centrul atenţiei organului de urmărire penală spaţiul, locul, încăperea care reprezintă câmpul infracţiunii pentru a se asigura descoperirea tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de probă care au legătură cu cauza. De aceea, şeful echipei de cercetare, înainte de a proceda la începerea oricăror examinări, trebuie să fixeze, în mod logic, limitele exterioare ale locului de cercetat. Delimitarea locului de cercetat se înscrie printre primele activităţi pe care trebuie să le întreprindă echipa de cercetare la faţa locului, pentru că, în raport cu aceste limite, se iau măsurile corespunzătoare de pază, înlăturarea curioşilor, în general de protecţie a acestui perimetru. Pentru o corectă delimitare a locului în care trebuie să se desfăşoare cercetarea, trebuie avute în vedere împrejurările de fapt cunoscute despre cauză, natura infracţiunii şi a urmărilor acesteia, experienţa pozitivă generalizată a organelor de urmărire penală, precum şi propria sa experienţă. Extinderea perimetrului de cercetat în afara locului unde s-a comis episodul principal al faptei şi se constată urmările acesteia se impune, pentru a nu se omite acele locuri în care făptuitorul s-a pregătit pentru a acţiona şi pe care le-a folosit pentru a dispărea, unde a putut abandona obiectele inutile ori incomode. Practica organelor de urmărire penală oferă numeroase exemple în care urme şi mijloace materiale de probă cu valoare pentru cauză au fost descoperite în asemenea locuri, dat fiind că, de regulă, infractorii acordă mai puţină atenţie acţiunilor pe care le întreprind înainte şi după părăsirea locului în care îşi desfăşoară activitatea ilicită. În literatura de specialitate se subliniază constant că locul de cercetat trebuie să fie mai întins decât cel în care făptuitorul şi-a desfăşurat activitatea infracţională, pentru că numai în acest mod se poate forma o imagine fidelă a tot ceea ce s-a întreprins acolo şi se pot obţine probe în acest sens. Atunci când cercetarea se desfăşoară într-un apartament, spaţiul de examinat trebuie să includă toate camerele acestuia, precum şi debaraua, bucătăria, pivniţa, podul, scara şi sub-scara, balcoanele, coridoarele, baia,
  26. 26. WC-urile. Dacă apartamentul este ocupat de mai multe familii, cercetarea se va efectua şi în spaţiile folosite în comun, pentru a se evita pierderea sau distrugerea unor urme şi mijloace materiale de probă. În locuinţele din mediul rural, pe lângă încăperi, cercetarea trebuie să cuprindă curtea, grajdurile, coteţele, hambarele, grădina. Dacă cercetarea se desfăşoară într-o hală, laborator, atelier, pe lângă acestea vor fi examinate şi încăperile alăturate, staţia de comandă, locul de parcare a autovehiculelor, rampa de încărcare, punctele obligatorii de trecere, curtea fabricii etc. În cazul exploziilor, cercetarea trebuie extinsă până la nivelul maxim de acţiune a suflului produs de explozie, pe orizontală. Dacă moartea s-a produs prin înec nu trebuie omise malurile apei, căile de acces spre aceasta şi de la ea spre periferie, imobilele sau amenajările existente în imediata vecinătate – colibe, case, moteluri, campinguri, cherhanale etc. Stabilirea metodelor concrete de examinare a locului faptei O activitate deosebită ce revine şefului echipei de cercetare se referă la stabilirea metodelor de examinare criminalistică a locului faptei. Practica pozitivă a organelor de urmărire penală demonstrează că metoda concretă de cercetare trebuie să fie stabilită în raport cu natura faptei şi a locului de cercetat, urmările produse, dispunerea urmelor şi mijloacelor materiale de probă. În raport de elementele menţionate, cercetarea la faţa locului poate începe de la centru (locul unde se află cadavrul) spre periferie sau se poate efectua începând din exterior, desfăşurându-se prin apropierea treptată de locul unde s-a consumat episodul principal al faptei sau unde s-a produs rezultatul activităţii infracţionale întreprinse. Atunci când urmele sunt concentrate într-un singur loc, de exemplu, locul descoperirii cadavrului, se recomandă ca cercetarea să înceapă din centru şi să se extindă spre periferie, în cercuri concentrice. Atunci când este important să se stabilească căile de acces sau să se caute cadavrul ori obiectul-corp delict, cercetarea se va efectua de la periferie spre centru, în spirală. În încăperile relativ mici, cercetarea se va desfăşura de-a lungul pereţilor, de preferinţă în sensul acelor de ceasornic. O metodă recomandată pentru încăperile mari şi înguste este cercetarea pe întregul front al camerei, limitat de cei doi pereţi laterali, plecând din punctul de acces şi înaintând, progresiv, spre cealaltă extremitate. În teren deschis cercetarea se poate desfăşura: − pe sectoare dreptunghiulare – împărţirea pe fâşii dreptunghiulare îşi găseşte câmp de aplicare în special atunci când terenul de 28
  27. 27. cercetat, deşi întins, poate fi uşor delimitat prin punctele de reper existente; − de-a lungul itinerarului parcurs de infractor din locul unde s-a consumat episodul principal ori se observă rezultatele infracţiunii, spre exterior; − din centrul locului faptei spre periferie, lărgindu-se din ce în ce mai 29 mult zona examinată. Desfăşurarea cercetării în sensul unei spirale, plecând din centrul suprafeţei de cercetat, îşi are raţiunea mai ales în cazurile când nu se poate delimita de la început teritoriul care urmează a fi examinat. Din practica organelor de urmărire penală rezultă că în anumite împrejurări se pot folosi metode combinate. Spre exemplu, în zona centrală se poate recurge la împărţirea pe sectoare, iar spre periferie cercetarea se poate executa în spirală sau cercuri concentrice. În literatura de specialitate sunt prezentate ca metode de cercetare la faţa locului:  metoda subiectivă – constă în aceea că echipa de cercetare procedează la căutarea, descoperirea, fixarea şi examinarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, urmând fidel traseul parcurs de către făptuitor de la intrarea în câmpul infracţiunii până la părăsirea acestuia. Prin această metodă se pot obţine rapid date şi indicii cu privire la făptuitor, ceea ce permite luarea unor măsuri de urmărire şi prinderea sa, însă metoda nu permite o examinare sistematică, minuţioasă a întregului loc al faptei;  metoda obiectivă – constând în căutarea, descoperirea, fixarea şi examinarea tuturor urmelor într-o anumită ordine, indiferent de modul şi succesiunea în care se presupune că a acţionat infractorul. Această metodă prezintă avantajul că permite o examinare de calitate, oferind posibilitatea descoperirii tuturor urmelor care au legătură cu cauza, deşi necesită un consum mai mare de timp şi forţe;  metoda combinată – constă în folosirea pe parcursul cercetării, atât a metodei subiective, cât şi a metodei obiective, trecându-se de la una la alta, în raport de particularităţile cauzei şi diferitele momente ale cercetării. De menţionat că, indiferent de metoda concretă aleasă pentru cercetarea la faţa locului, ea trebuie să ducă la examinarea sistematică, multilaterală şi obiectivă a locului săvârşirii omorului, să asigure realizarea scopului pe care această activitate şi-l propune, pentru că, aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, orice suprafaţă de examinat, indiferent de natura ei, ridică probleme pentru cel care conduce cercetarea. Aşa cum am văzut, cercetarea omorului se face de către o echipă complexă, compusă din procuror, medic legist şi ofiţeri de investigaţii criminale.
  28. 28. Conducerea echipei este asigurată de către procuror, în scopul desfăşurării activităţii de urmărire penală într-un mod unitar, bine coordonat. Cercetarea în echipă a omorului permite concentrarea cunoştinţelor şi priceperii unor specialişti în valorificarea completă şi operativă a datelor despre fapta comisă în vederea aflării adevărului. În condiţiile în care factorii implicaţi în clarificarea problemelor specifice unei omucideri ar acţiona separat, necoordonat, rezolvarea cauzei ar întârzia, s-ar desfăşura cu greutate. Cercetarea omorului impune desfăşurarea de investigaţii judiciare complexe sub coordonarea procurorului. Procurorul, sprijinit de ofiţerii de poliţie din serviciile de investigaţii criminale şi de criminalistică, desfăşoară acte de urmărire penală având drept scop stabilirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi identificarea autorilor acesteia, folosind metodele criminalistice. Medicul legist examinează aspectele medicale pentru stabilirea naturii şi cauzelor morţii, a legăturii cauzale dintre activitatea făptuitorului şi consecinţele acesteia ş.a. Există, aşadar, o evidentă interdependenţă impusă obiectiv de nevoia de a afla adevărul, la care îşi aduc contribuţia două ştiinţe de graniţă – criminalistica şi medicina legală, ceea ce a făcut să se afirme, pe bună dreptate, că în infracţiunile contra vieţii, medicul legist are o dublă calitate – una de expert şi alta de consilier. Calitatea de consilier ar rezulta din rezolvarea multiplelor probleme ce apar în cursul urmăririi penale, în afara celor existente la începutul cercetărilor şi care îşi găsesc rezolvarea medico-legală, completând constatările medico-legale iniţiale18. În final, trebuie amintit un principiu pe care poliţiştii din echipa de cercetare la faţa locului, dar şi cei sosiţi primii la faţa locului, trebuie să îl aibă mereu în atenţie: „Remember: Do it right the first time. You only get a chance”19. 30 18 Emilian Stancu, op. cit., pag. 557. 19 Vernon J. Geberth, op. cit., pag. 39.
  29. 29. 31 Capitolul IV EFECTUAREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI ŞI INVESTIGAREA CAZURILOR DE OMOR I. Reguli generale referitoare la cercetarea la faţa locului Cercetarea la faţa locului în cazul omorului se constituie într-o activitate laborioasă, de durată, care necesită exactitate, calm, perseverenţă, prudenţă, eforturi fizice şi intelectuale şi, uneori, chiar sacrificii, solicitând intens atenţia celor care o efectuează. În cercetarea la faţa locului nu trebuie să se plece de la idei preconcepute şi nu trebuie omis faptul că absolut toate versiunile posibile nu au nicio valoare pentru cauză atât timp cât nu au fost verificate şi confirmate de rezultatul activităţilor întreprinse, inclusiv de cercetarea locului faptei. Teoretic, cercetarea la faţa locului parcurge două faze, respectiv faza statică şi faza dinamică, distincţia între cele două faze este convenţională şi nu
  30. 30. apare ca o delimitare rigidă. De multe ori, ca urmare a condiţiilor legate de împrejurările în care s-a săvârşit omorul apar situaţii când activităţi din faza statică sunt executate în faza dinamică şi invers. 1. Faza statică a cercetării la faţa locului În această fază se realizează o „examinare atentă a locului faptei, atât în ansamblul său, cât şi pe zonele mai importante, fără a se aduce nicio modificare acestuia.”20 Activităţile mai importante care sunt efectuate de către membrii echipei 32 de cercetare la acest moment sunt: a) Constatarea morţii victimei – această activitate se realizează de către medicul legist, dar în prezenţa procurorului. Aceştia sunt, de altfel, şi singurele persoane care intră în câmpul infracţional la debutul cercetării. Medicul legist va constata decesul prin evidenţierea semnelor morţii şi a modificărilor cadaverice, aspecte ce vor fi detaliate în continuare. b) Examinarea generală a locului faptei – activitatea este absolut necesară pentru a se forma o imagine de ansamblu asupra câmpului infracţional şi a ceea ce trebuie făcut în continuare. Se începe cu observarea locului unde s-a comis omorul, unde a fost descoperit cadavrul sau părţi din acesta, unde a fost descoperit un schelet sau fragmente din el. Dacă locurile menţionate se află în aer liber, observarea acestora se face prin parcurgerea lor. În cazul interioarelor, observarea se face dintr-un singur loc. În felul acesta, procurorul are posibilitatea să verifice în concret dacă locul ce urmează a fi examinat a fost sau nu corect delimitat. În principal, această observare generală trebuie să aibă în vedere: − locul unde se găsesc victimele în câmpul infracţional; − locul unde se găsesc diferite obiecte care puteau fi folosite la comiterea infracţiunii; − starea fizică în care se găsesc victima, martorii sau alte persoane implicate; − starea fizică în care se găsesc obiectele sau urmele. c) Obţinerea unor date despre victimă, despre faptă sau persoanele care ar putea fi martori oculari; d) Stabilirea stării şi poziţiei mijloacelor materiale de probă; e) Determinarea unor eventuale modificări ale câmpului infracţional; 20 Emilian Stancu, op. cit., pag. 368.
  31. 31. f) Efectuarea fotografiilor şi înregistrărilor video – una din activităţile specifice fazei statice este orientarea locului faptei, atât din punct de vedere topografic, cât şi din punct de vedere criminalistic. Fixarea locului ce urmează a fi cercetat se face cu ajutorul fotografiei de orientare şi a fotografiei schiţă. În situaţia în care cercetarea se efectuează pe un loc întins pentru a permite identificarea cu uşurinţă a acestuia, fotografia de orientare trebuie să surprindă obligatoriu anumite puncte de reper fix. Dacă spaţiul de cercetat nu poate fi cuprins într-o singură imagine se recurge la metoda fotografiei panoramice, liniare sau circulare, efectuată după regulile cunoscute. Dacă omorul s-a săvârşit într-un imobil, fotografia de orientare trebuie să fixeze căile de acces spre imobil, precum şi intrările-ieşirile în - şi din locuinţa în cauză. O regulă importantă pentru acest moment ar trebui să fie, pe lângă fixarea prin fotografiere a locului faptei şi înregistrarea video care dă „posibilitatea reţinerii complete a imaginii întregului loc al faptei, aşa cum se găseşte el în momentul sosirii echipei de cercetare; în practica de specialitate, se întâlnesc cazuri în care înregistrarea pe bandă magnetică serveşte direct la studierea minuţioasă a locului faptei şi la elaborarea unor versiuni realiste privind autorul infracţiunii”21. O altă posibilitate oferită în ultima perioadă de către tehnica modernă este folosirea spheronului, în special pentru cazurile în care locul faptei este într-o zonă deschisă şi cu o suprafaţă relativ mare, sau în cazul accidentelor aviatice, sau a exploziilor. g) Stabilirea punctului din care va începe cercetarea şi a drumului de acces în câmpul infracţional – marcarea drumului de acces este atributul specialistului criminalist, acest fapt fiind dictat de necesitatea păstrării cât mai fidele a locului faptei şi de limitarea numărului de persoane ce vor pătrunde în acesta. Astfel, responsabilul cu activităţile criminalistice „stabileşte şi marchează traseul de acces în câmpul infracţional, stabileşte punctul de începere a examinărilor sau prioritatea de examinare a probelor (în funcţie de condiţiile de mediu, de pericolul de deteriorare/dispariţie a acestora etc.)22. După stabilirea căilor de acces, primul care pătrunde în locul faptei este procurorul, în calitate de şef al echipei de cercetare, împreună cu specialistul criminalist şi medicul legist. Parcurgând locul de cercetat, trebuie să se procedeze la marcarea poziţiei cadavrului şi a principalelor urme şi mijloace materiale de probă, 21 Emilian Stancu, op. cit., pag. 559. 22 Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind procedura cercetării la faţa locului – art. 9 lit. b şi c. 33
  32. 32. notându-se poziţia acestora în raport cu urmele învecinate şi cu celelalte repere stabilite. Apoi se trece la executarea fotografiei-schiţă, care trebuie să redea imaginea cadavrului şi a obiectelor din jurul său. h) Folosirea câinelui de urmă – tot în această fază se foloseşte câinele specializat pentru prelucrarea urmei de miros uman; oportunitatea şi momentul folosirii revin, de asemenea, responsabilului cu activităţile criminalistice. Prelucrarea urmei de miros uman începe de la articolele de îmbrăcăminte şi de încălţăminte descoperite la faţa locului, care pot aparţine făptuitorului, victimei sau altor persoane care au legătură cu infracţiunea săvârşită. i) Selecţionarea martorilor asistenţi Aşa cum am mai arătat, este bine ca acest aspect să fie lămurit încă din faza pregătirii în vederea deplasării la faţa locului, pentru a nu folosi ca martori asistenţi persoane prezente la faţa locului şi care au cunoştinţă despre faptă, dar care pot fi folosiţi şi audiaţi ca martori. 2. Faza dinamică a cercetării la faţa locului Faza dinamică se desfăşoară după terminarea activităţilor din faza statică şi constă în examinarea minuţioasă a cadavrului, a urmelor şi mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracţiunii. În această fază nu se reia cercetarea locului faptei, ci se continuă aceasta pe un plan superior. De această dată, membrii echipei de cercetare au posibilitatea să mişte obiectele purtătoare de urme şi să le examineze cu aparatura din dotare. Activităţile specifice acestei faze presupun examinarea fiecărui obiect în mod complet, atent şi sistematic pentru descoperirea tuturor urmelor lăsate de făptuitori şi pentru stabilirea legăturilor logice ce există între anumite date sau fapte ce au importanţă pentru cauză. Cercetarea la faţa locului nu este o simplă inventariere a urmelor şi a obiectelor ce se găsesc în locul examinat, echipa având sarcina să stabilească ce, unde şi cum să caute. O altă problemă importantă care trebuie rezolvată cu ocazia cercetării la faţa locului este cea a stabilirii identităţii victimei, care constituie o problemă centrală a echipei de cercetare, activitate care începe din momentul examenului extern şi continuă cu obiectele de vestimentaţie. Operaţiunile de identificare a cadavrului sunt: toaletarea, restaurarea, amprentarea, recoltarea de probe biologice, recoltarea depozitului subunghial, efectuarea odontogramei, fotografierea semnalmentelor, prezentarea pentru recunoaştere etc., activităţi care se efectuează, de altfel, într-o fază următoare a cercetărilor. 34
  33. 33. a) Examinarea cadavrului este continuată pentru descoperirea tuturor leziunilor. Se dovedeşte în acest mod că examinarea cadavrului şi a garderobei acestuia se face atât prin observarea victimei, fără a-i schimba poziţia, cât şi prin mişcarea ei pentru descoperirea urmelor existente – dovadă că împărţirea cercetării la faţa locului în cele două faze este pur convenţională. Înainte de a se trece la examinarea cadavrului şi garderobei acestuia, trebuie să fie luate o serie de măsuri cu caracter general, menite să asigure integritatea urmelor, să înlăture pericolul de modificare, distrugere şi să fixeze poziţia iniţială în care au fost găsite. Printre acestea se numără: – fixarea prin fotografii color, schiţă şi detaliu a poziţiei cadavrului, a urmelor de sânge şi a obiectelor purtătoare de urme; – notarea condiţiilor de mediu, starea vremii, temperatura, consistenţa cheagurilor de sânge şi gradul de uscare a sângelui de pe cadavru şi din împrejurimile acestuia; – menţinerea (păstrarea) cadavrului în poziţia iniţială până când fotografiile, măsurătorile, observaţiile şi evaluările au fost efectuate de către specialişti; – atunci când victima a fost transportată la spital sau a fost mutată în vederea acordării ajutorului medical se produc noi urme, se deteriorează cele existente şi de aceea cel ce conduce cercetarea trebuie să stabilească modificările care au fost făcute, să marcheze noile urme şi să le noteze. În astfel de cazuri, notiţele şi relatările membrilor echipei medicale care au examinat şi transportat victima sunt folositoare la stabilirea poziţiei victimei şi a urmelor; – când victima a fost transportată la spital, examinarea criminalistică a acesteia pentru fixarea leziunilor şi a urmelor de pe corp se va face la această unitate sanitară. Hainele vor fi căutate la camera de păstrare a obiectelor bolnavilor şi vor fi ridicate în vederea examinării lor în laborator. În hainele victimei pot fi găsite documentele necesare stabilirii identităţii acesteia. De asemenea, vor fi căutate şi ridicate cearceafurile sau păturile folosite la acoperirea victimei în timpul transportului, pe care pot fi descoperite diverse categorii de urme. Examinarea cadavrului trebuie să pună în evidenţă semnele de violenţă, urmărindu-se numărul, locul de dispunere, natura, aspectul exterior, înclinaţia, forma marginilor, poziţia leziunilor în raport cu diverse puncte anatomice de pe corpul victimei. Semnele particulare trebuie atent descrise, arătându-se natura, felul, amplasarea, forma, aspectul, culoarea. De asemenea, trebuie descrise alte urme ale infracţiunii, precum: depuneri de produse ori substanţe biologice normale sau patologice, fragmente de ţesut organic sub unghii, produse sau substanţe toxice, caustice etc. 35
  34. 34. Examinând cadavrul trebuie să se acorde atenţie orificiilor naturale ale acestuia: gura, nasul, orificiul anal şi vaginal, pentru descoperirea de urme de natură biologică sau chiar materiale folosite pentru a împiedica victima să strige sau folosite la comiterea infracţiunii. Concomitent cu activitatea medicului legist, procurorul trebuie să facă descrierea completă a cadavrului, mai ales a celui cu identitate necunoscută, urmărindu-se: sexul, înfăţişarea, vârsta aproximativă, conformaţia corpului, culoarea pielii, a părului şi a ochilor, starea dentiţiei etc. Pentru explicarea modului de operare folosit de făptuitor, a mecanismului de creare a urmelor, a raportului dinamic victimă-făptuitor, pentru formarea corectă a versiunilor de anchetă prezintă mare importanţă descrierea poziţiei cadavrului. Astfel, va trebui să se arate: poziţia generală a cadavrului, poziţia capului, înclinaţia acestuia, poziţia membrelor faţă de trunchi, amplasarea cadavrului faţă de restul obiectelor şi urmelor din jur, despre care se presupune că nu au legătură cu infracţiunea. De asemenea, trebuie să se specifice locul unde a fost găsit cadavrul, în casă, grajd, grădină, câmp, apă, îngropat, spânzurat, sub dărâmături, nodurile sau legăturile descoperite, gradul de putrefacţie, mirosurile persistente ş.a. Examinarea cadavrului continuă cu cercetarea îmbrăcămintei şi încălţămintei acestuia, începând cu obiectele de la exteriorul bustului, continuând cu lenjeria, pantalonii etc. şi terminând cu articolele de încălţăminte. Această examinare trebuie făcută cu multă atenţie, cu accent pe descrierea fiecărui obiect separat, a mărimii, taliei, poziţiei şi ordinii în care sunt dispuse pe cadavru, a caracteristicilor individuale, ca: natura materialului, grad de uzură, culoare, croială, monogramă, marca fabricii, materialul din care este confecţionată căptuşeala, culoarea, numărul de nasturi, modul în care sunt dispuşi, starea lor etc. Îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului trebuie examinate şi pentru a pune în evidenţă eventualele urme de târâre, urme de murdărie, urme biologice, urme de violenţă (tăieturi) şi corespondenţa acestora cu leziunile de pe cadavru. După examinarea cadavrului, a îmbrăcămintei şi încălţămintei acestuia, se trece la cercetarea suprafeţei de sub victimă şi din imediata apropiere, respectiv covor, parchet, duşumea, pământ etc. Pe porţiunea de sub cadavru şi în jurul acestuia pot fi descoperite urme ale mâinilor, picioarelor, urme de târâre, noduri, legături, înscrisuri, urme de sânge, salivă, spermă sau alte categorii, urme de încălţăminte, obiecte de îmbrăcăminte, instrumente folosite la săvârşirea agresiunii, obiecte sau părţi din obiecte provenind de la infractori ori de la victimă. 36
  35. 35. Sunt recoltate petele organice sau anorganice de pe îmbrăcăminte, se ridică particulele de praf sau alte obiecte găsite în buzunare şi se introduc în plicuri separate, notându-se pe acestea locul de unde au fost ridicate, după care vor fi sigilate. Este descrisă ordinea în care sunt dispuse diferitele leziuni şi dacă ele puteau fi produse prin cădere, avându-se în vedere obiectele din zona găsirii cadavrului, forma de relief etc. De asemenea, se descriu mărimea şi poziţia leziunilor, aspectul general al acestora, precum şi vechimea lor faţă de rigiditatea şi lividităţile cadaverice. Se realizează fixarea prin fotografii metrice, color, schiţă şi detaliu, a poziţiei cadavrului, a leziunilor identificate, a urmelor de sânge şi a obiectelor purtătoare de urme. Sunt consemnate semnele particulare de pe cadavru: aluniţe, negi, cicatrice vechi ca urmare a unor intervenţii chirurgicale sau accidente survenite în timpul vieţii, lipsa unor membre etc.; se vor descrie eventualele tatuaje, locul unde sunt dispuse şi ce anume reprezintă. Se ridică depozitul subunghial, introducându-se în plicuri separate pentru fiecare deget în parte, iar dacă la faţa locului nu este posibilă recoltarea, mâinile cadavrului vor fi protejate cu pungi de hârtie, colectarea urmând să se facă înainte de efectuarea necropsiei. Amprentarea digito-palmară şi, după caz, amprentarea plantară a victimei se realizează la faţa locului, însă numai după recoltarea depozitului subunghial. Dispunerea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, coroborată cu poziţia şi starea în care a fost găsit cadavrul, oferă posibilitatea stabilirii dacă locul unde a fost descoperită victima coincide cu locul în care a fost săvârşit omorul. După aceste activităţi, cercetarea la faţa locului continuă cu examinarea zonei înconjurătoare. Se arată poziţia cadavrului faţă de obiectele din încăpere sau de locul în care a fost descoperit, cu descrierea detaliată a pieselor de mobilier, ferestrelor, uşilor, sobelor sau a caracteristicilor zonei înconjurătoare, cu tot ceea ce există pe aceasta. Interpretarea datelor obţinute din examinarea cadavrului şi a garderobei acestuia, coroborate cu celelalte date culese din câmpul infracţiunii, permit direcţionarea cercetărilor, oferă indicii cu privire la natura morţii, mecanismul de producere a leziunilor, data instalării morţii şi constituie temei pentru elaborarea versiunilor, care să fie verificate concomitent cu examinarea criminalistică a locului săvârşirii omorului. Examinarea exterioară a cadavrului continuă în locul unde se face necropsia. Trebuie menţionat că necropsia se execută la unitatea medico-legală pe a cărei rază teritorială s-a produs decesul persoanei sau unde a fost 37
  36. 36. găsit cadavrul, iar în situaţia specială în care nu există posibilitatea transportării cadavrului la morgă, cu acordul medicului legist, autopsia se poate efectua la locul unde a fost găsit cadavrul sau într-un loc anume ales. Necropsia este efectuată numai de către medicul legist, asistat de personalul cu pregătire medie, autopsier23. Specialistul criminalist trebuie să participe la efectuarea autopsiei cadavrului, ocazie cu care acesta din urmă execută fotografii metrice, color ale organelor lezate şi colaborează cu medicul legist la colectarea şi recoltarea tuturor urmelor biologice existente pe cadavru. Înainte de începerea autopsiei, se va verifica dacă sacul special de transport al cadavrului a fost sigilat şi se trece la desigilarea lui. Se mai pot realiza activităţi pentru stabilirea canalului-traiect creat de obiectele tăietoare, înţepătoare sau de armele de foc, cu importanţă pentru efectuarea expertizelor complexe criminalistice şi medico-legale, dar şi, în cazul în care instrumentul vulnerant a lăsat urme pe sistemul osos sau pe alte ţesuturi ale cadavrului, se va solicita medicului legist să recolteze zona respectivă pentru a fi valorificate prin expertiza traseologică. De asemenea, se va solicita recoltarea de probe de sânge, salivă, secreţii, excreţii, din conţinutul stomacal, pentru efectuarea analizelor de laborator, şi vor fi colectate, prin smulgere, fire de păr din diverse zone ale corpului. O serie de reguli privind recoltarea şi examinarea unor probe trebuie avute în vedere cu ocazia autopsierii cadavrului: − pentru recoltarea depozitului subunghial, medicii legişti vor folosi obiecte neascuţite, pentru a nu provoca răniri, deoarece acestea alterează materialul colectat. Rezultatul recoltării trebuie depus în plicuri curate, separat pentru fiecare deget, cu menţionarea exactă a locului de unde provine; − colectarea conţinutului vaginal, bucal sau rectal se va realiza cu ajutorul unei pipete sau prin folosirea unor frotiuri şi se va examina biologic; − examinarea hainelor se va face, iniţial, cu ajutorul polilight sau crimelight sub un fascicul de raze ultraviolete, pentru a se detecta urmele biologice, iar apoi se va continua examinarea detailată, cu ajutorul lupei, delimitându-se exact zona acestor urme; − se vor efectua spălături pe perineu şi vulve, prin dirijarea unui jet de soluţie, conţinutul fiind introdus în sticle curate şi etichetate; 23 Ordinul Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii nr. 1134/C-255/25.05.2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale – art. 35. 38
  37. 37. − spălături similare se vor efectua şi cu prilejul examinării suspecţilor, în special pe glandul, coroana şi sub pielea penisului, putându-se semnala prezenţa spermatozoizilor, a unor celule epitelial-vaginale, tricomonas etc.; − se vor recolta fire de păr din jurul deschiderii vaginale, deoarece acestea au o probabilitate mai mare de păstrare a spermatozoizilor. În ceea ce priveşte toaletarea cadavrului, se execută de către medicul legist împreună cu specialistul criminalist şi constă în efectuarea unor operaţiuni care să dea victimei o expresie a fizionomiei cât mai apropiată de realitate. Această activitate este utilă în special în cazurile descoperirii cadavrelor cu identitate necunoscută pentru a se realiza identificarea acestora. Astfel: − se spală faţa cadavrului cu o bucată de tifon, pentru a se îndepărta 39 reziduurile colectate; − se bărbiereşte, se piaptănă, se deschid ochii; − se masează faţa uşor, pentru a înlătura eventualele riduri apărute după deces, ca urmare a unei poziţii nefireşti, apoi se tamponează cu o vată îmbibată cu pudră de talc, pentru a se fixa în fotografie, pe cât posibil, expresivitatea din timpul vieţii; − se aranjează ţinuta vestimentară, cravată, cămaşă şi haină, aşa încât să i se asigure o poziţie cât mai normală; − când se găseşte un cadavru desfigurat din cauza accidentării, a putrefacţiei sau a acţiunii rozătoarelor, se recurge la artificii cosmetice şi antropologice, în vederea unei redări cât mai fidele a fizionomiei persoanei; − atunci când cadavrului îi lipseşte un ochi, i se fixează mai întâi un ochi artificial, asemănător cu cel natural şi apoi se fotografiază; − când îi lipseşte nasul, i se confecţionează unul din plastic sau din plastilină, cât mai apropiat de forma iniţială, solicitându-se în acest scop concursul antropologului şi cosmeticianului; − în cazul când lipseşte o parte din pielea de pe faţă, ea poate fi reconstituită cu ajutorul materialului plastic, de către un estetician; − pentru luarea amprentelor digitale unui cadavru găsit în stare avansată de putrefacţie sunt folosite diferite mijloace şi metode aplicate cu succes în activitatea criminaliştilor români sau străini. Aşa, de exemplu, pentru obţinerea unui desen papilar cât mai clar, se injectează ser fiziologic în palmele şi degetele cadavrului, după care se procedează la amprentarea acestora. Atunci când epiderma lipseşte, pot fi luate desenele papilare chiar din dermă, decupându-se cu grijă cele mai expresive semne papilare. De
  38. 38. asemenea, segmentele de epidermă nealterate vor fi bine conservate în vederea amprentării acestora în condiţii de laborator. Când cadavrul este scos din apă, iar starea de putrefacţie nu permite amprentarea sa, se decupează aşa-cunoscuta „mănuşă de spălătoreasă”, procedându-se apoi la amprentarea acesteia. Trebuie precizate, de asemenea, cazurile în care autopsia medico-legală a cadavrului este obligatorie, conform legislaţiei medico-legale24: − „moarte violentă, chiar şi atunci când există o anumită perioadă între evenimentele cauzale şi deces; − cauza morţii nu este cunoscută; − cauza morţii este suspectă. Un deces este considerat moarte suspectă în următoarele situaţii:  moarte subită;  decesul unei persoane a cărei sănătate, prin natura serviciului, este verificată periodic din punct de vedere medical;  deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei întreprinderi sau instituţii;  deces care survine în custodie, precum moartea persoanelor aflate în detenţie sau private de libertate, decesele în spitalele psihiatrice, decesele în spitale-penitenciare, în închisoare sau în arestul poliţiei, moartea asociată cu activităţile poliţiei sau ale armatei în cazul în care decesul survine în cursul manifestaţiilor publice sau orice deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, cum este suspiciunea de tortură sau oricare altă formă de tratament violent sau inuman;  multiple decese repetate în serie sau concomitent;  cadavre neidentificate sau scheletizate;  decese survenite în locuri publice sau izolate;  moartea este pusă în legătură cu o deficienţă în acordarea asistenţei medicale sau în aplicarea măsurilor de profilaxie ori de protecţie a muncii;  decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp după o intervenţie diagnostică sau terapeutică medico-chirurgicală.” 24 Ordinul Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii nr. 1134/C-255/25.05.2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale – art. 34 alin. 2. 40
  39. 39. Este important de precizat faptul că la autopsie trebuie să participe obligatoriu procurorul sau ofiţerul de la omoruri, astfel încât datele obţinute şi concluziile medicului legist să conducă la clarificarea unor aspecte importante în contextul investigaţilor ce vor urma în cauză. Prin participarea în sala de autopsiere a ofiţerului de investigaţii criminale, acesta va putea percepe, în mod direct şi obiectiv, aspectele medico-legale ale cazului respectiv, iar discuţiile cu medicul legist legate de leziunile prezente pe corp şi modul de producere a acestora vor fi mai mult decât benefice pentru investigaţia desfăşurată. În urma autopsiei se va întocmi un proces-verbal în care vor fi 41 consemnate: − numărul de înregistrare în evidenţele unităţii medico-legale; − medicul care a efectuat autopsia; − toate activităţile desfăşurate cu ocazia autopsiei. De asemenea, vor fi ataşate concluziile provizorii, solicitate medicului legist sub semnătură şi parafă proprie, pe formularul unităţii medico-legale şi un desen cu leziunile constatate, pe o fişă de genul celei folosite de medicul legist. b) Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor În această fază trebuie acordată o atenţie deosebită tuturor urmelor de la faţa locului şi ridicarea acestora cu respectarea strictă a regulilor tehnice criminalistice de protejare, conservare, etichetare, sigilare şi, ulterior, de transport. În acest sens, prioritate au urmele şi obiectele care prezintă un pericol iminent de modificare, deteriorare sau contaminare. În ceea ce priveşte urmele de natură biologică, acestea vor fi ridicate cu respectarea strictă a procedurilor criminalistice, sens în care poate fi solicitat ajutorul medicului legist sau al unui specialist biocriminalist. c) Efectuarea fotografiilor şi a înregistrărilor video de detaliu Pentru evidenţierea leziunilor existente pe cadavru, precum şi a urmelor descoperite pe garderoba acestuia se execută fotografii de detaliu. Totodată, se are în vedere întocmirea schiţei locului faptei, aceasta urmând a fi ataşată procesului-verbal de cercetare la faţa locului. d) Clarificarea împrejurărilor negative Pe baza datelor obţinute prin examinarea cadavrului şi, în general, a datelor rezultate din cercetarea locului faptei, pot fi descoperite aşa-numitele împrejurări „negative” sau „controversate”. Urmărind să scape de răspunderea penală pentru infracţiunea de omor comisă, infractorii încearcă uneori să simuleze o altă infracţiune, săvârşită de
  40. 40. către alte persoane. În astfel de situaţii, urmele şi mijloacele materiale de probă, prin natura, numărul, locul şi modul de dispunere contravin celor care ar trebui să rămână în raport cu fapta comisă în realitate. Acestea sunt aşa-zisele „împrejurări negative” sau „împrejurări controversate” în cazul infracţiunilor de omor disimulate în sinucideri ori accidente. De aceea, şi acest aspect întăreşte necesitatea realizării unei cercetări atente şi detaliate, în cel mai mic amănunt a locului faptei, pentru că „numai astfel este posibil să se explice de ce lipsesc unele urme care, în mod firesc, ar trebui să existe, în timp ce alte urme sau obiecte nu îşi găsesc o justificare imediată”25. De multe ori, cadavrul este scos de către infractor din locul în care a fost săvârşită fapta şi dus în altă parte, de regulă, la mare distanţă. Pentru simularea unei sinucideri, cadavrul este aşezat pe calea ferată, pe o şosea intens circulată pe timp de noapte, este spânzurat, aruncat în apă ori se creează o altă situaţie care să ducă la versiunea sinuciderii ori a unui accident. În astfel de situaţii, sub cadavru şi în jurul acestuia nu se constată urme de sânge, deşi leziunile de pe corp sunt profunde, cu secţionarea sau zdrobirea unor vase mari de sânge. Urmele de pe cadavru create prin acţiunea trenului, a autovehiculului, a laţului de spânzurare pe gât sau a apei, toate sunt post-vitale, au suficiente caracteristici pe baza cărora să se concluzioneze că ele au fost produse după încetarea funcţiilor vitale ale organismului, iar constatarea medico-legală oferă noi date în această privinţă. La cadavrele aruncate în apă pentru a simula înecul, în foc pentru simularea accidentului, în căile respiratorii, pe esofag sau în stomac nu se găsesc urme de funingine, nu este apă cu microorganisme sau cu diverse corpuri străine aflate în apă. Rezultă că „împrejurările controversate” pot fi soluţionate prin interpretarea leziunilor de pe corpul victimei, a constatărilor de la autopsie, pe care le realizează medicul legist. Acestea, coroborate cu investigaţiile şi rezultatele tuturor activităţilor desfăşurate la faţa locului pot demonstra disimularea omorului în altă formă de moarte violentă sau neviolentă. 3. Principalele semne care servesc la diagnosticarea morţii Examinarea cadavrului priveşte cercetarea corpului victimei, a îmbrăcămintei şi încălţămintei acesteia. Înainte de examinarea propriu-zisă a cadavrului, realizată aşa cum am arătat în timpul fazei dinamice a cercetării, în faza statică, medicul legist va constata realitatea morţii, fără să se modifice poziţia, evidenţiind semnele morţii şi modificările cadaverice. În acest fel, 42 25 Emilian Stancu, op. cit., pag. 370.
  41. 41. putem stabili dacă moartea este reală, care este data probabilă a decesului, dacă există sau nu leziuni traumatice. În acest sens, în literatura de specialitate26, semnele morţii şi 43 modificările cadaverice se clasifică în: a) Semne negative de viaţă – poziţia şi aspectul general al cadavrului, oprirea respiraţiei, oprirea circulaţiei, abolirea reflectivităţii, modificările oculare, suspendarea activităţii cerebrale – au o valoare relativă întrucât pot fi rezultatul morţii aparente; b) Semnele morţii reale – corespund înlocuirii fenomenelor biologice cu fenomenele fizico-chimice, permit diagnosticarea cu certitudine a morţii, prezintă importanţă în stabilirea cauzei şi datei morţii, în determinarea poziţiei cadavrului, după instalarea morţii. Modificări cadaverice precoce:  Răcirea cadavrului datorată iniţial opririi circulaţiei şi metabolismului, iar apoi pierderii de căldură în mediu; într-un mediu cu temperatura de 15-200, răcirea se face cu un grad pe oră în primele patru ore post-mortem, iar apoi cu două grade pe oră, începând de la exteriorul corpului spre interior; diagnosticul de moarte reală se pune atunci când temperatura intrarectală este de 200, care se atinge după 10-12 ore de la deces; are valoare orientativă în stabilirea datei, orei morţii.  Deshidratarea (desecarea) cadavrului, datorată opririi circulaţiei cu hipostază consecutivă şi evaporării apei din straturile cutanate superficiale; cadavrul poate pierde în greutate până la 10 kg în 24 de ore; nu are valoare în stabilirea datei morţii.  Lividităţile cadaverice şi modificările sanguine post-mortem, datorate opririi circulaţiei sângelui şi consecutiv acţiunii gravitaţiei asupra sângelui. Etapele lividităţii cadaverice, hipostazei viscerale şi hemolizei sunt: hipostaza (2-16 ore) – la presiune dispar şi reapar după încetarea presiunii, dacă se modifică poziţia cadavrului se redispun; difuziunea – difuzarea sângelui din vase în ţesut (15-24 ore) – la presiune digitală păleşte, imbibiţia (peste 18 ore) – nu dispar la presiune, sunt colorate omogen.  Rigiditatea cadaverică constă din întărirea muşchilor, cu creşterea, la nivelul lor, a tensiunii şi scăderea plasticităţii şi a elasticităţii; poate prezenta şi variaţii: spasmul cadaveric (întâlnit în decapitări, zdrobiri ale capului). Etapele sunt: etapa de instalare – 1-3 ore de la deces, iar la 4-6 ore corpul devine rigid; etapa de stare – la 14-24 de ore post-mortem este completă şi totală, se învinge cu greutate după care nu se mai reinstalează în articulaţii; 26 Vladimir Beliş, Medicină Legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992, pag. 21-30.
  42. 42. etapa de rezoluţie – începe după 24-48 de ore de la deces; dispare în ordinea în care a apărut.  Autoliza cadaverică are loc sub acţiunea enzimelor proprii organismului, în absenţa microbilor (precede putrefacţia, creând un mediu propice de cultură a microbilor). Modificările cadaverice tardive (apar după 24 de ore):  Distructive – putrefacţia, distrugerea cadaverică de către animale carnivore, insecte necrofage, larvele acestora;  Conservatoare naturale – mumificarea, adipoceara (saponificarea), lignificarea (tăbăcirea), îngheţarea (congelarea);  Conservatoare artificiale – îngheţarea, îmbălsămarea. Un alt aspect important care trebuie avut în vedere cu ocazia cercetării locului faptei este gestionarea relaţiei cu mass-media. „În situaţia în care poliţistul este solicitat să intervină pentru soluţionarea unui caz trebuie să adopte o conduită care să nu creeze prejudicii de imagine, situaţii de criză sau alte stări tensionate în relaţia cu mass-media. Dacă se intervine în echipă, se impune stabilirea persoanei care va oferi minimul de informaţii reprezentanţilor presei. Se va respecta principiul „vocii unice” şi se va desemna un singur poliţist care să ofere relaţii mass-mediei, pentru ca ceilalţi să îşi poată continua cercetarea la faţa locului. Poliţistul aflat în situaţia de a oferi informaţii mass-mediei informează imediat purtătorul de cuvânt/ofiţerul de presă, pentru a asigura transmiterea corectă a informaţiilor legate de situaţie. Se oferă informaţiile necesare purtătorului de cuvânt pentru ca acesta din urmă să poată redacta un comunicat/o ştire de presă. Se oferă jurnaliştilor numai informaţii cu caracter general, nu opinii sau alte informaţii neconfirmate ori alte aspecte neprobate încă. Informaţiile furnizate au în vedere respectarea regulilor cu privire la protecţia datelor cu caracter personal, precum şi cu privire la păstrarea secretului profesional.”27 Totodată, nu trebuie ignorat dreptul mass-mediei de a fi prezentă în apropierea locului evenimentului, fapt pentru care poliţia trebuie să limiteze accesul la locul faptei pentru conservarea urmelor/indiciilor/probelor sau din raţiuni de securitate. 27 Procedura PRO-PG 07 din 28.07.2008 privind gestionarea situaţiilor în care reprezentanţii mass-mediei solicită informaţii direct de la poliţişti, alţii decât cei din cadrul structurilor de relaţii publice şi comunicare sau desemnaţi legal, pag. 3-4. 44
  43. 43. În final, reamintim regulile principale care trebuie urmate de echipa de cercetare la faţa locului în cazul unui omor: − înainte de a începe cercetarea propriu-zisă trebuie să se consemneze ora exactă când echipa a ajuns, condiţiile meteo, adresa exactă a locului unde s-a săvârşit infracţiunea, datele de identificare ale victimei; − se notează numele, gradul şi unitatea din care fac parte lucrătorii de poliţie prezenţi deja la faţa locului, care dintre ei a intrat în câmpul infracţional şi în ce scop; − primii poliţişti ajunşi la faţa locului sunt întrebaţi de cine, cum şi la ce oră au fost sesizaţi, cine a descoperit fapta, cum şi când, ce modificări au intervenit în câmpul infracţional de când au venit ei până în momentul de faţă, cine a făcut aceste modificări şi în ce scop, ce lucruri au fost mişcate, ce persoane au fost găsite în câmpul infracţional sau lângă acesta, ce persoane au pătruns ulterior în câmpul infracţional şi în ce scop, dacă există persoane care între timp au plecat şi motivul pentru care au plecat, ce au discutat persoanele prezente între ele sau ce le-au comunicat lor, dacă a folosit cineva telefonul, WC-ul, chiuveta etc. din câmpul infracţional; − de asemenea, trebuie clarificat dacă victima mai era în viaţă, cum şi unde au găsit-o, cu cine, dacă a vorbit ceva, dacă victima a fost dusă la spital, dacă a fost însoţită de un poliţist, cum a fost transportată (cu autoturismul unei persoane particulare sau cu o ambulanţă; dacă personalul ambulanţei a pătruns în câmpul infracţional); − se va solicita procesul-verbal întocmit de poliţiştii prezenţi la faţa 45 locului; − se vor consemna datele (inclusiv numerele de telefon) persoanelor prezente, se va păstra inclusiv lista întocmită de primii lucrători de poliţie sosiţi la faţa locului, iar dacă e cazul se pun întrebări suplimentare acestor persoane, preferabil separat, cu privire la aspectele menţionate mai sus; − pentru bunul mers al activităţii de cercetare conducătorul echipei va constitui mai multe echipe de poliţişti – o echipă care va efectua cercetarea la faţa locului propriu-zisă, o echipă care va face investigaţii, o echipă care va audia persoanele care cunosc date utile cauzei; − în funcţie de gradul de dificultate a cauzei se stabileşte şi numărul persoanelor care vor face parte din echipe, păstrându-se în

×