curs 3 UTM criminologie

1. Universitatea Titu Maiorescu
Facultatea de Drept din București
lector univ.dr. Bogdan Vîrjan
CRIMINOLOGIE
CURS 3
Noțiunea de crimă în sens criminologic în cazul lipsei uneia din
trăsăturile esențiale ale infracțiunii
Atunci când analizăm noțiunea de crimă trebuie să plecăm de la premisa că
vom include în sfera de cuprindere a acestei noțiuni ansamblul faptelor antisociale
prin raportare la criteriul normei penale care incriminează un anumit
comportament. Bineînțeles că o astfel de extindere a accepțiunii noțiunii de crimă
determină interferențe inevitabile cu alte discipline, cum ar fi sociologia,
psihologia sau chiar psihiatria. Dar aceste interferențe sunt absolut necesare, având
în vedere că cercetarea criminologică este interesată de o analiză mai largă a crimei
ca comportament deviant în societate, prin luarea în considerare și a aspectelor de
ordin uman, social, material și juridic, pentru a putea contribui la perfecționarea
reglementării juridice a infracțiunii și la realizarea unei concordanțe cât mai bune
între norma de incriminare și realitatea socială pe care aceasta o protejează1
.
Am văzut că intră în conceptul de crimă în sens criminologic nu doar
infracțiunile ci și toate faptele care sunt prevăzute de legea penală sau prezintă
aparență penală, chiar dacă în concret nu îndeplinesc condițiile cerute de norma
penală pentru a putea fi considerate infracțiuni. Este vorba de acele fapte cărora le
lipsește una din trăsăturile esențiale ale infracțiunii. În acest sens, în literatura de
specialitate s-a arătat că știința criminologiei abordează toate acele comportamente
săvârșite în realitatea obiectivă care presupun încălcarea unei fapte prevăzute de
legea penală, chiar dacă în concret unor astfel de fapte le lipsește una din trăsăturile
esențiale ale infracțiunii, deoarece astfel de fapte scot în evidență comportamente
socio-umane care impun soluții de apărare social adecvate realității sociale2
.
Pentru a înțelege mai bine sfera de cuprindere a noțiunii de crimă, vom
analiza în continuare cele patru trăsături esențiale ale infracțiunii, pentru a stabili
1
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, op. cit., p. 24-25.
2
Aurel Dincă, Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, București, 1993, p. 23.

2. dacă pot intra în sfera de interes a cercetării criminologice și fapte cărora le lipsește
una din aceste condiții obligatorii ale infracțiunii.
Conform art. 15 alin. (1) din Codul penal, pentru ca o faptă să fie
considerată infracţiune trebuie să îndeplinească cumulativ patru trăsături esenţiale:
a) să fie prevăzută de legea penală;
b) să fie comisă cu vinovăţie;
c) să fie nejustificată;
d) să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
În dreptul penal român3
, s-a arătat că pentru existența unei infracțiuni este
necesară întrunirea cumulativă a tuturor trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, lipsa
oricăreia din aceste trăsături ducând la înlăturarea caracterului penal al faptei și pe
cale de consecință la inexistența infracțiunii.
a) Prima trăsătură a infracţiunii, cunoscută în doctrină și sub denumirea de
tipicitate4
, are în vedere necesitatea existenţei unei norme penale în vigoare la data
săvârșirii faptei, care să prevadă că fapta respectivă este infracțiune. Această
trăsătură esențială a infracțiunii, ca fapta săvârșită să fie prevăzută de legea penală,
decurge din principiul legalității incriminării, prevăzut de art. 1 Cod penal. În
doctrină s-a arătat în mod corect că orice infracțiune trebuie să fie prevăzută de
legea penală, dar aceasta nu înseamnă că orice faptă prevăzută de legea penală este
infracțiune5
.
Așa cum am arătat mai devreme, cercetarea criminologică este interesată
totuși şi de fapte care nu mai fac obiectul incriminării, dar care, în trecut, au fost
incriminate6
. Astfel, putem să avem fapte care au fost incriminate cu zeci sau sute
de ani în urmă dar care în prezent nu mai figurează în legislaţiile penale (de ex.
vrăjitoria) sau fapte care au fost recent dezincriminate (de ex. avortul, insulta,
calomnia etc).
În cazul faptelor care au fost incriminate în trecut, criminologia este
interesată de analiza acestora pentru a trage anumite concluzii în legătură cu
fenomenul criminal, pentru analiza anumitor statistici care includ și astfel de fapte
și nu în ultimul rând pentru analiza anumitor comportamente criminale din trecut.
3
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, București,
2014, p. 132.
4
A se vedea în acest sens, George Antoniu, Tipicitate și antijuridicitate, în Revista de Drept penal nr. 4/1991, p. 15.
5
Ion Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971, p. 152-153.
6
Valerian Cioclei, op. cit., p. 13

3. Prin urmare, este evident că în cercetarea criminologică trebuie să fie avute
în vedere și fapte care au fost incriminate în trecut, dar nu mai sunt prevăzute de
legea penală.
b) A doua trăsătură a infracțiunii se referă la necesitatea ca fapta să fie
comisă cu vinovăție. Potrivit art. 16 alin. 1 din Codul penal, "fapta constituie
infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea
penală". Vinovăția are în vedere aspectul subiectiv al infracțiunii și cuprinde
atitudinea psihică7
a făptuitorului față de fapta săvârșită și față de urmările
acesteia8
. S-a afirmat pe bună dreptate că vinovăția este rezultatul interacțiunii a
doi factori: factorul intelectiv, ceea ce presupune o atitudine conștientă a
făptuitorului, care își dă seama, are reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, a
rezultatului acestora, și factorul volitiv, ceea ce presupune că acesta săvârșește
fapta cu voință9
.
În aceste condiții, deşi fapta penală comisă fără vinovăţie sau fără forma de
vinovăție cerută de legea penală nu este infracţiune, cercetarea criminolgică este
interesată şi de astfel de fapte, din cel puţin două motive:
i) Chiar dacă este lipsită de vinovăţie, fapta respectivă prezintă un potenţial
criminogen ridicat, în sensul că există posibilitatea ca în situaţii asemănătoare să se
producă şi fapte care întrunesc trăsăturile unei infracţiuni. Putem avea ca exemplu
o faptă prevăzută de legea penală, comisă din culpă dar care este incriminată de
legea penală doar atunci când este săvârșită cu intenție. În acest sens,
nedenunțarea, prevăzută de art. 266 Cod penal, este infracțiune doar atunci când
este săvârșită cu intenție, spre deosebire de omisiunea sesizării, prevăzută de art.
267 Cod penal, care este infracțiune atât în situația când este săvârșită cu intenție
cât și când este săvârșită din culpă.
În același timp, putem să avem ca exemplu un accident de muncă în urma
căruia decedează o persoană, dar fără a putea fi stabilită o culpă, ca urmare a
faptului că în urma cercetărilor se stabilește că făptuitorul nu a prevăzut și nici nu
trebuia sau nu putea să prevadă rezultatul, caz în care cercetarea criminologică este
interesată de analiza împrejurărilor care au generat o astfel de faptă, pentru a
încerca să identifice factorii care au permis producerea accidentului și pentru
împiedicarea producerii în viitor a unor astfel de fapte10
.
7
George Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, București, 1995, p. 117 și urm.
8
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 133
9
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 135
10
Valerian Cioclei, op. cit. p. 14

4. ii) Toate faptele comise cu lipsa vinovăţiei intră în statisticile penale,
aparţinând, mai exact, criminalităţii aparente. Aceasta deoarece lipsa vinovăţiei
trebuie constatată de către instanţa de judecată sau de către organele de urmărire
penală.
c) A treia și a patra trăsătură a infracțiunii se referă la necesitatea ca fapta să
nu fie săvârșită în prezența unei cauze justificative, respectiv ca fapta să fie
imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
Potrivit art. 18 alin. (1) Cod penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută
de legea penală, dacă există vreuna din cauzele justificative prevăzute de lege.
Potrivit art. 19 - 22 din Cod penal, cauzele justificative sunt: legitima apărare,
starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și
consimțământul persoanei vătămate. În doctrina penală, pentru desemnarea
caracterul nejustificat al faptei mai este folosită și noțiunea de antijuridicitate11
,
care exprimă existența unei contradicții între fapta penală săvârșită și exigențele
impuse de ordinea juridică, astfel încât antijuridicitatea lipsește dacă fapta săvârșită
și prevăzută de legea penală este totuși permisă de o altă normă juridică12
.
Potrivit art. 23 Cod penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea
penală, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.
Potrivit art. 24 - 31 Cod penal, cauzele de neimputabilitate sunt: constrângerea
fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea și cazul fortuit. Caracterul imputabil al
faptei are în vedere așadar vinovăția persoanei care a săvârșit fapta, atât din punct
de vedere intelectiv cât și din punct de vedere volitiv.
Deși fapta prevăzută de legea penală nu este infracțiune în prezența unei
cauze justificative sau a unei cauze de neimputabilitate, cercetarea criminologică
este totuși interesată și de astfel de fapte, pentru aceleași motive pe care le-am
prezentat mai sus. Chiar dacă este înlăturat caracterul penal al faptei, totuși
caracterul criminogen al unor astfel de împrejurări nu poate fi negat, prin urmare
interesul cercetării criminologice se menține ridicat. Prezența unor cauze care
înlătură caracterul penal al faptei nu înlătură totuși cauzele care au generat sau
favorizat acele fapte și rezultatul socialmente periculos13
.
11
Florin Streteanu, Tratat de Drept penal. Partea generală, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 330.
12
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 139-140.
13
idem, p. 15.

5. Este astfel evident că în noțiunea de crimă în sens criminologic intră
noțiunea de infracțiune, dar totodată această noțiune poate să cuprindă și alte fapte
cărora le lipsește una sau mai multe din trăsăturile esențiale ale infracțiunii.
În concluzie, putem spune că, în sens criminologic, noţiunea de crimă
desemnează fapta penală sau fapta cu justificată aparenţă penală.
În preocupările criminologiei intră însă şi studierea anumitor comportamente
deviante, care se depărtează de normele socio-morale, fără a intra în conflict însă
cu legea penală, cum sunt alcoolismul, consumul de substanţe stupefiante,
abandonul şcolar etc14
. Realitatea ne obligă să constatăm că cercetarea
criminologică este interesată şi de astfel de comportamente, fără ca acestea să
prezinte însă centrul de interes al preocupărilor criminologice. Astfel, intră în sfera
de interes a cercetărilor criminologice acele comportamente deviante care
prezintă riscuri mari de a se transforma în comportamente infracţionale15
.
Aşa cum am văzut, crima este în primul rând un fapt uman, prin urmare
orice crimă presupune existenţa unui criminal. În aceste condiții ne propunem ca în
continuare să analizăm noțiunea de criminal, așa cum aceasta este înțeleasă în
cercetarea cirminologică.
A1.2) Criminalul. Noţiune
În general, termenul de criminal este folosit în acelaşi înţeles cu termenii de
infractor şi delicvent, fără a se face vreo distincţie. Unii autori propun însă expresii
eufemistice, pentru a disimula aceste noțiuni, cum ar fi "persoană implicată" sau
"persoană aflată într-o situație problemă"16
. Trebuie spus însă că în criminologie
noţiunea de criminal cunoaşte o semnificaţie distinctă, motiv pentru care sunt
necesare anumite precizări.
În sens general, infractorul sau delincventul este persoana care a comis o
infracţiune. În sens penal, mai riguros, se adaugă şi condiţia existenţei unei hotărâri
definitive de condamnare17
.
14
R.M. Stănoiu, Criminologie, Vol. I., Ed. Oscar Print, 1995, p. 24.
15
Valerian Cioclei, op. cit., p. 16.
16
Valerian Cioclei, op. cit., p. 17, apud L. Hulsman, J. Bernat de Celis, Peines perdues - le systeme penal en
question, Ed. Centurion, Paris, 1982.
17
Valerian Cioclei, op. cit., p. 17.

6. Semnificaţia penală a noţiunii de infractor nu este însă suficientă în
criminologie. Aceasta deoarece, de exemplu, există persoane suficient de abile
pentru ca acţiunile lor să nu intre niciodată sub incidenţa legii penale, deşi
fraudează legea penală. Ar fi greşit ca aceste persoane să nu intre în sfera
cercetărilor criminologice18
.
O altă categorie de persoane o reprezintă bolnavii psihic, cărora le lipseşte
discernământul şi prin urmare nu pot fi traşi la răspundere penală şi implicit nu pot
deveni infractori în sensul penal al termenului, indiferent de gravitatea faptei pe
care au săvârşit-o. Astfel de persoane au constituit şi constituie de asemenea o
preocupare prioritară pentru criminologi, având în vedere că analiza mecanismului
de producere a infracțiunilor în cazul bolnavilor psihic poate scoate la iveală
mecanisme ale faptelor comise de oameni considerați normali din punct de vedere
psihic19
.
Pentru a sublinia deosebirile dintre abordarea penală şi cea criminologică a
noţiunii de criminal, Raymond Gassin arăta că "spre deosebire de penalist, care
vede în condamnarea penală criteriul delincventului, criminologia se ataşează la
realitatea fenomenului şi defineşte delincventul ca acela care comite o crimă. Nu
este deloc nevoie ca acesta să fi fost condamnat nici măcar urmărit ori cunoscut de
autorităţile de poliţie şi justiţie. În sens invers, condamnarea nu este totdeauna
suficientă, deoarece trebuie să avem în vedere erorile judiciare"20
.
Este prin urmare evident că noţiunea de criminal are în criminologie o
semnificaţie aparte.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate21
, intră în categoria
criminologică de criminal persoana care comite o “crimă” în sensul de faptă penală
sau cu justificată aparenţă penală.
Dar crima este un fapt uman, ceea ce înseamnă că este şi un fapt social, o
realitate care din păcate se repetă în societate. Asfel, ansamblul crimelor care se
săvârșesc în societate formează criminalitatea, o noţiune care va fi prezentată în
continuare.
18
G. Stefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, Criminologie et science penitentiaire, troisieme edition, Dalloz, 1972,
p. 127.
19
A se vedea în acest sens A. Hesnard, Psyhologie du crime, Ed. Payot, Paris, 1963, p. 94 și urm.
20
R. Gassin, Criminologie, deuxieme edition, Dalloz, 1990, p. 55.
21
Valerian Cioclei, op. cit., p. 18