Revistă de cultură

1. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
0
Redactor-şef:
VALERIA MANTA TĂICUŢU
Colectivul redacțional:
CAMELIA MANUELA SAVA
NICOLAI TĂICUŢU
PETRACHE PLOPEANU
STAN BREBENEL
Secretar de redacţie :
SILVIA IOANA SOFINETI
SPAŢII CULTURALE nr. 63 / 2019
Apare sub egida Asociaţiei
Culturale „Valman”, cu
sprijinul Centrului Cultural
„Florica Cristoforeanu” şi al
Primăriei Râmnicu Sărat
Redacţia şi administraţia:
Str. Gh. Lupescu, nr. 67,
Rm. Sărat, 125300,
jud. Buzău
TELEFOANE:
0765-797.097
0726-106.582
Cuprins
Scriitorii vs. puterea politică/ pag 1
Petrache Plopeanu: „Iarăși, infernul!”/ pag. 2
Diana Trandafir: „Inimă și muniții”/ pag. 4
Vasile Ghica: „Cristale de fum”/ pag. 5
Doina Cernica: „Povești de călătorie”/ pag. 6
Adrian Botez: Poeme/ pag. 8
Sandu Tudor: Poeme/ pag. 8
Octavian Mihalcea „Acorduri”/ pag. 9
Deea State: Poeme/ pag. 10
Mihaela Malea Stroe: „Perspective, retrospective și planuri de
viitor”/ pag. 11
Mihail C. Constantinescu: „Povești din Costieni”/ pag. 13
Eleonora Stamate: „Oglinzi și colivii”/ pag. 15
Lucian Mănăilescu: „În autobuz cu Eugenio Montale”/ pag.16
Virgil Diaconu: „Tratat de poezie”/ pag. 17
Petrache Plopeanu: Poeme/ pag. 22
Gheorghe Onea: Poeme/ pag. 23
Nicolae Bratu: Rondeluri/ pag.24
Ion Roșioru: „De-a latul râului uitării”/ pag. 25
Cristina Ștefan: Poeme/ pag. 26
Leo Butnaru: Traduceri din poezia lumii/ pag. 27
Silvia Ioana Sofineti: Poeme/ pag. 29
Adrian Munteanu: Lecturi regăsite/ pag. 30
Simona Cristina Butnaru: Poeme/ pag. 32
Ionel Popa: „Spațiul literar în romanul românesc”/ pag. 33
Gina Zaharia: Poeme/ pag. 35
Valeria Manta Tăicuțu: „Forme frumoase, îngeri corupți”/ pag. 36
Mihai Merticaru: Triolete/ pag. 38
Emil Niculescu: „Mircea Grigorescu, un arhitect de presă
râmnicean”/ pag.39
Victoria Milescu: Poeme/ pag. 43
Camelia Manuela Sava: Poeme/ pag. 44
Mircea V. Homescu: „Aporii” (III)/ pag. 45
Andrei Ștefan Costache: „Nu”/ pag. 47
Nicolai Tăicuțu: Poeme/ pag. 47
Nina Elena Plopeanu: „Eroul de pe Răchitaș”/ pag. 48
Sorin Călin: Poeme/ pag. 49
Fapte culturale/ pag. 50
Cărți prezentate de: Petre Isachi (pag. 51), Marius Manta (pag.
53), Mihai Vintilă (pag.54), Valentin Popa 9pag. 55), Mihaela
Meravei (pag. 56), Silvia Ioana Sofineti (pag. 58), Valeria Manta
Tăicuțu (pag. 59), Stan Brebenel (pag. 60), Teo Cabel (pag. 62)
Constantin Suditu: Poem/ pag. 61
Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag. 63
Reviste literare/ pag. 65
e-mail : valeriamantataicutu@gmail.com
Tipar executat de EDITGRAPH Buzău
Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele publicate.

2. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
1
Scriitorii vs. puterea politică
De secole întregi, relația scriitorilor cu puterea a
fost una complicată, de multe ori greu de înțeles ori de
acceptat. O incursiune, însă, fie și una sumară, în
zbuciumata istorie a literaturii de la noi, care nici măcar
nu-i atât de veche pe cât ne-ar plăcea să credem, scoate
la lumină situații năstrușnice, amuzante, tragice, tragi-
comice etc., toate având ca punct de plecare influența pe
care truditorii condeiului o exercitau asupra maselor și
modul în care „stăpânirea” gestiona/valorifica această
influență. Din capul locului, concluzia este clară: am
trecut, ca țară, prin perioade în care literatura conta,
ceea ce înseamnă nu numai că era citită, ci și că avea un
rol în dezvoltarea societății. De aceea și tipologia
scriitorilor era complexă, mergând, ca în comedii și
drame, de la junele prim la bufon, slugă, prost fudul,
curtezană, demagog etc., dar și de la naivul/ inocentul
tras pe sfoară la țapul ispășitor și, foarte rar, de la
muritor la martirul transformat în zeu. Literatul român
ilustrează toate ipostazele necesare supraviețuirii,
fiindcă istoria lui nu este altceva decât o încercare -
tragică uneori, alteori comică sau blamabilă pentru lipsa
de onestitate, - de a rezista sub vremi, de a intra în
nemurire, de a avea deci și bani, și glorie, și toate
celelalte (ale trupului și ale sufletului). Și am avut
scriitori buni și scriitori slabi (caracuda de pe la
cenaclurile cu ștaif), boieri-scriitori, scriitori
înregimentați politic, în stare să umple stadioane și
rafturi întregi în biblioteci, scriitori care-au murit de
foame și scriitori care s-au crezut eroi salvatori, sfârșind
la canal, la stuf sau prin închisori, scriitori-miniștri
(repede ajutați să se compromită și să cadă în dizgrație
publică), dar rareori am avut scriitori care să aibă măcar
o optime din averea celui mai mărunt funcționar plătit
din bani publici să mute o hârtie între cele două camere
ale parlamentului.
Tratatele de istorie a literaturii (de pe la noi sau
de aiurea) sunt pline cu exemple de compromisuri,
trădări, dezertări, cu iude (care și-au vândut credința),
cu borfași (care și-au vândut neamul), cu mincinoși
(care și-au vândut istoria) sau cu nebuni (care s-au
vândut până și pe ei înșiși). În general, în funcție de
apartenența politică a „învingătorului” (a se citi a
„criticului literar”), perspectiva și judecățile de valoare
asupra elitei culturale n-au coincis nici pe departe cu
adevărul. Cititorilor născuți prin anii 50, de exemplu, li
s-a repetat până la saturație că Octavian Goga a fost un
dușman al poporului, cu simpatii „fasciste” și „naziste”,
deci cu derapaje politice inadmisibile într-o societate
care se pregătea să devină „multilateral dezvoltată”;
poetul Lucian Blaga, tot așa, interzis în programa
analitică a școlilor, alungat de la catedra universitară
(refuzase să conducă un partiduleț-satelit al partidului
comunist) a fost persecutat de vechiul regim, dar și de
cel nou, pentru derapajul politic final (încă se mai face
caz de o așa-zisă cedare a poetului în fața „ciumei
roșii”); imediat după revoluția din decembrie s-a trecut
la epurări pe criterii strict politice, scriitori cu real talent
fiind scoși din ierarhii/ table de valori/ manuale etc., ca
să le ia locul alții, din raftul șapte, dar cu dosar ceva mai
curat (sau curățat la timp) și tot așa, într-un joc din care
singura care suferă este cultura patriei.
Martiriul multor scriitori români, dar și
„derapajele” celorlalți demonstrează, înainte de toate,
faptul că scrisul conta. Cei aflați la putere se temeau de
modul în care un poet sau prozator sau dramaturg putea
influența opinia publică. Prin urmare, exista un triunghi:
autor-cititor-putere politică, situație, din păcate, pe cale
de dispariție în zilele noastre.
Trecem printr-o perioadă tulbure, în care sistemul
educațional este sabotat cu strășnicie, școala și
profesorii sunt în declin, autoritatea cărturarului este
anihilată de hohotul mahalalei care a ajuns la putere,
numele marilor cărturari sunt târâte prin noroi (v. Mihail
Șora), statuile demolate (v. situația Mircea Vulcănescu),
Ziua națională a culturii se serbează, în general, cu mici
și bere electorală, dar fără Eminescu, sigla USR
(Uniunea Scriitorilor din România) se confundă cu sigla
unui partid (încă neaflat la putere, ce-i drept), în
concluzie, trecem printr-o perioadă de vertij politic,
social, economic și cultural, în care scriitorii intră în
atenția mass media numai în caz de scandal (un divorț, o
sinucidere, o ambulanță confundată cu cea „neagră”, un
pact cu partidul de guvernământ sau măcar cu unul care
are șanse să câștige alegerile). În ciuda acestei situații,
se scrie enorm, se publică enorm, dar, când toată lumea
scrie și nimeni nu citește, rolul scriitorului este nul, ca și
importanța lui în relația cu puterea.
Și, fiindcă orice colivă trebuie să aibă măcar o
bomboană deasupra ei, mai există un aspect îngrijorător
în zilele noastre: lipsa de reacție a elitei culturale –
îndeosebi a scriitorilor care contează – față de situația
precară în care ne aflăm cu toții. Explicația este simplă:
când țara se îndreaptă spre dictatură, iar puterea,
îngenunchind justiția, instituționalizează minciuna,
furtul și corupția, întărindu-și aparatul de represiune
jandarmo-polițienesc, aservindu-și mass-media și
reducând libertatea de expresie a nemulțumiților, este
greu să le pretinzi scriitorilor să iasă în agora și să
devină martiri.
V.M.T.
Editorial

3. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
2
Petrache PLOPEANU
Iarăși, Infernul!
Motto:
„Infernul - precis ca un proces-verbal;
Purgatoriul - fals, ca orice aluzie la cele cereşti;
Paradisul - etalare de plăsmuiri serbede...
Trilogia lui Dante constituie cea mai strălucită
reabilitare a Diavolului pe care va fi întreprins-o
vreodată un creştin”.
(Emil Cioran, Silogismele amărăciunii).
Dante (născut în 1265) are meritul de a fi introdus
mai întâi în cultura occidentală, apoi europeană,
imaginea Infernului. Această lume extramundană nu era
însă o noutate pentru creștinii romano-catolici și nici
pentru greco-ortodocși, aceștia din urmă numindu-l Iad.
Biserica creștină lega de acest spațiu o parte din
doctrinele sale importante, încă de la oficializarea
acestei religii de către împăratul Constantin în 313,
semnificația sa fiind legată intrinsec de ideea de păcat,
păcătoși și pedeapsă. În al doilea rând, constituia o
referință permanentă la acel memento mori (adu-ți
aminte că vei muri!) specific Evului Mediu și că
moartea poate fi urmată de un chin veșnic, infinit mai
dureros decât tot ce s-a îndurat în această viață. Infernul
era omniprezent în acea lume a contrariilor, în care toate
erau resimțite dual: păcat-mântuire, plăcere-durere,
bucurie-tristețe, desfrânare-sfințenie și în care și
oamenii refăceau cuplurile sfânt-păcătos, credincios-
eretic, creștin-păgân. Teama de Infern putea fi ori
asumată, ceea ce însemna și asumarea unei atitudini
pioase, ori respinsă, iar atunci „adu-ți aminte că vei
muri” se transforma în carpe diem, trăiește-ți clipa!
indiferent de urmări.
Dar nici aceste lucruri, pe care le-am notat în
introducerea acestui articol, nu sunt noi și s-ar putea ca
unii dintre cititorii să exclame iritați, „Iarăși, Infernul!”
De la această presupunere a venit și titlul articolului.
Dar nu numai de la aceasta, precum o să vedem mai
departe. Putem regăsi unele dintre caracteristicile
Infernului în chiar viața noastră de fiecare zi, viață care
ne poartă între cele două atitudini la care am făcut
referire mai sus și mai puțin pe acelea ale Paradisului de
care ne amintim doar atunci când mergem la Biserică.
Suntem conectați așadar, prin traiul nostru într-o
societate postmodernă și postmodernistă, mai mult la
infernal decât la paradiziac. Oare să fie o întâmplare sau
prin natura noastră legată de lut, efemeră deci, definită
de creștinism drept demoniacă, noi să aparținem mai
mult acestei lumi? Iar viața să fie o permanentă luptă
pentru desprindere de efemer și trecere în nemurirea
Paradisului?
Emil Cioran se pare că are un alt răspuns de dat
acestor întrebări.
Într-un „silogism”, motto-ul prezentului articol,
din Silogismele amărăciunii1
, notează o serie de
observații pe marginea conceptelor de Infern, Purgatoriu
și Paradis:
 Infernul - precis ca un proces-verbal;
 Purgatoriul - fals, ca orice aluzie la cele
cereşti;
 Paradisul - etalare de plăsmuiri serbede...
Cum caracterizează Cioran aceste trei lumi
extramundane, fiecare cu funcționalitatea ei, fixate
scrupulos de către părinții Bisericii?
Infernul este „precis ca un proces-verbal”.
Procesul-verbal este un formular care înregistrează
detaliile desfășurării unei acțiuni, detalii prin care poate
fi refăcut la un moment ulterior felul în care s-au
petrecut lucrurile. Ca Emil Cioran să apeleze la
termenul „proces-verbal”, el trebuie să se raporteze la
un astfel de „formular” care să descrie desfășurarea unei
acțiuni în acest spațiu. Ori acest formular este chiar
Divina comedia, cartea lui Dante, mai precis prima
secțiune, Infernul. De ce este Infernul precis, sau de ce
descrierea Infernului de către Dante este precisă? Pentru
că există un alt spațiu martor, la care acesta să se
raporteze și anume acela al lumii pământești, al lumii
oamenilor reali, demoniaci, păcătoși, eretici și efemeri.
Infernul, spune Cioran pe urma lui Dante, este aici, pe
pământ și toate trăsăturile sale pot fi identificate fără
nicio greutate tot aici, nu trebuie să vină o instanță
superioară pentru a face inventarul acestora. Aici sunt și
păcatele, aici sunt și pedepsele, iar Dante nu putea
inventa alte pedepse care să existe doar în Infern, ci le-a
luat din realitatea epocii sale, poate exagerându-le,
poate înmulțindu-le și adunându-le la un loc, dar au
rămas aceleași acțiuni ale oamenilor împotriva
oamenilor. Infernul este, după cum vom vedea, singurul
spațiu extramundan valorizat de către Cioran și aceasta
se întâmplă nu datorită unei simpatii aparte pentru
poetul florentin, ci din cauza presiunii exercitate de
1
Emil Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas,
București, 1992, p. 8.

4. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
3
realitatea zilei (nu a clipei) care face ca totul să fie un
infern, aici în lumea oamenilor și nu în lumea sufletelor.
Ca într-un puzzle greșit așezat, cele două expresii la
care am făcut trimitere, memento mori și carpe diem, se
amestecă ineluctabil și creează o expresie monstruoasă
care dovedește trăsătura infernală a lucrurilor în
mijlocul cărora ne găsim în acest timp al nostru, nu al
lui Dante: bucură-te că mori!
Purgatoriul este fals, „ca orice aluzie la cele
cereşti”, Paradisul este o „etalare de plăsmuiri
serbede...” Ceea ce le unește pe cele două, în viziunea
lui Cioran, este inconsistența. Aluziile ca și plăsmuirile
sunt idei inconsistente, care nu se pot susține prin ele
însele. În definirea lor, în descrierea lor, nu se poate
apela la un alt spațiu martor, care să le confere valoare
de adevăr, spune Cioran. Pentru el, cele două spații
extramundane nu există, iar încercările de a găsi în
această lume un spațiu martor, care să le ofere
consistență, sunt sortite eșecului, deoarece, indubitabil,
ceea ce este aici este spațiul martor al Infernului. A
izola un subspațiu din acesta nu înseamnă decât a
încerca să definești Purgatoriul și Paradisul cu termeni
care deja aparțin spațiului infernal, ceea ce ar aduce
schimbări majore în caracterul lor, în conținutul lor și la
urmă în funcționalitatea lor.
Cele trei enunțuri despre Infern, Purgatoriu și
Paradis se transformă în trei silogisme, urmate de
concluzia din ultima frază a motto-ului:
Infernul este precis ca un proces-verbal;
Purgatoriul este fals, ca orice aluzie la cele
cereşti;
Paradisul este o etalare de plăsmuiri serbede
Trilogia lui Dante constituie cea mai strălucită
reabilitare a Diavolului pe care va fi întreprins-o
vreodată un creştin.
Așadar, faptul că Infernul este verificabil, pe când
Purgatoriul și Paradisul nu, duce la concluzia că opera
lui Dante este o expunere artistică a ororilor din lumea
contemporană cu el, cu lumea în care trăiește el. Prin
faptul că descrierea Infernului capătă valoare de adevăr
verificabil, personajele legate de acest spațiu
extramundan capătă legitimitate, existența lor și
acțiunile lor sunt justificate. Aceasta înseamnă, spune
Cioran, că Prințul Infernului, Diavolul, este reabilitat de
către Dante. Trilogia sa „constituie cea mai strălucită
reabilitare a Diavolului”, prin valoarea de adevăr a
Infernului și prin inconsistența Purgatoriului și a
Paradisului. Aprecierea lui Cioran pentru acțiunea lui
Dante pare să fie deosebită din moment ce adaugă „pe
care va fi întreprins-o vreodată un creştin.”
Suntem îndemnați de către Cioran, printr-o
inferență logică, spre concluzia că spațiul nostru, al
oamenilor de azi, din România, din Europa și din alte
locuri ale lumii, este Infernul, de fapt. Credincioși sau
atei, ne vom revolta împotriva concluziei sale, o vom
nega prin crearea altor premise și concluzii, dar
împotriva spațiului martor, acela la care se raportează
Infernul (presupus sau adevărat), nu vom putea face
mare lucru. Este suficient să observăm o zi, o singură zi
din ceea ce înseamnă traiul mulțimilor pe această
planetă, pe acest continent, în această țară, România și
toată logica presupusă de încercarea noastră dispare.
Desigur că există modalități de manifestare, intensități și
interpretări diferite, dar este Infern, vălmășagul în care
suntem prinși fără scăpare. România are o mulțime de
biserici, mănăstiri vechi, cu prestigiu și audiență mare a
credincioșilor. Are o Catedrală a Mântuirii Neamului. În
ciuda acestora, spațiul martor românesc aparține
Infernului, nu Paradisului. Sau am putea spune că
Infernul aparține românului de rând, iar Paradisului așa-
zisei elite sociale, a oamenilor politici, îmbogățiți prin
încălcarea poruncii referitoare la dragostea de arginți, a
celor care cer alegătorilor moralitate, iar ei încalcă altă
poruncă, aceea legată de râvnirea la femeia altuia.
Omului chinuit, parcă de muncile herculeene, i se cere
la televiziunile altor îmbogățiți prin încălcarea poruncii
„să nu furi”, să se închine rând pe rând la chipurile
cioplite, idoli de o zi pe care partidele politice le
acoperă cu aurul falsei etici, ca pe vițelul vechii religii.
Se strigă pretutindeni de la stânga la dreapta, într-un
efort duplicitar, „să nu ucizi”, iar românii mor
pretutindeni într-o apocalipsă repetată, ca într-un film de
categoria a N-a, care are nevoie de cât mai multe duble,
pentru ca la orice schimbare intempestivă de programe,
să existe ceva adecvat situației.
Infernul României are, de fapt, trei subspații:
Paradisul celor care își spun oameni politici, al celor
care se găsesc în posturi importante în fruntea
instituțiilor statului, al celor care îi manevrează/
manipulează pe cetățeni să respecte „poruncile” de
circumstanță, care cu siguranță depășesc numărul biblic.
Este apoi Purgatoriul celor care așteaptă să iasă dintr-un
stend-by, în Paradisul celor dintâi. La urmă, Infernul
nostru, al tuturor celor care privim la literele scrijelite pe
frontispiciul existenței noastre „Lăsați orice speranță!”
și totuși ne încăpățânăm să fim, cu gândul că poate,
ungând cine știe ce balamale, ni se vor deschide și nouă
porțile Purgatoriului.
Chiar și Infernul României este unul „de
cumetrie”!

5. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
4
Diana TRANDAFIR
Inimă și muniții
Reculegere
toate aluviunile zilei
se adună la marginea elementelor
ce respiră ca după ploaie
puteai să fugi în seara în care inima
ți se oprise la semafor
dar tu
ai preferat să înțepenești în mirosul de bucătărie
unde s-a gătit ciorbă și unde
mai circulă din când în când o pisică dungată
se încurcă orașele
țările dispar de pe hartă
iar oceanele freamătă în palma ta
într-un fel de ritm de bolero sau tornadă
ca să nu mai zărim granița fricii
o voi înfășura pe deget
de cincizeci de ori
Vârstele viitoare
drum lung în noaptea aceasta drumul prin mahalale
nori de culoarea măslinei
stâlpi de telegraf
salcâmii roșii înșiruiți în mari haite
și o veghe înspăimântătoare
ce duhnește a regi și a hoit
după ce pierzi și tot pierzi
amăgitoarea speranță rămâne
la fel ca apa împuținată-n băltoace
oamenii
sunt obosiți sau
doar pe jumătate pierduți
Oameni și lucruri
terasamentele
hârtiile aruncate pe jos
îngerii
care dorm cu fruntea rezemată de aripă
precum niște vechi tovarăși de luptă
toate la fel de obositoare
ca și atomii ce au găsit formă nouă
în realitatea de piatră
îmi frisonează auzul ghiuleaua din inimă
cred că atâția oameni
n-am fost niciodată
Subterană
nu iese nimeni din cuvântul acela al Tău
chiar și cărămizile
sau mormanele uriașe de tigve
cred în forța feerică
la o lungime de undă frigul
intră pe sub cojile fructului și se pliază la doi
du-mă în spatele poruncii
și creează din mine
liantul ce leagă umbrele lucrurilor
în spațiul fisurat
se adună iluziile ca niște frunze uscate
până la urmă
suntem aidoma obiectelor
pe care le ștergem zilnic de praf
nu mai simțim niciun pericol
orbi fără să știm
pășim pe cioburi cu tălpile goale
Pierdut în viață
oprește-te
îți strig din toate puterile dar tu nu te oprești nici o clipă
ai devenit o linie albă
o linie neîntreruptă care separă spațiile de rulat
pe cele ale roților de cele ale șenilelor
pe cele desenate pe apă
de acelea care nu lasă urme
pe acelea le aud numai șoarecii
când se zguduie pământul până în Antilele Mici
cât privește lumina
soldații îi spun lui Dumnezeu Tatăl
tată
apoi vin cu cămășile lor înflorate
râd ca niște copii și încep să se joace
de o parte și de cealaltă
a timpului

6. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
5
Când
când ai devenit pragul pe sub care respiră
șiruri de femei cu palmele lipite de piept
femei la care
tu ai visat când ele țeseau mreaja coșmarului
dincolo de ușă alt om
te așezi lângă mine pe canapea
și pari o fantomă de sticlă
dar ești numai oceanul dezbrăcat până la ultimul os
o revărsarea de ape sau un fel de corabie poate
fantoma de sticlă e purtată din loc în loc
până într-o zi sau până dincolo de
iar ai uitat
că există rigole în care mateloții
dorm ca-ntr-o iesle
Amiază toridă
în arșiță veghea ta ca pelinul
e un fel de piatră părăsită
sau doar o scoică alungată de vânt
câinele înfrigurat
fugit de la o sindrofie rurală
se întoarce pe urmele noastre
deși dublul meu nu a fost
niciodată preocupat de perfecțiune
la treburile aerisite și simple
niciodată
nu a dat greș
Coșmar diurn
mă înspăimântă
albiile răurilor
circulația sângelui meu
măștile cu cele două fețe-ale lui Ianus
și cifra Unu atunci când e tivită cu roșu
metafora e a patra din vis
totuși nici asta nu-i tot
căci ar mai fi și ecoul
în asfințit
umăr la umăr cu umbra
încep să nu mă mai tem
Vasile GHICA
CRISTALE DE FUM
Relaţia dintre scriitor şi critic seamănă deseori cu cea
dintre copac şi câine.
Îl citim pe Marquez, dar trăim ca în Kafka.
Scopul educaţiei este transferul de flacără.
Alergăm imbecilizaţi după cabine de lux, pe un Titanic
în derivă.
Ultima licitaţie s-a încheiat: condiţia umană a pierdut
Livada cu vişini.
Arta nu poate rotunji capetele pe care moaşa le-a lăsat
pătrate.
Talentele mediocre mizează pe excentricităţi.
Cine poate să spună câtă singurătate a înghiţit o
capodoperă?
Nu e suficient să guşti cultura. Trebuie să înoţi în ea.
Priviţi cu atenţie bibliotecile: câtă luptă pentru fiecare
centimetru de raft!
Niciun creator modern nu-şi mai poate sacrifica,
asemenea Meşterului Manole, soţia. Deşi, mulţi ar fi
dispuşi să o facă.
Creaţia artistică - unul dintre pârleazurile spre eternitate.
Frica de deşert a înălţat piramidele egiptene.
S-ar putea scrie oricând un eseu despre rolul cârciumii
în literatură.
În fiecare epocă, se scufundă iremediabil câte un
transatlantic de cărţi.
Gioconda – o nouă dovadă că omul este un altar de
surâsuri.
Muzica poate face dintr-un suflet răvăşit o Catedrală.
În lupta cu Absolutul avem noi, efemerii, un aliat de
nădejde: arta.
Capodopera înseamnă aer de pisc.
Casa poetului: o mansardă de vultur.
Castelul Elseneur aşteaptă încă un răspuns.

7. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
6
Povești de călătorie
Doina CERNICA
„Cu moartea pre moarte călcând…”
Au rezistat incredibil de mult, ani!, în locuința
noastră, două daruri pascale: un miel copt într-o formă
de fontă, primit de la preotul care de decenii la Stupca
ține slujba de pomenire a Porumbeștilor și o huscă, un
bulgăraș de sare care aducea cu un clopoțel, pe care mi-l
dăduse o poloneză din Cacica, explicându-mi că nu
lipsea din coșul cu bunătăți pentru sfințit al familiilor cu
viața legată de salină. O puneam și eu pe masa de Paști,
mai albă între ouăle roșii, vegheate de mielul făcut din
aluat de cozonac, proaspăt împodobit cu un fir de
asparagus sau de mirt, ori cu frunze verzi de avocado. Și
acestea crescuseră dintr-un dar, un fruct de avocado,
exotic pe atunci, în anii optzeci, adus din Israel de
prietenii noștri, arhitecții Stela și Alexandru Bartfeld,
împreună cu un buchet de povești. Erau la prima lor
călătorie în țara în care aveau după aceea să se
stabilească, numeroase lucruri îi impresionaseră și ne
transmiteau emoția, încântarea sau surpriza lor, tot atât
de vii depănate ca și în urmă cu doar câteva zile –
trăite. Una, care mi s-a întipărit puternic în minte, a fost
a Mării Moarte, în altă asociere decât cele pe care le
știam, cu ruinele Sodomei și Gomorii pe fundul ei și cu
valoroasele manuscrise descoperite în grotele din
vecinătate. Aceasta avea o notă veselă și una desprinsă
din basm: Stela și Sandu, alături de zeci și zeci de
viligeaturiști se scufundaseră în valurile unei mări care
nu te lăsa nici să înoți, nici să te miști ca pe uscat, nici
să te întorci fără o mână prietenească de ajutor dacă
alunecai pe o rână în apa ca o saramură. Crescută la
munte, cu vacanțe și concedii la mare, așteptate de cum
treceam de Mărțișor, mi-am dorit să intru și eu în
valurile sale într-o zi.
Ziua aceea-ziua aceasta înainta odată cu
autocarul nostru printr-un peisaj de o ariditate extremă,
de parcă un fulger de dincolo de orice închipuire
calcinase totul atât de profund, încât fusese nevoie tot de
o mână cerească pentru ca viața să mai primească o
șansă în ararele gheme de verdeață, în căutarea unui loc
în care să-și poate înfige rădăcinile și în pâlcurile de
curmalieri, atât de ordonat desenați încât păreau
extratereștri. Și dintr-odată – Marea Moartă, în care din
cauza salinității ridicate, peste 34 la sută, nu cresc nici
plante, nici pești sau alte viețuitoare, cu un aer vesel, de
colorată și cochetă stațiune! Cu mici magazine
permanent aglomerate de cumpărătorii dornici să ducă
în toate colțurile planetei alifiile, cremele, nămolurile cu
care sărurile, mineralele miraculoase ale acestei ape
moarte ajută viața cu un spor recunoscut de sănătate și
de tinerețe. Cu amenajări care să-ți dea sentimentul unei
zile perfecte de relaxare și care să desăvârșească plusul
menit să echilibreze minusul peisajului de până aici:
zilele însorite de-a lungul a trei sferturi din an, nivelul
scăzut al ultravioletelor, efectul binefăcător al aerului
asupra afecțiunilor respiratorii și multe altele. Și, peste
toate, cu splendori venind parcă din vis: ape de smarald,
ape de topaz, verzi, albastre, violete, indigo, azurii, în
care se înalță coloane albe de sare, în care te întâmpină
făpturi necunoscute din sare, iarbă de sare, flori din sare,
stele din sare. Un lung și fermecător poem închinat sării,
scris cu sare, gravat în sare.

8. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
7
Mă deplasez, alunec, zbor, niciunul din termeni
nu are suficientă acoperire, prin această miere cu gust
ciudat, încercând să-mi imaginez ce înseamnă să mă
aflu în cel mai adânc lac sărat din lume, la peste patru
sute de metri sub nivelul mării, deoarece Marea Moartă
este un lac alimentat de apa Iordanului, format într-o
depresiune a sa, graniță naturală a Israelului cu Iordania,
dar nu reușesc, și adâncimea, și suprafața, circa șase
sute de kilometri pătrați, rămân în capcana mentalului,
așa că mă întreb cât de tentantă ar putea să fie o
croazieră pe valurile gelatinoase.
Și, iată, instantaneu, cât nici cu gândul nu
puteam gândi, sunt într-o barcă înaintând încet pe o
oglindă din cristale lichide de sare, dar nu sub cerul
senin străbătut de razele soarelui ca de niște nervuri de
aur deasupra biblicei văi „Sidim, unde e acum Marea
cea Sărată”, cum se spune în „Facerea”, ci sub o boltă
tot de sare, în castelul subpământean, în minunea
copilăriei mele și în bucuria anilor care i-au urmat:
Salina din Cacica. Dacă prin biserica sa construită de
polonezii aduși de Imperiul Habsburgic aici, Cacica este
faimoasă pentru pelerinajele mariane, pentru Madonna
Neagră și căutată și mai mult după ce în anul 2000 papa
Ioan Paul al II-lea a înălțat locașul romano-catolic la
rangul de Basilica Minor, ea reprezintă pentru românii
de toate confesiunile religioase sarea în bucate, măsură
supremă a dragostei filiale din basmul lui Ispirescu, dar
și ceea ce dă gust și mâncărurilor postului, și ale
sărbătorilor, și pâinii noastre celei de toate zilele.
Construită pe locul uneia din cele mai vechi exploatări
de sare recristalizată prin fierbere și evaporare din
saramură, salina a fost și primul spațiu al unui locaș de
rugăciune, Capela Sfintei Varvara, sfânta ocrotitoare a
minerilor, în care se închinau, se rugau Celui de Sus și
cacicanii romano-catolici, și cei ortodocși, și cei greco-
catolici, azi toți cu bisericile lor mai mult decât
centenare și la suprafață. Am coborât nu o dată spre
icoană și locașul ei, ultima oară cred cu Niadi și cu
profesoara Valérie Maillard, franțuzoaica îndrăgostită
de Bucovina, pe cele 192 de trepte umede, în lumina
slabă, intensificată în punctele mai dificile de lanterna
ghidului: curentul electric există de fapt numai pe
traseul turistic, mai jos minerii coborând la lucru doar
cu lămpașele lor. Trunchiurile de brad, așezate în formă
de orgă în cele două-trei puncte de susținere cu lemn
bătrân de vreo 150 de ani, lucesc fosforescent. Miroase
a brad, brazii de Crăciun împodobiți aici și-au conservat
și culoarea, și mireasma. La 27 metri sub pământ, capela
este unică în România, săpată manual în masivul de
sare, după cum săpate în sare sunt și amvonul, camera
preotului, altarul și crucea. Coborând în continuare, la
orizontul 1 de exploatare, la 35 metri adâncime,
ajungem și la paraclisul ortodox, săpat în 1996 chiar sub
capelă, cu Maica Domnului dăltuită de un tânăr talentat
din Pleșa, cu basoreliefurile în sare ale lui Adam și Eva,
dar, descoperim cu emoție, și al Sf. Daniil Sihastrul,
pentru care au o evlavie deosebită prietenele noastre,
monahiile de la Sf. Mănăstire Voroneț, și în care sora
mea, artista plastică Dany Madlen Zărnescu, și-a avut
ocrotitor ceresc. La fel însă de tulburătoare ca mireasma
brazilor de Crăciun este în acest spațiu, al capelei și al
paraclisului, gândul Sărbătorii Învierii petrecute aici de
credincioși din multe părți ale țării. Dar drumul nu se
oprește, la 38 de metri în adânc se află Lacul Sărat,
muzeul cu vestigiile
mineritului la
Cacica, la 44 de
metri - Sala de
Dans și Galeria
Piticilor. De ce,
întreabă Valérie
Maillar, lucrau și
copii, cum știe ea
din „Germinalul”
lui Zola? Nu, îi
răspunde ghidul,
sigur că nu, doar
din cauza tavanului
mai jos care te silea
la mersul cu genunchii la piept. Și aici, aerul special
alină diverse afecțiuni, iar liniștea subpământeană îi
relaxează pe cei care caută Cacica pentru salina ei, le dă
sentimentul că grijile au rămas la porțile castelului de
sare de sub pădurea Conțoaiei.
Urc singură în barca ce mă așteaptă pe țărmul
Lacului Sărat, cu Niadi și Valérie urmărindu-mă de pe

9. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
8
pod și închid ochii, orbită o secundă de soarele topitor
de umbre de deasupra Mării Moarte, în vreme ce Maria
Vornicu și Viorica Târzianu, din grupul nostru, al
Seniorilor Bucovineni, încercând să mă ajute să revin în
picioare, se dezechilibrează și plutesc ca doi nuferi pe
lac. Le urmăresc legănarea, fac semn celor care pe mal
au terminat și cu dușul, și cu pozele, dar mai întârzii
câteva clipe pentru că simt iarăși, imperios, nevoia
pleoapelor coborâte cortină. Dar nu ca să mă apăr de
strălucirea zilei și a locului, ci ca să îi urmez chemarea
și să văd lumina blândă a candelelor din Salina Cacica,
din noaptea numai stele, noaptea unică a Credinței:
„Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte
călcând...”
AFLAT-AM CARTEA LUMII
aflat-am Cartea Lumii – care întrece zarea
îşi lăfăi' diamantul – în tihni – străfulgerarea:
prin cântec şi versete – neamurgind pe zei
dau viu şi fast luminii: Trufiile de Lei!
desfrâul de cuvinte se-nşiruie pe căi
prefac în torţe-albastre pe visătorii răi
în coacerea-aburindă sùflec arìpi de îngeri
atunci când tu citi-vei – bogat în duh să sângeri
o lume-aleasă ninge – duhneşte lumea veche
iar tot ce e nevolnic – e-mpuns cu bold de streche:
în straturi de lumină nevremea-alintă pâini
poveştilor din stuhuri le cresc arìpi şi mâini
cu care ne frământă văzduhul de tămâie
ca dintre torţe toate – doar Cristul să rămâie...
Adrian BOTEZ
PSALM
Cu buze groase de tină
sufletul meu soarbe lumină
şi mănânc de pe cer luceferi somnoroşi
cu ochi uimiţi şi umbroşi.
Sunt răsunător ca o vioară
la glasul izvoarelor ce mă-mpresoară
şi ca un trandafir de nămiazî
mă bucur de rouă şi de rază.
Nemărginirea şi zarea de sine
se doresc şi cântă în mine.
Plutesc pe plinătatea ce nu poate să încapă,
ca o frunză picată pe apă.
Cu teamă tainică tăcerea mă spânzură
peste arcul inimii cu prea blândă măsură
şi de ascult peste mine stăruitor
la rădăcina gândului viitor,
văd lumea de dincolo cum mă biruieşte,
formă străvezie ce în mine se-nnoieşte.
Şi din dulceaţa adevărului împresurat
alerg peste hăţişuri ca cerbul neînduplecat.
Beau la lăuntru şi însetez în afară
aflu în duh şi caut peste ţară,
peste toate vârstele mă risipesc şi mă adun
şi nu mai ştiu de-s înţelept sau nebun.
Aş vrea să zbor ca neprihănitul porumb
şi să ascult sub cămaşă aripile de plumb.
ZAR
Ce vrei să fii, suflete hoinar –
Alege din piatra zarului clar.
Dă-o de-a dura să sune pe podea
Ursita, vrerea şi inima ta.
Ce vrei să fii: viteaz sau mişel,
calea de-a dreptul sau drumul inel,
apa revărsată fără hotar
sau cremene tare de amnar,
steaua cea mare – oglindă pe ţară
sau mică firidă sub lumina de ceară,
coardă de arc sau moliciune de lână,
fructul de foc sau hârb de ţărână?
Alege şi drumuieşte-ţi zarul din mână.
Sandu TUDOR
(Poet monah din secolul al XX-lea,
închis politic şi mort în închisoare)

10. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
9
Octavian MIHALCEA
ACORDURI
amintiri estompate în forță
despre o putere sau o durere
sau o infinită sfială
totuși trist printre inimi
ce ascultă doar acorduri secrete
ritmul enigmei devine foarte sonor
anatema cândva indescifrabilă
întâlnește voluptatea
dorință complice
cu artificiul neliniștirii
VIS ASEDIAT
credeam mângâierile căzute
profil zburător pe lângă posteritatea
fluidelor palate crepusculare
imitam cercuri violete
de care spânzurau diamante
vechi sulițe și multe flori captive
era un tumultuos vis asediat
mari bucăți de aur păreau
a veghea centrul unde ar viețui
nenăscutele oglinzi ale veninului
SEDUCȚIE
să abandonăm marile idei
pentru că multe ceruri
vor fi scufundate astăzi
locul salamandrelor
e luat de sirene
sunt adorate doar
absențele fantastice
rafinamentul deschide
cei mai sclipitori ochi
asupra mărilor apropiate
din dragoste dragoste brună
cinstind seducția măștilor
NE AȘTEAPTĂ
elogiul se pierde în munți
eroi singulari compun
șarmul irezistibil
putem avea dreptul triumfului
ne așteaptă disperate drapele
arome vertiginoase către acel peisaj
de multe ori intolerabil
minunile se suprapun mai târziu
ACOMPANIERI
tentațiile ochiului sau
adânci spații triumfătoare
sau nesigure mâini întunecoase
mereu în căutarea extazului
gând care înconjoară orgoliul
recâștigat prin el însuși
un caleidoscop incomplet
va domina apoi
schițele au cunoscut cândva
gloria tremorului atroce
invocăm meandrele
acompanierilor deloc triste
noi zăpezi succesive
pietre strălucitoare deasupra
celorlalte magii
FLORI DE MARE
imediat reveria din pădurea
condamnatelor piane
melancolice flori de mare
lângă o legendă glisantă
la orizontul focului
câteodată imnul devine
greu exprimabil
dificile parfumuri viitoare
nobile maladii ale părăsirii
peisaje dureroase care nu mai pot
adora decât culoarea

11. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
10
Deea STATE
Desculță printre gânduri
Stau desculță pe marginea gândurilor
Și ating suav, cu talpa, fiecare cuvânt.
Alerg desculță în liniștea albă a nopții,
Și mă împiedic de cuvinte adormite,
Pe care le trezesc la viață,
Le fac să râdă blând sau să te dezmierde.
Știu să fac cuvintele să ardă
De patimă și de iubire,
Pot să le fac chemare, dar și scut de apărare.
Știu să le fac să tacă și din nou să nască o poezie.
Sunt doar un pumn nesfârșit de cuvinte cu miros de
iasomie,
Culese din labirintul gândurilor,
Care se rostogolesc în iarba paginilor
Și mă-ndeamnă iar la scris.
Și-atunci când dimineața, mărețul soare iese din culcuș,
În liniștea miraculoasă, eu mă așez desculță,
La răspântii de înțeles, să șlefuiesc cuvintele.
Dor de mare
După zile lungi și anotimpuri străine,
Mă întorc la ea,
Cu trupul obosit, cu inima chinuită
De întrebări nerostite,
Dar cu dor...
De momentul în care
Picioarele ating pentru prima dată apa,
De zâmbetul pe care îl am pe buze,
La gândul că o simt
Cum freamătă de dor,
Cum vuiește și-și cântă simfonia,
Cu vocea-i tremurândă.
La spectacolul pe care mi-l oferă
Soarele energic și plin de culoare,
Ce iese din mare și se înalță impunător,
Când poposește pe plajă,
O mângâie și apoi o sărută...
Iar ea atinge ușor sau violent nisipul,
Apoi se retrage în sine.
Mi-e dor ca briza mării să mă lovească din nou,
Ca soarele să îmi mângâie trupul
Nisipul fierbinte să îmi alunece sub picioare,
Și toate grijile să se scurgă în nisipul,
Care îmi mângâie tălpile.
Dor... de lumina lunii, când se reflectă,
În valurile ce se sparg la țărm,
Și de cântecul scoicilor mereu altul...
Se scutură macii
Se scutură macii peste câmpuri de iluzii deșarte,
Și își aruncă petalele peste pământu-ngreunat
De amărăciunea lacrimilor confundate cu picăturile de
ploaie,
Care ascund câte o poveste.
Hai să privim petalele de mac cum colorează câmpiile,
Și cum ne acoperă urmele pașilor.
Simt cum se scutură macii în hohote de plâns.
Nu le-a ajuns scurta viață
Și parcă ne scuturăm și noi odată cu ei,
Și ne pierdem în dansul haotic al petalelor
Mângâiate de adierea vântului.
Se-îmbracă pământu-n petale,
Iar secundele amuțesc.
Oare câte povești desenate-n petale
Zac adormite de timp?!
Și cu timpul, roșul sălbatic piere-n neant!
EU
Uneori mă întreb și eu… cine sunt?
Un punct minuscul în acest univers,
O stea printre miliardele de stele,
Un suflet printre alte miliarde de suflete,
Un cuvânt, care așteaptă să fie rostit,
O secundă din timpul prezent,
Un ecou permanent care se aude în sufletul tău,
Un moment de liniște printre atâtea vorbe inutile,
O privire blândă care te alintă atunci când ai nevoie,
Un gând purtat de vise dincolo de orice bariere,
Un cântec, ale cărui note îți pot săgeta sufletul,
O flacără care se aprinde în ochii tăi,
Un răsărit de soare în mijlocul unui potop de neliniște,
O adiere modestă de zâmbet,
O buburuză când tristă, când fericită, când
îndrăgostită…
O floare cu un parfum ce nu-și pierde din intensitate,
O pată de culoare pe pânza vieții.
Sunt EU…
Tu știi cine ești?

12. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
11
Mihaela MALEA STROE
Perspective, retrospective
și planuri de viitor
— Copiii cresc, într-o bună zi vor pleca… Atunci o să-ți
fie și mai greu, o să te apese și mai tare singurătatea, că
ei vor avea viața lor. Cu viața ta ce faci? De ce nu
privești în perspectivă? Ascultă-mă, că știu eu ce zic și
nu uita că… nu întinerești!
Asta-i spunea tanti Tatiana, vecina pensionară
care divorțase cu mulți ani în urmă și-acum își zdrelea
ea însăși gingiile știrbe în coaja uscată a singurătății.
Adică nu oricum, ci bazându-se pe propria experiență
existențială o sfătuia pe vecina mai tânără, privind-o
peste rama ochelarilor atârnați pe nas și înălțând a
înțelepciune degetul arătător. O avertiza, solemn, cu
toată sfătoșenia vârstei foarte înaintate.
Și tot tanti Tatiana o povățuia să scoată verigheta
de pe deget, să n-o mai poarte, că așa îl ține legat de
lumea asta pe cel plecat și nu e bine. Nici pentru el, nici
pentru ea.
„Să privesc în perspectivă?” își zicea Bogdana și,
inevitabil, o fărâmă de tristețe îi întuneca lumina
ochilor. Își amintea întâi de seara petrecută cu Tudor,
până târziu, pe balcon, povestind și făcând planuri, în
șoaptă, să nu-i trezească pe copii. Tudor ținuse morțiș să
meargă cu toții să se plimbe pe faleză, în preajma
Castelului Alb, cu zidurile lui – broderie în piatră, ca un
castel din povești, locul lui preferat. Indiferent în ce
stațiune de pe litoral și-ar fi petrecut concediul, în
fiecare an veneau măcar o zi aici. Splendid tablou:
marea până hăt-departe, clipocind ușor, cerul senin,
lumina lunii pline și, pe țărm, Castelul Alb. S-a întristat
și s-a înfuriat Tudor: Castelul, până nu de mult o
bijuterie arhitecturală, a fost dezafectat și neglijat. „Ce
nemernici! Să nu le pese de minunea asta! Ăia de
dinainte, cu toată ticăloșia lor, au fost în stare să-l
păstreze, ăștia, nou-veniți la putere, o să-l prăpădească,
parcă văd!” S-au plimbat, apoi s-au dus să cineze la
„Albatros”, restaurantul pescăresc pe care îl
descoperiseră, mai jos de Castel, pe malul unui mic
golf-debarcader pentru ambarcațiuni particulare. Când
s-au întors, copiii au adormit imediat, obosiți de lunga
plimbare, iar ei au ieșit să admire de pe balcon
priveliștea. Marea, mai devreme atât de calmă, începuse
să se zbuciume, să-și contorsioneze fața în valuri
masive, haotice, scoțând mugete lungi, lugubre, ca o
vietate gigantică torturată de cumplite dureri viscerale.
„Tu auzi cum vuiește marea?” o întrebase, iar ea abia
atunci a băgat de seamă vuietul sinistru și s-a scuturat ca
prinsă de friguri. Straniu, pe Tudor îl preocupase
obsesiv, în toată seara aceea, ce legătură există între
fazele lunii și valuri. Cum se explică?… Îl fascinau
valurile imense. Retina Bogdanei reținea încă, estompat,
imaginea de-atunci, ca într-o fotografie sepia: ei doi,
față în față, pe scaunele-balansoar din balcon, între ei –
pe un taburet – sticla cu Pinot noir de Murtfatlar, două
pahare cu vin și scrumiera albă din sticlă ieftină. Vântul
se zburlea când și când, aducând miros de alge și de
sare. Tudor stătea în bătaia lunii pline, în jumătatea
luminată a balconului, ea – în partea umbrită. Fără
motiv, ochii Bogdanei s-au umplut dintr-odată de
lacrimi fierbinți care i s-au revărsat tăcut pe obraji în
șiroaie grele, nestăvilite și un oftat adânc, dureros,
sfâșietor s-a risipit în aerul cald. Tudor, uimit, a
întrebat-o ce s-a întâmplat, de ce plânge și oftează așa,
din tot sufletul, i-a luat mâinile într-ale lui, iar ea n-a
știut ce să-i răspundă. Cum Tudor insista să afle motivul
acelui plâns năvalnic și cum, peste cinci săptămâni, el
urma să plece într-o delegație dincolo de ocean,
Bogdana s-a ridicat din șezlong și l-a rugat să nu mai
plece. „Trimite pe altcineva, nu mai pleca, știu că stăm
prost cu banii și că delegația asta e binevenită, dar am
mai multă nevoie de tine decât de bani! Promite-mi că
nu mai pleci! Mereu pleci undeva când am nevoie de
tine. Și e atât de departe… Prea departe!” Tudor s-a
ridicat și el, a râs: „Asta era?! Păi n-o să lipsesc decât o
lună! O să treacă repede, o să vezi. Și ce e oceanul? O
baltă ceva mai mare! N-am de traversat decât o baltă
ceva mai mare, liniștește-te!”. Și a îmbrățișat-o prelung,
a sărutat-o, i-a șters lacrimile. Bogdana simțea însă că
nu ăsta era răspunsul, că îi venise în minte plecarea lui
dincolo de ape ca pretext, să scape de interogatoriul
insistent. De fapt, nu știa de ce nu se poate opri din
plâns și de unde apăruse subit sfâșierea aia lăuntrică,
într-o seară atât de tandră…
Dar mai ales își amintea Bogdana de ziua
următoare, de dimineața zilei de miercuri, 28 august,
acel 28 august care se îndepărtase deja, purtând în el
șapte ani de călugărie albă… „sub coviltirele lui
Dumnezeu”, cum zice poetul.
Da, în dimineața acelei zile, ultima zi de
concediu, soții Serafim nu făcuseră altceva decât să
privească în perspectivă, cu planuri mari și frumoase de
viitor îndepărtat. Depășiseră, cam de un an, cea mai grea
încercare, când Tudor, plecat în schimb de experiență,
de la serviciu, la Warumburg, o căutase și o regăsise pe
Brigitte, marea, neuitata lui iubire din tinerețe, locuiseră

13. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
12
împreună câteva luni, apoi el se întorsese acasă pustiit și
străin. Bogdana se îndrăgostise și ea: de condei. A scris
atunci, pe nerăsuflate „Fatima Doro”. A „tradus” acolo,
în carte, durerile, nedumeririle, iluziile, revoltele,
lacrimile, a scris despre singurătatea Fatimei…,
ipostaziindu-se pe sine într-o Fatima albă, solidară, prin
credința într-un Dumnezeu al iubirii și iertării, cu o
Fatima neagră, amândouă trăind, îngemănat, într-un
imperfect timp al poveștii. A găsit, scriind, și câteva
răspunsuri. A dobândit înțelegere pentru iubirea, dar și
pentru suferința lui Tudor și a Brigittei, că și ei au avut
parte de suferință. Toți trei, iubind, au suferit. La
întoarcerea lui Tudor, de certat nu s-au prea certat, a
răbufnit ea de două-trei ori, nu atât din pricina a ceea ce
se întâmplase, cât pentru că Tudor a încercat să nege că
ar fi reîntâlnit-o pe Brigitte. Iar când a recunoscut,
într-un târziu, că au locuit împreună, a negat iubirea
pentru Brigitte, a încercat s-o treacă la capitolul „eeiii,
n-a fost nimic!”. Asta a mâhnit-o mult pe Bogdana. Că
Tudor o reneagă pe femeia care a însemnat marea lui
iubire. Cum să mai aibă vreuna dintre ele, Brigitte sau
Bogdana, încredere în bărbatul care își reneagă iubirea?
Probabil Brigittei îispusese că n-o iubește pe Bogdana.
Pentru „nimic” se înstrăinaseră ei grozav, de nu mai
aveau cuvinte calde și frumoase unul pentru celălalt?
Mult le-a trebuit până să li se vindece în tăcere toate
rănile, până să se ia din nou de mână, să se sărute pe
stradă ca adolescenții, să iasă din formalism și să ia totul
de la capăt fără să simuleze. De o vreme încoace, Tudor
o recucerea pe Bogdana și, mai important, îi redobândea
încrederea. Iar concediul acesta, care tocmai se apropia
de sfârșit, avusese farmecul primelor întâlniri, când nu
se mai săturau să facă planuri de viitor. Bogdana și
Tudor se îndrăgosteau din nou, sub privirile fragede ale
copiilor.
— Mâine, în drum spre casă, îi lăsăm pe Ana și pe
Matei la țară, la ai mei, până se termină vacanța. Pe
urmă, până îi aducem acasă, vom fi doar noi, Bogdana,
tu și cu mine, ca la început. Oare de când nu ți-am mai
spus că te iubesc? Ai fost prea blândă, prea îngăduitoare
cu mine în cartea ta. (Abia acum afla Bogdana că Tudor,
Dumnezeu știe când, pe furiș, citise „Fatima Doro”.) Îți
sunt dator o a doua lună de miere și o vei avea. Promit.
Oare de când nu ți-am mai spus că te iubesc?
Așa șoptea Tudor în dimineața aceea, stând în
genunchi la marginea patului în care Bogdana încă se
alinta între somn și trezie. Alături dormeau adânc,
surâzând în visele lor, Ana și Matei. Auzul ei se trezise
însă, acut, într-o puritate de cristal, deîndată ce vocea lui
rostise „vom fi doar noi doi, ca la început”. Promisiunea
lui Tudor, laolaltă cu privirea lui, atât de directă și de
adânc pătrunzătoare, îi topeau orice urmă de îndoială.
Se topea ea însăși, cu toată cerbicia ei, uneori autentică,
alteori trucată, sub fierbințeala întrebării „de când nu
ți-am mai spus că te iubesc?”
Și s-au iubit în tăcere atunci, în dimineața aceea,
ascultând în surdină „Boleroul” lui Ravel. Pe când să
atingă, însă, apogeul tandrei îmbrățișări, s-au auzit bătăi
insistente în ușă și vocea stridentă a cameristei:
„Domnu’ Serafim! La telefon, la recepție!!!” Tudor s-a
încruntat, a oftat iritat, Bogdana la fel… S-au desprins
din îmbrățișare, nemulțumiți… Tudor s-a îmbrăcat în
grabă, a coborât la recepție…
Între timp, persoana care sunase a închis. Iar când
Tudor s-a întors, Matei s-a trezit țipând că a visat un
crocodil care l-a mușcat de burtică. Țipătul lui a trezit-o
și pe Ana. L-au liniștit – „e doar un vis, pui mic, pe-aici
nu sunt crocodili!” Tudor i-a făcut cu ochiul Bogdanei
„lasă, că urmează luna de miere!”, a sărutat-o, i-au luat
pe copii și s-au dus la restaurant, la micul dejun. Ana
le-a cerut voie să meargă la plajă cu soții Șerban, cu
noua ei prietenă, Irina, fetița lor. Tudor, Bogdana și
Matei s-au întors în cameră, au mai zăbovit, Tudor s-a
întrebat cine naiba le-o fi stricat dimineața cu telefonul
ăla… „Era o voce de bărbat”, îi spusese recepționera,
„nu s-a prezentat”. Apoi a revenit la obsesia lui de cu
seară: ce legătură o fi între fazele lunii și valuri? Au
ieșit destul de târziu la plajă, s-au alăturat soților
Șerban, dar n-au stat mult. La masa de prânz au zăbovit,
au discutat îndelung, s-au uitat departe, în zare, s-au
văzut călătorind împreună prin lume și viață, i-au văzut
pe copii crescând cuminți, buni, frumoși, sănătoși… Au
privit în perspectivă, așa cum tanti Tatiana îi recomanda
Bogdanei să facă. După prânz au lăsat-o pe Ana cu soții
Șerban și cu Irina la piscină. „Nu-mi place cum e marea
astăzi, mami, m-am speriat dimineață că l-au scos pe
unul din mare – legumă! Să nu-l lași pe tati să intre în
apă!” Bogdana a strâns-o la piept, a sărutat-o, „Bine,
puiule, o să-i spun lui tati ce-ai zis și n-o să-l las. Să fii
cuminte!” În drum spre plajă, i-a transmis lui Tudor
mesajul Anei. El a râs – „da, da, sigur că da!” Bogdana
i-a spus să nu râdă și să facă bine să asculte, că și pe ea
o înspăimântă mugetul mării. Nici n-au ajuns bine pe
plajă, că, parcă hipnotizat, Tudor a țâșnit spre apă. N-a
stat s-o ajute, ca de obicei, să întindă cearșaful, să așeze
lucrurile. Bogdana l-a prins de mână, să-l oprească, dar
el s-a smucit. A țâșnit, pur și simplu, spre mare, fără să
audă când Bogdana a strigat „Tudoree, nuu!!! Tudoree,
ai grijă!!!” Vântul, rece, bătea către mal și i-a întors
cuvintele. Tudor nu i-a auzit strigătul. Matei dârdâia și
scâncea: „Mi-e frig, mami, mi-a băgat vântul nisip în
ochi, hai să mergem la hotel!” și mami s-a ocupat de el.
L-a învelit în cearșaf, i-a curățat și i-a șters ochișorii, l-a
mângâiat, „imediat, puiule, cum vine tati ne întoarcem
în cameră!” Să fi trecut vreo zece minute. S-a uitat după
Tudor, să-i facă semn să iasă din apă… și nu l-a zărit.
S-a uitat pe plajă, poate a ieșit și vine pe altă parte…
Tudor – nicăieri. Subit, i s-au umplut ochii de lacrimi
„plânsul meu de-astă noapte” i-a străfulgerat prin gând
„lacrimile, sfâșierea” și pe loc i s-a strâns inima ca
prinsă-n menghină. I-a poruncit lui Matei „Să nu te
miști de aici! Aici încremenești până mă întorc, ai
înțeles?!”

14. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
13
Spera s-o înșele presimțirile, să se întoarcă
repede, cu Tudor. Matei a dat din cap că da și s-a
ghemuit sub cearșaf, iar Bogdana a fugit la Salvamar, să
ceară ajutor. În fugă, a rugat-o pe o doamnă de alături să
stea cu ochii pe Matei.
…Apoi – vocea medicului: „soțul dumneavoastră a
decedat”…
Și toate planurile lor de viitor și toată frumoasa
perspectivă s-au năruit în câteva secunde. Ce știe tanti
Tatiana, cu sfaturile ei, despre toate astea?
(fragm. din Seara nucilor verzi, roman, Ed. Eikon, Buc.
2019)
Mihail C. CONSTANTINESCU
Povești din Costieni
Ultimele zile ale unei vechi străzi
Echipele de la demolare lucrau de zor. Casele
erau din cărămidă, aveau ziduri groase, grinzi solide și
dacă cineva susținea că numai de construit era greu,
acum avea să se convingă că și de dărâmat nu e chiar
așa de ușor.
Pereții se prăbușeau în asaltul asurzitor al
mașinilor, acoperișurile reveneau la sol, iar muncitorii
sortau diferite materiale și le încărcau în camioane. Își
făcuseră apariția și niște indivizi cu pălării uriașe și cu
mustăți lungi aduse a oală alături de niște femei cu fuste
și rochii crețe în culori țipătoare. Terminaseră probabil
de scotocit și acum ochiseră ceva ,,mai de soi”. Oricum
lucrătorii aveau de furcă cu ei.
La intersecția străzii, trecătorii se opreau și
priveau cum fiecare lucru este stivuit și încărcat în
camion. Printre curioși se aflau și doi bătrâni, care
veniseră cu speranța de a-și vedea pentru ultima oară
locul unde-și trăiseră viața.
-Uite, zise el, asta-i casa lui cumătru, săracu, ce de bani
a băgat în ea și acum banii s-au dus pe Apa Sâmbetei.
-Nu era o casă oarecare, remarcă cineva.
-Ce de camere! observă altul
-Interiorul pare totuși simplu.
Într-adevăr, pereții erau dați cu rola și oamenii
care-i cunoșteau cât de cât pe foștii stăpâni păreau
mirați.
-Au dărâmat-o și pe asta, ziseră niște vecini.
Casele lor scăpaseră ca prin minune, deși se aflau
față în față cu cele unde lucrau cei de la demolare.
-Dărâmă totul, până în dreptul cizmăriei, mai spuse
cineva.
-Ce de case!
Un brad căzu doborât de loviturile lucrătorilor.
Alții desfăceau gardul casei, alții luau ușile.
-Cine ar fi zis că o să trăim și clipele astea, se auzi o
bătrână în vocea căreia se putea descoperi o urmă de
regret și de durere.
-Dacă m-ar fi tăiat cineva acum 15-20 de ani în urmă și
nu m-aș fi gândit. Dar acu’ gata. S-a isprăvit.
-Doamne, și ce bine mai era în căsuța noastră! Dar acu’
ce să-i faci?
-A vrut Cel de Sus să trăim și clipele astea.
-Ehei! Câți din cei de aici au habar cum se face o casă?
Cu câtă trudă!
-Niciodată nu poți să spui că ai terminat.
-Dar în curte? Dar grădina?
-Ce grădină am avut! Când mă gândesc câte găleți am
cărat eu pentru casa asta!
-La ce bun toate astea?
- Uite că a venit o zi în care toate s-au năruit.
- Și-așa, Dumnezeu știe cât mai avem de trăit!
- Lasă mătușă, lasă, că-ți face un bine. Te muți în casă
nouă, cum s-ar zice.
- De acu’ vei avea toate la nas: apă curentă, apă caldă,
doar să dai drumu la robinet.
- Mă mut în casă nouă? Casă cu chirie. Nu sunt
proprietara apartamentului.
-Și așa nu mai ai dumneata de muncă. E drept că este
greu să te desparți de casa în care ai trăit toată viața.
- Da, maică, răspunse bătrâna lucrătorului care o
interpelase, toată viața și speram că din ea o să mă ducă
la... Știi dumneata unde... Acolo unde ne ducem cu toții
și de unde nu ne mai întoarcem.
- Că și răposatul... Tare mai era gospodar! Nu stătea o
clipă. Dac-ar vedea el ce-a ajuns munculița lui...
-Mai bine bine că nu vede... altfel ar...
-Exact.
Soarele mergea acum spre sălașul său dintre
dealurile de la marginea orașului, dar camioanele mai
cărau încă materiale de la ceea ce altădată alcătuise o
lume despre care nu peste mult timp avea să se
vorbească la timpul trecut. Oamenii se retrăgeau purtând
încă în inimi povara întâmplărilor unei zile. Una din
ultimele zile ale unei vechi străzi.
Viața merge înainte
Ziua se vestea grăbită, iar Stăpânul ei dădu la o
parte vălul ce o acoperea.
Văile se umplură de lumină și frumusețe, înălțând
în tării imnuri Marelui Dumnezeu: ,,Minunate sunt
lucrurile tale, Doamne!” spuneau munții, dealurile,
câmpurile, marea și oamenii. „Fie numele Domnului
binecuvântat de acum și până în veac!”.
Se stingeau luminile, se deschideau ferestrele,
apoi ușile, oamenii plecau grăbiți la treburile lor. Pe
drumurile prăfuite se auzeau scrâșnetele roților și
nechezatul cailor. Pe poarta fabricii intrau harnicii
muncitori: ,,Bine ai venit, Ziuă!”, rosteau ei, așteptând
să înceapă lupta pentru viață. Copiii cu ghiozdanele în
spinare plecau la școală.

15. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
14
Orele treceau, nici prea repede, nici prea încet,
copiii veneau acasă, continuându-și preocupările. Până
când, sus, undeva, se închidea Ochiul Zilei și se
aprindea Farul Nopții. Oamenii veneau acasă, își
îmbrățișau odraslele, se așezau la masă îndeplinind
mereu un ritual străbun, apoi vorbeau, ascultau, se
culcau. A doua zi iar, a treia zi iar.
Se succedau unul după altul anotimpurile. Și iată
că pomișorii au devenit pomi, copiii tineri, tinerii
bătrâni, bătrânii amintiri. Au fost odată: Ionel Popescu,
Ion Obeadă, Ion Vasilache, Andronache, Dumitru
Foarfecă, Costică B, Matei Bălan, Mustea, Vasile
Bedereag, Ionel Roșu, Mihai Roșu și alții și alții.
Și viața merge înainte.
Vederi din Râmnicul de azi
descriere
orașul acesta se înfige în câmpie,
ține de ea cu dinții, scrâșnește, o mestecă
și-o scuipă apoi, între maluri îmbătrânite de sare.
eu trec pe străzile lui fără grabă,
dar cu greață,
poemul crește înlăuntrul meu
și vrea să se nască tocmai aici, la intersecția
fără semafoare,
unde cuvintele mor la opt fără zece în fiecare
dimineață.
mai ninge din când în când cu cioburi de sticlă,
cu eșarfe și file de carte,
intersecția e păzită doar de mama morții,
ei îi place haosul,
la gâtul ei flutură eșarfa albastră cu fluturi
demenți,
ea îi mestecă în gingii pe născuții și nenăscuții
orașului
atât de înfipt în câmpie,
atât de bătrân și de orb.
Valeria MANTA TĂICUȚU

16. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
15
Eleonora STAMATE
Oglinzi și colivii
Nașterea zorilor
La cântatul cocoșilor, stelele întipăriseră
pe fruntea zilei harta sufletelor alese;
miros a mir și violete îmbracă zorile;
Clipe astrale se îngemănau
sub licoarea de viță în latura cristalină a timpului.
Portalul zilelor viitoare, cu orbitoare sclipiri,
chema tălpile curgătoare ale umbrelor.
Secunde astronomice năvăleau tainic,
legănau bolta cu toate arterele și înaintau
spre adâncurile luminii veșnice!
Întuneric de ape
În pereții ploii, între oglinzi false,
în orașul ăsta viu, umbrele dorm de moarte,
cojile de-ntuneric,
cu fluturii în pieptul albastru
vor împodobi stâlpii de susținere ai memoriei,
cu furnici mecanizate;
colecționez clipe,
colecționez viață,
colecționez ape.
Euforii în univers
Ți-ai închipuit cum dansează secundele
în colivia lui Eros?
Euforia lor maladivă ar vrea să se strecoare
printr-o fereastră, în univers,
să evadeze în stradă, să sprijine zeii ce coboară
din timp hămesit, de multă rugină.
El, ca un olar, modelează lutul obrajilor tăi.
Cu degetele amprentate în memorie,
carnea ta devine ring de dans
pentru degetele ancestrale,
iar oglinda te minte, te minte,
te minte, precum colivia secundele lui Eros!
Ursita!
Dansul lacrimilor
În aria amintirilor,
privighetoarea melancoliei
se hrănește cu argilă nervoasă;
mereu întrebări neliniștite…
Pe acoperișul pământului,
îmi plătesc moneda sufletului…
Să nu-ți înșeli niciodată memoria!
Reține, doar atunci, diminețile vor deveni amiezi,
când lacrimile vor dansa pe serpentinele nedumeririi…
Îndemn
Sărută mâna cărții, Doamna mea,
și literele ei te vor fascina, te vor binecuvânta!
Câte poeme, atâtea stele pe cer
în noaptea iubirii de slovă, nu pier...
Din buzunarele inimii,
scoate o silabă și ascult-o
cum înflorește, odată cu floarea de colț,
Atât de rară este slova ta!
Atât de sfântă, Doamna mea!
Tălpile zilei poartă pe ele, câte litere,
atâtea iubiri, atâtea secrete!
În zori, îngerul te va anunța:
Noaptea a pierit, iar noi renaștem, este lumină!
Sărută mâna cărții, Doamna mea,
și literele ei, oricând, te vor fascina!
Fără-ndoială
Nu toți bătrânii care intonează imnuri,
prin săli de așteptare, sunt tenori,
nici nebunii care vorbesc pe stradă,
cu pietrele nu, nu sunt pietrari...
Doar sufletele bolnave sunt
pacienții din spitalele din ceară
de fag nears, amestecate
cu sângele crescut din aburul
de deasupra ieslei unde se naște
Dumnezeul Adevărat!
Alina-Dalina
Carnea ta arămie de zeiță nomadă
împrăștie pe iarba înfierbântată
de vântul autumnal umbre metalice,
dezordonate…
Sânii, meduze fierbinți,
își leapădă amintirea ploilor de altădată.
Doar în obraji s-au furișat
bucăți de curcubeu ce au pus stăpânire
pe oglinda cerului de sub pleoapele tale…

17. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
16
Corpul, coapsele-ți arămii freamătă de toamnă,
zeiță nomadă; mâinile nervoase,
fragile, bronzate, cu pielea arsă
de-atâta așteptare desenează, în aer,
pelicula transparentă a zorilor purpurii,
iubirea ce-ndestulează orice bărbat!
Vieneze
Chiar niciodată n-am numărat
nopțile vieneze petrecute cu tine,
n-am aflat numărul rănilor din ochii pământului,
nu mi-am contabilizat orele de rostire,
nici stropii de ploaie ce-mi spălau
tâmplele răzvrătirii
în luni de muțenie…
Cândva, păsări clandestine vor intra
pe hornul nepăsării și-mi vor rupe
lanțurile, cu care m-am legat
de ferestrele peșterilor.
Ploaie de nufăr
Niciodată n-ai fost curios cum
plouă în mine, cum tremură
ochii deasupra fiecărui gând,
cum, între forme scurte de exprimare,
chem ploile să-mi spele obrazul de-atâta surâs!
E-atâta ploaie în mine că m-a născut un nufăr
peste ape… încet, surâzând!
Feerie în noapte
Printre petunii și reginele nopților de mister,
sub rază de lună târzie,
o floare divină, în strai de regină îmbracă
parfumul nopții…
Busuiocul… efluvii alese împrăștie…
În grădina culorilor,
cu petalele în rugăciune,
ploile-ți spală slove de har și de suflet hoinar,
ce leagă pământul de cer,
în liniștea verii, încet.
Flori de tei
Tei înfloriți, luminați ochii ce respiră unde cerești,
când atingi o creangă de tei!
Când frunzele se desprind
de copacul-mamă, esența lor le poartă harul;
lacrimi arteziene țâșnesc din străfundul teilor
și te invită să nu-i ocolești
și să le învelești diminețile;
să le culegi evantaiele de mirări!
Târziu, vei asculta ciripitul viorilor,
în calea stingerii de stele,
nopți regale, amprentele iubirilor mele rebele!
Macii-n adâncuri
Lumina se confundă cu macii
de-a lungul drumului;
Miroase a viață, a rugăciune,
miroase a lume cu chip îngeresc.
Zgomot de mai,
murmur de maci învăpăiați precum ochii trecătorilor…
Și strămoșilor le-a plăcut
lumina roșie din răsfățul macilor.
Plecând în lumea lor,
au luat cu ei surâsul macilor în miezul adâncului…
Foamea de lumină salvează macii,
rădăcinile rămuroase ale străbunilor
ne binecuvântează liniștea!
(din volumul „Aura umbrei”, în curs de apariție)
În autobuz cu Eugenio Montale
Privim tăcuţi pe fereastră peisajul
cu Bărăganul defrişat de tăcere, cu câte
au fost şi mai ales nu au fost în acest
Levant exilat la marginea cerului.
Lângă noi un copil, un mic şoarece mov,
ronţăie seminţe de floarea soarelui;
cojile lor scuipate printre dinţi sunt asemenea
cuvintelor rostite, rămase fără miez…
O, da, îmi amintesc: „Nimic nu răscumpără
plânsul copilului/ căruia îi scapă balonul
printre case”.
Şi totuşi, micul şoarece mov moţăie cu capul
pe umbra inimii; lui nu i se întâmplă nimic
din pustiul dens al poeziei.
Nici satelor înşirate în procesiune leneşă
nu li se întâmplă nimic – strigătul gregar
şi-a pierdut anotimpurile, mierla şi-a sugrumat
cântecul,
benzi lungi de asfalt aleargă năuce
de la un capăt la celălalt al lumii…
Spaţiul îngust dintre absenţele noastre
se umple de cojile cuvintelor.
Lucian MĂNĂILESCU

18. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
17
Virgil DIACONU
TRATAT DE POEZIE sau
Îndreptări pentru poetul tânăr
(1). Nu am crezut niciodată în școala de poezie,
din simplul motiv că harul nu poate fi înlocuit de
învățătură, iar daimonul inspirației ține de zestrea
genetică. Însă atunci când poezia este plină de scrieri
tremurate, neglijente sau chiar antipoetice, câteva
îndreptări asupra acestora sunt binevenite și chiar
necesare. În cele de mai jos mă voi strădui să dezvelesc
calea către poezia autentică sau estetică, așadar
orizontul poetic pe care trebuie să-l atingi.
Poezia modernă în sens larg, așadar de la
romantism (1800) și până azi, pune două mari
probleme: prima este aceea a modului ei de a fi, deci a
artei sale poetice, a conceptului sau a canonului pe care
îl întrupează și exprimă, iar a doua este aceea a evaluării
și promovării, deci a destinului ei în lume.
I. Conceptul sau arta poeziei moderne
(2). Nu tot ce se oferă sub numele de „poezie”
este cu adevărat poezie. Ceea ce numim astăzi în
general „poezie” este, de fapt, un amestec de poezie de
valoare și de poezie modestă, iar în acest melanj
calitativ poezia modestă este dominantă cantitativ, în
timp ce poezia de valoare, estetică sau autentică este
rară, extrem de rară. Cărțile bune de poezie sunt
întotdeauna excepții. Într-un oraș, poeții buni sunt mai
rari decât bisericile.
(3). Poezia modernă în sens larg a spart
conceptul de poezie clasică (prelungit în timp până la
noi sub diferite forme) și l-a reconfigurat în trei mari
tipologii sau ideologii poetice diferite și opuse: poezia
estetică sau autentică, poezia generaționistă și poezia
poeticilor individuale strict subiective.
Poezia modernă estetică sau autentică exprimă
conceptul poetic estetic universal-modern, ea fiind
practicată de toți poeții moderni de valoare; poezia
generaționistă este poezia produsă (născocită) de
generațiile și curentele literare alături de poezia estetică,
iar ea subîntinde peste o sută de concepte sau arte
poetice generaționiste și de curente poetice moderniste
diferite și contradictorii; și, în fine, poezia poeticilor
individuale exprimă un număr nesfârșit de arte poetice
strict subiective, care sunt practicate doar de către poeții
în cauză.
Dintre cele trei tipologii sau ideologii poetice,
poezia estetică sau autentică este singura poezie viabilă
și oarecum stabilă în conceptul ei, în timp ce atât poezia
generaționist-„curentistă”, cât și poezia poeticilor
individuale strict subiective sunt modeste estetic și
într-o permanentă schimbare de concept, de artă poetică.
De fapt, poezia generaționist-„curentistă” și
poezia poeticilor individuale strict subiective nu au un
singur concept, ci mai multe concepte diferite și opuse
unele altora, mai multe arte sau canoane poetice, așa
încât născocirea și aplicarea unui nou concept poetic
înseamnă abandonarea și negarea tuturor celorlalte.
(4). Dacă dintre cele trei tipologii sau ideologii
poetice ale poeziei moderne în sens larg poezia
autentică sau estetică este singura ofertă poetică de
valoare, înseamnă că evoluția unui poet sau a poeziei, în
general, nu se poate produce decât de la poezia
generaționistă și poezia poeticilor individuale strict
subiective, la poezia autentică/ estetică. Această unică
țintă a evoluției poeziei arată că profesorul tău de poezie
este, de fapt, poezia estetică. Să ascultăm ce ne spune
ea.
(5). Nu te amăgi să crezi că poezia estetică se
face din nimic. Substanța poeziei este chiar existența
sau viața noastră. Caută să dai glas vieții, existenței,
modurilor ei fundamentale de a fi, așadar suferinței și
bucuriei, tragicului și eroicului, erosului și spaimei de
moarte, sacrului și profanului, deznădejdii și visului,
comuniunii cu lumea și înstrăinării de lume, care
compun cu toate existența destinală.
Așadar, atunci când scrii poezie, deschide
porțile ființei. Ia seama la prințesa care te ține de mână,
pentru că mâine toate vor fi pulbere. Nu te fă că nu vezi
minunea lumii și nu îi întoarce spatele. Cine, dacă nu tu,
să mărturisească despre ea?
Și tot așa, nu te fă că nu vezi ce se întâmplă în
stradă. Dar nu te mulțumi cu filmările și cadrele pe care
le iei de la distanță, ci fii acolo și aleargă cu Revolta pe
străzi. Și cere-ți, în cuvântul tău, drepturile.
Nu te fă că nu vezi apocalipsa politică și nu-i
întoarce spatele. Extrage din timpul tău adevărul, cu
nerv cu tot! Dă glas adevărului, pentru că doar adevărul

19. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
18
are viitor. Spune adevărul și nu vei putea fi înfrânt în tot
timpul care va veni după tine. Lucrează, așadar, pentru
viitor.
(6). Toată această lume, exterioară și interioară,
nu devine însă poezie decât atunci când este supusă
rigorilor poetice, așadar artei poetice estetice, care este
arta poeziei estetice sau autentice, în general,
configurată de câteva norme sau trăsături poetice
estetice, așa încât poezia creată va întrupa și exprima
tocmai aceste norme sau trăsături/ caracteristici poetice.
Iată câteva dintre cele mai importante trăsături poetice:
caracterul insolit și tensionat existențial, liric și poetic
al conținutului de viață prezent în operă, caracterul
surprinzător-imprevizibil, neașteptat și totodată
verosimil al ideilor, unitatea ideatică și unitatea
stilistică a discursului, coerența sau inteligibilitatea,
nonprozaismul, originalitatea, caracterul simbolic-
metaforic al discursului și poeticitatea expresiei sau a
formei.
În temeiul acestor norme sau trăsături poetice
estetice putem aprecia că poezia estetică sau autentică
este o viziune poetică asupra vieții (realității, lumii,
existenței, propriei ființe), așadar o viziune insolită și
tensionată existențial, liric și poetic, originală,
surprinzătoare și verosimilă, unitară ideatic și stilistic,
coerentă (inteligibilă), nonprozaică, nu de puține ori
simbolic-metaforică și eficientă din punct de vedere
formal.
(7). Realizarea poeziei ca viziune poetică, deci
ca viziune insolitată și tensionată existențial, liric și
poetic, originală, surprinzătoare și verosimilă, unitară
ideatic și stilistic, coerentă (inteligibilă), nonprozaică,
simbolic-metaforică și desăvâșită formal, este condiția
estetică sau standardul artistic al poeziei. Acest statut
artistic este chiar arta poetică modernă a genului poetic.
Creezi poezie în măsura în care discursul tău lingvistic
exprimă această artă poetică estetică, așadar
caracteristicile-trăsăturile-normele poetice care compun
arta poetică estetică, în general.
(8). În mare, poezia modernă estetică, autentică
sau de valoare se recunoaște prin aceea că ea înlocuiește
faptul banal, nesemnificativ, biografismul apăsat,
aspectele rutiniere și manelistice ale existenței,
automatismele creatoare, ficțiunile vide, deci ficțiunile
dezamorsate liric și poetic, care bântuie cele mai multe
creații „poetice” postmoderniste contemporane, cu o
viziune poetică insolită și tensionată existențial, liric și
poetic, cu o viziune imprevizibilă, stranie, uimitoare și
în același timp verosimilă... Poezia de valoare este
întotdeauna surprinzătoare, stranie, ea uimește prin
ideile și lumea pe care o creează, deși ea spune ceva
despre ființa noastră lăuntrică autentică.
Ai încredere în imaginația, în viziunea ta
poetică, și fă în așa fel încât poezia ta să își surprindă
lectorul, să îl uimească, pentru că uimirea te ferește de
discursul comun, uzual, banal. Dar caută ca poezia ta să
uimească cu lucrurile simțite și adevărate din orizontul
ființei, al existenței umane destinale, iar nu cu ficțiuni
goale, deci cu fantasmagorii, absurdități sau
suprarealisme de buzunar.
Lasă-l să vorbească pe cel care se bucură sau
plânge în tine, pe cel care strigă sau urlă în tine. Nu îți
ascunde bătăile inimii, ci găsește-le locul în paginile
tale. Scrie, așadar, lucruri simțite, fremătătoare,
vibrante!
(9). Poezia poate fi înțeleasă, firește, ca fiind o
exprimare-ilustrare a temelor ei existențiale. Dar nicio
temă existențială nu salvează prin ea însăși poezia. O
poezie nu devine mai bună pentru că este morală,
religioasă, de atitudine socială, de dragoste etc., pentru
că este scrisă în vers clasic sau în vers liber, pentru că
aparține unei generații poetice sau alteia, pentru că este
antică sau modernă, românească sau străină, ci pentru că
ea reușește să trateze poetic, deci prin arta poetică
estetică, ce este universală, temele pe care le exprimă.
De aceea, orice temă care urmărește să devină poezie
trebuie să confirme în desfășurarea ei ideatică normele
estetice ale poeziei, trăsăturile ei fundamentale, de gen
poetic modern, în sens larg, deci trăsăturile artei estetice
a poeziei.
(10). Nu căuta un limbaj neapărat obscur, cifrat,
suprarealist sau absurd. Vorbește pe înțeles, pentru că
numai prin propoziții care sunt înțelese poți să exprimi o
viziune tensionată existențial, afectiv și poetic asupra
existenței, a lumii, în general. Pentru că numai printr-un
discurs inteligibil poți să produci uimirea poetică și poți
seduce. Nu confunda, așadar, limbajul obscur,
contorsionat, sibilinic, rebusistic, absurd cu poezia.
Poezia nu este un astfel de limbaj. Poezia este un limbaj
inteligibil. Poezia de valoare a marilor poeți, precum
Baudelaire, Rimbaud, Trakl, Rilke, Arghezi, Eminescu,
Bacovia, Blaga, M. Sorescu, poate și N. Stănescu, este o
poezie inteligibilă. Ceea ce nu este inteligibil este în
afara poeziei, este poezie ratată.
(11). În același timp, nu te feri de vorbirea în
simboluri, metafore sau parabole, care se constituie ca
limbaj poetic, pentru că acest limbaj este chiar felul de a
fi al poeziei. Limbajul poetic are capacitatea de a
insolita lumea pe care o creezi și pui în pagină. Cine,
dacă nu poezia, ar trebui să fie metaforică? Proza,
reportajul, cartea de chimie?
Nu crede că poezia are datoria să omoare
metafora, pentru că metafora însăși este poezie.
Metafora este o poezie în câteva cuvinte. Poeziile care
nu transportă metafore, simboluri, parabole nu fac acest
lucru prin voința expresă a autorului lor, ci din neputința
lui de a crea metafore, simboluri, parabole, din lipsa lui

20. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
19
de imaginație poetică. Ți se pare că aceste versuri
metaforice –
„Aud materia plângând”;
„Și tare-i târziu, și n-am mai murit”;
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”;
„Tu: copac, stea, piatră!”;
„Eu te iubesc din tălpi până la steaua”;
„Mâinile mele sunt mâinile tale,
rănile tale sângerează în mine.”
„Arde cerul în lumânare, cu stea cu tot”;
„Da, eu băiat m-am născut.
Rând pe rând apoi, o fată, o creangă,
pasăre-am fost, pește mut:
și săream peste unde în larguri”;
„Dumnezeu este ziua și noaptea,
iarna și vara, războiul și pacea,
îndestularea și foamea” –
sunt puțin lucru? Dar este știut că numai poeții autentici
au capacitatea de a vorbi prin metafore, simboluri sau
parabole, deci prin limbajul poetic/ metaforic. Pe de altă
parte, știm foarte bine că poezia nu este un limbaj
metaforic în sine, ci o viziune care se exprimă prin acest
limbaj.
(12). Ceea ce numim „poezie de valoare”,
estetică sau poezie evoluată se constituie din poezia
individualităților sau personalităților poetice care
confirmă prin poezia lor conceptul de poezie estetică,
iar nu din poezia generațiilor și curentelor literare, care
are un alt concept poetic decât cel estetic.
Performanța poetică nu aparține, așadar, nici
generațiilor literare, nici curentelor literare, ci doar
acelor poeți care exprimă conceptul de poezie estetică
sau autentică. Acești poeți pot proveni, firește, și dintre
poeții generaționiști, mai precis dintre poeții
generaționiști care și-au depășit conceptul de poezie
generaționistă.
(13). Există un paradox al frumosului, deci și al
poeziei estetice sau autentice, iar acesta stă în faptul că
arta estetică a poeziei este una singură, în timp ce
aplicarea (concretizarea) de către fiecare poet autentic a
acestei arte poetice unice este „diferită”.
Așadar, același unic concept al frumosului
poetic se manifestă în poezia poeților de valoare în mod
diferit; dar într-un mod diferit care nu neagă estetica
poeziei, spiritul ei, deci conceptul de poezie estetică, ci
îl confirmă într-un mod individual, specific, original.
Acest mod diferit, adică original, de întrupare a
conceptului poetic estetic în poezia unui poet autentic
sau altuia, este stilul poetic de autor.
(14). Prin poezia lor, toți poeții autentici
exprimă același concept poetic estetic universal, același
canon poetic, aceeași artă poetică estetică, însă într-un
mod diferit, specific, original, deci într-un stil poetic
propriu. Aceasta înseamnă că toți poeții de valoare se
aseamănă prin arta poetică estetică pe care poezia lor o
întrupează și exprimă, și totodată că ei se deosebesc unii
de alții prin stilul poeziei lor. Diferența dintre poeții de
valoare nu este, așadar, conceptuală, ci stilistică. Toți
poeții autentici practică aceeași artă poetică estetică,
însă în stiluri artistice diferite.
(15). Poezia generaționistă se naște ca o revoltă
împotriva poeziei existente, în special a poeziei estetice,
și de aceea toate generațiile și curentele poetice
moderniste creează, născocesc o poezie diferită
conceptual de poezia estetică, deci o poezie nouă, cu un
concept poetic generaționist propriu, diferit de
conceptul poeziei estetice. Dar deși toate generațiile și
curentele poetice moderniste lichidează normele poeziei
estetice, visând la o poezie nouă „fără norme poetice”,
ele sfârșesc prin a-și crea o poezie cu propriile norme,
diferite de cele ale poeziei estetice și chiar împotrivite
acestora; vezi în acest sens poezia avangardistă, în
special, dar și cea mai mare parte a poeziei
postmoderniste contemporane.
Obsedată de noutate, fiecare generație poetică
urmărește să schimbe poezia estetică și toate poeziile
generaționiste, cu propria poezie generaționistă. Poezia
începe și se termină cu poezia noastră, pare că spune
fiecare nouă generație poetică, ce apare în lumea literară
aproximativ la zece ani.
(16). Poezia care domină cantitativ poezia
contemporană este poezia postmodernistă, iar ea
practică două arte poetice diferite, și anume: poetica
hiperrealistă și poetica pastișei. Poezia hiperrealistă
configurează prozaic, știristic-reportericesc, realitatea
imediată, cotidiană, aspecte și tablouri autenticiste,
biografii prozaice atomizate, obsesii pornografice,
banalități și stupizenii de tot felul, jocuri lingvistice, în
timp ce poezia pastișei rescrie, reciclează sau plagiază
poezia altor poeți.
Aceste două poetici postmoderniste se
manifestă alături de poezia estetică și de poetica ei, deci
ele sunt poetici modeste, ineficiente estetic. Dacă vrei să
îți omori poezia, atunci intră în cochilia poeziei
contemporane postmoderniste și scrie fie o poezie
hiperrealistă sau autenticistă, fie o poezie care
pastișează, rescrie, reciclează sau chiar plagiază poezia
altor poeți, români sau străini, de azi sau de ieri; scrie ca
ei, deci cu vocabularul, ideile, expresiile și viziunea lor.
În fond, mimetismul poate avea două obiecte diferite:
realitatea și realitatea scripturală, lumea exterioară și
poezia altor poeți. Poeții postmoderni minori practică
una sau alta dintre cele două poetici.
(17). Obiectivul oricărui poet trebuie să fie
poezia estetică sau autentică. Poezia estetică există
dinaintea noastră. Ea trece printr-o parte a poeziei antice
(Epopeea lui Ghilgameș, Geneza, Psalmii, Ecclesiastul,
Cântarea cântărilor, Iov, Plângerile lui Ieremia,

21. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
20
epigramele mortuare grecești, rubaiatele lui Omar
Khayyam etc.) și printr-o parte a poeziei poeților
moderni (Baudelaire, Rimbaud, Benn, Bertrand, Rilke,
Trakl, Eminescu, Bacovia, Blaga, Arghezi, M. Sorescu,
N. Stănescu…), și ajunge la noi, în poezia câtorva poeți
de astăzi.
Firul poeziei estetice este astfel neîntrerupt.
Descoperă acest fir! Citește-i pe marii poeți. Dar nu
pentru a-i copia sau pastișa, ci pentru a vedea pe viu
cum este, cu adevărat, poezia.
Nu te amăgi, așadar, să crezi că poezia începe
cu tine. Înaintea ta s-a creat o poezie uimitoare. Numai
să ai ochi să o vezi! Numai să nu o confunzi cu
sclipitoarea și șocanta poezie generaționist-„curentistă”
la modă, care i-a smintit pe cei mai mulți. Citește-i pe
marii poeți, tocmai pentru a vedea la ce cotă valorică a
ajuns poezia; pentru a te raporta la nivelul ei de
performanță și pentru a-ți găsi propria voce poetică.
Și totuși, dacă grăuntele de har îți lipsește, o mie
de cărți citite nu îți vor folosi la nimic. Instrucția
culturală îți este de folos doar atunci când harul deja
lucrează în tine.
(18). Calea poeziei trece prin spiritul întregii
poezii estetice/ autentice, de ieri și de azi, care este una
singură, iar nu prin spiritul poeziei generaționiste, care
își schimbă arta poetică (conceptul) la aproximativ zece
ani. Virusul generatitei te poate distruge.
Fii în/ întru spiritul universal al poeziei!
Dacă spiritul tău nu este sensibil, el dispare.
Dacă spiritul nu este creativ, el nici nu există.
(19). Nu scrie pentru un om, ci pentru
umanitate.
Scrie pentru acest timp, ca și cum ai scrie pentru
viitor.
Dacă nu scrii pentru viitor, poezia ta nu va
ajunge în viitor.
Toți marii poeți de ieri pe care azi îi
recunoaștem ca mari poeți au scris pentru viitor.
(20). Nu toată poezia modernă (contemporană)
este de valoare și nu toată poezia antică este mediocră,
după cum se crede în general. Poezii de valoare și poezii
mediocre se găsesc, deopotrivă, în ambele poezii, antică
și modernă. Poezia de valoare antică și poezia de
valoare modernă formează un singur corp poetic estetic,
după cum poezia modestă antică și poezia modestă
modernă formează corpul poeziei modeste sau minore.
O parte din poezia veche, precum Epopeea lui
Ghilgameș, Geneza, Psalmii, Ecclesiastul, Cântarea
cântărilor, Iov, Plângerile lui Ieremia, câteva dintre
epigramele mortuare grecești sau rubaiatele lui Omar
Khayyam etc. fac de râs cea mai mare parte a poeziei
contemporane, care este minoră.
(21). Un roman de condiție medie poate să
treacă drept un roman bun, însă o poezie de valoare
medie este în mod vizibil o poezie proastă. Poezia nu
este considerată ca fiind poezie, decât atunci când este
performantă, când este de excepție. Starea mediocră o
exclude din rândul poeziei.
(22). Nu publica imediat tot ce scrii și nu arunca
o carte în lume oricum. Fii exigent! Revino asupra
cărților tale și perfecționează-le până să le dai tiparului,
pentru că după publicarea unei cărți nu mai poți retrage
niciuna dintre greșelile pe care le-ai făcut. Scrie în așa
fel încât poemele tale să poată sta alături de poemele
celor mai mari poeți.
II. Evaluarea, promovarea și destinul poeziei
(23). Promovarea poeziei se face mai cu seamă
prin critica literară și prin premiile pe care anumite
instituții de cultură le acordă poeților. Pe aceste două
căi, dar și prin lectura de care se bucură sau nu se
bucură cartea de poezie în rândul masei de cititori, se
construiește destinul poeziei.
Marea luptă care se dă astăzi în poezie nu este
lupta pentru crearea unei poezii de valoare și conturarea
prin ea a unei arte poetice estetice universal valabile, ci
este lupta pentru promovare, pentru atingerea celor mai
înalte poziții în ierarhia poetică. De aceea, alături de o
poezie puternic diferențiată calitativ, epoca actuală
produce și cele mai neașteptate evaluări și promovări.
Produce cele mai neașteptate situații destinale ale
operelor.
(24). Cea mai bună modalitate de evaluare și
promovare a poeziei este, cel puțin teoretic, critica
literară. Dar critica nu este un corp unitar de critici
literari, ci este compusă din critici mai mult sau mai
puțin competenți din punct de vedere literar, deci din
critici care au principii de evaluare diferite, fie adecvate,
fie neadecvate, așa încât evaluările lor vor fi întotdeauna
contradictorii, mai precis corecte sau false.
De altfel, de-a lungul epocii moderne în sens
larg (1800 - azi) s-au conturat două critici evaluatoare
diferite și opuse calitativ: o critică estetică sau
competentă, care evaluează poezia corect, și o critică
pseudoestetică sau incompetentă, care evaluează poezia
deformat, incorect.
Critica estetică sau competentă recunoaște atât
valoarea poeziei estetice, cât și precaritatea estetică a
poeziei minore, și în acest chip ea construiește operelor
poetice de valoare un destin literar benefic meritat, iar
operelor poetice modeste valoric un destin literar
precar (negativ) meritat, în timp ce critica incompetentă
sau pseudoestetică subevaluează poezia estetică și
supraevaluează poezia minoră, construind astfel
operelor poetice de valoare un destin literar precar

22. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
21
(negativ) nemeritat, iar operelor poetice minore un
destin literar benefic nemeritat.
Așadar, critica literară competentă (estetică) și
critica literară incompetentă (pseudoestetică)
construiesc atât poeziei de valoare, cât și poeziei
minore, destine literare contradictorii. Cele patru mari
situații destinale construite de critica literară contribuie
(alături de alți factori) la făurirea destinului în lume al
poeziei, și de aceea putem spune că cele două critici
evaluatoare sunt critici literare de destin.
(25). Începând cu epoca modernă, activitatea
critică s-a intensificat în mod vizibil. Astăzi mai toată
lumea face critică literară, după cum mai toată lumea
face poezie… Producția critică și producția poetică sunt
la liber, și numai cine nu vrea nu devine astăzi un
criticator „respectabil” sau un poet „de marcă”…
Epoca contemporană este mai cu seamă una a
criticii literare, mai precis a criticii literare modeste,
incompetente, care pe de o parte supraevaluează poezia
modestă, acordându-i titlul de „poezie de valoare”, iar
pe de altă parte subevaluează, minimalizează sau ignoră
poezia de valoare. Oricum, critica incompetentă
evaluează poezia pe dos. Și de aceea această critică mai
poate fi numită critică pe dos.
Mulțimea evaluărilor elogioase pe care critica
literară incompetentă le face masei poetice minore ne
arată că atitudinea curentă, dominantă, pe care critica
noastră (incompetentă) o are, este aceea de protejare și
încurajare a poeziei minore. Prin supraevaluarea poeziei
minore, critica literară incompetentă ține în viață în mod
artificial o poezie moartă poetic, pe care ne-o vinde ca
fiind chiar poezia. Vezi în acest sens cel puțin poezia
unor poeți ca Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan sau Liviu
Ioan Stoiciu, pe care critica modesta sau mincinoasă o
consideră ca fiind cea mai importantă poezie de la
Revoluțiune încoace, când în realitate ea este doar o
poezie minoră bine promovată, deci făcută poezie „de
valoare” doar de marketingul literar.
(26). Așadar, chiar dacă ești un autor modest,
critica literară te poate face poet, fie pentru acest sezon
literar, fie „pe viață”. Dar poeții de astăzi au învățat să
își facă singuri imagine. Și este de observat că poeții
minori, care sunt ahtiați după premii literare, fac totul
pentru a fi vizibili în epocă, sunt productivi, editează o
carte de poezie pe an, publică poezii în fiecare lună în
mai toate revistele literare importante, își lansează o
carte în zece locuri, sunt activi pe net și pe propriile
bloguri, își etalează în presă premiile deja obținute și
antologiile generaționiste în care au fost incluși, într-un
cuvânt, fac totul pentru a-și promova propria poezie. A
fi astăzi un poet (re)cunoscut înseamnă a-ți regiza, a-ți
fabrica o bună imagine de poet, un bun marketing. Ai
imagine – exiști!; nu ai imagine – nu exiști! Astăzi, la
putere nu este poetul de valoare, ci imaginea de poet de
valoare, este poetul-hologramă.
(27). În afara câtorva critici, destul de puțini, nu
văd conturată o direcție critică ferită de compromisuri,
care, pe de o parte, să sancționeze poezia minoră
supraevaluată, iar pe de altă parte să promoveze poezia
cu adevărat autentică, de valoare. Nu văd o direcție
critică compactă care să diferențieze clar și hotărât între
poezia de valoare și poezia de toate zilele, comună.
Critica noastră nu prea desparte apele de uscat. Ba, de
multe ori, critica literară protejează poezia minoră, face
zid în jurul ei, umplând-o de merite pe care ea nu le are.
(28). Și cu toate acestea, critica competentă sau
estetică face tot ce poate ca să restabilească ierarhia
corectă a poeziei/ poeților, corectând ierarhia falsă,
impusă de critica incompetentă sau coruptă. Și dacă nu
reușește să stabilească corect calitatea poeților în epoca
lor, ea făptuiește totuși acest lucru în timpul imediat
următor. Nici poetul minor nu poate să fie tratat drept
poet de valoare la nesfârșit, nici poetul de valoare nu
poate fi considerat drept poet modest, pentru că nimeni
nu poate să diminueze, de fapt, valoarea poeziei
autentice. Nu se poate ca poetul care este atins de înger
să nu fie văzut în îngereasca lui.
(29) În ansamblul literaturii postmoderne
contemporane, poezia și critica modeste, precare estetic,
sunt dominante cantitativ, în timp ce poezia de valoare
și critica competentă reprezintă excepții. Dar tocmai
pentru că mediul poetic este dominat de poezia și critica
mediocre, revoluția poetică și critică devine o
necesitate.
(30). Cea de a doua mare modalitate de
promovare a poeziei este premiul literar. La noi,
aproape fiecare poet visează Premiul Nobel sau, cel
puțin, un premiu al Guvernului Literar Postmodern. De
fapt, astăzi nici nu mai contează atât de mult cum scrii,
ci cât de promovat ești. Contează relațiile pe care ți le
poți face pentru a fi premiat și promovat. Tocmai de
aceea, premiile literare de astăzi nici nu prea mai
confirmă valoarea cărții premiate, ci doar bunele relații
pe care autorul le are cu instituția care tocmai i-a
acordat premiul.
Anomalia premiilor literare de azi constă,
așadar, în faptul că ele sunt acordate mai cu seamă unor
poeți modești, nesemnificativi. Premiile literare
acordate de Guvernul Literar Postmodern vor să facă
poeți mari din poeți mici, și de aceea ele sunt premii
false, total neconvingătoare. Iar dacă am alege să citim
cărțile de poezie după premiile literare obținute de ele,
am citi aproape numai poezie proastă. Glorioleta
poetului minor nu păcălește, așadar, pe nimeni.
După cum se vede, criza poeziei contemporane
este alimentată de criza criticii literare și a premiilor pe
care ea le acordă poeziei modeste. Dar ce poate să
însemne un premiu literar pentru un poet modest?

23. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
22
Premiile acordate poeților modești nu înseamnă nimic și
nu folosesc la nimic, pentru că ele nu confirmă o
valoare, de vreme ce ea nu există.
Promovarea poeziei minore este inutilă și face
de râs atât instituția care a acordat premiul, cât și
literatura română, care va trebui să recunoască că
operele ei, premiate și decretate drept opere de valoare,
sunt, de fapt, opere minore.
(31). Cum va fi evaluată poezia peste câțiva ani
și cum vor arăta, atunci, ierarhiile noastre poetice?
Firește că nu peste mult timp, aproximativ 15 de ani,
generația poetică 2000 va înlocui cu totul sau aproape
cu totul generația optzecistă postmodernistă și,
dimpreună cu ea, puterea literar-administrativă pe care
aceasta o deține în USR, și, înlocuind-o, generația 2000
va avea libertatea să facă exact ierarhiile literare pe care
și le dorește și să acorde poeților ei premiile USR mult
visate.
Așadar, generația 2000 și critica douămiistă vor
schimba dictatura poeților postmoderniști optzeciști de
azi cu dictatura propriilor poeți, după cum critica
postmodernistă optzecistă a schimbat, la rândul ei,
dictatura poetică șaizecistă cu dictatura propriilor poeți
optzeciști. Iată mutația valorilor poetice generaționiste,
a criticii de tip generaționist și a ierarhiilor poetice
generaționiste! Actorii generaționiști se vor schimba,
dar în dealu′-valea poeziei noastre ei vor juca aceeași
piesă a ierarhiilor poetice generaționiste, ca și acum.
În acest fel, poeții de valoare de mâine vor
suporta și ei, ca și poeții de valoare de azi, evaluările și
ierarhiile unei mediocrități critice generaționiste ajunse
la putere, care își va pune pe soclu proprii poeți
generaționiști modești și va nega valoarea oricărei alte
poezii.
(32). Sufocarea pieței literare moderne și
postmoderne de către poezia minoră a condus la ideea
că poezia a murit… Dar firește că numai poezia minoră
a murit și că doar poeții modești își omoară, prin lipsa
lor de har, poezia. În rest, grăuntele de poezie autentică
al poeților de valoare face invizibil muntele de poezie
modestă.
[sămânța, rădăcina și coroana]
Cu goliciune-n mintea-mi gârbovită,
mă străduiesc să îmi mimez prea-plinul,
s-ascund cum se adună-n creier slinul,
iar de se simte vremea-mi istovită,
voi cere alta de la cel ce-nclină,
clepsidra spre pustiuri sau răcoare.
Atunci vor umple vasul cu rumoare,
prin zvon să știu durerea ce-mi alină,
dar nici așa nu vreau întreg izvorul.
Din goluri și fragmente bănuite
se deslușește rândul și răzorul,
sămânța, rădăcina și coroana.
Cu muza, la esențe tăinuite
voi izbândi doar dacă sunt boroană.
[Atâtea bovary în sinucideri]
Atâtea bovary în sinucideri,
au înghițit otrăvuri din iubire,
au vrut să simtă veșnica-înrobire
și nu întorsătura din ucideri,
când victima își cere drept la viață.
S-au străduit să moară în tăcere,
iubitului, ce data-i-au doar miere,
să nu-i șoptească vorbe dinspre ceață,
ci din lumină, rază să-l ostoaie.
Așa-s aceste doamne când tăcute,
se-nchid în singuratica odaie
și trec încet în mituri și legende,
lăsând din ele gândurile-acute
închise-n scrinuri negre și agende.
[E toamnă și răspunsuri se adună]
Septembrie se-ntoarce în odaie,
cu zestrea lui de gânduri ce întreabă,
de ce, din nou, ne tot aflăm în treabă,
de ce supuși de viața ce ne-ndoaie,
ne agățăm păiajenii voinței.
E toamnă și răspunsuri se adună
într-un bilanț de trecere nebună
prin anotimpuri ce s-au dat seminței,
să stea, să nască și să crească-n vreme.
Treizeci de zile, lună repetată,
sulemenită cu ascunse creme,
e partea mea de ultimă recoltă;
aștept semnal de navă săgetată,
să plec spre Styx cu pânzele în voltă.
Petrache PLOPEANU

24. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
23
Gheorghe ONEA
ochiul de cristal
am rămas închis
într-un ochi de cristal
era atât de frig
în apa aceea ciudată
îmi făcusem adăpost
doar din mâinile tale
veneau oameni străini
risipind mereu
prin colţuri, tăcere
şi, din când în când
câte o amintire
în care încuiau
lumina
dimineaţa, pe pernă,
rămâne imaginea ta
care mă priveşte
dintr-un ochi de cristal
întâlnirea
l-am întâlnit undeva
nu mai ştiu în ce loc
poate în gândul acela
din care nu aş fi vrut
nicicând să mai plec
m-a întrebat sfios,
cu ochi vinovaţi,
cine a aşezat
atâtea poteci
către sufletul lui
şi niciun drum înapoi
te-ai rătăcit,
i-am şoptit,
sunt razele lunii
pierdute demult
prin zăpezi
mai bine
ia felinarul acesta
ce-mi arde încă pe umăr
şi întoarce-te cu mine
ai grijă, împarte lumina
în fiecare pas
dintre noi
și-atunci,
fără să spun un cuvânt,
m-am întors
armistiţiu
hai, joacă-te viaţă cu mine
şi dă-mi un motiv să te iert
sau spune-mi aceeaşi poveste
că e prea târziu să mă cert
hai, minte-mă viaţă o clipă
că zborul întors l-am pierdut
şi nu am păstrat pentru tine
doar visul cu aripi de lut
hai, prinde-mă viaţă de mână
ai grijă să nu te răneşti
în paşii aceştia prea tineri
pierduţi în uitate poveşti
hai, lasă-mi viaţă pe umeri
această târzie furtună
promisă povară de cer
te-aştept s-o găsim împreună
cântec orb
ascunde-mă
în visul tău pierdut
se apropie clipa
iubirilor păgâne
păzeşte-mă
cu umbra ta de lut
din care depărtarea
mai rămâne
închide-mă
în şoapte fără vină
şi minte-mă
că am rămas
ultimul orb
rătăcit în lumină
ierburi de leac
da, știu, am păcătuit
deseori
punându-mi sufletul întreg
la mezat
mă poticnesc și acum
în tăcere
iar ochii mă întreabă
de tine
din ciuturi de gânduri
când beau însetat

25. SPAȚII CULTURALE nr. 63, martie/aprilie 2019
24
vin păsări bolnave
de viață
să-mi taie umbra
cu ierburi
de leac
te-aștept, dar,
să găsim împreună
același drum
mereu neumblat.
drumul
Te caut din nou
în orașul acesta străin
unde toate porțile
au același glas
când îmi recunosc
umbra căruntă
trecătorii se opresc
cu teamă
ascunzând în palme
pierdute iluzii
încerc să-mi amintesc
unde i-am întâlnit
și de ce se miră în șoaptă
cât de mult
a îmbătrânit
tabloul în care
un copil învăța
o pasăre să zboare.
jocul de-a viața
Se aude cum bate
în fiecare silabă,
în fiecare cuvânt
nerostit
clopotul lumii
tot mai stins,
mai stingher
departe de vine
aproape
ca un zgomot
de zaruri
aruncate spre cer
pariem fără teamă
pe lumină, pe noi
și zarul
albit de întuneric
se întoarce
ca un ochi fără umbră
acasă...
hoțul de gânduri
am ascuns
toate tristețile
știam, sau
doar bănuiam
că vei trece cândva
pe aici, prin aceste
gânduri
mi-am făcut prieteni
colecționari de zâmbete
artiști fotografi
pictori ratați
clovni îndrăgostiți
de aplauze vinovate
și stinghere
de aceea nu pot
sâ înțeleg
cine a așezat
acest zâmbet trist
în tabloul
pe care nimeni,
niciodată,
nu-l va picta.
Rondel de... vremuri grele
Ne lamentăm că viața-i tristă
Și vinovați sunt cei din jur,
Dar, dacă trecem în revistă
Ce facem pentru noi, îți jur:
Gândim de rău la capra tristă
A bietului vecin. E dur:
Ne lamentăm că viața-i tristă
Și vinovați sunt cei din jur.
Morală, oare, mai există?
Dispuși tot timpul la sperjur,
Facem din cel căzut o pistă
Spre undeva, mai sus, și-n jur
Ne lamentăm ca viața-i tristă...
Rondel de vremuri...
Purtați de val, voința gloatei
E vântul rău bătând în vele
Din toate părțile şi poate-i
Ce merităm, bune şi rele...
Luăm în piept urgia zloatei
În barca noastră de nuiele,
Purtați mereu de voia gloatei
Ca vântul rău bătând în vele.
Târâtul nostru-n van pe coate-i
Un semn al vremurilor grele
În care nu urzeala soartei
Ne-a dus; suflând în biete vele
Ne poartă vântul rău al gloatei.
Nicolae BRATU