Vesnicia s a nascut la sat 2017 editia a VIII-a

Veșnicia s-a născut la sat. ediția a VIII-a, 2017
1
Ministerul Educației Naționale
Casa Corpului Didactic Ialomița
Liceul Pedagogic „Matei Basarab” Slobozia
Veșnicia s-a născut la
sat
Ediția a VIII-a
2017
Calendarul Activităţilor Educative Naţionale 2017,
fără finanţare M.E.N., Domeniul IV. Cultural artistic:
Folclor, tradiţii, obiceiuri. Poziţia 19
Coordonatori:
Prof. Adriana Matache
Prof. Silvia-Ioana Sofineti

2
Coperta: SURĂIANU MIHAIL clasa a IX-a, Liceul
de Artă „Gheorghe Tattarescu”, Focșani, Vrancea, prof.
coord. Dumitru Laura Elena
Redactor: Silvia-Ioana Sofineti
Lectori: Valeria Manta-Tăicuțu, Nicolai Tăicuțu și
Stan Brebenel
ISBN 978-606-8171-34-0

3
Cuvânt înainte
Ediția a VIII-a a Festivalului-Concurs „Veșnicia s-a
născut la sat” își propune să aducă în prim-plan muzica și
dansul popular, așa cum se mai văd ele în anul 2017, atât din
perspectiva elevilor, care fac sau nu parte din ansambluri
folclorice sau care își aduc aminte de poveștile bunicilor, cât și
din perspectiva profesorilor, cei care se străduiesc să mențină
trează conștiința de român, prin activitățile desfășurate la clasă
ori în afara clasei. Nu este ușor să vorbești despre ceva care a
suferit multe mutații în ultima vreme, nu e ușor să descrii ceva
care pare că s-a păstrat intact doar prin colțuri de țară, mai
puțin la oraș. Le mulțumim celor care au răspuns provocării,
elevi și profesori deopotrivă, prin eseuri sau lucrări de pictură,
grafică sau colaj, căci ei sunt cei care contribuie, alături de alții
asemenea lor, la păstrarea tradițiilor noastre.
Colectivul de redacție

4
CĂLUȘUL – DANS POPULAR SPECIFIC
COMUNEI CORBII MARI
Căluşul reprezintă cea mai importantă manifestare folclorică
practicată în satele comunei Corbii Mari în cadrul obiceiurilor de
Rusalii. Puterea magică a acestui obicei constă în aducerea de ploaie,
de bogăţie în hambare, dar şi de alungare a relelor.
Foarte spectaculos este faptul că ceata Căluşarilor are o
costumaţie aparte, ce constă în cămaşă înflorată; încinşi cu un brâu
lat, cu ciucuri atârnaţi în jos, cioarecii sunt din pânză subţire din
bumbac, croiţi pe picior, strânși cu un șiret negru, iar la glezne fiind
răsfrânți ca de patru degete, înfloraţi cu „puișori” (ciucuri) de arnici
roşii. În picioare se poartă opinci, cu obiele albe de pânză. Nojiţele
sunt foarte subţiri; la piept sau la genunchi, peste fluierele picioarelor
au zurgălăi, ca atunci când joacă să producă o ritmică de sunete
plăcute. În mâini au ciomege frumos împodobite. Numărul
căluşarilor variază între 5, 9 sau 11 jucători.
În fruntea lor stă „vătaful” sau „stareţul”, care-i conduce pe
căluşari, veghează asupra legilor căluşereşti întărite prin jurământ şi
aplanează conflictele.
Jurământul se depune după un anumit ritual. Se face
legământul între ei sau legătura steagului ce constă într-o prăjină din
lemn de tei, brad sau stejar, de care se leagă o batistă şi usturoi verde
sau pelin; se ridică steagul în sus, ţinându-l drept, pun apoi toţi
mâinile pe steag, în afară de „mut” care, în timpul jurământului tace,
căci, dacă ar vorbi, amuţeşte. Cel ce poartă steagul se numeşte
„stegar” şi are rolul ca, în timpul jocului, să se aşeze în mijloc ori
mai la o parte de judecători, iar la anumite comenzi ale vătafului să
lovească pe cel bolnav cu „steagul”, mijloc bun de vindecare, după

5
credinţele oamenilor. O figură aparte în cadrul grupului o reprezintă
„mutul”, care nu vorbeşte, dar intervine prin gesturi, împrăștiind cu
biciul mulţimea, ca să se poată executa dansurile. Are o un fel de
sabie de lemn sau de fier căruia îi zice „căluş”, este îmbrăcat
caraghios şi schimonosit, stârnind râsul şi veselia.
În săptămâna Rusaliilor, căluşarii merg din poartă în poartă
unde, însoţiţi de lăutari, joacă şi cântă. Femeile fură de la brâul
căluşarilor fire de usturoi sau de pelin pe care le folosesc la nevoie,
ca leacuri, şi îşi dau copiii pentru a fi jucaţi în horă, în credinţa că vor
creşte puternici şi sănătoşi. Ei sunt aşteptaţi de gospodari cu porţile
deschise şi cu găleţi de apă în mijlocul curţii, în jurul cărora se joacă.
Apa este dată apoi la animale şi tot cu ea sunt stropite plantele.
„Mutul” este biciuit simbolic pentru a-şi plăti păcatele, iar„vătaful”
primeşte fire de usturoi pentru îndepărtarea relelor. După ce se face
„plimbarea căluşului” prin tot satul, în sunetele cunoscutului cântec
„Floricica căluşului”, un dans lent, sărind uşor şi dând din picior, cu
toţii strigând: „tot aşa, iar aşa!”, trec la aşa numitul joc „roata”: cu
ciomegele în mână, aşezaţi în formă de roată, căluşarii saltă sprinten,
într-un ritm puţin obişnuit. La un moment dat, se lasă pe vine, se
întorc cu multă agilitate, toate la comanda vătafului. Uneori,
Floricica se joacă moderat, mergând înainte, în formă de cerc,
șchiopătând, când pe piciorul stâng, când pe cel drept, apoi îşi iau
ciomegele în mână şi încep să salte în sus, strigând „uite aşa şi iar
aşa!” „Spargerea căluşului” are loc la o săptămână după Rusalii, la
intersecţia principalelor drumuri ale satului şi în apropierea unei
cârciumi. În ultima zi de joc, vătaful dezleagă batista de la steag şi o
dă stegarului, usturoiul îl împarte căluşarilor, ia apoi ciomegele
tuturor, iar mutului, sabia; taie steagul în aşchii pe care le îngroapă la
rădăcina unui copac sau le aruncă pe o apă curgătoare.
Dansul popular corbean are trăsături specifice zonei de sud a
Munteniei, atât în ceea ce priveşte stilul, cât şi repertoriul său.
Păstrând o strânsă legătură cu ceremonia, sărbătoarea care-l
prilejuieşte, jocul popular cunoaşte o varietate de categorii
corespunzătoare acestor împrejurări de viaţă, astfel încât există un
număr extrem de mare de dansuri, purtând denumiri legate de
acestea. Dintre dansurile populare specifice satelor comunei Corbii

6
Mari, dansuri care se mai joacă şi astăzi la nunţi şi la petreceri, pot
aminti: „Hora mare”, „Murguleţul”, „Hora ţigănească”,
„Ciobănaşul”, „Floricica”, „Brâul”, „Sârba”, „Jianul”şi „Sârba lui
22”.
Drăgan Maria Nicoleta
Clasa a VIII-a
Şcoala Gimnazială Petrești - Corbii Mari
Localitatea Corbii Mari
Prof. coord. Grindei Mioara Ioana

7
CÂNTECUL ŞI DANSUL POPULAR
Trăim într-o societate în care obiceiurile se împrumută cu
ușurință, în care brandurile dictează tendințele, uniformizând
preferințele de consum, iar tehnologia apropie persoane şi
comunitatea cu o ușurință de neimaginat în urmă cu o sută de ani. Cu
toate acestea, cu toții simțim dorința de a ne mândri cu reușitele
compatrioților noștri şi de fi recunoscuți prin unicitatea noastră ca
popor .
Nu greșim dacă afirmăm că dansul şi cântecul popular s-au
născut odată cu poporul romȃn.
Pe timpuri, toate evenimentele din viața cotidiană, în special
nunţi, botezuri, zile de naștere, erau un bun prilej pentru cântec, dans
și voie bună.
Lăuta, cobza şi cimpoiul sunt cele mai vechi instrumente
atestate istoric, cu care vechii lăutari țineau hangul îndrăgitelor hore,
încinse pe pajiștile din fața caselor, iarmaroacelor sau, de ce nu, a
cârciumilor satului. Iar străbunul port popular făcea ca la aceste hore
populare să fie etalată o întreagă paletă de ii, marame, fote, brăcinare
şi zăvelci, inundate de broderii pe borangic, de un neasemuit
rafinament. Unice prin varietatea modelelor şi culorilor, costumele
populare uimesc şi încȃntă ochiul privitorului, peste timp. Elaborate
cu trudă şi migală de mâinile pricepute spre a fi purtate în ziua nunţii,
acestea sunt scoase astăzi din lăzile de zestre ale bunicilor și
străbunicilor, fiind redate contemporaneității. Cămășile sau
ciupagile, zăvelcile, betele şi ciorapii de lână constituie comori de
artă populară fără de egal.

8
În comuna Costești, județul Vâlcea, cântecul și dansul popular
constituie adevărata noastră valoare, a unor simpli țărani ce iubesc
arta și frumosul.
Aici avem o echipă de dansuri populare, care se mândrește în
special cu costumele unice. Străvechea cămaşă este croită din foi
drepte de pânză „de casă”, având făcute cu igliţa, dar şi cusute, niște
modele geometrice nemaivăzute. Zavelca din faţă este o adevărată
comoară, fiind cusută cu mărgele de toate culorile, în diferite modele
geometrice sau florale. Elementul specific al costumelor noastre
tradiționale îl constituie comanacul. Acesta este un superb
acoperământ al domniţelor de odinioară, confecționat dintr-un carton
acoperit cu o maramă de borangic, îmbrăcând în chip fericit
costumul popular purtat de dansatoare. Acest comanac se regăsește
reprodus în frescele mănăstirilor nord-oltene şi redau portretele
soțiilor şi fiicelor vechilor domnitori.
Acum, legătura cu pământul nostru natal și cu identitatea
nostră ca popor o menținem doar păstrând vii tradițiile populare,
portul specific fiecărei zone, cântecul și dansul popular, ale căror
origini se pierd în negura timpului și pe care suntem datori să le
lăsam moștenire copiilor noștri.
Dansul şi cântecul popular românesc, atât de variate ca stil,
tempo și ritm, sunt o manifestare plină de forță şi vitalitate ce
exprimă specificul, obiceiurile şi tradițiile fiecărei regiuni în parte,
reflectând trăirile, sufletul şi istoria noastră ca popor. Bogăţia
mișcărilor din dansul popular izvorăște din miile de jocuri existente
în stilul propriu fiecărei regiuni, fiecare joc aducând cu sine veselia,
temperamentul şi energia ce ne caracterizează. Jocurile populare
românești ne oferă un bagaj artistic bogat și variat, care cuprinde atât
dansuri simple şi line, dar și dansuri vii, energice și îndrăznețe, având
ca punct comun un pronunțat caracter social. De exemplu, Brâul este
unul dintre jocurile specifice zonei noastre. Învăţarea lui cere un
studiu amănunțit, multă răbdare şi perseverență, pentru a putea
ajunge, prin exercițiu, la o interpretare cât mai corectă. Se joacă, în
mod obișnuit, în semicerc, prinși de umeri, când în joc sunt și fete și
băieți; jucătorii se prind cu brațele încrucișate la spate, când jucătorii
sunt numai băieți sau se prind de brâie. În momentul când începe

9
primul pas, către dreapta, cu piciorul drept, cel mai bun jucător, care
conduce, strigă o serie de strigături la care ceilalți răspund pe rând
sau toți deodată .
Strigăturile:
„Uite brâul ...trece râul””
„Și de brâu și de curea …
„Cine s-o lăsa de brâu …să dea cofa cu rachiu”
„Ușurele , ușurele… ca la noi pe la Vâlcele”
Dansul şi cântecul popular sunt niște comori cultivate din
generatie în generație, pe care avem datoria să le lăsăm mai departe
moștenire, ca mărturie a istoriei și a identității noastre naționale.
Pentru cei ce nu cunosc dansul și cântecul popular,
frecventarea cursurilor de dans popular este o modalitate de a lua
contact cu portul, tradițiile și obiceiurile ce se regăsesc în diferite
colțuri ale țării. Astfel, putem descoperi magia dansului folcloric, un
univers plin de muzică, armonie și voie bună, pe care vom ajunge
să-l iubim și să-l salvăm, transmițându-l mai departe și copiilor
noștri. Atȃta timp cât suntem dornici de a descoperi adevăratul tezaur
pe care îl deținem, de a-l perpetua și cinsti, nu avem cum să pierdem
identitatea națională. Cântecul și dansul popular sunt prieteni în
ceasurile de neliniște, doctori la începutul bolilor, sfătuitori de bine
în nevoi şi bătrȃnii care îți arată partea cea dreaptă.
Ilie Petruța Andrada, clasa a VII-a,
Şcoala Gimnazială Ferigile, Costeşti, Vâlcea,
profesor coordonator Prodescu Mirabela

10
Cântecul și dansul popular
În istorie, popoarele care au trăit mai mult timp în același loc
nu au adoptat un stil de viață migrator, ci au creat culturi bogate și
foarte bine închegate. Acesta este și cazul poporului român care, în
ziua de astăzi, prezintă unele dintre cele mai bogate culturi și
folclor de pe întregul mapamond.
Se spune că nu e de ajuns o viață pentru a cunoaște toate
valențele culturale găsite în zonele românești din Europa.
Construite în jurul unui set de valori, simboluri, stiluri și tradiții
comune peste tot, fiecare zonă geografică și-a construit propriul
folclor, iar în interiorul acestora, orașele și satele și-au dezvoltat
propriile culturi locale. Acestea împart același set de valori care are
rădăcini în trecutul foarte îndepărtat, fiind un testament general
valabil al rezistenței și continuității existenței poporului român. Un
exemplu important îl reprezintă vestimentația unui țăran român în
secolul XIX, aceasta arătând identic cu aceea a unui dac. Aceste
costume populare au fost purtate de români de la începutul celui de-
Al Doilea Război Mondial, acestora adăugându-se și faimoasele
opinci, încălțăminte provenite din stilul dacilor.
În ziua de astăzi, poporul român încă practică ritualuri pre-
creștine vechi de mii de ani, însă, din păcate, foarte multe dintre
acestea nu mai au aceeași importanță originală pentru popor.
Uimitor este faptul că în unele părți încă se mai practică obiceiul de
a pune un stâlp la capul mormântului în loc de cruce. Astfel încât o
credință dacica spunea că sufletul se metamorfozează într-o pasăre
când părăsește corpul, stâlpii erau ornați în felurite moduri, având
în vârf simbolul păsării. În paralel cu alte țări din Europa, tranziția
la creștinism s-a produs rapid în România, un factor benefic al

11
acesteia fiind credința în nemurirea sufletului, concept împrumutat
din cultura dacică.
Portul național, alături de frumoasele cântece și de dansurile
populare sunt o emblemă a acestui „ ...picior de plai,/...gură de rai”
( Miorița – Vasile Alecsandri). Folclorul muzical românesc face
referire la moștenirea muzicală a sătenilor români dintotdeauna și a
popoarelor din care aceștia au luat naștere. Trăind într-un larg
orizont spiritual, țăranul român este stăpânit de o sensibilitate și o
frumusețe interioară aparte, diversificând și îmbogățind cântecul
specific românesc. Muzica a luat ființă unde Dumnezeu este viu și
prezent ca în orice făptură, act sau lucru, spațiul românesc oferind o
perspectivă religioasă aparte asupra trăirilor și a stărilor sufletești.
Cântecul este modul prin care țăranul român era eliberat de tot ceea
ce însemna povară, reprezentând o expresie înălțătoare. Lirismul
poporului român este amplificat de un misticism autentic și de o
adevărată omenie, exprimate prin cantec în mod direct. Deși linia
melodică a acestuia este ondulată, caldă, liberă, fiind dublată de o
formă poetică simplă, melodia populară este perfect adaptată
fondului originar. Aceasta nu poate fi înțeleasă dacă nu este
cunoscută structura sufletească a unui om dintr-un popor, dacă nu
se cunosc informații despre activitățile cotidiene sau despre
evenimente specifice. Fluiditatea lirismului este pus în evidență
prin cântarea multor poezii. De exemplu, „Miorița” lui Vasile
Alecsandri este un poem folcloric românesc răspândit în 1500 de
variante, cunoscut doar de către poporul român, un cântec mioritic
care are la bază teme precum bocetul, transhumanța și natura.
Dansul popular românesc este o manifestare plină de forță și
vitalitate exprimată prin stil, tempo și ritm, exprimând specificul,
obiceiurile și tradițiile fiecărei regiuni în parte, reflectând trăiri
specifice, asemenea cântecului popular. Acest tip de dans este o
comoară cultivată din generație în generație, o atestare a identității
naționale. Dansul străvechi al poporului român a fost întregit de
toate categoriile de vârstă, având un ecou sărbătoresc ocazional.
Este caracterizat printr-o varietate de stiluri proprii ale regiunilor,
printr-o bogăție nesfârșită de mișcări izvorâte din multitudinea de
jocuri existente. Varietatea dansurilor românești este atât de

12
nuanțată, încât repertoriul lor diferă de la zonă la zonă în cuprinsul
aceleași regiuni, putând fi întâlnite multe dansuri sub nenumărate
variante. De asemenea, acestea pot fi diferite prin denumire sau
variante. Unul dintre dansurile speciale populare românești este cel
al Călușului, fiind unul dintre cele mai rapide dansuri din întreaga
lume, fiind inclus de UNESCO în patrimoniul cultural al lumii.
Inițial un ritual magic, variantele acestui dans mai pot fi întâlnite și
în Portugalia sau Britania, unde legiuni romane alcătuite din daci
erau staționate.
Așadar, dansul si cântecul populare românești sunt
intradependente. Prin cântec sunt exprimate trăiri, iar prin dans
acestea sunt animate și eliberate, prin energia și armonia mișcărilor.
Vlăsceanu Andreea – Georgiana, clasa a XI-a
Liceul de Arte „Ionel Perlea” Slobozia
Profesor coordonator, Matache Clementin

13
Cântecul şi jocul
Încă din cele mai vechi timpuri, distracția pentru majoritatea
locuitorilor sunt zilele de sărbătoare, aceste zile fiind în legătură cu
multe obiceiuri şi credințe.
În esență, dansul a fost și este tot ceea ce vrem noi să fie:
mijloc de exprimare a tristeții sau a fericirii. Dansul trebuie să fie
natural și să vină de la sine. Dansul popular, împreună cu cântecul și
strigăturile ce-l însoțesc, formează un tot armonios, ce nu poate fi
despărțit.
Muzica, dansul, cântecul sau horitul au însoțit omul în toate
momentele vieții sale.
Muzica populară a fost în vechime, și este și astăzi, izvor de
adevărate bucurii. Când este voios, românul cântă; când este trist,
cântă. Peste tot unde își duce viața, românul își cântă mereu dorul și
doina.
Numai la hora satului, care se făcea în fiecare săptămână când
timpul era prielnic, se jucau numai dansuri naționale, așa cum s-a
pomenit din bătrâni. La hora satului putea asista oricine. Tinerii, fete
și băieți se prindeau în horă atunci când își căutau perechea.
Viața sătenilor este împletită cu o sumă de obiceiuri moștenite
de la moși strămoși. Este adevărat că au mai dispărut unele obiceiuri,
totuși și acum se găsesc destule bune, frumoase și folositoare.
Bătrânii aveau obiceiuri cu caracter de lege divină. Ele erau
una dintre rădăcinile onestității țăranului vechi pe care noi, cei de azi,
îl admirăm.Obiceiurile țăranilor sunt o parte din sufletul lor, o parte
din istoria satului românesc.Astfel, cântecul și jocul românesc sunt
comori de neîntrecut.
Cristache Cosmina, clasa a VI a
Şcoala Gimnazială Grindu, Ialomiţa
Profesor îndrumător, Cociorva Ion

14
Dansul fecioresc din Ardeal
Dansul fecioresc din Ardeal sau Bărbuncul este numele unui
dans (ostășesc), care, în trecut, se executa cu prilejul recrutării. Odată
cu ocuparea Transilvaniei şi, ulterior, a Bucovinei de către habsburgi,
în folclorul românesc pătrund dansuri şi cântece noi. În mod
îndătinat, românii dansau numai hore solare (în cerc) şi lunare (în şir
sinusoidal), jocurile de doi, de patru şi de şase pătrunzând odată cu
recrutările de tip austriac (dansurile „în linii” de astăzi sunt
contrafaceri sovietice).
Recrutările austriece aveau să determine apariţia, în
Transilvania, a primului joc românesc de perechi, Bărbuncul,
imaginat şi cântat de lăutarii ţigani, ca tot folclorul românesc (nu şi
Datina, care este străveche şi specifică pentru toate neamurile
europene). Cea mai veche variantă a „Bărbuncului”, pe care lăutarii
ţigani o cântau, când mai lent, când mai repede, cu repetiţii ale
variaţiunilor solistice ale viorii primaşului, s-a păstrat datorită
publicaţiei muzicale, apărută în 1796, „Allgemeine Musikalische
Zeitung”, numărul 47 din 23 noiembrie 1814. Noul cântec şi dans
ardelenesc se numea, în 1814, „Modernisirter Verbunkos” (în

15
traducere „Recrutări moderne”, deşi, ulterior, cuvântul „recrutare”
avea să însemne, în română, „deluţ”, cu frazeologismul „a bate
berbuncul”)
În Bucovina, la 1848, când au început recrutările voluntare,
care se făceau prin târguri şi prin iarmaroace, recrutorii, însoţiţi de
muzică militară, de câţiva oşteni chipeşi şi de câteva vivandiere
isteţe, ocupau un loc pe deluţul iarmarocului şi, când „se auzea
cântând muzica, lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În
mijlocul pieţei se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică
lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare,
cu chipie ostăşeşti. Prin prejur juca o roată din cei mai frumoşi şi
voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din
tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca
plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea
se ferea de Bărbunc ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în
capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când
vedeai cum cătanele luau la joc şi cele mai frumoase fete din
împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau
drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele străine, de
aceea se prindeau şi ei în joc, lângă dânsele.
Dansul fecioresc din Ardeal este inclus de UNESCO pe lista
patrimoniului imaterial al omenirii. Demersurile au început în urmă
cu doi ani, la iniţiativa cercetătorului ştiinţific Zamfir Dejeu, membru
în Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural

16
Naţional Imaterial şi reprezintă o recunoaştere internaţională a
bogăţiei culturale a României.
Dansul fecioresc, specific mai multor zone din Transilvania,
este practicat în ocazii festive, numai de bărbaţi, iar specialiştii spun
că este, din punct de vedere tehnic, unul dintre cele mai dificile
dansuri populare româneşti. Fiecare comunitate are propriile
variante, bazate pe armonie, mișcare, multă tehnică și ritm.
Toți membrii comunității iau parte la dans, fie ca artiști
interpreți, fie ca simpli spectatori, iar dansul oferă tinerilor
oportunitatea de a-şi consolida statutul social în comunitățile
tradiționale, în special în rândul fetelor și a familiilor acestora, în
vederea căsătoriei. Un rol special îl are conducătorul jocului, cel care
antrenează şi integrează membrii grupului, în timp ce un al doilea
lider este ales pentru aptitudinile sale ca performer şi conducător de
dans. Membrii grupului sunt de sex masculin, de la 5 la 70 de ani,
români, unguri sau de etnie romă, fapt ce contribuie la dialogul
intercultural şi diversitate culturală.
Surse:
1. GRĂMADĂ, ION, Cartea sângelui, p. 233;
2. Unesco.org
Oană Andrada, clasa a XII-a
Colegiul Economic Viilor, Bucureşti
Coordonator: prof. Olimpia Ioniţă

17
Dansul și cântecul tradițional românesc
Totul a început când bunica îmi povestea despre bâlciurile din
sat, despre horele care se țineau în fiecare săptămână și pe care cu
toții le așteptau cu bucurie și entuziasm. De fiecare dată când bunica
îmi povestea, chipul său parcă se lumina. Îmi spunea că mereu îi este
dor de cântecele acelea tradiționale, de dansurile care îi oboseau
parcă prea tare și de glumele pe care câte un bătrân le mai spunea la
horă când toți se odihneau. Îmi amintesc de parcă a fost ieri când îmi
povestea despre horele din sat. Erau zile de distracție pentru
majoritatea locuitorilor, acestea fiind legate de mai multe obiceiuri și
credințe de care azi nici nu se mai aude. Acolo, la horă, în centrul
satului, se jucau doar dansuri tradiționale, moștenite din bătrâni, pe
care băieții le învățau de mici pentru a impresiona fetele cu care
doreau să se căsătorească.
Cum ai putea să nu fii impresionat dacă ai asista la o asemenea
horă, care în secolul douăzeci și unu pentru unii pare un eveniment al
istoriei? Dacă ar reînvia aceste tradiții de mult pierdute, am desluși
morala atât de încâlcită a prezentului.
Ca și dansul, cântecul a avut o importanță deosebită în viața
omului, fiind nelipsit în zilele de sărbătoare, la horele satului și în
ceremonialele de nuntă.
Cântecul și jocul tradițional nu sunt singurele care au reușit să
impresioneze oamenii în cadrul unei localitați rurale, ci și zecile de
căsuțe cu acoperișuri de șindrilă și exterior cu decoruri florale,
împrejurul cărora erau mici grădini cu flori colorate, ale căror
miresme mângâiau sufletele oamenilor de primăvara până toamna. În
acele căsuțe se nășteau cântecul și jocul.
Dacă ne-am întoarce în trecut într-o zi în care are loc un bâlci,
am putea admira portul purtat de săteni, am putea admira priveliștea
și casele satului, cântecele ce se puteau auzi de departe până seara,

18
te-ai putea pierde în mixtura mirosurilor de mâncăruri tradiționale
sau ai putea privi horele în care tinerii își expun talentul la dansul
tradițional. Poți admira lăutarii care cântă cât pot de tare și
binedispun sătenii cu melodiile compuse de ei, în care au descris
întâmplări reale sau povestiri auzite de la bătrâni. Ritmurile
cântecelor lor copiau pofta de viață a tinerilor, dorul și aleanul. Sunt
multe locuri pe care am dori să le vizităm, sunt multe momente din
trecut pe care am vrea să le vedem cu ochii noștri, sunt tradiții care
vrem să nu fi dispărut și oameni pe care dorim să-i întâlnim.
Dacă vizităm o zonă rurală, indiferent din ce parte a globului,
nu trebuie să-i admirăm doar frumusețea exterioară, trebuie să-i
admirăm și trecutul, obiceiurile, datinile, jocul și cântecul care sunt
sau au fost unice, trebuie să-i admirăm valorile. Eu doar am auzit
despre felul în care cântecul și jocul puneau în valoare viața
oamenilor de demult. Am dat la o parte patina timpului și mi-am lipit
sufletul de acest trecut cu cântece și dansuri autentice.
Se pare că trecutul are multe laturi impresionante, încă
nedescoperite de noile generații. Are o mulțime de tradiții apuse, de
jocuri și cântece pierdute în timp, de care depinde continuitatea
acestui colțișor de pământ românesc.
Cristache Elena, clasa a VIII-a,
Școala Gimnazială Grindu
Profesor îndrumator, Cociorva Ion

19
Dansul – o nesfârşită poezie
Dansul este o poezie nesfârșită,
plină de iubire. Probabil de asta m-am
îndrăgostit de el. Este munca depusă cu
plăcere şi bucuria de a auzi publicul
aplaudând într-un ritm alert, ca un ecou.
Toate acestea îți aduc un zâmbet larg pe
fața asudată.
Dar lucrurile acestea le-am aflat
abia în urmă cu un an, dintr-o
întâmplare. Sau poate n-a fost o
întâmplare? Cert este că, elevă în clasa a
IX-a fiind, (,,o boboacă’’!), am
participat la preselecţiile organizate de
coordonatorul Ansamblului Toporaşul
de la noi, din liceu, domnul Adrian Gheorghiu. La rugămințile unei
amice, am urmat-o spre sala unde avea să înceapă... magia!
Uitându-mă la prima reprezentație a celor mai vechi din ansamblu,
întâiul gând ce mi-a trecut prin minte a fost unul descurajator: Nu voi
reuşi... Şi totuşi, am intrat în ansamblu! Şi am înţeles prima regulă:
suntem unul pentru toți și toți pentru unul. În rest, nu prea sunt
reguli. Singurul lucru care ne este cerut de domnul profesor este
seriozitatea, atunci când vine vorba de muncă. Nu spun că nu este și
distracție, avem parte şi de asta. La fiecare repetiție, este voie bună şi
muzică din plin. Doar urcând scările frumos colorate către corpul B
al liceului, îmi aud colegii cântând și repetând pașii dinaintea sosirii
domnului profesor, iar inima deja începe să îmi bată cu putere!
Repetiţiile noastre au loc într-o sală... nu foarte mare, însă oamenii
buni încap oriunde! După ore, de obicei, ne strângem pe la repetiţii,
care nu înseamnă doar distracţie şi joc neîntrerupt. De multe ori, ai
de pierdut timp, energie, chiar şi bani. Chiar şi aşa, dacă te-a prins

20
patima dansului popular, nu te mai lasă şi nici tu nu te mai laşi de ea.
Domnul coordonator a avut grijă să ne învețe cu sârguință diferite
dansuri din diferite zone ale țării. Eu, una, am îndrăgit cel mai mult
sârba numită Brâul de la Tazlău. O ador pur și simplu!
Câtă istorie are în spate acest ansamblu? Încă de când s-a
lansat ideea formării sale, prin 1986, toată lumea îi ştia urmările:
multe reuşite şi mult succes! Şi aceasta fiindcă urma să reînvie
tradiţia dansurilor populare din zona Neamţ, Moldova! La început,
au fost spectacole de Crăciun, de 8 Martie, de sărbătorile naţionale
sau de zilele şcolii, după care au urmat evadări din incinta şcolii, pe
urmele gloriei. Odată cu trecerea anilor, lucrurile au venit de la sine:
festivaluri, concursuri, atât naţionale, cât şi internaţionale, dar şi
spectacole care aveau ca obiectiv schimburi culturale. În ultimul
timp, plecările au curs gârlă, la fel cum şi invitaţii au venit din toate
colţurile ţării: Vorona (jud. Botoşani), Bistriţa-Năsăud, Suceava,
Satu Mare, Tulcea, dar şi din străinătate: Turcia, Franţa şi Polonia.
Şi totuşi, ce este
acest Ansamblu
,,Toporaşul”? Vă pot
spune foarte sincer că
reprezintă o familie. Un
grup de elevi cărora le
place să ţină în viaţă
obiceiurile şi tradiţiile
moştenite din bătrâni,
cărora le plac dansul şi
cântecul popular. Sunt elevi care merg la cursuri, îşi fac teme, învaţă
la diferite discipline, participă la olimpiade de multe ori, dar care îşi
rup din timpul liber şi merg la repetiţii. O familie cu elevi al căror
număr creşte din patru în patru ani, când se produce schimbul de
generaţie. Dar sunt sigură că elevii care pleacă la facultate şi care au
făcut parte din ansamblu nu vor uita niciodată această experienţă.

21
Îmi amintesc
și acum prima mea
apariție în public.
Călătorisem spre
Zimnicea, la un
festival, la care
participau mai
multe ansambluri,
unele venind chiar
din Bulgaria.
Emoția era atât de
puternică, iar căldura de afară era de nesuportat. Urcând pe scena
bătucită de ansamblurile dinaintea noastră, mi-am amintit indicațiile
profesorului, care ne făcea fotografii din public: Capul sus, pieptul
înainte şi zâmbet! Melodia începuse, iar eu mă dezmorțisem.
Privirile tuturor veniți acolo erau parcă ațintite asupra mea. Mă
sufoca teama de a nu mă încurca, fiindcă încrederea în sine o capeți
pe parcurs, iar eu eram abia la început. Şi totuşi, încet, încet, fără
să-mi dau seama cum, scena devenea o lume în care trăiam dansul,
cu frenezie, uitând de tot.
Iar lucrurile au continuat firesc: alte spectacole, alte evoluţii în
public, dar acelaşi sentiment de fericire pe care ţi-l dă dansul. Pe
lângă bucuria actului artistic, participând la spectacole şi la nunți, am
avut şi satisfacții financiare, deci am reușit să îmbin utilul cu
plăcutul. Bănuții câștigați au fost suficienți pentru a-mi asigura
micile cheltuieli cotidiene, de pe parcursul verii, fără a face apel la
părinți. Adăugând micile mele economii, am reușit să îmi procur
propriii mei pantofi de dans, cosmetice și accesorii pentru păr.
Iubesc ceea ce fac! În timpul dansului, dau tot ce am mai bun
şi strig din toată inima despre badea cu oile și despre horele din
sat.Paşii rapizi şi versurile acelea simple, născocite de omul din
popor, au în ele ceva din bucuria fără de griji a copilăriei. Dulce-i
jocul românesc, iar portul colorat şi frumos brodat ne spune ceva
despre creativitatea românilor şi bunul lor gust. Cu timpul, realizezi
că dansul face parte din viața ta. E bucuria de a trăi, căci, prin el, te
simți cu adevărat român.

22
Atunci când inima îți bate mai să îți sară din piept, atunci e
pasiune. Trebuie să fii acolo trup și suflet, în rest, doar simte! Un
singur regret am, că nu am descoperit mai devreme tainele mișcărilor
săltate și pline de energie. Pentru mine, o sârbă, o horă sau un dans în
doi sunt acum părţi din suflet. Doar dansând, reușesc să mă eliberez
de griji și să fug un moment din monotonia de zi cu zi.
Noi păstrăm dansul ca pe o comoară, iar ansamblul are grijă să
muncească cu ardoare să le poată aminti nu numai colegilor din
şcoală, ci şi publicului
spectator, românilor de
pretutindeni cine suntem
noi, cu adevărat. Şi
aceasta fiindcă, din
păcate, unii dintre noi şi-
au lăsat în urmă originile,
în mod voit sau le-au
uitat, pur şi simplu, ca
pe-un cântec vechi.
Peste tot, pe unde
am umblat îmbrăcată ca o adevărată moldoveancă plină de mândrie,
am adunat laude şi admirație. Din toate nunţile şi spectacolele la care
am participat, mi-au rămas amintiri frumoase, momente pline de
veselie. Nu voi renunța vreodată la această pasiune și pentru cei ce
nu au făcut asta până azi, încercați! O viață ai așa că... danseaz-o! Nu
vei regreta, distracţie garantată!
TAMAŞ Alexandra, clasa a X-a
Colegiul Tehnic ,,Gheorghe Cartianu’’ Piatra-Neamţ
Prof. coord. Raluca ORZA

23
DANSURI POPULARE ROMÂNEȘTI LA
SLIMNIC
Dansul popular este moștenirea pe care am primit-o din moși-
strămoși. Datoria noastră este să ducem mai departe tradițiile, să
devină nepieritoare. După părerea mea, dansul este limbajul ascuns
al sufletului. Dansul, cântecul și straiele populare românești
constituie bunuri de neprețuit pentru noi și generațiile următoare.
Eu fac parte, și sunt tare mândră de asta, dintr-un ansamblu de
dansuri populare numit ,,Cetatea Slimnic”. Când sunt pe scenă,
recunosc, am fluturi în stomac, dar și o mare bucurie când văd sala
plină, iar publicul ne aplaudă puternic și se mândrește cu noi, cei care
facem cinste dansului popular românesc. Este o onoare pentru mine
să reprezint școala și comuna Slimnic la diverse concursuri,
festivaluri, evenimente culturale, unde dansul și muzica populară
sunt respectate și apreciate. Pe viitor, îmi propun să mă pregătesc cât
mai bine, pentru a participa cu succes la toate manifestările
organizate de către ansamblul nostru.
În zona Ardealului jocurile de bază sunt: jiana, hațegana și
învârtita. La aceste jocuri se adaugă pocnituri din degete, pași
încrucișați, bătăi pe cizme, piruete executate de fete și, nu în ultimul
rând, minunate strigături:
,,Drag mi-i mie a juca
Să bat pasul la podea
Jieneasca șchiopătată
Ca-n mărginime jucată”
,,Hațegana știu juca
Cu mândruța alăturea
Hațegana știu să joc

24
Cu mândruța la un loc”
,,Suntem fete din Ardeal
Faine și pline de har
Chiuim, strigăm, jucăm
La feciori nu ne lăsăm”
,,Sus în vârful muntelui
Ie casa ciobanului
Cu iarbă verde podită
Și cu cetină coperită”
Consider că suntem ,,obligați” să îngrijim și să ducem mai
departe muzica și dansul popular românesc, pentru a fi cunoscute și
preluate de cei care vin din urmă.
Tăvală Codruța, cls. VII-a
Școala Gimnazială Slimnic
Prof. coord. Simtion Cosmin

25
DANSURI POPULARE ȘI TRADIȚII
ROMÂNEȘTI DIN ZONA SIBIULUI.
ANSAMBLUL FOLCLORIC ,,CETATEA
SLIMNICULUI”
Eu, dacă este să mă refer la dansul popular românesc, nu pot
să mă gândesc decât la două citate, care, după părerea mea, îl
definesc cel mai bine: „Dansul este un poem în care fiecare mişcare
este un cuvânt” (Mata Hari) și „Dansul este modalitatea prin care
poţi face ca muzica să devină vizibilă” (George Balanchine).
În urmă cu trei ani, eu, Paula Genescu, pe vremea aceea în
vârstă de 11 ani, am fost acceptată în ansamblul de dansuri populare
intitulat Ansamblul Folcloric „Cetatea Slimnicului”. Săptămână de
săptămână, facem repetiții la noi în sat, la Căminul Cultural, în
comuna Slimnic din județul Sibiu. Bineînțeles, cursurile nu se
desfășoară „după capul nostru”, ci sub atenta și profesionista
supraveghere a instructorului nostru, de la Ansamblul Folcloric
,,Junii Sibiului”, domnul Ciprian Barb. Ansamblul nostru este format
din mai multe grupe, clasificate după categorii de vârstă.
De-a lungul acestor trei ani, de când activez în acest minunat
ansamblu, am învățat o mulțime de dansuri populare ca: Învârtita,
Jiana, Hațegana, Crihalma, Dans de Banat, Dans de pe Someș, Dans
de pe Valea Hârtibaciului și multe alte dansuri și strigături populare
foarte frumoase. La fiecare dans pe care noi îl facem cu domnul
instructor, acesta ne alege o melodie populară specifică.
Să nu uit de portul popular: aici, în zona noastră, este specific
portul popular din zona Mărginimii Sibiului. În acest foarte frumos
port popular domină culorile alb și negru, la fete fiind compus din:
năframă (batic), ie, vestă, brâu tricolor, poale, catrințe și pantofi.

26
Mă pot considera o privilegiată, deoarece în cadrul
ansamblului activez la trei grupe de vârstă. Acest fapt m-a ajutat să
particip la numeroase spectacole desfășurate atât în județul Sibiu: de
trei ori la „Fiii Satului” la noi în Slimnic, festivalul „La porțile
Cetății”, la „Ziua Ștafetei”, un proiect școlar, de două ori la „Zilele
Culturale Ruși”, un spectacol la „Zilele Culturale ale Loamneșului”,
două spectacole la Sibiu, dintre care unul s-a desfășurat la sala
„Thalia”, iar celălalt la salonul „Redal”, și, cel mai recent,
spectacolul aniversar din decembrie 2016, spectacol organizat pentru
a sărbători cei trei ani de existență ai ansamblului. În afara județului
am fost cu ansamblul la un festival de dansuri și muzică popular
desfășurat în comuna Ciugud din județul Alba.
Mă bucur tare mult că fac parte din acest ansamblu. Dansul și
muzica populară sunt pasiunea mea, așa mă recreez eu și așa îmi
petrec o mare parte din timpul meu liber. Pur și simplu simt că sunt
făcută pentru așa ceva și tot ce ni se cere fac cu mare plăcere și drag.
Pentru mine, o zi fără dans și muzică este o zi pierdută. Mai pe scurt
și pe înțelesul tuturor, iubesc ceea ce fac!
Genescu Paula, clasa a VII-a
Școala Gimnazială Slimnic
Prof. coord. Simtion Cosmin

27
Dansuri, obiceiuri şi tradiţii populare
Dintotdeauna, tradiţiile şi obiceiurile populare transmise din
generaţie în generaţie au dominat lumea. Chiar şi după sute de ani,
acestea sunt respectate de către popor, în special de către oamenii de
la sat. Tradiţiile românilor sunt comori ce nu ar trebui uitate şi nici
schimbate cu alte obiceiuri din alte ţări.
Tradiţiile românilor sunt diferite de la o zona la alta, după cum
spune şi proverbul „Câte bordeie,atâtea obiceie”, însă tocmai aceste
obiceiuri ne fac un popor unic şi demn de urmat. În România, cele
mai multe tradiţii şi obiceiuri sunt de Crăciun, de Anul Nou, de Paşte
si la nunţi.
Obiceiuri de Crăciun:
Obiceiurile străvechi sunt încă respectate cu stricteţe de
majoritatea satelor. De Crăciun, sunt preparate diverse mâncăruri
pentru a sărbători fastuos naşterea Domnului: sarmale, piftii de porc,
salată de boeuf, cozonaci, checuri, prăjituri sau torturi. În serile de
până în ziua Crăciunului, copii merg din casă în casă cu ,,Florile
dalbe”, aceştia primind în schimb daruri precum: nuci, mere, covrigi
şi diferite dulciuri. În ajunul Crăciunului, pe 23 decembrie, grupuri
mari de copii se adună pentru a pleca la colindat, trecând pe la casa
fiecărui om şi spunându-i ,,Bună-dimineaţa la Moş Ajun!”, acesta
aşteptându-i pe colindători la poartă cu dulciuri. Din nou, pe 24
decembrie, cete de copii înveselesc casele oamenilor mergând cu
,,Steaua” pentru a vesti naşterea domnului Iisus Hristos, de asemenea
aceştia fiind răsplătiţi cu diverse daruri.
Obiceiuri de Anul Nou:
În ultima zi a anului, creştinii pregătesc mese pline de bucate.
Din nou sunt respectate diverse tradiţii care au un rol deosebit în
viaţa oamenilor. Pentru masa de la miezul nopții este pregătit peştele,
pentru ca în anul următor să fim iuţi şi mai este pregătită carnea de

28
gâscă, pentru ca în anul următor să plutim peste probleme că gâsca
pe apă. De pe masă nu poate să lipsească în nici un caz paharul cu
şampanie plin, pentru a avea un an îmbelşugat. Un alt obicei al
românilor este de a purta un obiect vestimentar de culoare roşie, fie
el cât de mic, pentru ca noul an să fie plin de fericire şi de noroc. De
asemenea, banii nu pot să lipsească din buzunarul românului,
deoarece altfel nu va avea bani tot anul. Pe 31 decembrie şi 1
ianuarie nu se mătură în casă, deoarece, odată cu gunoiul, vom da
afară tot norocul din casă. Dacă vom coase, cu acul şi aţa ne vom
lega norocul şi folosind foarfeca îl vom ciopârți. Dacă vom spala
rufele, picăturile de apă care vor curge din ele se vor transforma în
lacrimi pe obrazul nostru.
Obiceiuri de Paşte:
Învierea Domnului este una dintre cele mai importante
sărbători ale anului. Ea are rolul de a aduce familia împreună pentru
îndeplinirea anumitor obiceiuri tradiţionale. Un obicei răspândit în
toate zonele ţării este sacrificarea unui miel şi înroșirea ouălor cu foi
de ceapă. Pe lângă acestea, pot fi pregătite şi alte feluri de mâncare,
ca de exemplu friptură, sarmale etc. Creştinii postesc pentru a lua
„Paşte” întregul post, care ţine șapte săptămâni, sau prima săptămână
a postului şi ultima, care se denumesc popular „săptămânile mari”. În
ultima săptămână, cei care ţin post merg la biserică pentru a se
spovedi, iar în ziua Paştelui aceştia se împărtăşesc. Înainte de miezul
nopţii, oamenii merg la biserică pentru slujba de Paşte, unde se sting
luminile şi se aprinde o lumânare din care toată lumea îşi aprinde
candelele şi lumânările pentru a duce la cimintir „lumină” şi acasă.
La miezul nopţii, toată lumea se pune la masă, începând mai întâi să
ciocnească ouăle, doi câte doi. Cel care ciocneşte primul spune
„Hristos a înviat”, iar cel care este ciocnit spune „Adevărat a înviat”.
Obiceiuri de nuntă:
Obiceiul de nuntă începe cu cererea în căsătorie. Mirele
trebuie să meargă în peţit la viitorii socri, cerând mâna iubitei. Dacă
aceştia îşi dau consimţământul, mirele merge pentru a alege un inel şi
o rochie de mireasă pentru viitoarea parteneră de viaţă. Apoi
urmează invitarea persoanelor care vor participa la nuntă. Obiceiul
continuă cu alegerea naşilor, care sunt părinţii spirituali ai mirelui şi

29
miresei. Conform obiceiului, obligaţiile materiale ale naşilor sunt
suportarea cheltuielilor cu voalul şi parura miresei, a lumânărilor şi a
slujbei religioase. Tinerii miri, cum spune preotul, trebuie să îi
respecte întru totul pe naşi, ca pe părinţii lor. Cu o zi înainte de nuntă
are loc ceremonia lucrării bradului de către băieţi şi fete. Apoi
urmează ziua nunţii, în care mireasa merge mai întâi să aducă apă de
la cea mai apropiată fântână sau cel mai apropiat izvor, alături de
domnişoarele de onoare şi de rudele ei. Aceasta se opreşte în
mijlocul străzii pentru a juca o horă cu ceilalţi şi pentru a opri
oamenii de pe stradă, inclusiv maşinile, care trebuie să bea din plosca
cu vin a miresei şi să îi ofere un dar care, de obicei, constă într-o
sumă de bani. Urmează ca mirele să meargă în casa părintească a
miresei, însoţit de invitaţii şi rudele lui, dar tradiţia spune că mireasa
trebuie să fie ascunsă de către rudele ei, astfel încât să nu fie găsită
de mire. În cazul în care acesta nu o găseşte, mirele trebuie să
plătească o recompensă celor care au ascuns-o pentru a-i dezvălui
locul ascunzătorii. Soacra mică, adică mama miresei, trebuie să ofere
daruri rudelor ginerelului. Urmează ca mirele să găsească bradul
ascuns de către rudele miresei şi, din nou, dacă nu îl găseşte, trebuie
să plătească o recompensă celor care l-au ascuns. Ceremonia nunţii
continuă cu mergerea mirilor la biserică pentru ceremonia religioasă
şi apoi într-un local special amenajat în care urmează să petreacă
alături de invitaţi întreaga seară. Aici se va oferi mâncare, desert şi
vor avea loc dansuri şi hore specifice nunţii. Seara se va încheia cu
tortul de nuntă al mirilor şi, dacă îşi doresc, cu artificii sau alte
surprize, după care cei prezenţi pun o sumă considerabilă de bani în
plicurile deja așezate pe masă.
Dansurile populare
Muzica reprezintă una dintre cele mai importante părţi ale
existenţei poporului român. Încă din timpurile vechi, dansul a fost
cea mai apreciată formă de distracţie. La fiecare mare sărbătoare, toţi
sătenii se adunau într-un loc în care petreceau, dansau, mâncau şi
cântau. În ziua de azi nu se mai întâmplă la fel că înainte, însă
dansurile populare au rămas la fel de importante pentru români.
Hora este cel mai cunoscut şi mai vechi dans popular din
România. Cu toţii ştim că hora nu se dansează, ci se joacă, de către

30
fete şi băieţi care constituie un cerc mare, luându-se toţi de mână.
Ritmul este unul mediu, cu paşi simpli, încât pot fi jucați de toată
lumea.
Sârba este un alt stil de dans foarte apreciat în ţara noastră.
Acest dans constă în aşezarea băieţilor şi fetelor cu mâinile pe
umărul celui din stânga şi din dreapta, cu paşi laterali şi rapizi.
Brâul este singurul dans pe care îl realizează doar băieţii,
având un ritm foarte rapid, alert.
Ciuleandra este stilul de dans cel mai întâlnit în Muntenia. De
cele mai multe ori, ciuleandra este alternată cu strigături din partea
dansatorilor. Jocul porneşte destul de lent, după care devine tot mai
rapid.
Alunelul este un joc vechi din zona Olteniei, care este dansat
în general de băieți. Este un joc foarte vioi, care presupune o joacă în
linie cu braţele încrucișate la spate şi prinse de cel de alături.
Hațegana este un joc realizat de perechile formate dintr-un
băiat şi dintr-o fată. Acest joc presupune plimbarea perechilor în
semicerc şi învârtirea fetelor pe sub braţul bărbaţilor.
În concluzie, toate aceste dansuri, tradiţii şi obiceiuri populare
formează întregul popor român, care este unic și chiar minunat în
anumite privințe.
Rădescu Cristina Georgiana,
clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Ferigile, Costeşti,
Vâlcea, profesor îndrumător Prodescu Mirabela

31
Dansul și cântecul în Bărăganul Ialomițean
Când spui Bărăgan, te gândești la importanța sa agricolă, la
imensitatea câmpurilor lui și la vitregia climei acestuia. Dincolo de
aceste semnificații, din negura vremurilor lui, încep să răsune
cântecele și dansurile care au luat viață imediat după popularea lui,
atunci când oamenii, pentru a uita de vremea rea, atunci când
activitățile agrare se reduceau, compuneau, interpretau cântece și, în
același timp, își dezlănțuiau entuziasmul în dansurile și cântecele
populare. Vara era o oportunitate pentru a încinge horele și sârbele
muntenești. Legenda unui teritoriu bun doar pentru exploatarea
agrară dispare. Zestrea artistică locală este destul de bogată în jocuri
populare, aceleași cam peste tot în satele câmpenești: hora, sârba,
brâul, brâul greu, hora nunei, Perinița, Geamparalele, Ariciul,
Căzăceasca, dar și Romanul, Țarina, Fedeleșul, ultimele amintind de
locurile de origine ale ialomițenilor.
Cântecele din Bărăgan, cu versuri nemuritoare, sunt
conservate sub diverse forme:
- în obiceiuri vechi – Caloianul sau Scaloianul, care, prin
versurile lui, cheamă ploaia, care lipsește mult vara în câmpia
noastră.
- în descântece – deochiul, blestemul.
- la evenimente din timpul vieții – botezul; nunta, cu cele mai
autentice cântece pentru miri, nași și nuntași; înmormântarea, unde
versurile triste, de jale, însoțesc cortegiul spre cimitir (obicei păstrat
numai în unele sate ialomițene).
Nu mai puțin important este folclorul copiilor: „Podul de
piatră”; „Melcul”; „Fluturaș, Fluturaș” ; „Căldăruşa”; „Gărgăriță
riță”; „Alunelul”. Să nu uităm, de asemenea, colindele, care iarna
răsună pe toate străzile și ulițele ialomițenilor: Plugușorul, Plugul

32
Mare, Sorcova, Capra, Steaua. Crăciunul este polul în jurul căruia
gravitează o multitudine de colinde, urări şi tradiţii specifice, care
trimit spre vremuri demult apuse, dar ce se regăsesc, surprinzător, în
contemporaneitate. În folclorul românesc, Colindatul de Crăciun este
cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat
şi colorat prilej de manifestări folclorice.
Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea
Domnului, de a-L întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi
jocuri este străveche. Colindatul deschide amplul ciclu al sărbătorilor
de iarnă. Repertoriul tradiţional al obiceiurilor româneşti desfăşurate
cu ocazia Anului Nou, dar şi a Crăciunului, cuprinde: colinde de
copii, colinde de ceată (colindele propriu-zise), cântecele de stea,
vicleimul, pluguşorul, sorcova, vasilca, jocuri cu măşti, dansuri,
teatru popular şi religios etc. Cele mai bogate, mai variate şi mai
strălucitoare din punct de vedere artistic sunt, alături de pluguşoare,
colindele de ceată. Caracterul esenţial al sărbătorii este dat de
bucuria şi încrederea cu care omul întâmpină trecerea de la anul
vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei
noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.
Obiceiurile de iarnă se respectă în satele ialomiţene cu sfinţenie.
Cetele de colindători cutreieră uliţele satelor şi gospodăriile ţărăneşti,
făcând tradiţionalele urări.
Părăsind trecutul,cu începuturile populării Bărăganului și a
permanentizării populației în această stepă nesfâșită, ajungem în
zilele noastre, în care, din păcate, dansul și cântecul răsună mai
puțin. În horă se mai prind oamenii doar la nunți sau botezuri. Unele
evenimente mai noi, ca: Zilele Comunei, baluri, târguri cu
spectacole, zile de naștere, zile de 8 Martie sunt evenimente care
prejeluiesc întâlniri ale oamenilor la dans și cântec, dar și la activități
comerciale (târgul). Ce păcat că doar atunci! Hora unește sufletele și
le înveselește.Toate aceste lucruri ne fac să înțelegem că „vechiul” se
stinge ușor, ușor pentru a face loc noului, modernului, care nu este și
nici nu va fi niciodată la fel de valoros, ci, din contră, ceva temporal,
banal și chiar grotesc (maneaua, cântecul de petrecere cu expresii
„colorate”). Și, iată cum, odată cu apariția asfaltului, cântecele și
dansul pier în țărâna Bărăganului. Desțelenirea Bărăganului a fost o

33
„operațiune” la fel de dificilă și spectaculoasă ca aceea a vestului
american. Într-o câmpie plină de scaieți de peste doi metri înălțime,
populată de cai sălbatici și câini vagabonzi, în care așezările
omenești erau singuratice, s-a scris epopeea colonizării prin
numeroasele cruci de piatră, care azi străjuiesc solitare câmpia.
Drumurile și crucile acestea sunt martorii civilizației ialomițene.
Aici, jocurile populare și cântecele vor să mai răsune peste veacuri
și să sperăm că o minte înțeleaptă, un folclorist, un rapsod le
descoperă până nu se pierd de tot.
Chiriţă Valentina, clasa a VII-a,
Şcoala Gimnazială Platoneşti
Profesor îndrumător, Caraş Magdalena

34
Hora satului
După un vechi obicei, m-am așezat la masa de scris pentru a
prinde în jurnal un nou trandafir din buchetul vieții. Răsfoind
paginile lui, am găsit consemnată petrecerea de Dragobete. Filele
miroseau a trecut. Erau îngălbenite de trecerea timpului, iar cerneala
își păstrase aceeași culoare albastră ca în momentul scrierii. Citind,
încă din primele rânduri, am simțit că devin parte din trecut...
Am văzut satul cu ulițe nesfârșite, ce părea un labirint care
ducea la crâșma bătrână a satului. Era o crâșmă mare și încăpătoare.
Avea un aer tradițional. Interiorul părea a fi un templu al timpului.
Fiecare obiect își spunea, parcă, povestea. Preșurile țesute cu multă
răbdare la război erau așezate pe podeaua bătână. Pe mese se
odihneau mileurile făcute cu multă răbdare de bunicii satului. În
exterior, crâșma dispunea de un spațiu generos și primitor, cât pentru
a găzdui cinci-șase cercuri de horă. Porțile crâșmei era deschise,
îmbiindu-i pe săteni să-i treacă pragul. Băieți și fete, părinți și bunici,
veneau cu mic cu mare la horă.
Băieții, îmbrăcați în costum popular, se așezau pe prispa
bătrână a crâșmei. Dintre toți flăcăii, unul ieșea în evidență. Se
numea Viorel. Pe cap purta o căciulă brumărie, cum nu prea mulți
băieți aveau. Sumanul era lung până la genunchi. Cămașa avea un
model cusut cu ață albastră pe piept și pe mâneci. La brâu, era
cuprins cu chimirul, iar cioarecii, opincile, obielele și nojițele erau
nelipsite la un astfel de eveniment. Prin costumul său popular și prin
înfățișare, Viorel atrăgea cele mai multe priviri.
În partea opusă flăcăilor, pe bănci, se adunau întotdeauna
fetele. Acestea erau vesele și frumoase. Își etalau cu mare mândrie
costumele populare țesute cu migală pe parcursul anului. Pe o bancă
stătea, timidă, Zamfira. Era atât de frumoasă îmbrăcată în costumul
său popular! Ia era lungă până la călcâie, de un alb îngeresc. Pe
mâneci și pe piept avea cusute zeci de flori colorate. A fost nevoie de
sute de împunsături cu acul pentru a reda un singur model. Pe cap,

35
purta o năframă lungă, confecționată dintr-un material fin ca
mătasea, obținut de bătrânele satului după o rețetă numai de ele
știută. Picioarele-i sprintene purtau opinci peste obiele, legate cu
nojițe.
Ca la orice horă, nu aveau cum să lipsească lăutarii. Startul
petrecerii îl dă Ciurel. El cântă la acordeon de foarte mulți ani.
Horitul începe cu Hai,hai cu trăsioara. Ciurel apasă cu foc pe
clapele acordeonului. Cercurile de horitori se mișcă în sensul invers
acelor de ceasornic. Acordeonistul stătea în mijlocul tuturor,
îndemnându-i la joc. Hora se rupe, apoi se unește, apoi din nou se
rupe, din nou se unește. În fruntea tuturor sunt Viorel și Zamfira.
Jucau doi pași înainte și doi înapoi. La horă ajunge și țambalagiul
satului. Numele lui e Neamțu. Viorel ia o bancnotă și o lipește pe
fruntea lui Ciurel. Era semn că voia să schimbe melodia. Acum,
Când eram pe Ialomița răsună în tot satul. Sunetul instrumentelor îi
chemau pe băieți, fete și adulți la joc. Privită de sus, hora părea un
cerc de furnici. Uitându-mă la Ciurel și la Neamțu, îmi dădeam
seama că au început să obosească. În ajutorul lor vine, cu vioara,
Ionel. Chiotele au împânzit satul. Transmiteau starea de spirit a
horitorilor.
Ciurel face un pas în față, începând o sârbă neaoșă. Picioarele
dansatorilor se împleteau și despleteau în același timp. Atmosfera se
încingea. După cum îi era obiceiul, la sârbă, Ciurel își așază
acordeonul pe cap. Degetele îi alergau la fel de bine pe clape. Sârba
în căruță obosește dansatorii. Ciurel, Neamțu și Ionel sunt
transpirați. Melodia se schimbă. Jocul de doi începe. Ciurel e obosit.
Ionel continuă să mânuiască arcușul pe corzile viorii. Perechi de
băieți și fete dansează pe ritmul impus de cei trei. Viorel și Zamfira
ies în evidență. Cei mai în vârstă părăsesc rând pe rând jocul, apoi
crâșma. Unii se așează la mese lângă părinții lor. Ciurel era obosit.
La fel și ceilalți. Erau transpirați. Amurgul își reflecta oglinda pe
fețele lor. Petrecerea e pe sfârșite. Se aud ultimii pași de dans.
Viorel o ia pe Zamfira de mână și o conduce la tatăl ei, la o
masă retrasă, într-un colț. Hotărât, își scoate căciula brumărie de pe
cap și dă cu ea de pământ. Zgomotul produs face liniște în salon. Se
uită la fată, apoi la tatăl ei și spune:

36
- Lume, lume! A venit vremea să vă vestesc ceva! Dacă tatăl
Zamfirei va accepta ca eu să mă însor cu fiica dumnealui, veți fi
invitați la nunta noastră de Sfântă Marie! Dacă nu va accepta, am să
o fur, așa cum și tatăl meu a furat-o pe mama.
Tatăl fetei, zâmbind ironic, îi răspunde:
-Asta rămâne de văzut...
La întocmire, Viorel a reușit să-l convingă pe tatăl Zamfirei că
îi este acesteia potrivit de soț. Se spune că au avut o nuntă ca în
povești, care adurat trei zile și trei nopți și au avut și trei copii fru...
Ce se aude? E vântul.... A mișcat perdeaua ca să intre un fluturaș! E
primul semn de primăvară. Cum o fi fost oare de Dragobete anul
acesta?
Minea Cristina Elisabeta, clasa a VIII-a,
Școala Gimnazială Ciulnița
Prof. îndrumători: Vișoiu Gruia
Soare Raluca

37
ISTORIA DANSULUI POPULAR
MOLDOVENESC
Dansul este o creaţie expresivă și profundă a poporului
nostru, o reflectare artistică emoţională specifică vieţii sale
multiseculare.
Izvoarele dansului moldovenesc îşi au începutul în trecutul
îndepărtat, la traci şi geto-daci. Mai multe obiceiuri rituale din
antichitate sunt legate de intrarea într-o stare specifică prin
intermediul dansului. Clasificând dansurile, putem menţiona dansul
mimetic utilitar, ce acompania munca omului, apoi dansurile
ritualice, care erau însoţite de cântece, aveau mişcări ritmate şi, de
regulă, se dansau pe loc deschis în poiene, pe câmpii. Astfel de
dansuri erau interpretate de 7, 9, 11 persoane, sau de un alt număr
impar de dansatori, ceea ce avea un sens sacral pentru strămoşii
noştri.

38
Mai tîrziu dansul ludic (animalier), care imita animalele sau
diverse scene dintre îndrăgostiţi, şi abia în neolitic putem vorbi de
dansul arhaic − hora, care a însemnat în acea epocă şi sociabilitatea
colectivă şi constituirea acelei matrice arhetipale a formelor cinetice
ale dansului de mai târziu.
Printre cele mai cunoscute dansuri ritualice moldoveneşti pot
fi amintite „Căluşarii”, „Drăgaica”, dansuri care au rădăcini
deosebit de adânci în istoria culturii poporului nostru.

39
Din cele mai vechi timpuri, viaţa cotidiană a poporului a fost
acompaniată de dansurile de colectivitate, în care s-a reflectat cu o
putere deosebit de mare energia emoţională a moldovenilor –
„Hora”, „Hora mare”, „Sârba”, „Bătuta”, „Brâul”,
„Învârtita”, „Trei lemne”.
Hora este cel mai vechi şi cel mai răspândit dans popular
românesc. Se joacă de către femei şi bărbaţi, în cerc mare, dansatorii
ţinându-se de mâini. Paşii dansului sunt simpli, înainte şi înapoi,
uneori combinaţi cu o mişcare laterală. Ritmul este binar şi tempoul
potrivit.

40
Hora mare (bătrânească sau boierească) este o variantă mai
nouă, cu un ritm specific (ternar), legănat.
Sârba este un dans mixt (de femei şi bărbaţi) foarte răspândit
pe meleagurile țării noastre. Acest dans are o mişcare rapidă şi ritm
binar și se execută de obicei în semicerc, cu paşi laterali, uneori şi
cu figuri de virtuozitate, dansatorii ţinându-şi mâinile pe umerii
vecinilor.
Brâul este un dans românesc de virtuozitate, jucat mai ales de
bărbaţi şi răspândit aproape în toată ţara. Melodia instrumentală este
însoţită deseori de strigături. Caracterul vioi, dinamic al acestui dans

41
se datorează tempoului rapid şi ritmului foarte variat, cu multe
sincope. Brâul se dansează în semicerc sau linie, cu braţele prinse de
brâul vecinului; figurile complicate, spectaculoase uneori, alternează
cu plimbări line.
Există mai multe tipuri de brâu, specifice anumitor părţi ale
țării, cum ar fi;
– brâul pe şase – bazat pe fraza muzicală alcătuită din trei
măsuri de două pătrimi;
– brâul pe opt – cu fraza din patru măsuri de doi timpi.
Învârtita

42
Dansurile precum „Ruseasca”, „Bulgăreasca”,
„Armeneasca”, „Țîgăneasca” au fost preluate de la bulgari, ruşi,
armeni şi ţigani. Împrumutând elementele şi ritmurile separate din
dansurile altor popoare, moldovenii le interpretau în felul lor – cu
mult foc, vioiciune şi într-un mod cu totul special. Niciunul dintre
popoarele sus-numite nu mai are dansuri similare, iar dacă le au,
acestea se numesc dansuri moldoveneşti. Pentru diferite perioade
istorice sunt caracteristice anumite genuri ale dansului.
Evului Mediu îi sunt caracteristice dansurile colective, „de lanţ”, „de
cerc”, pe când în epoca Renaşterii devin populare dansurile solo
bărbăteşti. La fel, este caracteristică răspândirea dansurilor libere în
perechi.

43
În epoca feudală este răspîndit aşa-numitul „Joc rural” la
moldoveni, care a fost apoi dansat şi de nobilime, transformându-se
în „Joc popular” – dans popular.
Cea mai largă răspândire a primit-o dansul „hora” (în bulgară
„хоро”), ce provine de la grecescul „choros” şi care, conform unor
mărturii, este cel mai vechi dans din Moldova.

44
Însă la începutul secolului al XIX-lea, „hora” nu era numai un
simplu dans, cuvântul primește o nouă conotaţie, însemnând şi un
fel de serbare, festivitate cu specific popular („Hora satului”). Hora
nu are un final bine determinat, durata ei depinde de ingeniozitatea
dansatorilor, există o mulţime de variante ale acestui dans în diferite
regiuni.
Hora poate fi numită conform locului de unde provine –
„Hora de la Orhei” sau poate purta numele persoanei sau a
evenimentului, în cinstea cărora este interpretată – „Hora miresei”,
„Hora Ilenuței”, „Hora nunţii”. Câteodată cuvântul „hora” se omite,
iar dansul se numeşte pur şi simplu „Nuneasca”, „Floricica”.
La mijlocul secolului al XIX–lea noţiunea „hora” cu sensul ei
general va fi înlocuită cu noţiunea „Joc”. Jocul era organizat de un
grup de flăcăi care strângeau bani şi angajau muzicanţi.
De obicei, în zilele de sărbătoare, jocul dura de
dimineaţă până seara tîrziu.
Mult mai târziu dansurile libere au fost înlocuite cu dansurile
de pereche şi cele de grup. În baza dansului folcloric sunt create
variante scenice ale dansurilor populare, interpretate de către
ansambluri de profesionişti. Cele mai bune dintre ele intră în fondul
de aur al coregrafiei naţionale.
De-a lungul anilor, dansul în Moldova a suferit mereu
transformări, reflectând dezvoltarea culturală a Moldovei, însă, şi-a

45
păstrat elementele sale tradiţionale, care stau astăzi la baza dansului
contemporan moldovenesc.
Cristoloveanu Diana și Curte Florin, clasa a XII-A
Profesor coordonator: Orășanu – Măriuțan Simona
Liceul Tehnologic “Mihai Eminescu” Slobozia

46
Tematica textelor din muzica populară
ardelenească
Identitatea culturală a românilor este definită şi de creaţiile
strămoşilor noştri, transmise din generaţie în generaţie prin viu grai.
Muzica populară este una dintre manifestările artistice prin care se
reflectă spiritualitatea, gândirea şi simţirea poporului nostru, este
parte a culturii spirituale a naţiunii noastre. Artiştii de muzică
populară sunt principalii promotori ai identităţii noastre culturale şi
fără ei identitatea noastră ar fi ştearsă, desfiinţată de invazia
zgomotoasă a mixturilor culturale pe care o observăm în ultimul
timp.
Una dintre zonele
cele mai bogate în
domeniul muzicii populare
este cea a Ardealului.
Muzica populară a dat de-a
lungul vremii interpreţi
remarcabili din regiunea
Ardeal. În melodiile pe
care aceştia le interpretează
se simte acel grai specific
ardelenesc cu regionalismele care fac ca toate melodiile ardeleneşti
să fie inconfundabile. Farmecul muzicii ardeleneşti este acela că
fiecare judeţ care compune regiunea şi-a pus amprenta într-un mod
aparte, astfel încât, un fin ascultător va recunoaşte întotdeauna dacă
este sunetul viorii cu goarnă de la Bihor, de cetera din Maramureş, de
horile moţilor din Alba sau de alte influenţe şi caracteristici. Cu toate

47
că muzica din fiecare judeţ din Ardeal pare uşor diferită, ceva anume
rămâne constant de fiecare dată: graiul ardelenesc din îndrăgitele
melodii.
Tematica abordată de interpreţii ardeleni de muzică populară
este una dintre cele mai variate şi cuprinde sfera de preocupări şi de
trăiri care aparţin tuturor vârstelor şi categoriilor sociale. Textele
cântecelor fac referire la comuniunea omului cu natura, la tema
iubirii, a adoraţiei, jeluitului, mândriei, dorului ca o simţire
românească unică, un sentiment complex care exprimă iubire,
vorbesc despre bine şi rău, despre durere, speranţă, jale (jalea este un
cuvânt, ca dorul, intraductibil), despre părinţi şi satul părintesc; o altă
temă este înstrăinarea, cu motivul dezrădăcinării, cuvântul „acasă”
este specific românilor şi nu înseamnă casă personală, ci o stare de
spiritualitate, de asemenea unică; revolta este o atitudine spirituală
regăsită, mai ales, în doine, cu motive diverse, precum haiducia,
nenorocul, cătănia etc.; ireversibilitatea timpului este o tema
filosofică ilustrată în doine, balade populare şi care a fost preluată de
mulţi interpreţi ardeleni.
Artiştii ardeleni care au depozitat piese folclorice definitorii
pentru identitatea noastră culturală sunt numeroşi: Ioan Bocşa, Aurel
Tămaş, Fraţii Petreuş, Nicolae Sabău, Veta Biriş, Maria Butaciu,
Saveta Bogdan, Petre Petruse, Valeria Peter Predescu, Nicolae
Furdui Iancu, Dinu Iancu Sălăjanu, Cristian Pomohaci, Ionuţ Fulea,
Sava Negrean Brudaşcu ş.a.
Muzica şi jocul sunt părţi organice ale existenței românului.
Începutul lor este chiar la începutul civilizaţiei omului. Muzica,
dansul, cântul sau horitul au însoţit omul în toate momentele vieţii
sale, la rugăciune, la naştere şi botez, la şezători şi serbări populare,
la nuntă şi la înmormântare, precum şi în activitatea diplomatică.
Muzica făcută cu instrumentele de suflat şi cu cele de percuţie se
auzea la serbări, în marşuri şi chiar în războaie.
Este îmbucurător faptul că, în ultima vreme, se constată o
reîntoarcere şi o atracţie a instrumentiştilor spre instrumentele
tradiţionale, chiar dacă, uneori, locul acestora este luat de formaţiile
instrumentale compuse din viori şi suflători, iar acompaniamentul se
face cu acordeoane şi instrumente electronice. Cu toată evoluţia

48
instrumentelor, este îmbucurător faptul că se păstrează, totuşi,
melodiile specifice zonei şi ciclul coreic al jocului, având,
bineînţeles, o altă sonoritate. Este o datorie a noastră să veghem cât
se poate asupra autenticităţii folclorului muzical ca o moştenire a
trecutului şi să-l dăm generaţiei viitoare într-o formă care să
corespundă realităţii. Muzica populară aparţine cultului naţional şi
face parte din patrimoniul naţional.
Zgârieci Reli, clasa a XI-a
Colegiul Economic Viilor, Bucureşti
Coordonator: prof. Olimpia Ioniţă

49
Tradiții
Jocurile românești sunt cele mai frumoase tradiții. La noi, în
România, poți găsi tot felul de dansuri, unde oamenii dansează și se
apropie mai mult unii de alții. Hora românească jucată cu foc este cel
mai frumos eveniment, este unic în lume.
În Ardeal și Moldova, se dansează diferit decât în Muntenia.
Jocul popular românesc însoțește omul încă din cele mai vechi
timpuri și până astăzi. Unii copii sunt învățați să joace hora
românească și să poarte mândri straiul străbun. Ungurii, rușii și sârbii
au și ei traditiile lor, dar românii au cele mai frumoase case
bătrânești, cele mai frumoase straie populare, dar, nu în cele din
urmă, și cele mai frumoase peisaje! Cântecul și dansul se
armonizează cu locurile și straiele. Natura și locurile pitorești sunt
cusute cu migală pe cămăși și brâie. Dansul este țesut în covoarele de
lână.
Vara, când sătenii se adună pe lunca verde, nu se pot abține să
nu înceapă să cânte și să chiuie cu foc! Fetele și flăcăii intră în
mijlocul horei. Flăcăii își învârtesc fetele, iar femeile mai în vârstă
chiuie, bărbații mai bătrâni cântă la fluier și nai, ținând hora
românească în frâu!
Nunta tradițională mai are încă din vigoarea dansului popular.
Hora și sârba sunt dansurile care îi animă pe nuntași. Cântecul satiric
și dansul pe măsură, cum este „Jocul găinii” sau „Dezlegarea
miresei” dau farmec și veselie petrecerilor de nuntă.
Cântecul și jocul sunt cele mai frumoase tradiții învățate pe
parcursul anilor din generație în generație de la strămoșii noștri!
Trîmbițașu Nicoleta, clasa a VI-a,
Școala Gimnazială Grindu
Profesor îndrumător, Cociorva Ion

50
Am norocul că știu a cânta...
„Ce este cântatul?...
Cântatul este o necesitate.
Omul, dacă nu ar cânta, ar fi mult mai puțin decât este.
Este un har, este un dat transcendental, este un noroc de la
Dumnezeu?”
Cele mai profunde cuvinte despre muzică sunt pentru mine
stilurile scoase din cotloanele trecutului de rapsozi, precum și de
Grigore Leşe.
„Am noroc că ştiu cânta,
Că-mi astâmpăr inima.
Horile-s de stâmpărare
La omu’ cu supărare.”
La fel ar spune şi tatăl meu... Cât de mult i-a plăcut a cânta, a
doini!... Era cel care ţinea vie o petrecere, cântecele populare,
baladele, doinele, romanţele prindeau viaţă atunci când era solicitat
de petrecăreţi.
Sunt fiică de ţărani, oamenii aceia care munceau toată ziua pe
ogor, care nu se plângeau că soarele îi arde prea tare, că mâinile s-au
asprit de la seceră sau de la sapă... Am fost şi eu acolo cu ei, dar,
fiind un copilaş, eram protejată de razele aprige ale soarelui la umbra
copacilor sau a viţei de vie... Şi ştiţi cât de neomenesc mi se pare
acum ceea ce eu chiar am trăit copil fiind şi cât de normal şi firesc
îmi părea atunci...
Acum, când părinţii mei au plecat lângă părinţii lor, lângă
surori şi fraţi, amintirile au pus stăpânire peste mintea mea şi vin,
vin... fără oprire. Pentru că ziua era uneori prea scurtă pentru a
termina muncile agricole, oamenii agricultori mergeau şi noaptea pe
câmp când era lună plină, toamna, la tăiatul cocenilor. Iar eu nu
aveam somn, mergeam alături de ei... şi ascultam foşnetul frunzelor

51
uscate, care acompaniau cântecul lor, al ţăranilor, femei şi bărbaţi...
printre care şi ai mei părinţi. Aşa adormeam, ascultând cântece
populare, romanţe, doine, necunoscute atunci de mine, dar care astăzi
îmi sunt atât de familiare: „Salcâmule de la drum”, „Pe lângă plopii
fără soţ”...
Toată copilăria mea este un basm... un vis care-mi doresc să
fie fără sfârşit... Acum, când privesc la copilăria copiilor mei,
gândesc cu mare satisfacţie cât de fericită am fost. Aici, la noi, în
Bărăgan, se cânta... şi se cântă la nuntă, se cântă şi la înmormântarea
unui tânăr, se cântă la muncile câmpului, la şezători sau la clacă, la
munca în echipă, aşa cum se spune la noi. Da, îmi amintesc, am fost
şi pe acolo prezentă, unde cântecul era îmbinat cu mirosul gogoşilor
calde, al plăcintei cu brânză... ştiu că pare ceva fantastic, dar eu am
trăit totul şi sunt mândră că pot împărtăşi cu voi, cititorilor...
Ţăranul român, trăit într-un larg orizont spiritual, într-o
viziune de viață creştină pe calea căreia întreaga rânduială a lumii
apare vie, diversă și îmbogățită, este stăpânit de o sensibilitate și de o
frumusețe interioară dintre cele mai alese. Muzica și poezia populară
își au originea, felul și calitatea în această largă perspectivă
metafizică și religioasă, în această intensă viață interioară, unde
Dumnezeu este viu și prezent ca în orice făptură, în orice lucru, în
orice act. Viețile și obiceiurile românilor de la țară au fost mult timp
subiectul favorit al scriitorilor români. Să ne amintim de ritualul
horei în romanul „Ion”. Operele multor compozitori au fost parțial
inspirate din muzica populară românească. Rapsodiile lui George
Enescu au preluat și tumultul și armoniile din linia melodică a
cântecului țărănesc.
Retras sau în lume, chinuit sau îmbucurat, țăranul român a
cântat așa cum i-a spus sufletul. La naștere sau la moarte, la muncă
sau la petrecere, pe lângă casă sau la drum, țăranul român și-a
desprins cântecul ca pe un zbor spre alte zări, spre alte lumi mai
bune. Toate apele sufletului s-au încărcat de atâta dor, de atâta
muncă, suferință și răbdare, de atâta sete către spațiile pure ale
existenței, au căutat o ieșire, au căutat o expresie. Cântecul nostru
popular are un chip frumos, are multă măiestrie, este alcătuit din
prisosul sufletului unui neam la care oricât de mari ar fi lipsa

52
materială și durerea, îndemnul către misterele armoniilor melodice
nu-i lipsește niciodată.
Zilele de distracţie pentru majoritatea locuitorilor din satul
meu erau zilele de sărbători, aceste zile fiind în legătură cu multe
obiceiuri şi credinţe, iar distracţiile mai mari erau la nunţi, la hora
satului, la serate şi, mai rar, la baluri. Balurile erau foarte rare şi la
ele luau parte numai intelectualii şi fruntaşii satului, tineri sau mai în
vârstă. Îmi povestea bunica despre faptul că la hora care avea loc în
centrul satului şi care se făcea în fiecare săptămână, în special în zi
de sărbătoare, adică duminica, se jucau numai dansuri tradiţionale,
aşa cum se moşteneau din bătrâni. La vremea respectivă, satul meu
era printre singurele sate din care hora în zi de duminică nu
dispăruse, la care luau parte în mod regulat flăcăii şi fetele până la
căsătorie. La horă asista oricine voia, dar în mod special veneau
mamele fetelor care urmau să se căsătorească şi despre care se
spunea „au prins-o în horă“, adică s-au făcut fate mari şi se pregătesc
de căsătorie. În timpul postului Paştelui nu se făcea horă, această
interdicţie fiind din bătrâni, cum spunea bunica. Viaţa sătenilor din
satul meu natal, azi o comună cu care mă mândresc, era împletită cu
o sumedenie de obiceiuri moştenite din moşi şi strămoşi. Bătrânii
aveau obiceiuri cu caracter de lege divină, peste care ei nu puteau
trece. Ele erau una dintre rădăcinile onestităţii ţăranului vechi, pe
care noi, cei de azi, îl admirăm şi-l respectăm.
Un obicei frumos şi care nu s-a pierdut odată cu trecerea în era
tehnologiei este prezent odată cu venirea sărbătorilor de iarnă.
Bunicii mei au mers cu colindele, părinţii mei au mers cu colindele,
apoi şi eu, iar acum chiar şi copiii mei. În Ajun de Crăciun, copiii
merg în grupuri şi strigă: „Neaţeluş, neaţeluş, dă-ne lele dă-ne”, iar ei
primesc covrigi şi mere. Caracteristic este că acest obicei există doar
în comuna noastră, neputându-se explica nici până în prezent
originea lui. Colindele au fiecare melodia lor, precum şi o destinaţie:
pentru fete nemăritate, pentru flăcăi, pentru preoţi.
În mijlocul acestor ritualuri, s-a născut şi povestea bunicii
mele... Maria, o fată frumoasă, înaltă, cu un corp bine format, cu
părul negru numai bucle, care învăţase meseria de croitoreasă de la
un croitor bătrân. Era râvnită de mulţi băieţi, însă nu oricine o putea

53
avea ca soţie, decât cineva cu pământ mult, cu avere. Era mândră
floare la hora de duminică, cu cele mai frumoase veşminte, pe care
singură şi le cosea, că doar ştia meserie. Erau doi băieţi care o curtau,
însă doar unul cu avere a şi reuşit să o ceară de soţie. Însă celălalt nu
a încetat niciodată să se gândească la ea. Soarta a făcut ca bunica să
rămână văduvă la doar douăzeci şi opt de ani şi cu un băiat de
crescut. Celălalt şi-a urmat şi el cursul vieţii, s-a căsătorit fără să
iubească, doar pentru a avea şi el o familie, însă pe bunica nu a uitat-
o niciodată. Era tipul băiatului rebel din ziua de astăzi, care credea
doar în propriile principii şi care, atunci când îşi dorea ceva cu
adevărat, realiza. Era un tânăr înalt, cu mustaţă, puternic, vânjos,
căruia îi plăceau caii, care şi aceaştia îi erau pe măsură: puternici,
înalţi, unici în sat. Vasile era o mândrie de băiat. Dacă mă gândesc
mai bine, chiar îi semăna lui Ion din romanul cu acelaşi nume. În
cele din urmă, după ce a fost dezmoştenit de către părinţi, şi-a lăsat
soţia cu doi copii şi a venit lângă cea pe care o iubit-o din totdeauna,
cu care a trăit până la moarte. Această poveste este adevărată, unde
focul dragostei a fost aprins chiar în mijlocul satului, într-un moment
de mare bucurie pentru toţi, acolo în îmbrățișarea dansului. Chiar şi
copiii mei au ascultat povestea începută în tainele horei, pentru că
bunica a atins vârsta onorabilă de nouăzeci şi cinci de ani și a spus-o
de multe ori. A avut o viaţă fericită pentru că bătrânii noştri de astăzi
au trăit o viaţă plină de bucurii. Lumea este mai tristă fără ei, fără
poveştile lor, pe care le ascultam şi le tot ascultam iarna, lângă soba
fierbinte, iar Crivăţul ne acompania.
Este trist că oamenii nu pot trăi veşnic şi că trebuie să existe
un moment când ei se duc... cu tot cu obiceiuri vechi, cu ritualurile
tainice din care răzbăteau înflăcărarea iubirii şi cuminţenia dorului
atâtea veacuri de-a rândul.
„Se duc bătrânii – ca un fum/ Ca o miresmă de tămâie/ Şi-n
urma lor ce-o să rămâie?/ Doar buruieni, pustiu şi scrum.
Se duc bătrânii… se tot duc/ Căci lumea asta li-i străină,/ Se
duc spre taină şi lumină/ Lăsându-ne deştepţi – dar singuri cuc.”
„Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul
naşterii mele, la casa părintească… parcă-mi saltă şi acum inima de
bucurie!... Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni

54
mai erau în părțile noastre, un sat… întemeiat în toată puterea
cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete
mândre, care știau a învârti și hora, dar și suveica, de vuia satul de
vatale în toate părțile…” Mare dreptate a avut marele scriitor român,
Ion Creangă. Cum să nu fii mândru când satul tău, acum o mare
comună, este cunoscut datorită obiceiurilor pe care bătrânii au avut
timpul şi răbdarea să ni le înfiripe în suflet şi pentru acest fapt ne
plecăm adânc în faţa lor.
„Apusul iarna, în satul meu”
Datorită faptului că, de copil, am fost înconjurată de oameni
deosebiţi, pe cât de simpli, pe atât de priceputi, harnici, isteți,
iscusiți, ospitalieri, adult fiind şi eu şi îmbrăţişând o profesie
frumoasă, aceea de dascăl, am continuat ceea ce părinţii mei au
început, şi anume a cânta... dar nu singură, ci împreună cu copiii...
Am reuşit să-i atrag pe acei copii pe care divinitatea i-a înzestrat cu
harul de a cânta şi am format un grup vocal cu care am participat la
diverse festivaluri, de cântece populare ori colinde. La unele
festivaluri, am cântat cu grupul vocal alături de mari interpreţi
populari din Ialomiţa: Nicolae Rotaru, Nicoleta Radinciuc şi alţii.
Grupul vocal Armonia, 2012

55
Am avut o prestaţie alături de elevii mei într-o localitate
ialomiţeană, unde am fost întrebată dacă provenim din comuna unde
se află marele rapsod Ion Ifrim, mare cântăreţ la cimpoi şi fluier. S-a
născut la 22 noiembrie 1930 în satul Grindu. Cântă la fluier şi
cimpoi. A preluat tradiţia cântatului de la ciobanii satului şi a
transmis-o fraţilor săi, Gavrilă şi Zamfir, împreună cu care a făcut
numeroase înregistrări Radio. A fost o mare mândrie pentru mine să
confirm. Acest rapsod a făcut comuna noastră să fie cunoscută între
oameni. Noi, urmaşii celor în vârstă astăzi, am făcut satul nostru
cunoscut, tradiţia noastră, cântecul şi voia bună care îi cuprindea pe
toţi odinioară la hora de duminică din centrul satului.
Ifrim Ion invitat la „Şcoala Altfel” 2012
Ifrim Ion şi Gavrilă –Cimpoieri Grinzeni 2004
Am un mare noroc că știu cânta și nu pot decât să le
mulțumesc părinților mei pentru moștenirea pe care mi-au lăsat-o
atât mie, cât și fiicei mele, care este pasionată de cântat... pentru că

56
prin cântec îmi purific sufletul. Cântecul este pasiune, pasiunea este
ca un cântec, un cântec ce vine din veacuri, ale cărui sonorităţi
plutesc peste timp ca să mişte astăzi sufletele noastre, ale celor care-l
ascultăm sau îl rostim. Pasiunea este atunci când îți trăiești cântecul
și nu îl lași să se stingă în sufletul tău.
Este un cântec pe care toți îl au. Unii îl aud, alții nu.
Odată ce te-a cucerit, nu piere niciodată, pentru că este
înălţare şi dumnezeire.
Profesor pentru învăţământul primar BUSUIOC ATINA
Şcoala Gimnazială Grindu
Grindu, Ialomiţa

57
Exerciţiu de admiraţie pentru cântecul şi
dansul popular românesc
Motto: Cântecul şi dansul popular românesc sunt sursă de dor
şi de fericire...
Scopul învăţământului românesc poate fi definit şi ca
mărgăritare înşirate... Se doreşte tot mai mult, de la an la an,
transformarea unităţilor de învăţământ în surse de formare de
competenţe şi atitudini la elevi, compatibile cu exigenţele sociale ale
lumii contempoane, o lume a competiţiei şi a creativităţii. Una dintre
multiplele şi complexele responsabilităţi ale dascălului român se
referă la descoperirea manifestărilor precoce ale unor pasiuni şi
aptitudini în rândul elevilor. Suntem tot mai preocupaţi de
dezvoltarea personalităţii copilului. În acest context, învăţarea la
şcoală este o devenire şi o transformare împreună, care trebuie
cunoscută, valorizată, mediatizată. Diseminarea experienţelor de
succes identificate în unităţi de învăţământ evidenţiază competenţe şi
performanţe atât ale elevilor, cât şi ale cadrelor didactice.
Inventivitatea şi creativitatea pedagogică pot influenţa pozitiv
creşterea motivaţiei elevilor pentru învăţare. Se vorbeşte tot mai mult
despre inteligenţă emoţională, despre dezvoltarea sensibilităţii
elevilor faţă de valorile morale, despre cultivarea sentimentului
patriotic autentic. Pe de altă parte, educarea în spiritul patriotismului
reprezintă o îndatorire şi o responsabilitate morală şi profesională a
oricărui dascăl. În vremuri în care valorile sunt răsturnate, trebuie să
fim sensibili în ceea ce priveşte încurajarea şi stimularea interesului
elevilor pentru valorile autentic româneşti.
Inteligenţa emoţională presupune şi nevoi umane care se
regăsesc şi în valenţele formative ale folclorului românesc: nevoia de
a da un sens vieţii; nevoia de împrospătare; nevoia de întrebare şi de
mirare; nevoia de joc; nevoia de identitate; nevoia de cultură. Lucruri

58
simple, dar valoroase şi frumoase, pentru că „adevărată frumuseţe
izvorăşte din sublim și simplitate” (Voltaire). România are un tezaur
folcloric recunoscut şi apreciat. Formele de expresie muzicală şi
coregrafică ale poporului român se reunesc într-un stil naţional
specific, inconfundabil. Dansul popular românesc se întrepătrunde cu
viaţa colectivităţii, dar şi a individului, deoarece, la fiecare ocazie
care implică manifestarea unei stări afective, cântecul şi dansul au
ocupat un rol de prim ordin: zilele de sărbătoare, distracţiile,
târgurile, sărbătorile legate de muncile agricole sau de păstorit,
ceremoniile legate de muncă şi de fertilitatea pământului,
evenimentele importante ale vieţii - naşterea, logodna, căsătoria...
chiar şi moartea.
Ce este muzica? „Muzică este roua artei" (Vasile Ghica). Ea
dă suflet universului, dăruieşte aripi minţii, luminează imaginaţia şi
învăluie în farmec şi veselie lumea şi tot ce ne înconjoară. Ce este
muzica populară?... Este o emoţie permanentă, pentru care nu ai
nevoie neapărat de studii, ci de simţire. Sunt atâţia rapsozi populari
care nu ştiu nimic despre teoria muzicală, dar care încântă şi dăinuie
peste veacuri. În stilul lor de a cânta, autentic şi românesc, au nevoie
de trăire şi simţire. Sunt situaţii şi momente în viaţă când poţi să spui
că muzica populară poate schimba lumea, pentru că poate schimbă
oamenii. Muzica populară trebuie să fie emoţională în primul rând şi
intelectuală în al doilea rând. Şi chiar dacă uneori un cântec durează
puţin, rămâne în amintire pentru totdeauna; autenticitatea versului şi
a melodiei dau eternitate cântecului popular românesc.
Cântecul popular românesc se întrepătrunde adesea cu dansul
popular românesc; două valori culturale care ne reprezintă ca neam şi
ca ţară în Europa, dar şi pe celelalte continente. Dansul popular este
o artă, dansul înseamnă emoţie, curajul de a ne depăşi mobilitatea, ne
învaţă să fim armonioşi în limbajul gesturilor. Dansul popular ne
oferă satisfacţii. În timp ce dansezi, nu poţi să fii decât fericit, atât
pentru tine, cât şi pentru cei din jur; prin dans împărtăşeşti celorlalţi
ceea ce tu simţi. Fiecare dans popular are povestea lui şi fiecare ne
povesteşte ceva. Varietatea imensă de dansuri folclorice exprimă
sincer şi direct aspiraţiile şi sentimentele românilor, caracterul,
temperamentul, înţelepciunea şi umorul. Cântecul şi dansul popular

59
românesc sunt creaţii artistice care reflectă talentul şi caracteristicile
spirituale ale neamului românesc. Ca forme artistice de
incontestabilă valoare, ele sunt la „înălţimea” spirituală a cuvântului
pur românesc, „dor”. Dorul este ceea ce ne rămâne după ce-am
pierdut totul! Dorul e rezumatul perfect a ceea ce contează cu
adevărat în viaţa ta. Dorul e român; cântecul şi dansul popular
românesc sunt dor de ţară, dor de viaţă, dor de casă, dor de lacrimi,
dor de dor... De câte ori, de câte ori, de-a lungul veacurilor
zbuciumate, când lacrimile românilor nu mai conteneau, dorul lor se
muta în doine, în balade, în hore... Cântecul şi dansul deveneau
„altfel” de poezii, mai divine, mai plăcute sufletului; două lucruri atât
de simple, dar care ne fac tuturor mult bine, pentru că, în acele
momente de desfătare sau de alinare şi inima cântă şi dansează odată
cu tine.
Cântecul şi dansul popular sunt o demonstraţie de a-ţi trăi
viaţa pozitiv, o trecere prin viaţă cu dor şi cu optimism... Ele
reprezintă un antrenament gratuit pentru minte şi pentru inimă, un
antrenament care rămâne în memoria neamului românesc. Regele
Mihai I spunea: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără
credinţă şi fără memorie.” Să ne preţuim ca neam şi ca ţară! Să
preţuim valorile acestui popor, un popor plin de valori, de viaţă şi de
inteligenţă! Să iubim cântecul şi dansul popular românesc, pentru că
ele sunt la înălţimea Luceafărului eminescian! Să-i învăţăm şi pe
copiii şi pe elevii noştri să cânte şi să danseze româneşte pentru că,
peste timp, vom fi ceea ce iubim şi preţuim! Nu există amintire fără
cântec şi fără dans pupular; două lucruri care merită emoţii. Simte,
gândeşte, preţuieşte folclorul românesc, o fereastră deschisă către
sufletul oricărui român.
Drag mi-s cântecul şi dansul popular românesc! Am cântat şi
am dansat de mică, iar acum, la maturitate, îi ajut şi pe alţii, mari sau
mici, să iubească, să-şi dorească a cânta şi a dansa. Sunt o participare
activă şi o implicare efectivă ce se reunesc într-o demonstraţie de a
practica şi a produce frumosul; atât pentru elevii deveniţi artişti, cât
şi pentru spectatori. Nu este satisfacţie mai mare decât aceea de a-i
face pe alţii să iubească lucrurile frumoase. „Frumuseţea lucrurilor
există în sufletul celui care le admiră” (David Hume)...

60
Învăţătorii buni impun şi influenţează idei. Cunosc învăţători
cu mare drag de folclorul românesc. Ei îşi pun toată dragostea şi
pasiunea în organizarea unor evenimente folclorice care strălucesc
prin calitate, creativitate şi originalitate. La nivel judeţean, de câţiva
ani, s-a iniţiat un valoros program cultural „Ialomiţa, dintotdeauna
pentru totdeauna”; un program care descoperă şi valorifică valori
culturale ialomiţene. Deseori, cântecul şi dansul popular specfic
ialomiţean au fost centrul de interes al multor manifestări culturale,
la nivel judeţean/ naţional/ internaţional. Toată admiraţia mea
copiilor, profesorilor coordonatori, părinţilor, reprezentanţilor
comunităţilor locale care au susţinut şi încurajat practicarea
cântecului şi dansului popular ialomiţean/ naţional. Astfel, tot ce-i
românesc nu piere, nu se uită prea curând... Şi dacă s-ar pierde, cât
am regreta şi cât de dor ne-ar fi...
Atunci când şi un nume sfânt,
Ce l-a purtat acest pământ,
Se iută prea uşor –
Şi dorurile... dor.
Prof. Aron Viorica Maura,
Şcoala Profesională ”Areta Teodorescu” Griviţa,
Jud.Ialomiţa

61
Cântecul şi dansul popular
la Vaideeni
Muzica nu este doar unul dintre cele mai măreţe mijloace de a
răscoli sufletul şi de a trezi în el sentimente, dar ea are şi puterea de a
pătrunde în mod subtil în emotivitatea umană, de a face să vibreze
cele mai adânci şi mai fine coarde ale sensibilităţii.
M-am născut în zona subcarpatică a munţilor Căpăţânii, din
frumoasa aşezare de oieri cu numele Vaideeni, din judeţul Vâlcea.
Aceasta îmi este obârşia:
La obârşie la izvor,
Nici o apă nu s-ntoarce
Decât sub chip de nor.
La obârşie la izvor
Nici un drum nu se întoarce
Decât în chip de dor
O, drum şi ape, nor şi dor
Ce voi fi când m-oi întoarce?”
(Cântecul Obârşiei)
Aici am văzut lumina zilei și de aici muzica mi-a însoțit pașii.
Glasul dulce al mamei mi-a cântat pentru întâia oară cântece de
leagăn:
„Nani, nani, puiul mamii
Culcă-mi-te mititel
Și te scoală măricel”
Aici, la țară, au apărut cântecele de drag și dor, de jale, de
cătănie, de război, orațiile de nuntă cu jocurile aferente fiecărui
eveniment și chiar bocetele, cântecele de moarte, de însingurare.
Tot Blaga era acela care spunea, la cursurile lui, studenților:

62
„Să asculți o doină de-a noastră, cântată nu de o domnișoară
de la oraș, ci de o băciță ce de zeci de ori a urcat munții și a cutreierat
văile. Ea se exprimă în melancolia unui suflet, ce urcă și coboară pe
un plan indefinit, darul unui suflet care vrea să treacă dealul ca
obstacol al sorții, care, întotdeauna, va avea de trecut un deal și încă
un deal. Un orizont organic ce se simte inseparabil solidar cu sufletul
nostru.”
“Mândro, de dorul badii
Sui în vârful Balotii
Și te roagă stelelor
Să-ți aline al badii dor,
Și te roagă-ncet, încet
Pădurilor de brădet
Să-și ridice cetina
Să-l vezi mândro, pe badea”
În versuri ca acestea își cântă băcița dorul de badea plecat cu
oile la păscut, iar iubitul (drăguțul) răspunde, cântând din fluierașul
făcut din lemn de prun de meșterii satului:
“Fluieraș din lemn de prun,
Tu mă-nveți dorul să-ți spun
Să ți-l spun din pieptul meu,
C-am trăit destul de greu.
Fluieraș din lemn de soc
Cântă-mi horele cu foc
Să răsune cântu-n stână strună
Ziua și noaptea pe lună.”
Viața eternă a fiecărui om izvorăște din adâncul sufletului, din
izvorul vieții fiecăruia, ce ne ține strâns legați de lumea noastră
exterioară și de natura mamă, ale cărei taine le deslușim cu ajutorul
imaginației și simțirii omenești.
Nu îți trebuie multă cugetare ca să-ți dai seama că ești un
simplu OM pe această lume și că ar trebui să prețuim lucrurile de
valoare mai mult decât pe noi înșine.
Poate poziția geografică și așezarea comunei noastre fac
această zonă să aibă un folclor autentic, legat de toate etapele și
muncile vieții, dar mai ales legat de transhumanța oilor la țară iarna,

63
iar vara la munte. Odată cu venirea primăverii, ciobanii urcă la
munte, iar fetele, femeile însoțesc turmele de oi pe plai, cântând
cântece ciobănești:
“Foaie verde și-o negară
Mi-a șoptit un vânt de vară
Să suim la munte iară
Printre codri și izvoară
Hai Carpat, Carpat”
( Hai Carpat, Carpat)
Trecem codri și poieni
Dăm de ciobani vaideeni
Cu oițele pe plai
Cântând doine-n dulce grai”
Aici, urcați la munte, ciobanii și băcițele sunt înconjurați de
liniștea și pacea muntelui, liniște întreruptă doar de vâjâitul brazilor,
toate găsindu-și lăcașul în sufletul oamenilor simpli, ce-și cântă
bucuria.
“Munților din piatra seacă
Râdeți când zăpada pleacă
Și-ncep să urce pe plai
Vaideeni în luna mai”
În pustietatea muntelui, înțelepciunea bătrânească, graiul vechi
mioritic, nepătate de trecerea timpului, sfințesc pământul, ce nu
contenește în a-și arăta apartenența la aceste locuri, împăienjenite de
vreme, dar rămase încărcate de dragoste, înțelegere și, mai ales,
dătătoare de dor și lumină – aici unde sunt OBȘTIILE DE
MOȘNENI, cu stânile lor și serile la lumina focului din vatră, când
toată natura doarme, se aud doar glasul fluierelor și ciuiturile
(strigările) ciobanilor în iureșul Învârtitelor ca la Vaideeni, al
Jienelor, al Ungureneștilor și Sârbelor.
“Asta-i sârba, bat-o vino
Pe sub ea bubuie stâna
Sârba de pe lângă vatră
Ce-o juca mama odată
Asta-i sârba, bat-o focul

64
Pe sub ea, bubuie locul!”
“Joacă Jieneasca bine
Cum se joacă-n sat la mine
Jieneasca s-o jucăm
Ca-n Vaideeni să strigăm”
În aerul proaspăt și ozonat al muntelui, se aude doar adierea
dulce a vântului de primăvară, care îndeamnă parcă și soarele să ia
parte la spectacolul complet al naturii, trezind din nemișcare vitele
care dorm liniștite, netulburate de nepăsare, de atâta frumos.
“Seara când e luna plină
Se-ncing horele la stână
După glasul fluierii
După gândul băciții.
Ușor bade să nu cad
Peste cetina de brad
Joacă hora potolit
Nu așa cum ai pornit”
Astfel, poți să afirmi cu tărie VEȘNICIA S-A NĂSCUT LA
SAT. Pentru unii, aceste cuvinte pot părea simple vorbe spuse de un
melancolic fermecat de sat și de natură, de munți, dar nu este așa. Cu
toții suntem altfel - vrăjiți de liniște și căldură sufletească, cu toții, în
adâncul sufletului nostru, credem în aceste cuvinte, exprimându-ne
dorul din suflet și cântând:
“Munte, munte, brad frumos, mai
Pleacă-te de vârf în jos
Să mă urc în vârful tău
Să mă uit în satul meu
Că de doru meu de acasă,
Toate crengile se lasă
Și ele stau la pământ
Și mă-ntreabă de ce plâng
Plâng c-am pierdut mare bine
Pe cei dragi de lângă mine.”
Peste tot, prin sate, mai întâlnești bătrâni ce păstrează în ei
dovada vremurilor apuse, prin credința lor, prin sufletul lor cald,

Vesnicia s a nascut la sat 2017 editia a VIII-a

Vesnicia s a nascut la sat 2017 editia a VIII-a

Recommended

Recommended

More Related Content

Similar to Vesnicia s a nascut la sat 2017 editia a VIII-a

Similar to Vesnicia s a nascut la sat 2017 editia a VIII-a (20)

More from Silvia Sofineti

More from Silvia Sofineti (20)

Recently uploaded

Recently uploaded (6)

Vesnicia s a nascut la sat 2017 editia a VIII-a