Editia a II-a 2011, Vesnicia s-a nascut la sat

1,234 views

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
1,234
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
3
Actions
Shares
0
Downloads
9
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Editia a II-a 2011, Vesnicia s-a nascut la sat

  1. 1. Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului Inspectoratul Școlar Județean Ialomiţa Liceul Pedagogic „Matei Basarab” Slobozia VEŞNICIA S-A NĂSCUT LA SAT - Eseuri Ediţia a II-a Ediţie coordonată de: Prof. Maria Ionaşcu Prof. Silvia-Ioana Sofineti Prof. Elvira Vlad Editura STAR TIPP
  2. 2. Coperta: Mircea Gabriel Nistorescu Redactor: Silvia-Ioana Sofineti Lector: Elvira Vlad 2
  3. 3. Argument Volumul de față s-a născut la finalul celei de-a doua edi ții a proiectului ”Veșnicia s-a născut la sat”, lansat de Liceul Pedagogic ”Matei Basarab” în anul 2010, în parteneriat cu școli din mediul rural din județul Ialomița și sub patronajul Inspectoratului Școlar Județean Ialomița. La apelul Liceului Pedagogic ”Matei Basarab” au răspuns și acum multe școli, considerând că este foarte important să ne aducem aminte constant de unde venim și încotro ne îndreptăm, că rădăcinile noastre nu pot fi negate, în ciuda avalanșei de elemente moderniste și postmoderniste care ne asaltă viața. De data aceasta, volumul este închinat Fiilor Satului, acelor oameni care, prin faptele lor sau felul lor de a fi, au contribuit simțitor la păstrarea spiritului românesc. Preoți, învățători, profesori, cântăreți, oameni politici sau simpli săteni se regăsesc în aceste pagini necuprinzătoare pentru sufletul lor. Contemporani sau nu, Fiii Satului de Azi îi omagiază pe Fiii Satului de Ieri, încercând să trezească sentimentul de apartenență la ceva esențial. Nu putem evolua dacă ne ignorăm rădăcinile, nu putem fi oameni adevărați dacă uităm că ancora spiritului nostru se află în folclor, în ceea ce generațiile actuale iau în derâdere sau nu cunosc. Acest volum este și un semnal de alarmă: fuga la oraș distruge satul, mai ales spiritual. Împrumutăm sărbători de la al ții, ne mândrim cu personalități străine, dar îi uităm pe cei de lângă noi, pe românii care nu au făcut umbră pământului degeaba, ci au vrut să lase ceva în urma lor, ceva care să păstreze intact spiritul românesc. Mulțumim, așadar, celor care au făcut posibil acest volum de eseuri, profesorilor și elevilor din școlile înscrise în concurs și, în egală măsură, colegilor de la Liceul Pedagogic: prof. Elvira Vlad, prof. Silvia Sofineti, prof. Maria Petrescu, prof. Mircea Nistorescu, prof. Nelu Polizu. 3
  4. 4. Prof. Maria Ionașcu, director al Liceului Pedagogic ”Matei Basarab” Slobozia CRUCILE CÂMPIEI Se spune că omul este făcut să strângă în pumni granit şi să simtă cum îi curge printre degete nisipul, şi această dramă îl face măreţ, căci efortul său uriaş pentru a dăinui o clipă mai mult în lume, înseamnă chiar jocul spiritului, când omul are impresia fulgurantă că posedă universul. De unde să luăm lecţia biruirii zădărniciei, dacă nu din jocul spiritului? Căci numai jocul îl defineşte şi îl întăreşte pe om 4
  5. 5. în faţa privirilor morţii. Căutarea egoistă a voluptăţilor spiritului sporeşte clipa, o umple cu pasiuni şi o epuizează în braţele divinităţii. Moş Luca era pietrarul satului, care făcea cruci din bucăţi de piatră. Moş Luca Pietrarul, aşa îl numeau oamenii din sat şi de primprejur. Dis-de-dimineaţă dalta pietrarului săpa cu sunet de clopot mistic în calupul de piatră. Zi după zi. El era filosoful de care are nevoie ritmul simplu al vieţii ţărăneşti, iar opera sa era o adâncă zguduire sufletească, era emoţie mistică, umilă, care nu se ivea din piatră, ci de sub pleoapa eternităţii. Aşa l-am cunoscut eu pe bătrânul pietrar: filosoful care închidea în piatră clipa, mânuia piatra ca pe o melodramă mângâiată de lumina spiritului, o scobea, o convulsiona, o calma, făcând-o să se nască şi să moară după bunul plac al pasiunii sale, al tristeţii sale, al aspiraţiei uneori deznădăjduite către eternitate şi absolut. Căci ce este crucea, dacă nu semnul absolutului? Meşterul pietrar, legănând meditaţia, descoperise poate că drama acestei lumi trecătoare se află în adâncul păcii din calupul de piatră, iar armoniile mute zăvorâte în ea se transformau în flacără sub loviturile sale de daltă. Bătrânul era legat cu lăcomie de unica formă pe care o meşterea şi care îl chinuia prin faptul că nu-i putea poseda niciodată pe deplin ideea. El, moş Luca, mi-a dezvăluit-o şi mie într-una din acele zile ale copilăriei mele cu simfonii autumnale, cu parfum de lacrimă şi culori tandre. Mi-a vorbit despre meseria lui, dar nu numai atât: mi-a spus cu vorbe simple toată splendoarea crucilor cioplite de-a lungul vremii de mâinile sale noduroase şi de sufletul său ostenit. O poveste simplă în dezmăţul acelei toamne. A desenat pe pământ cu degetul două linii intersectate la mijloc şi mi-a spus cum că una dintre linii o împarte în două părţi egale pe cealaltă: o parte raţiunea – Dumnezeu Tatăl –, cealaltă parte iubirea – Dumnezeu Fiul – iar punctul de unire, Sfântul Duh. Mi-a luat mâna şi mi-a făcut pe chip semnul crucii: „Vezi, aici pe frunte arătăm pe Dumnezeu Tatăl, adică raţiunea, aici pe piept în dreptul inimii Îl arătăm pe Dumnezeu Fiul, adică iubirea, şi împărţim pe jumătate distanţa dintre Tatăl şi Fiul printr-o linie de la un umăr la celălalt.” Am înţeles de la bătrânul meşter că asemănarea dintre chipul lui Dumnezeu şi chipul omului este crucea cu care este binecuvântat întregul univers. Dumnezeu, stăpânul cerului şi al pământului, are înfăţişarea crucii şi, asemenea Lui, omul rătăcitor poartă în propria-i înfăţişare tot crucea, căci echilibrul fără 5
  6. 6. greşeală al Marelui Stăpân este dăruit şi omului umil sub forma crucii. Raţiunea şi iubirea sunt puse în balanţa din cruce şi în om. Crucea sălăşluia în rugăciunea câmpiei, dar răsuna în sufletul meu deschis de copil, şi o înţelegeam aşa cum înţelegeam adâncul haotic al stelelor în întunericul tainic al nopţii. Iar moş Luca spunea cuvinte ca nişte lovituri de daltă peste sentimentul neantului. Ştia bătrânul cioplitor în piatră că îmi dăduse prin cuvintele lui îndrăzneala de a întinde mâna spre Dumnezeu, că îmi descoperisem divinul din inimă şi trup, că descoperisem poezia rănilor lui Christos?... Crucea… Refuzăm să interogăm această formă austeră, păstrându-i spiritul nedivulgat, acoperindu-l de vălul greu al tainei divine. Crucea, cea mai consolatoare imagine a sentimentului religios îi conferă omului chipul cel mai emoţionant… iar piatra… care închide în sine o imensitate ameţitoare a dramelor pe care Dumnezeu le hărăzeşte omului… Ţăranul, cu firea lui simplă şi precisă, n-a avut forţă să înalţe catedrale, dar a păstrat în memoria inimii sale esenţialul: crucea de pe turle şi din altare. Mă fascina la pietrarul bătrân din satul copilăriei mele nu atât cum cioplea piatra, cât cum o aşeza după ce o meşterea, nu în cimitire, ci pe margini de drumuri ori la întretăierea lor, ori lângă fântânile singuratice din mijlocul câmpurilor. Oamenii comandau bătrânului meşter crucile sculptate şi apoi le aşezau câte două, câte trei şi rareori una singură pe întinderea câmpiei. Meşterul însuşi le planta acolo unde-i spuneau oamenii. Silueta crucii de piatră pe orizontul câmpurilor dezlega intuiţia, tainele şi izvoarele lirismului, beţia libertăţii de a-ţi imagina. Astfel că nu ştia nimeni sigur de ce acele cruci existau acolo, dar ştiau toţi că erau nişte repere: ale sufletului, ale mişcării omului pe drumurile de ţară, ale timpului, ale misterelor metafizice. Sau poate erau doar nişte locuri de restaurare a sufletelor duse din această lume când vreun descântec le chema pe la răspântiile drumurilor în miez de noapte… sau poate – cine ştie? – numai desfăşurarea moralei divine pe întinderea câmpiei… Crucile de pe marginea drumurilor sau de la intersecţii au perpetuat biografii şi obiceiuri vechi şi, sub lipsă de armonie formală, ele seduc pe trecător, îi spun povestea unor câmpuri întinse, a unor drumuri bătătorite de mii de paşi, a unor oameni şi evenimente, sau a unui meşter care şi-a încredinţat sufletul consumat de pasiune unui simbol al perfecţiunii. Sufletele se bulucesc ostenite de vremuri sub 6
  7. 7. bolta bisericii căutând mângâiere metafizică ori taine ale existenţei care să le redea vigoarea, dar pe la răscruci de drumuri ne aşteaptă cea mai înaltă eleganţă spirituală – Dumnezeu. Iisus Christos se amestecă printre oameni. Fiecare intersecţie de drumuri era pe vremuri un punct de plecare. Drumeţii se întâlneau la cruci, se odihneau la umbra lor sau îşi făceau planuri, porneau apoi pe drumurile promise de ele. Crucile din marginile drumurilor de ţară nu erau monumente, erau prezenţa divină care te călăuzeşte, erau… câte alte înţelesuri… Acolo, pe câmpurile cu muzici austere unde cuvântul îngheaţă pe buzele poeziei, acolo erau şi mai sunt încă poemele acumulate în tăcerea străbunilor, tainice, singuratice: crucile Bărăganului. L-am preţuit pe moş Luca, cum de altfel l-au preţuit toţi oamenii din sat pentru neoboseala muncii sale, pentru poezia pietrei pe care a scris-o cu dalta şi a dedicat-o nesfârşitului câmpiei şi drumurilor noastre prin această lume. Astăzi, când trec peste câmpurile copilăriei mele, văd crucile de piatră presărate prin anume locuri, pe unde odinioară erau drumuri sau încrucişări de drumuri, ori fântâni semeţe. Astăzi este doar câmp, unde se întretaie destinele şi hazardul, ori încă se mai adapă sufletele din bucuria trecerii spre Dumnezeu. Le văd şi tac. Cuvintele ar sfărâma tainele câmpiei. Crucile albe de piatră de la răspântiile drumurilor nasc mistere… Într-o zi, moş Luca a plecat pe un drum de ţară la capătul căruia era o cruce măiestrită în piatră de un poet… sau de un om. Prof. Cociorva Ion Şcoala cu clasele I-VIII Grindu 7
  8. 8. CĂMAŞA DE IN Era toamnă. Soarele nu mai zâmbea la fel că odinioară. Frunzele dansau un dans ameţitor, îmbrăcate în veşminte cărămizii. Era dansul lor de adio. După ce îşi încheiau reprezentaţia, cădeau pe pământ şi lăsau apoi vântul să le împrăştie trupurile şi să le jelească cu un şuierat rece. Picături de ploaie începuseră să cadă. Zgomotul pe care îl făceau atunci când cădeau pe acoperişul casei semăna cu ropotul făcut de caii haiducilor care, odinioară, cutreierau codrii. În aer plutea un miros de tristeţe şi melancolie. Eu rămăsesem cu gura 8
  9. 9. căscată, privind acest dans vegetal, de la fereastra casei şi mă întrebam: oare câţi dintre noi ştiu să aprecieze frumuseţea lucrurilor simple, aparent banale? Se pare că acel iz de melancolie şi tristeţe fusese atât de puternic, încât ochii au început să-mi lăcrimeze. O lacrimă curse lin de pe obrazul meu şi atinse podeaua. Totul îmi părea un déjà vu. În urmă cu câţiva ani, vremea era la fel de tristă că şi azi. Atunci, bunicul meu s-a alăturat frunzelor şi şi-a lăsat sufletul purtat de vânt. În acea zi se stinse. Era ca şi cum aş fi fost un glob de cristal spart în bucăţi. Atunci, o bucată din mine a fost pierdută pentru totdeauna. Era un om extraordinar. De la el am învăţat foarte multe lucruri. Am învăţat că, atunci când îmi este bine, să mă bucur şi să ajut pe alţii. Am învăţat că, dacă viaţa m-a trântit la pământ, nu trebuie să rămân acolo, trebuie să mă ridic în picioare, să ridic capul sus, să o privesc în ochi şi să îi râd în faţă. Tot el m-a iniţiat în tainele şahului şi m-a învăţat că un rege adevărat rămâne pe câmpul de bătălie până la capăt. I-am revăzut în memorie imaginea de bătrân înţelept. Tot ceea ce mi-a rămas de la bunicul meu sunt nenumăratele amintiri şi învăţături pe care mi le-a dat de-a lungul timpului şi o cămaşa de in, care, dacă ar putea vorbi, ar spune poveşti atrăgătoare, mai vesele sau mai triste. El o avea de când era flăcău. Avea cincisprezece ani când mama lui, străbunica mea, i-a dăruit-o. Atunci erau alte vremuri. Oamenii erau toţi veseli, puternici, sănătoşi şi frumoşi. Ca şi mine, bunicul meu a copilărit într-un sat, departe de agitaţia urbană. În acel sat, oamenii se hrăneau cu produse făcute de mâinile lor: legume cultivate în grădina din faţă casei, brânză şi lapte date de văcuţa din grajd, carne şi ouă, toate din gospodărie. Sătenii se cunoşteau între ei, iar dacă un copil nu saluta pe stradă, afla imediat tot satul. Era decenţă, bună creştere şi spirit de obşte. Cămaşa de in a bunicului a văzut toate aceste lucruri şi multe altele. A avut suficient timp. Deoarece familia noastră nu era atunci una înstărită, cămaşa era mai mare, nefiind pe măsura bunicului meu. Astfel, bunicul a purtat-o de la cincisprezece ani până la două zeci şi opt de ani. Peste cămaşa de in a bunicului a alunecat uşor, precum apa unui pârâiaş de munte, firul anilor. Ea i-a fost întotdeauna alături şi niciodată nu l-a dezamăgit. A fost alături şi în ziua în care a întâlnit-o pe cea care avea să îi fie alături mai bine de patru decenii... Atunci era o frumoasă duminică de vară. Duminica era pe atunci zi sfântă, nu aveai voie să munceşti, ar fi fost mare 9
  10. 10. blasfemie. Fiecare om mergea de dimineaţă la biserică pentru a-şi purifica sufletul, după care, cu mic cu mare, toţi se strângeau în centrul satului pentru a cânta şi pentru a juca în horă. În timp ce copiii stăteau cuminţi pe margine şi încercau şi ei să înveţe paşii, ţinerii jucau şi se veseleau. Astfel, fetele tinere şi băieţii tineri veneau aici pentru a-şi găsi perechea. Cămăşi de in ca a bunicului erau pe fiecare fecior, la zi de sărbătoare. Bătrânii priveau de pe margine, iar când băiatul lui cutare punea ochii pe o fată, începeau să vorbească între ei, spunând atât vorbe bune, cât şi vorbe rele pentru viitorii miri. Aşa, bunicul meu, un june cu ochii negri ca noaptea şi părul ca abanosul, îmbrăcat în cămaşa lui de in albă pe care niciodată nu puteai observa nici cel mai mic fir de praf, a început să danseze cu bunica mea, o tânără subţirică, cu ochii albaştri precum marea. Atunci când dansau, se priveau în ochi, iar obrajii li se îmbujorau ca un trandafir care vara înfloreşte. Sudoarea muncii n-a trecut vreodată prin cămaşa de sărbătoare a bunicului. Parfumul fetei pe care el o învârtea la horă, îl făcea să o îmbrace cu şi mai multă plăcere. Astfel, după un an în care, în fiecare duminică dansau şi se veseleau, cei doi au hotărât să îşi unească destinele. Aveau nouăsprezece ani atunci. A fost, după cum spunea bunicul, ziua în care el a început să vadă totul într-un alt mod. Cerul plin de nori înfricoşători ca balaurii îl vedea albastru şi pur precum ochii bunicii. Câmpul aspru şi uscat era acum neted şi catifelat precum obrajii bunicii, pe care i-a sărutat de atâtea ori. După un an, iubirea lor a fost pusă pentru prima oară la încercare. La douăzeci de ani, băieţii plecau în armată, de unde se întorceau bărbaţi, căliţi pentru greutăţile vieţii. La fel şi bunicul meu, care a lăsat în urmă pe bunica şi pe mama mea, care în vremea aceea încă era purtată de bunica în pântec, şi a plecat şi el să înveţe cum să îşi servească scumpa lui patrie. Atunci, o lacrimă a udat pânza de in. Plecase de acasă un bărbat firav, iar peste doi ani se întoarse un adevărat bărbat; puternic, atât la trup, cât şi la minte. Avea douăzeci şi doi de ani când s-a întors. Atunci a strâns-o prima oară pe mama la piept şi a sărutat-o pe frunte. Din păcate, n-a stat multă vreme, căci a venit războiul. Îmbrăcat în cămaşa lui de in, a plecat să îşi apere ţara pe care el o iubea la fel de mult că pe bunica: cu sinceritate şi pasiune. Încă doi ani petrecuţi departe de familie. Singurul mod în care putea vorbi cu 10
  11. 11. bunica erau scrisorile scrise cu litere de sânge, pe care bunicul meu i le trimitea. Bunica aştepta întotdeauna cu nerăbdare veşti de la cel pe care îl alese să îi fie alături la bine şi la rău. Când deschidea scrisoarea şi citea: „sunt bine şi mă voi întoarce curând acasă”, inima îi tresărea de bucurie. După doi ani, bunicul apăru din nou în pragul casei. Totul era la fel. Doar că acum mama era o fetiţă frumoasă, iar bunica era şi mai fermecătoare decât o lăsase bunicul atunci când a plecat. Întors de pe front, cu cicatrice trupeşti şi sufleteşti, singura care rămăsese neschimbată era cămaşa de in pe care o avuse ca scut şi mângâiere. Venise vremea să pună deoparte cămaşa de in care începuse să îşi piardă din strălucirea pe care o avea altădată. Dar n-a pus-o. Împreună au trăit un an de vis. Când nu muncea, bunicul era mereu prin grădină cu fetiţa lui şi o învăţa tainele naturii. Bunica stătea pe prispă, tricotând ba un pulover, ba o căciulă şi zâmbea. Aceasta era însă liniştea dinaintea furtunii. Peste ţară s-a lăsat negura neagră a persecuţiilor. Îmbrăcat în cămaşa sa albă, a plecat de acasă fără să ştie încotro. A sfârşit aruncat într-o celulă rece. Acolo simţea pecetea timpului, cu parfumul bunicii, cu sudoarea jocului de la horă, cu praful de puşcă din tranşee, cu lacrima caldă a feţei blajine, cu scâncetul pruncului strâns la piept, cu greutăţi, bucurii, dezamăgiri şi împliniri. A stat 3 ani, în aceeaşi temniţă rece şi sumbră, după care paşii lui au călcat din nou pe drumul libertăţii. De data aceasta era definitiv. Acum era liber să se îngrijească şi să trăiască alături de familia sa. Astfel, a pus cămaşa împachetată frumos într-un cufăr şi a urcat-o în pod, însă toată viaţă s-a gândit la ea. Se gândea mereu la ea, atunci când a început să îmbătrânească alături de soţia sa, şi când vedea cum fetiţa sa se transformă într-o fată frumoasă exact aşa cum a fost şi bunica în tinereţea ei. Înainte să moară, a apucat să îmi spună toate aceste poveşti şi să îmi dăruiască cufărul în care era cel mai bun prieten pe care l-a avut vreodată. M-am trezit brusc la realitate; eram în faţa aceleaşi ferestre, privind acelaşi spectacol uimitor de toamnă târzie şi având acel cufăr în faţă. Mă simt mândru că am avut un asemenea bunic şi realizez brusc că mângâi cu palma un lucru foarte drag. Am în faţa ochilor un lucru care poate aduce oamenilor aminte de vremurile de altădată: 11
  12. 12. hora, portul popular, războiul, lupta dură cu viaţa. Dar cine să îşi mai aducă aminte de aceste lucruri? Cine să îşi mai aducă aminte că rădăcinile poporului nostru au fost plantate în zona rurală? Noi? Noi, nişte oameni simpli ce zilnic ne lăsăm influenţaţi de drogurile injectate prin timpan şi retină? Privind în urmă, în învălmăşeala anilor, la ce era atunci şi ce este astăzi, constat că suntem nişte neajutoraţi plutind în derivă în valurile mării, fără cea mai mică şansă de a ancora vreodată. Noroc cu povestirile bunicului meu, pe care mi le-a zis pe când eram la o vârstă fragedă şi din care de abia acum am reuşit să trag concluziile. Ne-ar trebui tuturor pânza vrăjită de in care să ducă corabia la liman, să ne apere de răutăţile lumii şi să ne ofere fericirea vremurilor de odinioară. Nu ştiu unde este acum bunicul, dar sunt sigur că încă este îmbrăcat cu cămaşa de in, mângâiat de bunătatea divină. El este un rege. Chiar dacă a fost învins de puterea timpului, a rămas în inima mea. Numele lui nu este scris pe nici un monument, dar ştiu că viaţa care l-a apăsat greu pe umeri nu i-a îndoit genunchii, nu l-a încovoiat, nu l-a doborât. Ca mulţi alţi bărbaţi ai neamului nostru românesc, şi-a dus cu demnitate destinul pe propriile picioare Barbu Dorel, clasa aVIII-a, Scoala cu clasele I-VIII Grindu 12
  13. 13. RECUNOŞTINŢĂ ŞI DRAGOSTE 13
  14. 14. ,, Culege toată viaţa ca să ajungi bogat, dar nu uita, copile, de unde ai plecat!’’ Mi-am pus întrebarea: ce înseamnă să fii <<fiu al satului>> şi explicaţia cea mai simpă am gândit că este: cetăţean, membru al unei comunităţi de care te simţi ataşat. Modul în care îmi iubesc satul, şcoala şi colegii îmi dă dreptul să mă numesc şi eu ,,fiu al satului “!? Deşi părinţii mei nu s-au născut şi nici nu au crescut în Movila, tatăl meu se consideră de-al locului de când ,,s-a născut pentru Dumnezeu’’ şi a devenit ,,părinţelul’’ tuturor creştinilor movileni. Eu sunt movileancă! Am venit de la trei săptămâni în această localitate, împreună cu părinţii mei, la o săptămână după hirotonia tatălui meu şi pot spune că am început să văd, să simt, să descopăr lumea în acest sat. Venind într-o comunitate nouă, în care nu aveau nicio rudă, nicio cunoştinţă, părinţii mei a trebuit să se obişnuiască cu noul statut. Viaţa de la Movila şi-au călăuzit-o identificându-se cu fiecare dintre membrii comunităţii şi răspunsul nu a întârziat să vină. Astfel, nu după mult timp, au devenit respectaţi şi iubiţi. Tata obişnuia să spună la predică: ,,Am fost copilul vostru şi v-am devenit părinte.’’ Părinţii mei au meserii nobile. Amândoi ,,lucrează’’ cu oamenii, cu sufletul lor. Păşind cu bucurie în viaţa pe pământ, tatăl meu a simţit dorinţa de a se uni cu cerul din fragedă pruncie (de la 9 ani) şi, ajutat şi înţeles de bunica din partea mamei (ea s-a mutat dintre noi înainte să-l vadă preot, însă îi împărtăşeşte bucuria în mod tainic din ceruri), care i-a arătat „calea”, şi-a împlinit dorul – slujirea în Sfânta Biserică. Astfel, el le este aproape oamenilor la bucurii şi necazuri, îi întâmpină şi îi ajută să pătrundă în adevărata viată de creştin prin Sfântul Botez, le uneşte iubirea prin Sfânta Taină a Nunţii, le şterge lacrimile la înmormântări şi parastase. Le ştie necazurile şi bucuriile, le cunoaşte şi le potoleşte furtunile din suflet prin sfaturi bune şi vorbe blânde la Spovedanie şi îi uneşte cu Hristos în Sfânta Taină a Euharistiei. Vreme de 12 ani şi-a îndeplinit misiunea în această comunitate de care nu s-a putut rupe nici după ce Dumnezeu a voit ca propovăduirea lui să se îndrepte şi către alte suflete – oamenii din oraşul Feteşti. Tinereţea, dorinţa de împărtăşire cu cei care i-au fost încredinţaţi ca fii duhovniceşti au făcut posibilă capacitarea într-un 14
  15. 15. mod unic şi miraculos a unei comunităţi cu un specific aparte confesional. Movila este aşezarea din Câmpia Bărăganului, aşa cum îi spune şi numele „cea mai înaltă” – 83 m altitudine deasupra nivelului mării. Tatăl meu mărturiseşte adesea că după aflarea acestui lucru în suflet i s-a născut primul sentiment de responsabilitate, dar şi de mândrie gândind: „M-a aşezat Dumnezeu pe scaunul cel mai înalt din această zonă înaltă”. Căutarea în sine l-a făcut să înţeleagă că lucrul care poate să-i fie cel mai folositor în integrarea în noua comunitate este smerenia din care izvorăşte iubirea, iar din faţa Sfântului Altar a înţeles cel mai bine raportul şi modul în care poţi face ca „toţi să fim una”, cum se grăieşte în Sfânta Liturghie. Răspunsul la întrebarea cum să reuşeşti să duci la îndeplinire această chemare a găsit-o în cuvintele Mântuitorului „să te faci tuturor toate”. Cu firea lui deschisă, binevoitor şi blând din fire, nu i-a fost greu să-i cucerească definitiv pe oameni. Când a venit în Movila, avea 21 de ani, o soţie tânără şi un copil de trei săptămâni. Oamenii l-au primit cu braţele deschise, mai ales că de mulţi ani nu mai aveau preot. La hirotonia din 11 august 1996 a venit tot satul să-l vadă pe preotul cel nou. Mulţi din curiozitate să-l vadă cum arată, unii cum cântă, alţii ce preoteasă are. Din spusele „băbuţei” noastre, tanti Marioara, căreia noi, copiii, îi spunem ,,mamaie”, am aflat că majoritatea curioşilor au fost mulţumiţi de „părinţelul cel tânăr”. Pe preoteasă au văzut-o mai târziu, la botezul meu, eveniment important în viaţa creştinilor care s-au strâns în număr mare la sărbătoarea familiei, să-l felicite pe părinte, dar şi curioşi să o vadă pe cea care-i stă alături. Cunoscându-l pe părintele „înalt ca un brad”, preoteasa li s-a părut „o copilă cu copil”. Părerile s-au mai schimbat acum. Tata este tot ,,un brad de om’’, însă mama a devenit „doamna”: Doamna „preoteasă”, „profesoară” sau, mai nou, „directoare”. Dintre toate adresările, mama o preferă pe cea mai veche „doamna preoteasă”, pentru că, spune ea: „din <<funcţia>> aceasta nu voi ieşi niciodată la pensie”. Citind şi studiind la literatură cu „doamna profesoarămamă” opera literară „Popa Tanda”, de Ioan Slavici, nu pot să nu găsesc similitudini între părintele Trandafir şi tatăl meu –părintele. Aceeaşi curiozitate a oamenilor din prima zi de slujire, înţelegerea, dragostea şi realizările părinţilor mei în propria curte şi familie, 15
  16. 16. alcătuită acum din doi părinţi şi trei copii: Teodora – „darul lui Dumnezeu”, Anastasia – „Înviere” şi Rafael – „Dumnezeu m-a vindecat”. Tatăl meu, după 12 ani de slujire la Movila şi aproape trei la Feteşti, a rămas precum a fost: „verde, vesel şi harnic”. Doar munca cu oamenii i-a fost mai uşoară, pentru că movilenii sunt opusul sărăcenilor. Ei sunt oameni harnici, gospodari şi mândri de realizările lor. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „dragostea este bucuria de a face altora bucurie” şi TATĂL meu a ştiut mereu să-şi arate dragostea faţă de familie şi faţă de enoriaşi. Deşi nu mai slujeşte de aproape 3 ani la Movila, sunt oameni care, dacă nu-l întâlnesc prin sat să-l salute, mă întreabă cu respect ce mai face „părintele” sau mă roagă să-i transmit „sănătate”, umplându-mi ochii de lacrimi şi sufletul de bucurie, pentru că nu l-au uitat. Mama este sprijinul moral cel mai bun al familiei noaste, îndeplinind şi ea o misiune grea şi nobilă, aceea de profesor. „Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitânduse la el, se bucură şi oamenii, se bucură şi Dumnezeu” (Sf. Ioan Gură de Aur); aşa şi mama, alături de colegii săi, sădeşte în ogorul sufletelor copiilor sămânţa dragostei de carte şi ştiinţă. Aşează o cărămidă la zidul personalităţii şi formării ca oameni a generaţiilor de elevi care se perindă, dinspre copilărie spre adolescenţă, prin băncile Şcolii Movila şi sub ochii ei atenţi şi blânzi, frumoşi ca şi sufletul ale cărui ferestre sunt. Mama este o femeie nu prea înaltă, dar bine făcută, cu ochii căprui catifelaţi, în care se răsfrânge lumina castanie a părului bogat, în care au început să strălucească câteva izvoraşe argintii, gura frumos arcuită este foarte expresivă, însă ceea ce impresionează cel mai mult în chipul ei sunt ochii. Ochii, de cele mai multe ori calzi, uneori aprigi, exprimă cel mai bine starea de spirit. Prin atitudinea corectă, prin dragostea şi responsabilitatea cu care îşi îndeplineşte misiunea, a dobândit respectul tuturor. Fiindu-mi profesoară şi dirigintă, sunt foarte mândră când îmi aud colegii vorbind frumos despre ea, sunt emoţionată când primeşte dovezi de dragoste de la actualii elevi sau de la cei care au trecut prin şcoală. Sunt însă foarte fericită că, spre deosebire de toţi ceilalţi, eu o pot numi MAMĂ. 16
  17. 17. Sunt un copil fericit, recunoscător şi mândru că am asemenea părinţi care se ghidează după cuvintele „Învăţătura faptelor este mult mai vrednică decât cea a cuvintelor” şi ne îndeamnă şi pe noi să le urmăm. Aşa cum îi cunosc eu şi cum îi cunosc şi alţii, cred că părinţii mei fac cinste numelui de „FIU AL SATULUI”. Argatu-Zaharia Anca Teodora Clasa a VIII-a A, Şcoala cu clasele I-VIII, Movila SATUL CU FIII LUI Astăzi, mediul rural s-a schimbat foarte mult. Din poveştile spuse de bunici, ne dăm seama că viaţa noastră se învârte în jurul internetului, al telefonului sau al televizorului. Imaginea satului de demult, lumea satului pură, neatinsă de mass-media, de ciocnirea tuturor genurilor muzicale, a modei, nu mai cuprinde doar oameni cu frica lui Dumnezeu, care trăiau cu credinţa pură. Deşi viaţa de demult era mai grea, mai împovărată de capriciile timpului, aceasta era trăită 17
  18. 18. la intensitate maximă, fără griji. Aceste aspecte le putem regăsi întrun roman care apare ca o monografie a satului, Amintiri din copilărie, de Ion Creangă. Casele ţărăneşti, simple din tulă, chirpici şi paie, învelite cu papură, stuf, coceni sau nuiele ascundeau în interiorul lor o comoară, o zestre a timpului. În zilele când claca încă se mai practica, fiii satului, împreună cu bătrânii, se adunau şi fusele se învârteau, iar din ustensilele acestea miraculoase ieşeau fire de lână. Aceste obiceiuri erau însoţite de asemenea de notele melodioase ale cântecului popular. Junii satului se întreceau la sfârşitul săptămânii la hora satului. Se prindeau în joc cu mândrele roşii în obraji şi parcă pământul se rotea în jurul lor. Fiecare anotimp în splendoarea lui aducea bucurii nenumărate. Primăvara, când totul revenea la viaţă şi satul se trezea şi forfotea precum furnicile. Vara, ţăranii erau prinşi cu lucrul câmpului. Îşi creşteau şi îşi educau copiii sub raza credinţei şi a bunului simţ. Toamna, la culesul viilor, recoltatul roadelor şi multe alte treburi ale câmpului, copiii erau şi ei implicaţi pentru că reprezentau sprijinul părinţilor. Iarna, la gură sobei, fiii satului se adunau în jurul bătrânilor pentru a le asculta trăirile şi povestirile. De asemenea, prin jocurile lor înţelegem că ei chiar îşi trăiau copilăria. Învăţătura nu era că acum, însă copiii erau dornici să cunoască şi îşi respectau dascălii. Joaca... era un moment important pe care copilul îl savura cu plăcere şi cu inocenţă. Dacă ar fi putut, s-ar fi jucat până târziu în seară, printre şirele de fân, la scăldat, prin livezi, prin toate locurile din sat care îi stârneau interesul. Nu avea cum să stea în casă, ci în toate ziua râdea la soare şi era mai sănătos. Pe când acum, copiii stau mai mult în casă, în întuneric, la calculator, la televizor sau vorbesc la telefon, mulţi dintre ei nici nu mai ştiu cum arată soarele şi nici mirosul florilor nu îl mai apreciază. În opinia mea, copiii de acum sunt mult mai trişti decât cei care au fost. Fiii satului de acum au înlocuit costumul popular cu straie chinezeşti, opincile cu pantofi fără valoare. Cozile împletite au fost înlocuite cu părul vopsit în toate culorile posibile şi tunsori băieţeşti. Dacă întrebi în ziua de azi un tânăr ce muzica preferă, nu va răspunde că i-ar plăcea muzica populară, ci muzica de club. Rar mai 18
  19. 19. întâlneşti un tânăr care să admire cântecul şi dansul popular. Chiar la mine în clasă am o colegă care cânta foarte frumos melodii populare şi, de asemenea, dansează în ansamblul şcolii. La noi în şcoala chiar există un grup de dans popular care a câştigat foarte multe concursuri de gen. Tradiţiile, obiceiurile şi sărbătorile erau respectate şi petrecute cu multă plăcere şi entuziasm. Mersul la biserică sau colindatul erau evenimente care se respectau, însă acum sunt luate în derâdere. Cum să meargă la colindat sau la biserică un copil cu cercei în nas, în buză, sau cu frizuri excentrice? Oricum, şi dacă merg la colindat, nu urmăresc decât să primească bani şi nu se duc din plăcere şi cu gând bun, ba chiar unii distrug gardurile sau porţile oamenilor. Un lucru totuşi e sigur, satul de azi nu mai este acelaşi cu cel de atunci şi, în acelaşi timp, şi tinerii satului s-au schimbat din cauza influentelor urbane. Satul nu a murit, dar poţi descoperi toate misterele lui prin întoarcerea în timp cu ajutorul cărţilor, al bătrânilor satului şi prin reînvierea tradiţiilor. Mirea Claudia Adina Clasa a VIII-a B, Făcăeni 19
  20. 20. ”Caloianul”, Copăceanu Petruț Daniel, clasa I, Miloșești ÎNTOARCERE LA RĂDĂCINI ,,Doar viaţa pe care o trăim pentru alţii este o viaţă ce merită să fie trăită.”( Albert Einstein) Aniversările sunt faze marcante ale ciclului existenţei, luate în sens propriu ca momente de cotitură. O astfel de aniversare poate să fie întâlnirea cu fiii satului sau ,,Zilele comunei”. Mărturisesc sincer că tema propusă spre a fi dezbătută este o temă dificilă, deoarece rar se întâmplă ca noi, românii, să ştim să apreciem meritele 20
  21. 21. cuiva. Mai repede criticăm şi vedem numai neîmpliniri, numai nerealizări. Suntem veşnic nemulţumiţi de toată lumea, veşnic supăraţi, mai puţin pe noi înşine. De aceea, unii s-au înstrăinat definitiv, au părăsit total trecutul, au renegat tot ce reprezintă patrie, familie, prieteni. S-au dezrădăcinat, şi-au făcut bagajele, s-au mutat cu chirie, în apartamente care nu sunt ale lor. Au fost în stare să se mute la capătul pământului pentru un serviciu mai bun, dar suferă de dor de sat, de ţară, pentru că acest sentiment, îmi place să cred, mai este încă specific românesc. De ce nu mai vrem să ne regăsim? De ce sunt românii dezbinaţi? De ce nu ştim să ne preţuim valorile atât cât sunt lângă noi, sunt în viaţă ? „Se ştie că invidia şi orgoliul îl înjosesc pe om. Nimic nu este mai frumos decât să recunoşti, să apreciezi deschis şi să foloseşti cinstit calităţile şi cunoştinţele altora”, spunea marele scriitor român Marin Preda. Ce bine ar fi dacă ne-am schimba această atitudine! Ar fi o dovadă că suntem mai buni, că ştim să ne iubim aproapele. Apropiindu-mă de finalul carierei mele didactice, mă îndrept cu nostalgie spre vest – tărâmul oamenilor de la soare-apune, lăcaş al datinilor, al lucrurilor bune şi frumoase, tărâmul înserării şi al odihnei bine-meritate după 37 de ani de carieră. Deja mă cuprinde nostalgia când mă gândesc la clinchetul argintiu al clopoţelului care va anunţa începerea unui nou an şcolar, iar eu nu voi mai trăi emoţiile alături de copii, de părinţi, nu voi mai fi întâmpinată cu atâta dragoste şi bucurie de aceştia, aşa cum am fost întotdeauna şi cum sunt acum. Mă tem de zicala românească, plină de înţelepciune şi adevăr, care spune: ,,Cât eşti în treabă, toţi te întreabă”. Deja m-am întristat. Ar fi bine să încerc să visez mai frumos, mai cu optimism. Se făcea că într-o zi am fost invitaţi de autorităţile locale, în frunte cu inimosul şi destoinicul gospodar, primarul comunei, domnul Mihai Valeriu, la întâlnirea cu fiii satului: cadre didactice, preoţi, judecători, ingineri, medici, asistenţi medicali, contabili, tehnicieni, marinari, meseriaşi, agricultori, cântăreţi, sportivi, elevi olimpici, toţi cei născuţi în sat, dar şi cei ale căror rădăcini nu sunt aici, nu sunt de-ai locului, ci s-au stabilit aici prin căsătorie cu fii ai satului, au devenit cetăţeni ai comunei şi au dus numele şi faima Movilei în ţară şi în străinătate. Reîntoarcerea la rădăcini, acest spaţiu sacru, leagănul strămoşilor noştri, este un prilej de mare bucurie. Localnicii ne-au primit cu pâine şi sare ca pe nişte oaspeţi de seamă. Cu acest prilej, s-au evocat pagini de istorie a comunei. Din ce în ce 21
  22. 22. mai puţini sunt cei care pot povesti despre începuturile învăţământului în Movila. Ei s-au stins unul câte unul şi au plecat departe , departe, lăsând amintirile despre anii de şcoală fiilor, nepoţilor, sau strănepoţilor lor. Aşa au aflat, cei care nu ştiau, că pe meleagurile de astăzi ale comunei, exista pe vremuri un boier Pană, pe moşia căruia au lucrat primii locuitori ai satului. Aceştia locuiau în bordeie de pământ şi au colonizat cel mai înalt loc din Bărăgan, astăzi comuna Movila. Erau oameni harnici şi viteji, veniţi de la Mâneciu Ungureni, Ceraşu, Drajna, Vulcana Băi, Chiojd, munteni din Prahova, Dâmboviţa şi Buzău. Povesteau cum copilaşii de-o şchioapă, erau treziţi dimineaţa devreme şi plecau moţăind în căruţă, să muncească împreună pe moşie. Umblau desculţi prin ţărâna fierbinte, vara la prăşitul porumbului şi la seceratul grâului sau lângă batoză la treierat, plini de praf şi sudoare. Uneori duceau mâncare părinţilor care trudeau de dimineaţa până seara la strânsul paielor prin arşiţa soarelui . Alţii aveau grijă de animale sub acelaşi soare nemilos. Iarna, aveau îndeletniciri în casă, ajutau la prelucrarea bumbacului, a lânii din care mamele ţeseau la război ,,postav” din care făceau haine pentru toţi membrii familiei. De sub căciulile de miel nu li se vedea decât nasul. Cu obrajii roşii de sănătate, îşi duceau existenţa de zi cu zi fără să observe că timpul trece, iar ei rămân neştiutori de carte. Sprijiniţi material şi îndrumaţi de boierul Pană, despre care oamenii din sat vorbesc cu respect şi recunoştinţă, s-a înfiinţat prima şcoală din sat. Până a fost şcoala construită, cu participarea întregii suflări a satului, copiii au învăţat prin case particulare. Primii învăţători ai satului au fost soţii Sârbu Maria şi Sârbu Alexandru, directorul şcolii. Le-a urmat familia Mihai Radu şi Mihai Georgeta care au fost şi directori. Apoi, în funcţia de director a fost învăţătorul Stan Florin. S-a pomenit şi de doamna învăţătoare Dănăilă Marieta, fiică a satului, trecută şi ea în nefiinţă . Aceşti oameni au fost eroii comunei şi au constituit temelia şcolii Movila. Se spune în popor că dacă temelia unei construcţii nu este solidă, construcţia se va ruina. Aici, în şcoala noastră, datorită acestor oameni, generaţii de dascăli care le-au urmat, au reuşit să construiască o şcoală europeană, demnă de mileniul în care trăim. Movilenii şi-au respectat şi preţuit dascălii şi doreau ca vlăstarele lor să înveţe carte, să scape de munca istovitoare a câmpului, să câştige o pâine mai uşor. Ei mulţumesc celor care i-au învăţat şi nutresc sentimente de recunoştinţă pentru strădania, onestitatea şi 22
  23. 23. comportamentul dascălului de ieri şi de azi. S-a amintit şi de doamna educator Băjenaru Elena, dispărută prea din vreme, răpusă de o boală nemiloasă, fiică a satului şi ea, care a fost pentru Grădiniţa Movila, director zeci de ani, a fost un om demn şi un cadru didactic devotat trup şi suflet meseriei alese, a iubit copiii şi satul în care s-a născut. Să nu-i uităm şi să le aprindem ,,lumină” ori de câte ori trecem pragul Sfintei Biserici, tuturor fiilor satului care şi-au adus contribuţia la dezvoltarea, emanciparea şi sporirea prestigiului comunei. În cuvinte simple, movilenii arată că ,,nu există o altă misiune mai nobilă sub soare decât cea de educator”. Iată ce povestea un fost elev al şcolii despre profesorul lui : ,,În anul 1968, eram elev în clasa a VI-a . Nu am fost niciodată premiant. Învăţam cu frică şi respect faţă de părinţi. În acel an, a sosit în şcoala noastră un profesor nou, proaspăt absolvent al Facultăţii de matematică şi care făcea naveta între Movila şi domiciliul dânsului din Feteşti. Se numea Teodor Popescu. Am învăţat cu dânsul până în clasa a VIII-a. Toţi elevii trăiau febra examenelor ce ne aşteptau. Trenul cu care pleca domnul profesor acasă, după o zi de muncă, era la ora 19.05. Până la ora la care venea trenul, clasa noastră rămânea cu domnul profesor la şcoală, să ne jucăm ,,de-a matematica”. Jocul consta în modul cum putem verifica un sistem de trei ecuaţii cu trei necunoscute, după ce l-am rezolvat prin metoda substituţiei sau a reducerii. Era metoda determinanţilor de mai târziu, pe care nouă ne-a arătat-o domnul profesor ca pe un joc. Mare mi-a fost mirarea când la examenul de admitere la Liceul de Metrologie din Bucureşti am avut printre alte subiecte, de rezolvat şi un sistem de trei ecuaţii, cu trei necunoscute. După ce lam rezolvat, am încercat să mă verific într-un colţ al tablei prin metoda învăţată de la domnul profesor Popescu. Am vrut să şterg tabla unde mă verificasem, numai că un membru al comisiei de examinare m-a oprit şi m-a întrebat ce am scris acolo. - Mi-am verificat sistemul, i-am zis. - Cum? - Prin joc matematic. - De unde ştii aşa ceva? >> I-am explicat că m-a învăţat la şcoală, domnul profesor Popescu. Ce bucuros am fost să-i transmit felicitări domnului Popescu din partea profesorului examinator, felicitări pe care cu 23
  24. 24. mândrie şi respect le adresez şi astăzi domnului profesor şi tuturor cadrelor didactice din şcoala Movila.” Puţini ştiu însă câte greutăţi a întâmpinat domnul profesor Popescu pentru a-şi continua studiile. La terminarea clasei a IV- a, nu a avut voie să se înscrie în clasa a V-a, pentru că părinţii nu vroiau să se înscrie în ,,colectiv”. A pierdut astfel un an şi a fost nevoit să stea acasă. Tatăl dânsului, care fusese în şcoală ,,monitor general”, dar, din cauza lipsurilor materiale, nu a fost dat mai departe la şcoală, a înţeles că mai important era viitorul copilului, aşa că s-a sacrificat şi nu s-a mai împotrivit colectivizării. Nu s-a împăcat însă niciodată cu regimul comunist. Domnul Popescu a fost bursier, s-a întreţinut singur în facultate, a mers în tabere şi excursii gratuit pentru meritele pe care le-a avut în conducerea vieţii studenţeşti şi a rezultatelor bune de la examene . În 1972, la vârsta de 27 de ani, a fost numit director al şcolii Movila şi s-a căsătorit cu doamna Coman Valeria, profesor de biologie , fiică a satului. S-a întors, astfel, în satul natal al mamei, şi pentru că trei sferturi din sat îi sunt rude, poate fi considerat fiu al satului. În 1984, domnul profesor Popescu Teodor a devenit inspector şcolar de matematică, funcţie în care a reprezentat cu cinste judeţul Ialomiţa la nivelul ţării, timp de 14 ani. Cineva povesteşte o întâmplare petrecută imediat după revoluţia din 1989, în sala mare a Casei de Cultură a Sindicatelor Ialomiţa, când într-o şedinţă a Inspectoratului Şcolar Judeţean la care au participat toate cadrele didactice din judeţ, au fost înlocuiţi toţi inspectorii de la toate specialităţile. Când a venit vorba de inspectorul Popescu, toţi cei din sală s-au ridicat în picioare şi l-au ovaţionat minute în şir, l-au aplaudat şi a fost rugat să rămână în continuare în funcţie. Încă o dată s-a demonstrat că matematica nu are nimic în comun cu politica. A dat dovadă de cinste şi corectitudine în tot ce a întreprins, de aceea profesorii de matematică din tot judeţul, şi nu numai, îl respectă şi îl stimează. Chiar dacă a fost inspector şcolar şi mai apoi profesor la liceu în Feteşti, el a rămas legat sufleteşte de Movila, unde a revenit în funcţia de director în 2003, pentru alţi trei ani. Movilenii au cuvinte de laudă şi pentru familia Militaru Gheorghe, profesor de limba şi literatura română de excepţie, şi doamna Florica, învăţătoare pensionară, ca şi doamnele Coman Lucreţia şi Mioara Fotă, care au călăuzit paşii multor generaţii de elevi, au împărtăşit din experienţa lor şi altor cadre didactice mai 24
  25. 25. tinere şi au făcut cinste şcolii, respectând cu sfinţenie meseria de dascăl . Cineva a evocat personalitatea doamnei profesor de istoriegeografie, Stroe Ana, acum pensionară, care a îndeplinit ani la rând funcţia de director educativ, director de şcoală, om de o ţinută morală deosebită. Şi dânsa şi-a iubit meseria, elevii şi a făcut cinste colectivului didactic al şcolii. Movilenii îi respectă şi pe actualii educatori, învăţători şi profesori din Movila, colaborând cu aceştia şi ajutând la bunul mers al procesului instructiv-educativ din şcoală, astfel încât şcoala noastră să fie cotată printre cele mai bune şcoli din judeţ. Mult se bucură un dascăl atunci când vede că este iubit şi respectat, că şi-a adus şi el o contribuţie cât de mică la reuşita unor copii în viaţă. Iată câteva rânduri dintr-o scrisoare adresată de un grup de eleve, unui alt dascăl care şi-a pus în slujba meseriei de profesor toate energiile creatoare şi tot devotamentul. Erau trei eleve care reuşiseră la Liceul Sanitar din Brăila, acum asistente medicale la spitale importante din ţară. „După atâta timp de când nu ne-am mai văzut satul, dorul de casă a crescut şi simţim nevoia să stăm de vorbă cu dumneavoastră (...) Nu este zi în care să nu ne gândim la frumuseţea orelor de matematică pe care le desfăşuram împreună cu dumneavoastră. După cum ştiţi, materia nu este prea grea, dar simţim nevoia să ni se explice, mai ales că noi am fost învăţate să plecăm cu lecţia înţeleasă din clasă (...). Ne este dor de dumneavoastră. Tare am mai vrea să ne întâlnim cu clipele pe care le-am petrecut la noi în şcoală . Ne e dor şi de clădirea şcolii, de orice lucru care îi aparţine şi de care noi am fost legate opt ani de zile. Ne dăm seama că aveţi un program aglomerat, ca de obicei, o activitate neîntreruptă şi de aceea suntem sigure că vă bazaţi tot pe vechiul cros, de acasă la şcoală şi tot aşa mereu. Vă urăm sănătate şi succes în activitatea importantă pe care o desfăşuraţi . Cu mult respect, Movilencele” Cei veniţi de departe au evocat locul natal pe care îl poartă în suflet toată viaţa şi care pentru ei înseamnă ,,acasă”, întoarcerea la rădăcini, acolo unde cu toţii ne aflăm odihna. Ne întoarcem la izvoare, ne întoarcem la rude, la prieteni, la vecini, pe care îi găsim din ce în ce mai bătrâni, mai neputincioşi şi la care venim cu drag de câte ori avem prilejul. Au povestit, s-au întrebat de sănătate, de 25
  26. 26. realizări, s-au bucurat de revederea locului natal, de ,,uliţa copilăriei”. Cu toţii au devenit copii pentru o zi , pentru că imaginea copilului este o izbândă a simplităţii naturale, a spontaneităţii fără premeditare şi gânduri ascunse. Copilăria înseamnă dobândirea liniştii sufleteşti şi a încrederii în sine, concentrarea sentimentelor de bucurie, de preaplin sufletesc . Au fost prezente la întâlnire şi doamnele Coman Cornelia şi Mica Datcu, fiice ale satului, medici de excepţie, mulţi ani, directori ai Spitalului Orăşenesc Ţăndărei şi ai Casei Judeţene de Sănătate, ajutorul şi speranţa cetăţenilor din Movila. Au fost prezenţi zeci şi zeci de asistenţi medicali, de ingineri, profesori, agronomi, cetăţeni ai comunei de ieri şi de azi. Oare cei care s-au înstrăinat şi nu mai vor să aibă nici o legătură cu trecutul, ce satisfacţii au? Cine îşi va mai aminti de ei ? Când mai au prilejul să se bucure? De aceea, concluzionez cu câteva reflecţii : „Unii trăiesc fără nici un ideal, fără nici o ţintă, trec prin lume ca nişte fire de paie pe un râu. Nu merg ei, îi duce curentul.” (Seneca) „Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul.” (George Enescu). Nu devii bătrân pentru că ai trăit un număr de ani, devii bătrân pentru că ai dezertat de la idealul tău. M-aş bucura nespus dacă aş fi considerată şi eu fiică a satului acesta, pe care l-am slujit timp de 37 de ani, unde am venit împreună cu soţul în 1974, doar cu un geamantan şi acela cu cărţi: eu, profesor de matematică, el, inginer agronom. Am crescut trei copii, trei ingineri, care nu uită satul în care s-au născut. Ca dovadă, băiatul meu, inginer de profesie, are formaţie fiind şi solist de muzică populară şi-a luat numele de scenă ,,Cătălin Ialomiţeanul” şi nu uită niciodată să amintească, în emisiunile de televiziune unde este invitat, de meleagurile natale, să-i salute pe toţi movilenii şi să mulţumească tuturor celor care au contribuit la formarea şi educarea lui. El a cântat împreună cu alţi artişti invitaţi la sărbătoare. Ce bine ar fi să avem şi la noi în Movila o sărbătoare a satului, ori de ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, la hramul bisericii din sat, pe 8 noiembrie, ori de Sfânta Maria, pe 15 august, aşa cum au propus o parte din fiii satului la o întâlnire, când au aniversat 35 de ani de la absolvirea a opt clase. Aş vrea ca această sărbătoare să aibă loc atâta vreme cât mă mai pot bucura, să văd cum 26
  27. 27. personalităţi ale satului sunt răsplătite cu ,,Titlu de cetăţean de onoare al comunei”, cum se prezintă realizările tuturor cetăţenilor comunei, pentru că avem ce să spunem. Tare mult mi-aş dori să nu se împlinească ,,profeţia” unui coleg , student la medicină pe vremea aceea, pe care l-am cunoscut într-o tabără studenţească şi care ,,m-a încurajat” cu privire la profesia mea, zicând: ,,O să ajungeţi şi voi, fetele de la Institutul Pedagogic, nişte amărâte de dăscăliţe de ţară...” Oare aşa să fi fost ? Ştiu atât, că, indiferent de ce se spune, mi-am iubit meseria şi, dacă s-ar întoarce timpul şi aş fi pusă din nou să aleg, n-aş ezita o clipă: aş alege tot munca cu copiii. Ei mi-au dat putere şi optimism şi mi-au ţinut veşnic tinereţea sufletească, încrederea în oameni şi optimismul. Prof. Dăscăliţa Elena, Şcoala cu clasele I-VIII Movila Ialomiţa 27
  28. 28. FIII SATULUI DE IERI ȘI DE AZI DIN COMUNA OGRADA Printre fiii satului de ieri se numără şi bine-cunoscutul dirijor şi compozitor de talie internaţională, Ionel Perlea, născut la 13 decembrie 1900 în Ograda - Ialomiţa şi decedat la 29 iulie 1970 la New York. A trăit într-o familie numeroasă, în care părinţii erau de naţionalităţi diferite, tatăl sau, Victor Perlea – român şi mama sa, Margaretten Haberlein – de origine germană. Copilăria şi-a petrecuto alături de fraţii săi pe malurile Ialomiţei, printre copiii ţăranilor din sat. Printre primele sale compoziţii muzicale se numără şi valsul “Plimbarea la câmp”, intitulat mai târziu „Ograda vals”. Devine dirijor al Operei Române şi al Orchestrei Radio, între anii 1929-1932 şi 1934-1936, directorul Operei Române. În anul 1983, casa din Ograda devine casa memorială organizată şi administrată de Muzeul Judeţean Ialomiţa, fiind inclusă pe lista „Monumentelor Istorice ale judeţului Ialomiţa”. Ocupațiile oamenilor din Comuna Ograda s-au schimbat cu trecerea timpului. Dacă, în trecut, oamenii se ocupau cu agricultura și 28
  29. 29. cu creșterea animalelor, acum aceștia lucrează în diferite domenii pe baza studiilor. Tradițiile au fost păstrate cu sfințenie de către cre știni. Una dintre personalitățile comunei Ograda, Ionel Perlea, nu a fost uitată. Acestuia i s-a păstrat casa, care mai târziu s-a transformat în „Casa Memorială Ionel Perlea”. Aceasta a devenit un muzeu important al Județului Ialomița. Prin operele sale, Ionel Perlea dovedește că a fost, este și va fi un compozitor și totodată un dirijor important pentru oamenii de aici, de la noi din țară, precum și peste hotare. Astăzi, în comuna Ograda există personalităţi deosebite, unele care s-au născut aici şi care, încă mai locuiesc, dar şi persoane care s-au integrat aici. Printre acestea se numără: preoţi, profesori, medici. Unul dintre fiii satului de azi al comunei Ograda este Laurențiu Rotaru, bass-baritonul de talie internațională, născut pe data de 25 octombrie 1978 în comuna Ograda, județul Ialomița. A absolvit cursurile claselor I-VIII la școala din comuna Ograda. A urmat cursurile Seminarului Teologic București, apoi cele ale Universității de Muzică București – secția canto clasic. Domnul Rotaru are multe premii și burse în SUA. Începând cu aprilie 2004, a devenit solist al operei din Connecticut. În prezent, locuiește în Hartford. Comuna Ograda se mândrește cu „fiul satului”, Laurențiu Rotaru, deoarece a luat pe urmele sale și numele comunei Ograda cu care se mândrește că este „țăran”. 29
  30. 30. Oricâtă vreme ar trece și oricât s-ar moderniza lumea, știm că locuitorii satului Ograda vor rămâne niște oameni gospodari, harnici, muncitori, buni și onești. Față de trecut, localitatea a avut o înflorire a populației cât și a teritoriului intravilan. Viața din satul nostru se apropie din ce în ce mai mult de cea de la ora ș, având în vedere că se află între două orașe. Fiii satului de ieri împreună cu părinții lor își aveau hrana din curtea lor, produsă de ei, prin creșterea animalelor și nu existau produse comerciale din magazine ca acum. Fiii satului de azi sunt mai moderni, au haine „de firmă”, a șa cum spun ei, pe când fiii satului de ieri aveau un port specific. Fiii satului de ieri nu aveau multe studii, deoarece ei se ocupau mai mult cu munca din agricultură, dar fiii satului de azi fac școli, facultăți numai pentru a deveni ceva important. Fiii satului de azi nu î și mai aduc aminte de satul în care s-au născut, de ograda în care s-au jucat și de plaiurile verzi și frumoase ale Bărăganului. Fiii satului de azi nu se mai ocupă de pământurile bunicilor, de care aceștia au avut grijă de mici copii. Fiii satului de azi merg la oraș pentru a- și face studiile, se mută la oraș și uită de meleagurile natale. Toate aceste schimbări s-au datorat înțelegerii greșite a democrației care a schimbat totul, inclusiv atitudinea oamenilor. Eseu alcătuit de: Dănescu Luciana, Mihai Daiana, Mladin Alina și Zaharescu Elena, eleve la Școala cu clasele I-VIII „Ionel Perlea” Ograda din județul Ialomița. Coordonator, Profesor Petre Mariana 30
  31. 31. MONOGRAFIE SENTIMENTALĂ Mulţi spun: Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi tâmpla de stele”. Puţini spun: „E cu neputinţă să iubeşti şi să fii înţelept”. Şi foarte puţini spun: „Pentru a iubi pe cineva trebuie ca din când în când să-l părăsim”. Cine are dreptatea cea mai mare?... Niciodată nu vom şti cu adevărat. Ne bucurăm adesea de prezenţa sau existenţa cuiva; ne mirăm rareori sau cel puţin o dată-n viaţă că cineva ni se potriveşte şi este ceea ce îndelung am căutat şi am aşteptat. A fi blând, a zâmbi şi a iubi te pot face veşnic îndrăgit. Dacă din toate darurile vieţii nu dăruieşti iubire şi bunătate, toată bucuria vieţii tale dispare, fără să vrei, fără să ştii. Şi niciodată nu poţi fi melancolic dacă nu ai iubit; oamenii superiori în filozofie, în poezie sau artă sunt sclavii melancoliei. Spiritul şi iubirea lor au picurat şi s-au condensat în gânduri şi trăiri alese, în opere de artă născute pentru eternitate. Unora le place atmosfera de grup; alţii trăiesc singuri pe lume, fie 31
  32. 32. pentru că aşa le place, fie că sunt „singuri în doi”… Şi unii, şi alţii trăiesc clipe de rătăcire şi de iubire şi de uimire şi de mirare şi de disperare. Toţi gândim uneori: cum trec anii peste noi şi noi cum trecem prin ei… Şi-n fiecare an trăim emoţii de primăvară, emoţii de vară, emoţii de toamnă, emoţii de iarnă; şi-n fiecare an numărăm bucurii şi tristeţi, atâtea câte au fost… Iar când afară plouă, o ploaie de gânduri ne cuprinde şi încercăm să aducem pentru fiecare din cei dragi o bucurie cât de mică, dar bucurie să fie. În general, avem timp toată viaţa pentru a dărui şi a ne dărui bucurii. Şi niciodată nu putem fi atât de egoişti şi insensibili încât să ne iubim cel mai mult pe noi; şi fiecare pe el însuşi. Fiecare are libertatea de a căuta fericirea oriunde; uităm adesea că ea se găseşte atât de aproape de noi, în lucrurile fireşti şi mărunte. Să ne facem timp să le vedem! De-a lungul vieţii ne stabilim şi restabilim obiective şi priorităţi; stăpânim arta de a ierta; iubim noutăţile; încercăm să fim originali, plăcuţi, generoşi; ne înconjurăm de culori calde, sentimentale. Ar fi ideal, plăcut, drept şi frumos să ne întristăm cât mai puţin, să ne bucurăm cât mai mult, să fim optimişti, să avem puterea şi curiozitatea de a ne redescoperi şi recreea propria căldură sufletească. Atunci când vine primăvara şi salcâmii „înnebunesc” deatâta albă floare, să „înmugurim” şi noi, să „luminăm” în jur, dăruind „raze” de iubire şi de înţelegere. Să fim spirite libere, energice şi încrezătoare; să gândim pozitiv, să ne „colorăm” viaţa cu bucurii primite sau dăruite; să adunăm gânduri bune în prag de sărbători, să înşirăm frumoase amintiri, ca mărgelele pe aţă; să păcălim tristeţile şi deznădejdile, dintr-o simplă motivaţie: viaţa este unică şi irepetabilă! (să ne reamintim mai des acest teribil adevăr). Să schimbăm idei şi sentimente, căci suntem simpli pământeni, trecători prin această viaţă care, dacă-ţi faci timp să vezi şi să-nţelegi, este mult prea frumoasă! Să ne acceptăm mai uşor unii pe alţii, cu defecte şi calităţi, cu speranţe şi dezamăgiri; a greşi e omenesc, a ierta e dumnezeiesc. Şi diferenţa, singura care poate face diferenţa, să fie doar frumuseţea inimii. Oricând, oriunde să fim mai buni, să dăruim mici şi mari bucurii, de la un gând bun şi-o dulce mângâiere, până la eternul „Te iubesc!”. Să nu fim obligaţi la sinceritate, să ne dorim sinceritatea chiar dacă uneori ne urcă sau ne coboară. Şi-n inima noastră, de cele mai multe ori, să fie mai mult ca perfectul, deşi trăim într-o lume nebună, nebună, frumos de nebună! Şi când ni se întâmplă minunea 32
  33. 33. de a ne fi dor de cineva, să-l căutăm şi-n acea clipă de iluminare sufletească să nu ne sfiim a-i spune: „Te iubesc!” Nu se ştie dacă a doua şansă va mai exista… Timiditatea poate ucide cele mai frumoase sentimente şi amintiri… Am scris toate acestea când era linişte printre amintiri… Nam scris din rătăcire, ci din iubire şi eternă amintire… pentru cine? Pentru prietena mea de suflet, doamna Garbacia Elena, referent muzical la Centrul Judeţean de Promovare şi Conservare a Tradiţiei Ialomiţene, solist de muzică populară, membru în Ansamblul Folcloric „Doina Bărăganului”, consăteancă cu care eu mă mândresc. Am petrecut împreună clipe frumoase care m-au maturizat spiritual şi îmbogăţit moral. Nimeni până acum nu a aşternut pe hârtie gânduri şi sentimente despre această doamnă a cântecului popular ialomiţean. Poate şi pentru că noi, românii, greşim de veacuri, uitând a iubi şi aprecia valorile spiritualităţii româneşti, cât sunt încă pe pământ, nu în gând, cât sunt încă în lumea cu dor, nu în cea fără de dor. Doamna Elena, acest eseu este o declaraţie de dragoste, scrisă cu drag şi cu gândul la folclorul românesc pe care-l îndrăgiţi şi căruia cu sufletul vă dăruiţi. Mi-aduc aminte de zilele de primăvară sau de vară, de toamnă sau de iarnă, când, dintr-un sincer respect şi o veşnică admiraţie, vă căutam… Pe scenă sau acasă, la birou sau la colindat, aproape întotdeauna vă găseam şi regăseam cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise. De multe ori mi-am spus că, alături de prietena mea din Italia, sunteţi „sora” mai mare, de care am nevoie, pe care mereu mi-am dorit-o şi pe care viaţa cu drag mi-a dăruit-o. De câte ori, după ce ne despărţeam, îmi spuneam: „Ce bine că eşti, ce mirare că ne-nţelegem şi ne potrivim atât de bine”. Eu, care, atunci când eram eleva Liceului Pedagogic Slobozia, îmi doream să devin solist de muzică populară; poate şi pentru că doamna Elena mi-a fost profesoară în gimnaziu, la Şcoala Griviţa. Eram tare mândră pe atunci pentru că, alături de dumneaei şi de alte profesoare, eram singura elevă membră a unui grup vocal folcloric, cu multe ieşiri pe scenă, în afara satului. Nu mai ştiu ce cântece interpretam, dar ştiu că-mi plăcea foarte mult de doamna Elena; era plăcută, se făcea plăcută şi cânta frumos. Anii au trecut şi azi, acum, cu maturitate şi înţelepciune culeasă din lume şi din cărţi, pot spune că doamna Elena este un om bun, bun de pus pe rană; un om frumos, cu suflet duios şi voios. 33
  34. 34. Stăpâneşte o profesiune care luminează, o profesiune-vocaţie şi dăruire, pentru că ea răspunde unor nevoi adânci ale sufletului românesc. Căci ce sunt oare folclorul românesc, muzica populară, datinile şi obiceiurile strămoşeşti?... „Pâinea” sufletului românesc. Prin tot ceea ce face şi-a câştigat paşaportul pentru eternitate. Dacă m-ar auzi, ar spune că sunt vorbe mult prea mari… Da, vorbe mari, sincere şi adevărate, aşa cum sunt cântecele, şi gândurile, şi mângâierile, şi sfaturile dumneaei. La începuturi, când ne întâlneam, trăiam emoţii greu de stăpânit; cu timpul, cunoscându-ne reciproc, ajutându-ne, sfătuindu-ne… recunosc, cu mare bucurie, ce ne leagă: o divină reciprocitate afectivă. Dau dreptate marilor gânditori care cred în filozofia unificatoare a vieţii. Îmi dau dreptate mie însămi, căci ştiu că acolo, la Griviţa, la intrarea în sat, pe strada principală, într-o căsuţă mică şi plăcută, a copilărit şi mai trăieşte încă, un om bun, cu suflet deschis, cu o nobilă capacitate de a iubi. Cine o cunoaşte cu adevărat, ştie că în preajma sa te bucuri de securitate emoţională, de viaţă, de reuşite şi-mpliniri. Se spune că „în mintea omului întotdeauna va exista un altul ca reper, ca model”; reperul meu în arta de a iubi şi a ierta este doamna Elena. Sufletul poporului român se manifestă prin limbă, prin mituri şi obiceiuri. De la mine, gânduri „flori” şi flori în prag pentru cei care stau de veghe la nemurirea românismului şi adună, dăruind apoi, gânduri bune şi nestemate de cântec românesc. Cât de mult s-ar înălţa spiritual, doamna Elena rămâne totuşi un om obişnuit, de o rară simplitate, care ştie să prezinte un festival de folclor pe marile scene, dar şi să-ngrijească florile-n grădină. Oricât de mult ar colinda depărtările cu minunatele-i cântece, îşi găseşte timp, în fiecare anotimp, să meargă la biserică, să cate calea spre cimitirul preabunilor săi, să stea la sfat cu lumea satului, să-i înveţe pe copii Caloienii, Caloiţa, Paparudele şi-atâtea, şi-atâtea perle de folclor autentic românesc. A fost oaspete drag al marilor zone folclorice româneşti, dar şi al multor concursuri şi festivaluri internaţionale de folclor. Este sociabilă din fire, manifestă grijă şi afecţiune faţă de cei nevoiaşi, impresionează prin capacitatea de a face faţă emoţiilor, de a iubi, de a se adapta lumii şi vremurilor noi cu mulţumire. Sensul personal al vieţii sale pare a fi împlinirea şi iubirea. Pentru mine, cea mai dreaptă clasificare a oamenilor este după darurile lor naturale. Este doamna Elena un „ghid” pentru carieră şi succes, pentru 34
  35. 35. împliniri personale şi profesionale, pentru verticalitate şi bun-simt, pentru iubire, simplitate şi patriotism. Ca să-mi dai dreptate, atât îţi trebuie: să-ţi faci timp, să ai răbdare să o cunoşti, să-i fii alături. Şi fără a vorbi în termeni mult prea academici şi totuşi realişti, aş spune că se bucură de „job performance” (performanţa muncii), datorat multiplelor aptitudini şi atitudini pozitive, unor valoroase iniţiative sociale şi culturale, unui nivel de aspiraţie ridicat, unor contribuţii culturale de mare profesionalism, unor alese abilităţi de comunicare, unei ambiţii şi dăruiri molipsitoare. Are un fel de a fi care eliberează energii pozitive şi dinamizează cele mai pesimiste stări de spirit. Fiecare dintre noi vede în copilărie o „poveste” a propriei vieţi, o poveste pe care o scrie numai pentru el însuşi. Când era copil, doamna Elena şi-a scris o poveste simplă: să fie om bun şi să ducă mai departe cântecul moştenit de la tatăl său. I-a reuşit… Mai târziu, în tinereţe, a adăugat detalii la poveste, iar la maturitate a făcut mici schimbări. Mă bucur că sunt un mic „detaliu” din povestea vieţii sale, o viaţă cu un scenariu de învingător. „Învinşii lasă lucrurile să se întâmple, învingătorii fac lucrurile să se întâmple”. Şi-a împlinit aproape toate visele adunate peste ani pentru că şi-a păstrat starea de bine fizică şi psihică. Este mai tot timpul bine dispusă să repete sentimente şi atitudini pozitive. În lumea spiritului său, folclorul este pe primul loc; cu el îşi decorează şi ne decorează viaţa. În lumea copiilor se bucură de atracţie pentru că este caldă şi plăcută, pentru că picură în urma sa încredere şi optimism, pentru că-şi respectă propria viaţă şi pe-a celorlalţi. Şi eu învăţ de la doamna Elena: cum să mă menţin un adult generos, cum să caut şi să practic idei denţelepciune, cum să găsesc drumul cel mai scurt de la opinii la atitudini. Şi cum toată viaţa noastră este o oscilaţie între două extreme, Bine-Rău, mă încăpăţânez să-ndrăgesc întâia extremă. A nu se-nţelege că doamna Elena este mult prea perfectă; nici eu nu sunt; şi care dintre noi poate spune că este…? Acum doamna este la vârsta maximei inspiraţii şi înţelepciuni, la vârsta când şi-a transformat meseria în măiestrie şi pasiune, la vârsta când îşi poate face timp pentru „lectura” amintirilor de peste ani. Căci doamna este un om normal, care ştie că numai normalitatea asigură armonia şi frumuseţea vieţii. A trecut prin experienţe de viaţă de neuitat, a trăit evenimente de viaţă care au dat sens şi valoare devenirii sale ca om ţi rapsod popular. Şi tocmai de aceea poate da sfaturi. Un om ţi se 35
  36. 36. arată mai bine aşa cum este el de fapt şi după sfaturile pe care ţi le dă. Recunosc că trăirile mele pentru doamna Elena sunt subiective şi personalizate cu gânduri şi sentimente mult prea sincere ca să fie de crezut. Cum am ajuns să gândesc ceea ce gândesc, să simt ceea ce simt…? Simplu: trăind alături alese clipe cărora de multe ori am vrut sa le spun – „Stai”! Doamna are o toleranţă divină la răutăţi; pentru aceasta şi pentru multe altele pot spune că este consilierul meu personal, a cărui empatie s-a transformat în simpatie reciprocă. M-a învăţat că fiecare dintre noi are dreptul la propriile sentimente, că putem prelungi copilăria spre viitor, că fericirea este în lucrurile mărunte, că este bine să stăpâneşti simţul măsurii şi al armoniei dacă vrei să fii fericit. De fapt, eu cred că doamna a descoperit forţa care îndeamnă să te alături celor buni: starea de bine personală. De obicei, dacă zâmbeşti unui copil, îţi zâmbeşte şi el; dacă zâmbeşti unui adult, acesta se întreabă de ce îi zâmbeşti. Doamna nu face parte din categoria celor din urmă. Zâmbeşte des şi îi plac zâmbetele celor din jur, fără să se întrebe de ce zâmbesc. Deseori am “filozofat” împreună pe diverse teme; şi deseori am concis că noi, românii, astăzi şi acum, avem nevoie de o “primăvară” nouă, o “primăvară” a sufletului şi a spiritului; un spirit nou şi o inimă nouă, plină de înţelegere şi de speranţă. „Un om nu poate trăi pe pământ dacă nu are o bucată de cer în sufletul său” pe care o putem numi instinct al binelui sau perseverenţă în bine sau solidaritate trainică. Numai astfel poţi fi maestru în „arta citirii sufletului”. Doamna stăpâneşte o uimitoare intuiţie de a şti foarte multe despre cineva într-un timp scurt, uneori chiar dintr-o privire; nu-i plac oamenii nesinceri sau teatrali, care vor să pară ceea ce nu sunt în fapt. „Lume multă, oameni puţini”, afirmă deseori şi niciodată nu se lasă păcălită de aparenţele pe care le trece prin filtrul propriilor convingeri. Deşi a trăit şi triste evenimente (pierderea soţului şi a dragilor părinţi), are o atitudine pozitivă faţă de viaţă, scrie şi rescrie exerciţii de admiraţie pentru unica noastră viaţă trecătoare. Şansa sa în viaţă a fost optimizată şi de propria sa dimensiune afectivă, şi de credinţa că unicul timp care poate fi experimentat este cel prezent. Îi place să facă fapte bune, este deschisă şi onestă, trăieşte cu emoţie sărbătorile de peste an, a căror semnificaţie şi rezonanţă o sensibilizează uneori până la lacrimi. 36
  37. 37. Voltaire spunea cândva: „Adevărata frumuseţe izvorăşte din simplu şi simplitate”. Acesta ar putea fi unul dintre mottourile potrivite biografiei doamnei Elena. Iubeşte şi limba română, iubeşte poezia şi scrisul frumos şi deseori, în întâlnirile noastre, fără să-şi dea seama, mă uimea cu pledoaria sa pentru lectură şi cultură. A avut norocul de a cunoaşte mulţi oameni de seamă, români adevăraţi; chiar dacă erau simpli ţărani sau profesori universitari sau poeţi sau rapsozi. Deşi pare demodat, îi plac patrioţii, ceea ce poetic am putea spune – „lumina de om şi de neam românesc”; despre dăruirea acestora afirmă că este ceva ce nu încape în cuvinte. Merge des la biserica din satul nostru natal, Griviţa; şi-i place să prelungească trăirea din acest lăcaş sfânt în viata cotidiană. Cu-atât mai mult, cu cât „trăim o perioadă de schilodire sufletească” (sensibil adevăr prezentat de Dan Puric în superba sa carte – „Despre oameni”). Ca spiritualitate, m-au influenţat puternic: în lumea artelor – doamna Elena, în lumea cărţilor – Dan Puric. Multe din concepţiile despre viaţă şi despre oameni ale doamnei se regăsesc şi în paginile acestui mare scriitor contemporan. Acesta afirmă că a cunoscut „oameni ale căror fapte sunt o dovada că nesimţirea le-a luat şi ultima celulă din creier”. Am râs copios şi mai râd şi acum când recitesc această asociere literară“. Ce mai scrie Dan Puric: „nu ne mai înţelegem în româneşte; ne trebuie dicţionar român-român”; „poţi vorbi tăcând”; „cunoaştem multe, totul, fără să înţelegem nimic”; „credinţa e ca o pasăre cu două aripi: eu sunt o aripă, tu eşti o aripă; ne rugăm şi zboară”. Triada aceasta de potrivire în idei şi sentimente o iubim: eu, Dan Puric, doamna Elena. Ştim să spunem frumos lucruri neplăcute, sfidăm monotonia, condimentăm viaţa cu multă atitudine, avem dorinţa de a ne reinventa, ştim preţul înţelepciunii şi constatăm cu tristeţe un omniprezent „dezmăţ care poartă numele de libertate” (pe care fiecare o înţelege şi o practică aşa cum vrea). Este o trudă onorabilă să simţi toate acestea; fie că eşti părinte-părinte, părinteartistic, părinte-cărturar, părinte-spiritual, părinte-educaţional. Cineva spunea: „suntem stăpânii vorbelor pe care nu le-am spus şi sclavii vorbelor deja rostite”. Îmi sunt tare dragi toate aceste vorbe adunate într-o monografie sentimentală. Şi dacă voi scrie vreodată o carte – sinteză de amintiri, doamna Elena nu va fi nici la început, nici la final, ci în prefaţă, ca un model frumos de luat în viaţă. Doamna Elena nu cred că s-a gândit vreodată că eu aş putea-o asemăna cu unica Coloană a lui Brâncuşi. În grădina folclorului ialomiţean, este 37
  38. 38. un „albastru vertical”, un „verde orizontal”. Kant afirma: „important e să ştii ce face omul atunci când nu îl vede nimeni”. Mi-ar plăcea să o văd pe doamna în căsuţa de la ţară; probabil… simplitate, covoraşe, muşcate, busuioc cu noroc, ulcele la grindă, preşuri până-n tindă, marame şi ii, bundiţă şi cojocel şi mult, mult cântecel. Monografie sentimentala la final… „Nu-mi pare bine că s-a terminat, ci-mi pare bine că s-a petrecut”. Versuri din cântecele doamnei Garbacia Elena: “Care-i locul cel mai sfânt – Satu-n care m-am născut Şi-n care-am copilărit De-al meu sat ce drag mi-e mie. M-am întors la mine-n sat Să-ntâlnesc pe cin’ mi-e drag În sătucul cu salcâmi Unde-s părinţii mei buni.” “Foaie verde lin, pelin Rău e, Doamne, prin străini Ca desculţ prin mărăcini. Când eram la tatăl meu Tot bine eram şi eu. Chiar de făceam cât de rău Tot zicea „copilul meu”. Înv. ARON VIORICA MAURA Grup Şcolar „Areta Teodorescu” Griviţa 38
  39. 39. O LACRIMĂ PENTRU UN EROU Să deschidem o pagina a istoriei neamului românesc prin tânărul erou al Griviţei, Areta Teodorescu. La 24 octombrie 1894 s-a născut în comuna Griviţa, judeţul Ialomiţa, cel care, student în anul III al Şcolii Superioare de Silvicultură Bucureşti – Băneasa, devenit sublocotenent, a fost parte activă la sângeroasele confruntări din Cadrilater, în primul război mondial, unde simţământul său de român l-a purtat spre supremul sacrificiu pentru apărarea pământului strămoşesc. Era fiul cel mai mare dintre cei patru copii – doi băieţi şi două fete – ai familiei preotului din comuna Griviţa, Teodorescu Ioan şi Ştefania - născută Săvulescu. Pentru el nimic nu era mai de mare interes decât cartea şi instruirea spre folosul propriu, dar şi al celor din jurul său. Cei ai familiei şi prietenii îi spuneau Haret, însă numele său de botez era Areta, numele Sfântului Mucenic. Şcoala primară – 39
  40. 40. cinci clase – a frecventat-o în comuna natală, absolvind în anul 1906, cu premiul I în toţi anii. Capacitatea de înţelegere şi dorinţa de a pătrunde în tainele ştiinţelor, pe care primii ani de învăţătura i le-au trecut succint prin sfera percepţiei, au determinat familia să-l sprijine în aspiraţiile sale şi, astfel, în septembrie 1906, reuşeşte la examenul de admitere, devenind elev al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Elev sârguincios, s-a remarcat în studiul matematicii, dar şi al ştiinţelor naturii. Cu o deosebită dragoste se apleca asupra studiului istoriei. A încheiat cu succes cei opt ani de studiu liceal, ca absolvent al secţiei reale. În vara anului 1914 a susţinut examenul de admitere la Şcoala Superioară de Silvicultură, devenind student. Bucureştiul l-a pus în contact cu o lume nouă. Este prezent în toate câte i-au apărut în cale ca emulaţie intelectuală, consecvent simţămintelor lui de fiu al unui popor care nu a ştiut ce-i liniştea şi prosperitatea şi faţă de care se considera dator. Finele anului 1914 îl găseşte membru deosebit de activ al „Ligii Culturale”, sub auspiciile profesorului Nicolae Iorga. În vara anului următor este prezent la cursurile „Universităţii populare de la Vălenii de Munte, unde profesorul Iorga, cu vervă şi erudiţie, susţinea neîntrecutele prelegeri despre istoria, latinitatea şi fiinţa poporului român. Primul an de studenţie şi-l cârmuieşte cu chibzuinţă, fiind prezent şi la prelegerile altor personalităţi ale acelor timpuri, printre care A. D. Xenopol şi Bogdan Duică. Împreună cu colegii şi prietenii săi, animaţi de aceleaşi simţăminte, îşi petrecea duminicile prin diferite localităţi rurale, sădind în sufletul celor mulţi sămânţa dragostei de neam şi de ţară, pe care o preluase de la titanul istoriei, neobositul Nicolae Iorga. Prin care sate şi-a purtat cuvintele e greu de menţionat; cert este că în vara anului 1916 trecuse şi prin satul Tigveni din Oltenia. Bruma de bani ce-i agonisea, uneori din chetă publică, era investită în cărţi; aşa a reuşit să înfiinţeze Biblioteca sătească a comunei natale. Dar anii tinereţii lui au fost perioada de vremuri tulburi, de altfel ca şi a multor generaţii din trecut, obligându-l în vara anului 1915 la satisfacerea stagiului militar. Cu termen redus, a absolvit Şcoala de ofiţeri în rezervă, eliberându-se cu gradul de sublocotenent. În anul 1916 nu se mai poate înscrie în anul III de facultate, fiind concentrat. Devine combatant al regimentului 23 de Infanterie Călăraşi, aflat în dispozitivul de apărare a graniţei din Cadrilater; aici îl găseşte începutul războiului. Participă la 40
  41. 41. sângeroasele confruntări de la Turcucaia şi apoi la cele de la Aidemir din 5-6 septembrie 1916, unde a căzut la datorie. Care au fost împrejurările în care s-a sfârşit nu sunt cunoscute, pentru că, în sălbăticia lor, atât războinicii bulgari cât şi populaţia civilă au exterminat răniţii şi prizonierii, înlăturând şi rămăşitele pământeşti ale acestora. Tatăl său a căutat zadarnic vreo urmă, nefiind chip să găsească loc de cruce şi mormânt. Acasă nu a mai ajuns decât lada sa de campanie. Documentele oficiale l-au înregistrat ca dispărut în luptele de la Aidemir, ca şi pe alţii dintre cei 800.000 care şi-au dat viaţa înfăptuind România Mare. A fost unul dintre aceia care n-a avut parte de creştinescul loc de odihnă. Consătenii săi şi cei care l-au cunoscut şi-l aminteau cu multă consideraţie, admiraţia şi dragostea lor concentrându-se în expresia ”ce băiat bun era bietul Haret”. Membrii cercului de istorie Naparis - Griviţa 41
  42. 42. FIUL SATULUI, ŞTEFAN BĂNULESCU Un sat este o aşezare umană specifică mediului rural. De obicei, acest tip de așezare este mai mare decât un cătun și mai mică decât un oraș. După o altă definiție, satul este o așezare umană mai puțin dezvoltată din punct de vedere edilitar gospodăresc, a cărei populație se ocupă în deosebi cu agricultura, constituind o categorie social - teritorială complexă; este alcătuită dintr-o aglomerare de case și construcții gospodărești anexe într-un teritoriu cu specific rural. Satele erau cea mai răspândită formă de comunitate până la începutul Revoluției industriale, care a dat startul procesului de urbanizare. În vechime, casele erau situate unele lângă altele pentru apărare (cuvântul „sat" provine de la latinescul fossatum, care însemna fortificație), iar zona dimprejur era cultivată. Termen afectuos cu care se adresează cineva mai în vârstă unei persoane mai tinere de sex bărbătesc. 2. Fig. Cetățean, membru al unei colectivități (de care acesta se simte foarte atașat). - Lat. filius. Ștefan Bănulescu, romancier și scriitor român, s-a născut pe 8 septembrie 1926 în comuna Făcăeni, județul Ialomița, şi a 42
  43. 43. decedat pe 25 mai 1998. A fost al optulea fiu dintre cei unsprezece ai plugarilor Ion și Elena Bănulescu. Între anii 1938 - 1945 urmează și absolvă Liceul Teoretic Știrbey-Vodă din Călărași, secția limba latină. Mai târziu, în 1948 – 1952, urmează și absolvă Facultatea de Filologie din București, având ca profesori pe George Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur. Harta numită „opera lui Ştefan Bănulescu” cuprinde următoarele scrieri ale autorului: Iarna bărbaţilor şi o creaţie similară – Condrat – publicată recent în „Viaţa Româneasca”; poemele din Cântece de câmpie; eseurile reunite sub titlul Scrisori din provincia de Sud-Est sau o bătălie cu povestiri; romanul Cartea de la Metopolis şi bucăţile din proiectatul roman Metopolis, texte memorialistice din postumele Elegii la sfârşit de secol, fragmente memorialistice (Locuri misterioase, lepul, Troienii sau troienile, Moară lui Fuierea, Tabără) publicate sub titlul Din „Memoriile unui om tânăr” în 1988, în paginile „Vieţii Romaneşti” şi reproduse în volumul al doilea al „Operelor”. Satul reprezintă toposul originilor fiecăruia dintre noi. Această aşezare omenească poate fi asociată cu sintagma „Et in Arcadia ego”. Este un fel de Eldorado din care majoritatea scriitorilor s-au inspirat. Cu toţii suntem fii ai satului pentru că rădăcinile noastre îşi au rizomii în pământul strămoşesc. Făcăeni este unul dintre satele care a dat literaturii un fiu important, care s-a individualizat prin opera sa. Astfel că prin nuvelele cuprinse în volumul Iarna bărbaţilor evidenţiază satul cu toată agitaţia specifică, cu problemele fiecărui anotimp, îndeletnicirile specifice oamenilor. Iarna bărbaţilor pare a fi varianta literară a satului cu scenele surprinse cu un aparat de filmat care înregistrează întâmplările cu încetinitorul, şi uneori parcă surprinde câte un instantaneu al unei întâmplări. Atmosfera cuprinsă în paginile nuvelelor este un tensionată, cu oscilaţii, cu accelerări sau cu poticniri în derularea întâmplărilor. Prin clasa a zecea am citit pentru prima dată o nuvelă de Ştefan Bănulescu. În timpul lecturii, parcă ceva din mine îmi spunea că întâmplările s-au petrecut undeva atât de aproape. Menţionez că nu citisem biografia autorului şi nu ştiam că s-a născut în Făcăeni. Mai târziu, destinul a făcut ca într-o zi să obţin postul de profesoară 43
  44. 44. de limba română la şcoala din Făcăeni. În momentul în care am păşit pe pământul acestui sat, am simţit că ceea ce scrisese Ştefan Bănulescu trebuia să se fi întâmplat aici. Tot satul respira paginile nuvelelor din Iarna bărbaţilor. Parcă şi eu am început să împrumut din accentele acestei lumi pestriţe. Aceste structuri epice dezvoltă mitul, oniricul, fantasticul, arhetipul. Din acest punct de vedere, putem regăsi în cazul scriiturii asocieri cu Vasile Voiculescu sau cu Mircea Eliade. Opera lui Ştefan Bănulescu creionează şi accentuează acel sentiment al locului, folosind un mozaic în straturi al geografiei spaţiului. Lumea scrierilor lui Bănulescu este una arhetipală, cu legile ei, condusă de timp, care poate fi ostilă sau nu, având parcă nişte ziduri asemenea Hanului Ancuţei. În acest corpus de opere se poate observa că natură este stăpâna omului şi că acesta încearcă să supravieţuiască adaptându-se ei. Acest fiu al satului Făcăeni, Ştefan Bănulescu, a văzut în propria-i viaţă, dar şi în a consătenilor lui, mitul, legenda, fabulosul. Fantasticul lui Bănulescu nu este unul absurd, extremizat, ci straniu, şi ezitările realului fac să existe scăpări care îşi au obârşia în legende şi credinţe populare. Această lume este condusă de propriile legi, astfel că lemnul, peştele, apele, agricultura, pădurea, apicultura, natura dezlănţuită, natura, sursa de trăi, femeile, copiii, bărbaţii, bătrânii, flăcăii, nebunii satului, brigadierii, pădurarii, pescarii, mistreţii, culesul viilor, toate acestea sunt asemenea planetelor ce gravitează în jurul unui singur scop, cel al supravieţuirii. Fantasticul de tip folcloric inundă toate straturile existenţei. A recunoaşte pe cineva drept fiu al satului înseamnă a îl vedea emblemă a comunităţii, un glas al mulţimii, cel în care s-a concentrat satul cu specificul lui. Microcosmosul numit sat reprezintă nucleul evoluţiei omului. Deşi oraşul rămâne ceva, acolo, depeizarea te face să înţelegi importanţa satului în viaţa copilului şi a viitorului adult. Descrierea şi conturarea copilăriei se găseşte în ciclul memorialistic Elegii la sfârşit de secol (în prozele Locuri misterioase, Șlepul, Troienele, Moara lui Fuierea, Tabăra, din capitolul Călărețul de argint). Copilăria oraşului o reprezintă satul, care formează valorile spirituale şi te determină să îţi recunoşti originile. Fiii satului care au dat valoare literaturii, muzicii, picturii, sculpturii, dansului popular sunt glasurile strămoşilor care s-au propagat precum ecoul şi au 44
  45. 45. transmis suflul specific românesc. Deşi opera lui Ştefan Bănulescu este foarte importantă pentru regiunea noastră, nu este atât de cunoscută de către locuitorii acestui judeţ sau poate nici de majoritatea locuitorilor din Făcăeni. Ar fi necesar ca în şcoală să se realizeze diferite activităţi care să cuprindă momente de omagiere a scriitorului, de prezentare a operelor acestuia şi de lecturare a acestora. O mai bună cunoaştere a creaţiilor autorului ar putea dezvolta elevilor sentimentul apartenenţei la un grup social din care s-au evidenţiat personalităţi care au marcat un anumit domeniu la nivel naţional. Recunoaşterea operei în domeniul literaturii şi premierea ei de către specialişti arată originalitatea sursei, a nucleului, a perspectivei, a ipostazierii umanului şi importanta satului că topos. Profesor Comanici Vasilica Violeta GSA Făcăeni 45
  46. 46. Aron Emilia, clasa I, Miloșești SATUL – ÎNȚELEPCIUNE ȘI AUTENTICITATE Satul e vatrã a unui echilibru spiritual, a unei lumi trecute şi prezente, care pune în valoare locurile şi alcătuieşte scara timpului. Memoria unor vremuri trece exclusiv prin vocile lumii satului, care, în călătoria ei de aici spre dincolo, plânge, se bucură ori caută unduirile doinelor şi ale baladelor. Caută poezia vieţii purtătoare de adevăruri, poezia rostirilor strămoşeşti, călăuzitoare prin mrejele existenţei ce identificã rosturile unor vremi şi ale unei lumi care veşniceşte în aceste originale alcătuiri, în aceste configuraţii rurale ce constituie zăgazuri împotriva uitării. Prezenţa sacrului în inima acestei lumi are şi ea atributele veşniciei, sacru însemnând tot ce putem dărui din sufletul şi din avutul nostru pentru a crea veşnicie. 46
  47. 47. În satul nostru, în mijlocul Bărăganului, lângă vechiul drum al poştei de la Bucureşti spre Moldova, se află moşia lui Barbu Catargiu, încă de la 1800. Barbu Catargiu, întâiul prim-ministru al României Unite, a marcat viaţa celor din Maia. Aici a avut mai întâi conac şi apoi a făcut un castel. Pe vârful dealului din marginea satului, a ridicat un castel cu 52 de camere, cu lampadare din argint masiv, cu podele de lemn ca o tablă de şah. Aici opreau boierii să pună la cale treburi politice şi tot aici se întâlneau la baluri ce ţineau până în zori. Erau şiruri nesfârşite de trăsuri şi rochii strălucitoare, parfumuri franțuzeşti se ridicau în aerul încins al câmpiei. Pe-atunci, Bărăganul nu era ceea ce vedem astăzi. Era locul de promenadă al marilor boieri din Muntenia, grădina lor. Castelul de la Maia nu era înconjurat de câmp gol. Celebrul arhitect peisagist Wilhelm Mayer, cel care a făcut şi Parcul Cişmigiu din Bucureşti, ridicase în jurul lui o grădină englezească fabuloasă. Cu fântâni şi alei, cu plante şi flori exotice, cu păuni ce călcau trufaş. Castelul era legat de drumul principal cu o alee lungă de aproape un kilometru, ce avea de-o parte şi de alta, pe toată lungimea sa, arbori exotici. Astăzi, au mai supravieţuit numai doi. Se află în curtea bisericii. Sunt singurii arbori Sofora din România şi sunt declaraţi monumente ale naturii. Barbu Catargiu (n. 26 octombrie 1807, Bucureşti – d. 8 iunie 1862, Bucureşti), a fost om politic, lider al partidei conservatoare şi strălucit orator. La 22 ianuarie 1862 devine întâiul prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a Principatelor. Mandatul său încetează brusc pe 8 iunie 1862, când este asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei. Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stârnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului și a cărui enigmă nu a fost elucidată nici până în zilele noastre. Catargiu îşi are originile într-o familie boierească din Muntenia, părinții săi fiind marele vornic Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica banului Barbu Văcărescu. Studiile elementare le urmează în Bucureşti, la Şcoala grecească de la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris. A urmat studii de litere, drept, istorie, filosofie și economie politică. O legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea primului ministru spunea că o faimoasă ghicitoare din Paris, madame Lenormande, i-ar fi prezis destinul tragic. 47
  48. 48. În 1834, tânărul Catargiu revine în țară și se face remarcat în cercurile „Societății Filarmonice”, iar din 1837 devine membru în Adunarea Obștească a Țării Românești. Pe 20 decembrie 1842, este numit director al Departamentului Dreptății, iar pe 23 aprilie 1843 este ridicat la rangul de clucer și trecut în arhondologie (cronica rangurilor domnești). În această perioadă, Barbu Catargiu s-a căsătorit cu Ecaterina Parravicini, de origine rusă. Cei doi au avut un singur copil, pe Mariţa. În contextul internațional favorabil Unirii Principatelor, Barbu Catargiu desfășoară importante activități unioniste, fiind unul dintre liderii grupării de ideologie conservatoare din Muntenia. Fondează Comitetul Conservator al celor nouă, un organism politic care a redactat și a dat publicității la 19 martie 1859 cele opt puncte fundamentale destinate dezbaterilor și hotărârilor Divanului ad-hoc. Totuși, Catargiu nu reușește să fie ales pentru Divanul ad-hoc din cauza intrigilor liberale şi atacurilor adversarilor politici. În primul guvern numit de Cuza în Muntenia, Catargiu primeşte portofoliul Finanţelor, în această perioadă activând şi ca membru în Comisia Centrală de la Focşani. Ulterior, între 30 aprilie – 12 mai 1861, liderul conservator devine preşedinte al Consiliului de miniştri muntean. Catargiu era ataşat ideii de consolidare a statului român, afirmând în Adunarea Deputaţilor că „nu este destul unirea între ţările surori”, în opinia sa fiind necesară „unirea între fiii ei”, prilej cu care el lansa un dicton pe care dorea a-l înscrie pe steag: „Totul pentru țară, nimic pentru noi”. În primii ani de după Unire, conservatorii reprezentau cel mai puternic grup politic din cele două Principate. Catargiu s-a afirmat ca lider incontestabil al acestei grupări, reuşind să ralieze în jurul aceluiaşi program diferitele facţiuni conservatoare. Cum gruparea conservatoare deţinea majoritatea atât la Bucureşti, cât și la Iași, cel desemnat la 22 ianuarie 1862 să prezideze primul guvern unic a fost Barbu Catargiu. Printre legile importante adoptate de cabinetul Catargiu se numără legea vânzării sării și legea urmăririi veniturilor statului. Atacat de presa de opoziție deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, Catargiu răspunde printr-o lege a presei (23 martie), potrivit căreia poliția presei supraveghea imprimatele „rău famate” și controla activitatea proprietarilor de chioșcuri. După problema electorală, cea mai intensă temă dezbătută și o importantă sursă de conflict între grupările politice era reforma agrară. Proiectul a fost 48
  49. 49. combătut intens de opoziție. Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul nu ținea cont de prevederile Convenției de la Paris, singura prevedere fiind aceea că „țăranul e stăpân pe munca lui, iar proprietarul pe moșia lui”. Având majoritatea în Cameră, era evident că executivul își va impune voința. Pentru a împiedica acest fapt, radicalii apelează la mase și convoacă pe 11 iunie o mare adunare pe Câmpia Libertă ții din Dealul Filaretului. Motivația era aniversarea revoluției de la 1848, însă scopul real era exercitarea unei puternici presiuni populare care să ducă la căderea guvernului. Pe 8 iunie, primul ministru susține în Cameră un discurs virulent împotriva acestei manifestări: „trandafirii din buchetele ce urmează a împodobi sărbătorirea de la 11 iunie vor fi, în realitate, topoarele, cuțitele, ciomegele și chiar puștile, care s-au găsit asupra țăranilor arestați la Văcărești [...] voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituțiile țării”. Asasinarea pe Dealul Mitropoliei. Barbu Catargiu nu-și dădea seama că anticipa exact soarta ce îl aștepta. După încheierea alocuțiunii virulente, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la sediul Consiliului de miniștri. În acel moment observă că trăsura îi lipsește, astfel că prefectul poliției Capitalei, Nicolae Bibescu, îl invită la el în trăsură pentru a-l însoți. În momentul când trăsura ajunge sub clopotnița de la Mitropolie se aud două focuri de armă. Din cauza împușcăturilor, caii s-au speriat, astfel că trăsura a putut fi oprită după câteva sute de pași. Primul ministru fusese împu șcat în spate, la baza craniului. Vestea asasinării a fost răspândită în întreg orașul și a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui înalt demnitar al statului. După cercetări amănunțite, cercul de suspecți este restrâns la trei nume: Dimitrie Dunca, Iulian Grozescu şi Gheorghe Bogati, dar nici unul nu a putut fi audiat, căci to ți erau dispăruți fără urmă. Misterul din jurul acestei odioase crime nu a fost elucidat nici până astăzi. Cercetările au fost sistate din ordinul domnitorului Cuza, iar ulterior dosarul a dispărut. Barbu Catargiu a încetat din viață la vârsta de 54 de ani, fiind înmormântat la conacul de la moșia din Maia, conform testamentului său. Mormântul lui Barbu Catargiu se află la Biserica “Adormirea Maicii Domnului", care a fost ctitorită de Grigore Filipescu, terminată în anul 1778 de fiul său, Pană Filipescu. Moşia familiei Filipescu, împreună cu reşedinţa boierească, alcătuită din 49
  50. 50. conac, parc şi biserică, au fost ulterior cumpărate de familia Catargiu. În 1862, Ecaterina Barbu Catargiu a restaurat biserica în memoria soţului ei. Biserica este înconjurată pe trei laturi de un zid vechi de cărămidă, iar pe a patra latură, de un gard de fier forjat. Biserica de cărămidă, în forma de navă, are la intrare, un pridvor închis. Ancadramentele de piatră la ferestre sunt prevăzute cu grătare de fier, lucrate manual. Catapeteasma de lemn de stejar sculptat datează din 1862. În partea dreaptă a pronaosului se află monumentul funerar, de marmură albă, al lui Barbu Catargiu, iar în partea stânga, prin gârlici, se coboară în subsol, unde se găseşte cavoul fostului prim-ministru și al familiei. Într-un mic hol se află o cruce de lemn, despre care se spune că a fost trăsnită şi năruită de pe biserică de o furtună cu tunete și fulgere, izbucnită chiar în ziua asasinării. În aceeaşi încăpere, pe un soclu de marmură, unde este gravată data de 8 iunie 1862, se află un sicriu în miniatură, de sticlă, care conţine îmbrăcămintea lui Barbu Catargiu Inscripţia funerară a lui Barbu Catargiu – placă de marmură albă inscripţionată şi fixată în dreptul compartimentului cu rămăşiţele pământeşti, la subsolul bisericii “Adormirea Maicii Domnului”: 1862 IUNIE 8. ACI ZACU RESTURILE MORTALE ALE PREA-IUBITULUI MEU SOŢ BARBU KATARGI, DEPUSE ÎN ACEASTĂ CRIPTĂ ZIDITĂ SPRE ACEST SFÂRŞIT DE MINE, DEVOTATA ŞI UMILITA SA VĂDUVĂ, ECATERINA KATARGI. Inscripţie legată de moartea lui Barbu Catargiu – placă de bronz cu litere inscripţionate, fixate sub un fragment de cruce din lemn, la capătul scărilor care coboară la subsolul bisericii Adormirea Maicii Domnului: ACEASTĂ SFÂNTĂ CRUCE/ FU SMULSĂ DIN VÂRFUL BISERICII/ DE O VIJELIE ÎNGROZITOARE/ ÎN ACEEAŞI ZI, ORA ŞI MINUTU/, 8 IUNIE 1862, LA 5 ½ ORE D.A./, CÂND FU ASASINAT ÎN BUCUREŞTI BARBU CATARGIU,/ LA EŞIREA DIN ADUNAREA ŢERREI,/ ÎN POARTA MITROPOLIEI. În același parc, preotul paroh Alexandru Marinescu a realizat un muzeu, care împreună cu biserica și ultimele ruine ale conacului alcătuiesc “Așezământul de artă și cultură religioasă de la Maia-Catargi“, unde se păstrează o colecție de documente și obiecte cu valoare istorică și artistică. Printre cele mai semnificative piese ale 50
  51. 51. colecției se remarcă seria de icoane. Într-un număr de aproximativ o sută de icoane întâlnim cele mai diverse tehnici de realizări iconografice: pictură pe lemn, metal, sticlă, goblen, ferecăturile de metal nobil, medalionul în diferite combinații, cromolitografia. De asemenea, aflăm cele mai diferite tipuri canonice de icoane: împărătești, de praznic, de casă. Deși cele mai vechi sunt icoanele din sec. XVIII, totuși câteva exemplare par să fie mult mai vechi. Un alt merit al colecției este acela de a grupa icoane nu numai din Muntenia, ci și din Moldova și Basarabia, icoane ce au fost recuperate în timpul războiului de la refugiați. Ai zice la început că nu e nimic altceva decât o câmpie uriașă, întinsă și plată ca o tipsie. Dar când începi să îl străba ți, Bărăganul devine un labirint plin de ascunzișuri nebănuite. Cu văi și vâlcele, cu dealuri ce răsar pe neașteptate, pentru ca apoi să dispară brusc, cu păduri ce freamătă, cu ochiuri de apă înconjurate de stufăriș. Deodată se zărește casa preotului Marinescu. Seamănă cu un labirint. Camere încurcate, holuri tot mai întunecate, până văd o linie verticală de lumină gălbuie. Ușa e întredeschisă. O împing ușor și tresar de uimire. Într-o odaiță mobilată simplu, cu un pat, o masă și un dulap, părintele mă așteaptă! Mâinile i se odihnesc pe brațele unui fotoliu. E vechi, foarte vechi, dar atitudinea părintelui îl face să pară un jilț regal. Stă drept, e îmbrăcat cu haina preotească, severă, din care răsare gulerul alb al cămășii încheiate până la ultimul nasture. Pielea mâinilor e fină și alburie, o albeață care i-a cuprins obrajii și părul, creându-ți senzația că te afli în fața unui personaj spiritualizat până la transparență. De sub sprâncenele albe, abia trasate, mă fixează o privire blândă și cercetătoare. Părintele Alexandru Marinescu a sosit în Maia în 1937, după ce și-a terminat studiile la București, unde a cunoscut multe din personalitățile timpului, de la Enescu la Dimitrie Gusti. De-atunci, de șapte decenii, nu a încetat să fie conștiința și duhovnicul satului, sprijinul și salvarea fiecărui țăran în parte, indiferent de necazul său. La rândul lor, țăranii au făcut zid în jurul părintelui. Intermediar între ei și eternitate, îl consideră sfânt... Fereastra camerei are jaluzelele trase. Nici o rază de lumină nu pătrunde în interior. Se aude doar focul mocnind în sobă și am impresia că sunt undeva, suspendată în timp. Fără zi, fără noapte, doar cu jarul trosnind. L-am întrebat ce anume l-a ținut legat de acest 51

×