revista culturala

1. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
0
Redactor-şef:
VALERIA MANTA TĂICUŢU
Colectivul redacțional:
CAMELIA MANUELA SAVA
DIANA VRABIE
NICOLAI TĂICUŢU
PETRACHE PLOPEANU
STAN BREBENEL
Secretar de redacţie :
SILVIA IOANA SOFINETI
SPAŢII CULTURALE nr. 57 / 2018
Apare sub egida Asociaţiei
Culturale „Valman”, cu
sprijinul Centrului Cultural
„Florica Cristoforeanu” şi al
Primăriei Râmnicu Sărat
Redacţia şi administraţia:
Str. Gh. Lupescu, nr. 67,
Rm. Sărat, 125300,
jud. Buzău
TELEFOANE:
0765-797.097
0726-106.582
Cuprins
Magda Ursache: „Risipind, risipind…”/ pag. 1
Lucian Mănăilescu: „Ultimul erou necunoscut”/ pag. 5
Adrian Dinu Rachieru: In memoriam Dumitru Vlăduț/ pag. 6
Adrian Botez: Poeme/ pag. 7
Irina Nechit: Interviu cu poetul Leons Briedis/ pag. 8
Leons Briedis: Poeme/ pag. 9
Victoria Milescu: Poeme/ pag. 10
Nicolae Bratu: Rondeluri/ pag.11
Ioan Dănilă: Interviu cu Mihai-Dan Chițoiu/ pag.12
Mihai Merticaru: Sonete/ pag. 13
Ovidiu Bufnilă: Romanță/ pag. 14
Fapte culturale/ pag. 15
Cenaclul „Lira 21” (Gabriel Gherbăluță, Marius Nițov, Ana
Podaru)/ pag. 16
Doina Cernica: Povești de călătorie/ pag. 20
Silvia Ioana Sofineti: Poeme/ pag. 23
Adrian Munteanu: Lecturi regăsite/ pag. 25
Vasile Ghica: Despre mituri/ pag. 27
Leo Butnaru: Traduceri din Alejandra Pizarnik/ pag.28
Nina Elena Plopeanu: Artistul cu blană/ pag. 31
Lidia Lazu: Poeme/ pag. 32
Cenaclul Ante Portas (Laurențiu Belizan, Maria Niculai,
Simina Maria Sima, Valentin Tufan, Laura Cozma)/ pag.32
Nicolai Tăicuțu: Poeme/ pag. 38
Marius Manta: Interviu cu Andrei Pleșa/ pag. 39
Mihaela Meravei: Poeme/ pag. 41
Iulian Moreanu: Insomnie/ pag. 42
Mircea M. Pop: Poeme/ pag. 46
Irina Lucia Mihalca: Poeme/ pag. 47
Rodica Dascălu: Poeme/ pag. 49
Sandu Tudor: Poeme creștine/ pag. 50
Cărți prezentate de: Petre Isachi (pag. 51), Valentin Popa
(pag. 52), Tudor Cicu (pag. 55), Octavian Mihalcea (pag. 57),
Mircea Dumitriu (pag. 57), Mariana Gurza (pag. 60), Mihai
Vintilă (pag. 61), Mioara Băluță (pag. 61), Ionel Popa (pag.
62), Mihaela Meravei (pag. 64), Valeria Manta Tăicuțu (pag.
66), Silvia Ioana Sofineti (pag. 67), Stan Brebenel (pag. 68),
Teo Cabel (pag. 69), Ioan Florin Stanciu (pag. 70), Camelia
Manuela Sava (pag. 74)
Iulian Patca: Poeme/ pag. 55
Mircea Teculescu: Poeme/ pag. 65
Ottilia Ardeleanu: Poeme/ pag. 70
Petrache Plopeanu: Ciori de Paște/ pag. 72
Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag. 75
Fapte culturale/ pag. 77
Reviste literare/ pag. 78
e-mail :
valeriamantataicutu@gmail.com
Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele
publicate.
Tipar executat de EDITGRAPH Buzău

2. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
1
Magda URSACHE
Risipind, risipind...
Ne risipim şi risipim. Suntem din ce în ce mai
risipitori. Mentalul stabil şi tradiţional e batjocorit în fel
şi chip, personalităţile sunt şi ele minimalizate, ţintele
fiind elitele cu reală conştiinţă naţională.
Depreciem, depreciem, poate nu mai rămâne
nimic. Sub un titlu ambiguu, În silă, dar fără dragoste
se poate, europarlamentarul băsesc TRU afirmă de
Crăciun, 2017 (25 decembrie, adevărul.ro): „Căci
societatea românească nu a cristalizat nicicând şi nu a
degajat o ideologie cu adevărat naţională, o cultură
ultimă şi o identitate nenegociabilă.” Iar covârşitorul
Patapievici susţine că votul ţăranului a degradat politica
României interbelice, mentalul său fiind „arhaic”.
„Carurile” (pluralul aparţine filozofului) cu boi pictate
de Nicolae Grigorescu i se par temă „răsuflată”, cum
ţine să aprecieze pe un canal televizual.
Idealul lui Mircea Eliade? După terminarea
Războiului Mondial prim, când se împlinise Unirea
Mare, trebuia ca generaţia sa să se jertfească pentru
împlinirea spirituală a României: să lupte în alt fel de
tranşee, pentru ridicarea ţării. Ca să-l citez pe Petru
Ursache, din Prefaţa la antologia Mircea Eliade,
Meşterul Manole. Studii de mitologie şi etnologie, ed. a
II-a, Eikon, 2008, „linia de rezistenţă a generaţiei lui
Eliade era «să fim prezenţi în cultură, făcând mai bine
decât ceilalţi». Generaţia anterioară voia să facem ca ei,
ca europenii; următoarea îşi propunea competiţia.”
Numai că de Eliade se lipesc etichete ca fascist, şovin,
rasist. Spus net: rasiştii nu agreează alte rase. Nu şi
Eliade!
În fapt, nazismul a compromis urât ideea de
conservare a rasei, a etniei, ceea ce nu înseamnă că nu
trebuie să ne păstrăm pecetea etnică, aşa cum vor rolerii
II (mulţumesc, Paul Goma!), elita de dumping
(mulţumesc, Mircea Platon!), care transgresează de la
tanc la think tank, de la megafoane sovietice la
„megafoane euro-atlantice”, pledând pentru un
transnaţional provenit din vechiul internaţional, atunci
proletar. Ah, foştii tovarăşi, deveniţi domni, cărora le
displace naţionalismul ca salvare a patriei, neamului,
statului, lăudând beneficiile regionalizării! O fi greşită
ideea lui Eminescu gazetarul: „elementul românesc să
rămână cel determinant”, să fie „norma de dezvoltare a
ţării”, când elementul autohton se subţiază continuu?
Sau clasa politică fără conştiinţă naţională aşează pe
prim plan nu interesul pentru naţie, ci interesele proprii,
personale, iar noii propagitatori ne mint cu o idilică
imagine a UE (ca altădată „bunăstarea generală” a
Ceauşescului), sub direcţia noii ordini: regionalism,
multiculturalism, paternalism germanic, cum pune
degetul pe multiple răni Mircea Platon, în vol. Elitele şi
conştiinţa naţională, cu subtitlul De la naţionalitatea
genetică la personalitatea naţională: Despre rolul
elitelor în articularea conştiinţei naţionale, Ed.
Contemporanul, 2017, 418 pag.
Se vede limpede că reperele absolute (Maiorescu,
Eminescu, Iorga, Eliade, Noica, Ţuţea, Mircea
Vulcănescu, Stăniloae, Vintilă Horia) sunt supuse unei
intense de-canonizări, iar „publiintelectualii autoelitei”,
cum le spune Camelian Propinaţiu, se străduiesc să se
promoveze prin supradimensionare. Inşi pe care cultura
românească nu putea să-i mai încapă se întrec să
constate cât de fragilă, de minoră e cultura noastră, de
ţară mică. Numai că nu suntem ţară mică, suntem ţară
mijlocie; şi nu avem o cultură minoră, ci mică, pe care o
vrem şi mai mică, risipind-o.
Se luptă mult la dezbinarea românilor. Se
întreţine harţa continuă între moldoveni şi dâmboviţeni,
între moldovlahi şi transilvani, între Banatul bogat şi
Moldova săracă (deşi ei, moldovenii, au suportat greul
plăţilor la ruşi, „înnăduşirea slavă”). Centenarul ne
găseşte în dezbinare internă maximă, care Centenar e
contestat, ca şi Unirea Mare, moment sublim în
existenţa noastră etnică. „Elitele” (e pluralul lui Mircea
Platon) par a dori nu să articuleze, ci să dezarticuleze
conştiinţa naţională, antinaţionalismul fiind cu mult mai
agresiv decât naţionalismul progresist. Loaialitatea faţă
de neam nu mai e o calitate. Dimpotrivă, mainstream-ul
cere să bagi în mintea (redusă) a românului că n-am fi
popor, ci populaţie: „Nu e zi de la Dumnezeu (mai
degrabă de la Satana, zic eu, Magda U.) în care să nu
aud rostită, cu lehamite şi ridicări din umeri, formula
«aşa sunt românii»: «leneşi», «hoţi», «neserioşi»,
«murdari», «buni de nimic».” Şi câţi sâcâiţi de naţie nu
adoră serialul Las Fierbinţi, nepierzând nici un episod.
Poate pentru că acolo ţăranii toţi nu-s buni de nimic.
Nimic. Nimic. Nimic.
Cum să susţii că românii sunt oameni cordiali
(asta dacă nu-ţi place cuvântul ospitalier), inteligenţi,
(prea) adaptabili, de vreme ce vrei să obţii fonduri de la
magnatul american? Interesant de văzut lista cu lucrări
finanţate de Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă.
Prima pe listă, Firea românilor, coordonată de Daniel
Barbu, Ed. Nemira, 2004.

3. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
2
Mircea Platon caută şi găseşte exemple de
intelectuali cu acea „iubire de neam, ideală şi darnică”,
pe care şi-o mărturiseşte Sever Dan. I s-a spus – copil –
că poporul lui e „laş, fricos, anost, umilit, menit să
slujească şi să mai primească o fărâmitură din mila
Ungurilor”. Liceanul a fost ofensat de maghiari ca
„puturos, opincar, urs”. Apoi, cartea l-a dumirit: „când
apucasem la carte mi s-au schimbat cu totul
orizonturile.” Aflase (şi-i scria fratelui său, în 23 iulie,
1906) că „avem şi noi istoria noastră plină de mândrie”.
Martiriul său pentru neam? Arestat în ’47, după
înscenarea de la Tămădău, re-arestat în ’50, ca „vaidist”
şi „naţional-ţărănist”, eliberat în ’55 de la Sighet, a
murit repede, după chinurile puşcăriei. Comandantul
Vasile Ciolpan îi găsise la percheziţie crucea făcută din
două lemne. L-a bătut în cap cu ea, i-a rupt-o, i-a
aruncat-o. Iară noi, noi, epigonii, cât de uşor ne
debarasăm de marile repere morale!
Pentru Adrian Cioflâncă, Valeriu Gafencu e „erou
contrafăcut” (în revista „22” a GDS). Alţi oportunişti ne
persuadează să sfârşim odată cu „bravii şi celebrii”.
Sacrificiul suprem, pentru a-ţi apăra patria („moartea
vitează”), e ridiculizat, ca şi rezistenţa anticomunistă.
Poporul român să fie „nedemn şi fără caracter”, de
vreme ce a dat atâţia martiri? Mă întreb: domnul Florian
conduce un Institut sau un Tribunal neokominternist, de
vreme ce, cu agresivitate bolşevicioasă, foloseşte
argumentele fostului Tribunal al poporului,
condamnându-i la pătimiri postume pe Valeriu Gafencu,
pe Iustin Pârvu, pe Mircea Vulcănescu, pe Ţuţea, pe
Gyr, pe Crainic... Pentru domnul Florian nu există un
cetăţean de onoare ca Vintilă Horia, care, în revista
„Meşterul Manole”, la fel ca Mircea Eliade mai
devreme, expunea crezul intelectualităţii interbelice:
„Noi tindem să realizăm fenomenul invers: inocularea
Europei cu ser românesc.”
Aleşii, ca Mircea Vulcănescu, ca Iorga, ca Gh. I.
Brătianu, care s-au dedicat neamului (şi nu consumului
de Vinul Cavalerului şi alergatului la volanul bolizilor
de lux), oameni întregi, incapabili „de veşnica forfecare
a propriului popor” (M. Platon) sunt ca şi scoşi din cărţi.
În acel nefast Index librorum prohibitorum proletcult,
au figurat Origines et formation de l'unité Roumaine şi
O enigmă şi un miracol istoric: poporul român de Gh. I.
Brătianu, mort martiric în temniţă. Iar aceste cărţi
capitale nu se bucură de un tiraj de 15000 de exemplare
ca În jurul Marii Uniri de la 1918, lucrarea
demitificatorului Lucian Boia. Îl mai punem pe Brătianu
în mâna elevilor? De ce-am face-o când soluţia
ghermanilor e stat federativ? După Boia, am avut parte
de „statalitate întârziată”. Ce s-o mai păstrăm?
Mircea Vulcănescu, mort martiric în celula
îngheţată, se află încă sub sentinţa „criminal de război”.
Neadevăr! Nedreptate strigătoare la cer! Iorga, ucis
martiric, e văzut în siajul lui I. Ludo, ca „vulcan care
scuipă borş”. De ce? Pentru că nu place spusa lui tăioasă
din Lupta pentru limba română, 1906, pe care o citează
Mircea Platon: „România să nu fie «statul cârpă al unui
popor – zdreanţă care nu înţelege să fie stăpân acasă la
dânsul».” Şi cum să ne europenizăm cu Doina lui
Eminescu, declarată xenofobă, toxică, poluantă, epitete
culese de P. Ursache de la detractori. De ce? Pentru că,
în absolut toate variantele, Eminescu a păstrat versul
„de la Nistru pân' la Tisa”? Nu lipseşte, repet, din
niciuna dintre variante, cum subliniază Petru Ursache în
prefaţa la ediţia Doina, Timpul, Iaşi, 2000. În cazul ăsta,
nu numai poetul, dar România toată e un cadavru de
înghesuit într-un troller căruia trebuie să-i tragem
fermoarul, cum propusese un de-sacralizant.
Tot P. Ursache analizează frisonul europenizării,
care nu ne-a cuprins de azi – de ieri. Romanticii
(generaţia Eminescu) voiau o familie europeană „unită”,
pe temei idealist. Se cerea patetic integrarea „de fond şi
stil de viaţă” (P. U.) „din Carpaţi în Sicilia, din Alpi în
Pirinei”. Şi mai spune Petru Ursache despre domnitori şi
cărturari - movileşti, cantacuzini, cantemiri, brâncoveni
– că au trecut prin lumina Italiei „ca la ei acasă”, fără
a-şi trata ţara ca pe o bolnavă incurabilă, „altfel” decât
ţările normale, aşa cum o fac istoricii „altfel”. Lor nu le
mai place cuvântul patrie (spuneţi-i atunci moşie, dar
iubirea de moşie e un zid), nu le mai plac cuvinte ca
vatră, sat, chit că pe acolo s-a născut veşnicia, nu în
satul global planetar. Cât despre ţăran – wow! – el a
murit „ca proasta” în războaie, ca să-şi apere, din linia
întâi, fâşia de pământ, mica şi marea familie creştină. Iar
nouă ni se tot repetă că trecutul istoric e penibil ca şi
românul, ca şi limba lui, ca şi cultura lui, tăindu-se
predilect firele care-l ţes pe homo sapiens: mitul şi
religia.
Mircea Platon cheamă în sprijin „elitele României
vechi, de până la 1948 – anul cumplitei Reforme” –
pentru că „avem moduri de acţiune, modele de edificare
a naţiunii române pe care le ignorăm”. Şi, cu „optimism
disperat” (sintagma lui Marian Popa, din interviul luat
de Cassian Maria Spiridon în „Convorbiri literare”, nr.5,
mai 2000), optimism pe care îl resimt şi eu, notează
decis: „România are tot ce trebuie pentru a fi o naţiune
bine întocmită. Doar că firele sunt conectate greşit”
(lucr. cit., pag. 9). Vinovată? Pseudo-elita, care îşi face
selfie în jurnale, ignorând „potenţialul identitar
moştenit”. Ideea naţională trebuie uitată în debaraua cu
lucruri inutile, nefuncţionale. Muncă şi merit, formula
eminesciană, se aplică oare sub ghinion Iliescu, sub
ghinion Constantinescu, sub ghinion Băsescu sau sub
molcomul ghinion Iohannis? „Forme fără fond” sau,
cum le numea Eminescu, „forme lipsite de cuprins”,
avem din abundenţă. Şi tot înapoi la Eminescu trebuie
să meargă politicienii care-i nesocotesc spusa: „Oricât
de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se
găseşte nici unul care ar cuteza să pună numele său sub
o învoială prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra
strămoşilor noştri”. Postsocialist, s-au găsit.
A rebours, Mircea Platon s-a întrebat şi se
întreabă ale cui sunt „elitele” astea. Ale cărui popor?

4. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
3
„Elitele de astăzi sunt caimacul altui lapte”, nemaifiind
„organice”, ci „parazitare şi necinstite”. Nu numai că
dau la o parte interesul etnic, dar intră în conflict cu el.
Homines novi taie rădăcinile, refuză modelele, sfărâmă
statuile, opţiunea pedagogilor de şcoală nouă fiind omul
poster, supus la ceea ce sociologul Leo Kuper numeşte
„colonizarea minţii” (p. 383). Şi ce face un ins colonizat
mental? Îşi denigrează poporul, istoria, cultura. Specific
naţional? La el au dreptul doar naţiunile avansate şi asta
pentru că ne aflăm în post-naţionalism etnic, aşadar
membri ai „naţiunii noţionale, fără popor” (p. 399).
Cum spuneam în altă parte, tânărul eseist a fost
acuzat de crypto-fascism; Proust-ul comunismului,
Vl.Tismăneanu, care a impus prin Raport viziunea sa
nostalgică şi edulcorată asupra stalinismului, l-a
persiflat ca pe un soi de „Căpitan”. În criza morală pe
care o traversăm, lecţiile de verticalitate sunt înghiţite
cu noduri sau violent respinse. Platon s-a văzut
”demascat”, judecat şi condamnat ca reacţionar,
conservator, „momit de sloganuri religios-naţionale”; şi
colivar, ţinând adică de farfuria cu colivă peste groapa
vechilor naţionalişti „expiraţi”.
„Apostolatul în spiritul etnicului românesc”
(formularea lui C. Rădulescu-Motru) a fost lung şi greu,
iar M. Platon bine ştie că de-mitizarea elitei adevărate,
cu grija trecutului comun, nu-i de-a bună. Că procesul
de distrugere întreprins de risipitorii, deloc puţini, de
patrimoniu nu poate fi stopat, măcar încetinit, decât prin
coeziunea celor încă tăcuţi. Tăcuţii cum-se-cade.
Agenţii de dizolvare invită la nation–bulding,
adică la de-construcţia şi la re-construcţia naţiunii
româneşti, atâta timp cât ea (mai) este. Refuzul lui
Mircea Platon e unul ferm. „Micşorăm noi înşine
valoarea trecutului nostru naţional”, constată eseistul. Şi
culmea este că nesăbuita Lege 217/2015 a fost
promovată în Parlament tocmai de un profesor de
istorie, Crin Antonescu. Pierdem cu uitare de sine, cum
avertiza în şiruri clare Eminescu (Nu suntem dispuşi a
reveni, „Timpul, 30 sept. 1878), „razimul moral al
personalităţilor”.
„Oamenii de vocaţie” (tot formularea lui C.
Rădulescu-Motru), factori de evoluţie etnică,
naţionalişti raţionali şi conştienţi, sunt traşi pe dreapta,
pe extrema dreaptă, de domnul Alexandru Florian, ca
fascişti, rasişti, xenofobi, „personalităţile vinovate” fiind
Eliade, Vintilă Horia, Gyr, Crainic, Ţuţea, al căror cult e
interzis. Şi-n vremea asta, vreme din nou închisă prin
Legea 217, se plânge de mila „marginalizaţilor” de
stânga, ca C.I. Gulian, Dodu Bălan, Pavel Apostol,
Radu Florian… Dacă, aşa cum pledează domnul Al.
Florian, Vintilă Horia trebuie condamnat pentru
„activismul jurnalistic”, considerându-se că „prin
mesajul său a susţinut regimul Antonescu”, atunci şi
domnul Florian, cu tată cu tot, ar trebui condamnat
pentru că a susţinut regimul dictatorial ceauşesc. A le
aminti că taţii lor au fost dacă nu ilegalişti, atunci
kominternişti (cazul Radu Ioanid: tată ilegalist, mamă –
profesoară de socialism ştiinţific) n-ar fi – se zice –
corect politic. Atunci de ce s-a vrut excluderea lui
Nichifor Crainic, în '41 ministrul Propagandei
Naţionale, trimis la Aiud în 1947 şi eliberat în 1962?
Discriminăm, discriminăm, mereu în favoarea stângii.
Scrierile horiene, spre a le spune ca Dan Anghelescu,
vintilăhorian convins şi convingător, sunt supuse
denigrării, dar Dumitru Popescu-Dumnezeu apare în
miezul paginilor „României literare”.
Dimitrie Stelaru a fost pus pe un pat de cuie,
metaforic vorbind: atacat în „Lupta de clasă” pentru că a
scris Odă pentru Mareşal în „Fapta” lui Mircea Demian,
unde lucra atunci. Un împrumut modest de la Fondul
literar i-a fost refuzat. Dan Deşliu nu-l mai saluta.
Sadoveanu, Cicerone Theodorescu, Jebeleanu scoseseră
„Cuvântul Mareşalului”, pentru sate. N-au avut
probleme pentru asta, dimpotrivă, trecând (din
convingere?) pe baricada stângii comuniste ori
închinând condace nu lui Dumnezeu, ci Partidului.
Gyr, Crainic, Vinea au scris articole pe linie la
„Glasul patriei”, fapt incriminat tocmai de cei care
vegheau la respectarea liniei PCR. Noica, om cu
„pension”, puşcărizat 6 ani şi cu DO zece, în lotul cu
numele său (condamnaţi: Sergiu Al.-George, Al.
Paleologu, Dinu Pillat, Arşavir Acterian, Al.O.
Teodoreanu, N. Steinhardt) a fost acuzat ca „antrenor de
marxism”, scriind „tâmpenii” cu românească în titlu. În
ce mă priveşte, şi eu prefer sufixarea cuvântului român
cu -esc Sună mai… româneşte; dar guvernul e român,
nu românesc.
Blaga a fost şi el taxat pentru „un articol de
compromis” în „Contemporanul” (unde Ivaşcu i-a
publicat în 15 ani 25 de poezii), reprodus de „Scânteia”.
Leonte Răutu îi promisese lui Dorli că va apărea un
volum Blaga. Radu Gyr (Demetrescu Ştefan), supus
unei detenţii riguroase în '45 pentru „crime care au dus
la dezastrul ţării”, condamnat la moarte în '58 pentru
activitate legionară (pedeapsa i s-a comutat în '60, fără
s-o ştie, în muncă silnică pe viaţă) a fost eliberat în '63.
Nu şi-a văzut nici un poem publicat, până a murit.
Balotă, după detenţie, a scris în „Scânteia” ca să
poată publica. Trebuia supus oprobriului public pentru
că „s-a dat cu regimul”? Am şi eu dreptul, după 13 ani
de interdicţie în presa ieşeană, să spun ce cred că merită
să spun: dreapta măsură nu e respectată, câştigând iarăşi
stânga măsură. Eminescu e blamat ca „protolegionar”
(ei, mai greşeşte şi Ion Negoiţescu!), iar Mircea Eliade e
blamat ca legionar de o curăţătoare de ţară, care nu-i ştie
nici titlul corect (De la Zalmoxis la Genghis-Han,
coniţă!).
Ţuţea e bătrânul legionar, ostracizat ca
fundamentalist conservator, iar Crainic e acuzat de
legionarism (deşi nici măcar n-a fost legionar) şi de
fascism corporatist. Ortodoxia, văzută de el ca lege a
etniei, nu convine. La moara domnului Al. Florian curge
apă destulă contra lui N. Crainic, arestat în '47 tot pentru
„crime de dezastrul ţării”. I-au oferit zile aliturgice, de

5. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
4
post aspru, iar Crohmălniceanu, în timp ce se hrănea
copios la Capşa, l-a ocărât, în Amintiri deghizate, că a
cedat, de foame, gardienilor, visând la coşul hristic cu
fărâmituri de pâine.
Voiculescu, un fundamentalist ortodox? Blândul
doctor fără arginţi, Vasile Voiculescu, a fost condamnat
la muncă silnică şi eliberat, pe moarte, în '63, iar pe
Ovid Densusianu l-au condamnat ca „agent fascist” în
'59 la 25 de ani de muncă silnică şi l-au eliberat în '64.
Soţia filozofului Anton Dumitriu, fiu de ţărani săraci din
Teleorman, Adalgiza (Giza), nu l-a recunoscut în iulie
'64, când a ieşit din închisoare. Nici fiica Monica pe
Dinu Pillat, după 6 ani de detenţie pentru „uneltire
contra ordinii sociale”. Lui Anton Dumitriu i s-a strigat
în presă „Pa, Toni!”. De ce? Pentru că a apărut în seria
scoasă de Editura Eminescu? Nici romanul lui Dinu
Pillat n-a avut mare noroc la critica de întâmpinare.
Pe Andrei Ciurunga (Robert Kahuleanu) l-au
condamnat în februarie '50 pentru „activitate
publicistică”. Fusese salariat la Ministerul Propagandei
între '41-'44, scrisese articole şi poezii „cu caracter
antisovietic”. Când a ieşit, n-a putut fi decât îngrijitor de
local, portar, instalator… Mai apuca să semneze cu
Radu Calomfir în „Rebus” şi-n „Urzica”. Ca şi cum n-ar
fi fost prea destul, în '58 l-au arestat din nou şi l-au
condamnat la 11 ani muncă silnică pentru că difuzase
poezii scrise în prima detenţie. După graţierea din '64,
naveta la 10 km de Bucureşti. Făcea contabilitate cu
minus 18 dioptrii.
În '49, Sergiu Dan a fost condamnat la temniţă
grea pentru „crime contra umanităţii” şi eliberat în '54.
Dar Marcel Petrişor de ce a stat închis 12 ani (1952-
1964), cu întrerupere de câteva luni, în '56? Romulus
Vulcănescu, etnolog şi folclorist, sociolog, autorul unui
fastuos dicţionar de mitologie, a fost arestat şi torturat
de Securitate, apoi condamnat într-un proces înscenat.
Numai pentru că aparţinea familiei Vulcănescu. Dar
Emil Manu n-a fost condamnat ca prieten al lui Ion
Caraion?
Traian Chelariu, doctor în psihologie, poliglot,
poet, prozator, a fost exclus din Universitate, puşcărizat
şi ajuns, ca eroul lui Marin Preda, la deratizare: pus să
stârpească şobolani.
Romulus Dianu a fost arestat în '45 pentru „crimă
de război”, egal 20 de ani de detenţie grea. Pe Ion
Dezideriu Sîrbu l-au înhăţat în '58 pentru „agitaţie”, ca
şi pe Marin Tarangul, arestat la o petrecere unde se
citise Mein Kampf. Eliberaţi în '63, respectiv '64, în
urma graţierii. Lui Tarangul, într-un proces la fel de
înscenat ca toate celelalte, i s-a pus în cârcă organizarea
unei societăţi numite Hexagon, care protesta contra
abuzurilor regimului comunist. Postsocialist, incriminat
ca marxist.
Două destine Petrovici? Slavistul Emil Petrovici a
fost suit de Groza rector la Cluj, în locul botanistului
Alexandru Borza. Acest Petrovici (cu altă soartă decât
Ion Petrovici), omagiator de Stalin şi de limba rusă,
„soră cu româna”, l-a lăudat pe lingvistul Marr, ca apoi
să se dezică de Marr, după evanghelia Iosif
Vissarionovici. Celălalt Petrovici, Ion, ca ministru
(„Recunosc, mie mi-a plăcut să fiu ministru”) al Culturii
Naţionale şi Cultelor în guvernarea Antonescu, a
înfăptuit multe şi bune: a înfiinţat editura Casa Şcoalelor
(Bucureşti) şi Filarmonica ieşeană. Maiorescian, a
comandat statuile Maiorescu, dar şi Conta şi A.D.
Xenopol, din Iaşi, apoi rotonda scriitorilor din Cişmigiu
(24 de statui). În 2 noiembrie '41, a înfiinţat Radio
Moldova, pentru front.
În 30 decembrie '44, Ion Petrovici a fost trecut pe
lista criminalilor de război. Groza a vrut să-l scape, dar
Iorgu Iordan, atunci ambasadorul României la Moscova,
a reparat „eroarea” lui Groza. La Ministerul Culturii,
locul lui Ion Petrovici a fost luat de Ştefan Voitec. L-au
epurat din învăţământ în noiembrie '44 şi din SSR, unde
fusese preşedinte de onoare. În '48, a fost eliminat din
Academie, împreună cu Blaga, Crainic, Rădulescu-
Motru, P.P. Negulescu... Şi pentru că Academia se
mutase în puşcărie, a trăit în celulă, la Aiud, cu V.
Voiculescu, cu D. Stăniloae (fost director al Academiei
Teologice din Sibiu) şi cu avocatul legionar Nestor
Chioreanu (v. Morminte vii, Ed. Institutului european,
Iaşi, 1992). „Agent hitlerist” Ion Petrovici, cum îl
„demasca” „Scânteia”, în '44-'45? Când Killinger i-a
cerut să scoată din manualele şcolare fraza supărătoare
pentru orgoliul german, Petrovici i-a spus că manualele
germane conţin pasaje mult mai vexatorii pentru
români: „Să le scoată nemţii întâi”. Şi tot Ion Petrovici a
refuzat ca germana să aibă prioritate faţă de franceză.
Altfel a fost cu rusa, pe care am fost obligaţi s-o
învăţăm cântând. După temniţă grea la Aiud ('48-'58),
Râmnicu Sărat şi DO în Bărăgan, având Securitatea pe
urme 14 ani, a murit pe stradă, în 17 februarie '72. N-a
făcut cerere de pensie, n-a tipărit nimic. Două destine
Petrovici, fără a fi vreo rudenie de sânge între Emil şi
Ion.
Şi câţi telemoderatori şi telemoderatoare ne cer să
rupem cu orice, dar nu cu regimul comunist! Să preluăm
ce-a fost bun din doctrină, ca şi cum valorile înalte
româneşti n-ar fi fost împiedicate să-şi împlinească
destinele de scriitori, de filozofi, de sociologi, de
etnologi. Mai ales de educatori.
În plină anormalitate, Mircea Platon caută şi
găseşte repere ale „normalităţii naţionale româneşti”,
sperând în „posibilitatea unei renaşteri a elitelor
naţional-patrimoniale centrate pe ideea şi realitatea
rămânerii, a permanenţelor” (lucr. cit., p. 139);
nicidecum dintre personajele unei false elite, „care nu
simte că a locuit, locuieşte şi va locui în România” (p.
138). Numai că am ajuns o naţiune de şomeri şi de
emigranţi, cum vede limpede tot M. Platon; de
necalificaţi, adaug eu. Ne-am căptuşit, de 28 de ani
încoace, cu neprofesionişti. Spune, cu năduf, un
pamfletar, Marin Ifrim: „Grădina Maicii Domnului e
plină de viermi. Ţara e plină de viermi.”

6. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
5
Avem parte de conducători „nemiloşi cu România
şi indulgenţi cu ei înşişi” (M.P., p. 165). Datorie morală
la elita politică? Ce le pasă potentaţilor de soluţia
junimistului Petru Th. Missir: competenţă şi onestitate?
E poporul vinovat de starea sa? Nu. Poporul, subliniază
Mircea Platon, şi-l aprob, are putere doar „în momentul
şi pe durata votării” (p. 155). Dă cale liberă noii Puteri
votând şi suportă consecinţele. „Elita reprezintă
adevărul unui popor şi îi reprezintă poporului adevărul,
atunci când poporul l-a uitat şi decade” (p. 161). Însă
„Cuvântul nu mai este cuvânt ca odinioară”. Ein Man,
ein Wort e promisiune absolută. „Oameni întregi”
(sintagma lui N. Iorga) s-ar găsi, cu siguranţă, dar
treptele spre vârf sunt tăiate.
Îndemnul consecvent al lui Mircea Platon e, pe
parcursul a peste 400 de pagini ale cărţii, acela de a
penaliza anormalitatea. Una dintre ele fiind
argumentarea lui Cătălin Avramescu, şef al cancelariei
preşedintelui Traian Băsescu, din Un surplus de
populaţie („Cotidianul”, 12 dec. 2006), cum că România
n-ar putea suporta o populaţie de 23-24 de milioane şi
că ar fi bine ca românii să plece din ţara lor. Şi câte alte
afirmaţii bezmetice, ba chiar, cu vocabula lui Eminescu,
netrebnice, nu fac cei pentru care patrie a ajuns horrible
dictu. Gata, să ne dezlegăm de ţară, de glie, de neam, ba
chiar să cultivăm răzbit scârba de identitate!
Spune Mircea Platon (p. 407): „Distrugerea
economiei şi şcolii româneşti a fost distrugerea locurilor
unde se puteau impune lideri şi soluţii. Blocajul
economic şi educaţional e legat de blocaj conceptual şi
de elite. În lipsa elitelor organice, scoase la suprafaţă de
chiar munca şi piaţa noastre, am rămas cu elita culturală
«aclamată» de ea însăşi”.
Soluţia nu-i alta decât să ieşim din ameţeală şi din
amorţeala civică. Să ne reconectăm la tensiunea
naţională a marilor modele. Altfel, ne risipim şi risipim.
Lucian MĂNĂILESCU
Ultimul erou necunoscut
Dumitru Şomlea din Miheşu de Câmpie
pleca în zori pe câmp, flămând
de mirosul reavăn al pământului
şi muncea până noaptea, târziu.
Dar îi ajungea şi atât...
Primăvara era bogat în fire de iarbă,
vara în cântec de cuc, toamna în ploi
de aur şi iarna în gânduri.
Îi mulţumea bunului Dumnezeu
învăţându-şi copii desculţi cum
se face o casă sau cum se zideşte
o biserică şi cum se dă „Bună ziua!”
Când Patria i-a dat ordin să treacă Prutul
a pornit la asalt şi tinereţea i-a
fost înmormântată acolo, pe malul abrupt,
împreună cu alţi eroi necunoscuţi.
Opt ani s-a târât prin hârtoapele gloriei,
opt ani a tot murit pentru Patrie...
Moartea lui avea mereu ochi albaştri!
A luptat şi în Răsărit şi în Apus,
aşa cum a primit ordin...
Şi iar a murit la Oarba de Mureş, ducând
unsprezece mii de cruci în spate.
Când s-a întors acasă, s-a apucat
să orânduiască istoria: să dea la animale,
să are, să semene, să-şi plătească dările
din pensia amărâtă de veteran de război.
„ Să ferească Dumnezeu ce viaţă am dus…”
i-a spus ultimul supravieţuitor de la Oarba de Mureş
unui reporter, înainte de a pleca să se odihnească
în cimitirul din sat, în septembrie 2017,
când împlinise 103 ani şi cine ştie câte morţi
pe care Patria n-a putut să i le înnumere.
A fost o înmormântare cu lume puţină...
Copaci cu mantalele-n zdrenţe
i-au prezentat onorul şi au tras
cuvenitele salve de frunze în cer.
Patria îi va fi veşnic recunoscătoare!
Imposibila întoarcere
Ulise a îmbătrânit
pe corabia lunii...
Acasă e oricum foarte departe
şi el nu mai ştie dacă înapoi
sau înainte.
Un ocean de cioburi freamătă
în amintirile lui glorioase
şi, undeva, presimte o insulă
pe care debarcă singurătatea...
Dar nu e Itaca...

7. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
6
In memoriam: Dumitru VLĂDUȚ
RESPONSABILITATEA SCRISULUI
Valorificând editorial o parte din recolta sa
publicistică, întinsă pe vreo patru decenii, Dumitru
Vlăduţ, un cititor harnic şi serios, de o onestitate fără
cusur, ne propunea, odată cu ultimul său volum Cărţi
din două veacuri (Eurostampa, 2017), o selecţie dură,
sub imboldul unei etici scriitoriceşti nicicând
dezminţită, vegheată – în toate desfăşurările sale – de un
acut sentiment al responsabilităţii scrisului. De
altminteri, exegetul, cinstind efortul intelectual,
mărturisea (repetat!) că nu iubeşte critica distructivă ori
comentariul zglobiu, „pe de lături” ori chiar pe necitite!
Cum, din păcate, se cam întâmplă. Chiar dacă actul
critic este fatalmente subiectiv, „textul critic – ne
reamintea pedagogic D. Vlăduţ – trebuie să fie validat
de textul obiect”. Iată premisele travaliului său critic,
respectate cu sfinţenie în contribuţiile hermeneutice,
unele reluate, adâncite, cu deosebire cele de stilistică,
poetică şi retorică şi, accidental, stăruind asupra celor
privitoare la analiza fenomenului literar, fără pretenţia
de a consemna vitezist apariţiile „la zi”.
Deloc întâmplător, volumul se deschide cu un
studiu din 1976, dedicat profesorului G.I. Tohăneanu,
venit de la şcoala stilistică a lui T. Vianu. Or, D. Vlăduţ,
recunoaşte franc că „marelui slujitor al literelor
contemporane”, „unul din întemeietorii învăţământului
filologic superior timişorean”, îi datorează multe în
formare sa ştiinţifică şi intelectuală. Să reamintim aici
că, prefaţând volumul lui Dumitru Vlăduţ, Poetici
simboliste (1999), admirabilul cărturar G.I. Tohăneanu
nota că autorul, dovedind o curiozitate „nicicând
ostenită”, nu este un zornic. Observaţie esenţială,
constatăm, doarece exegetul în cauză, harnic şi riguros,
survolând o bibliografie luxuriantă, deşi a semnat în
răstimp un şir de cărţi, nu s-a grăbit să bată la porţile
Uniunii Scriitorilor. Vădind limpezime şi acribie, un
ochi ordonator, topind – într-un larg registru comparativ
– contribuţii fragmentarizate, opul cu pricina,
dezvoltând teza de doctorat consacrată Simbolismului
poetic românesc, sub tutela aceluiaşi inegalabil
Profesor, „plesnea de informaţie”. Regretatul cercetător,
lucrând ani buni (şi rodnici) la Centrul de ştiinţe sociale
al Universităţii timişorene, a semnat, în timp, alături de
alţi reputaţi contributori, numeroase volume colective,
interesat, de pildă, de Limbaj poetic şi versificaţie în
secolul al XIX-lea, I-IV (Metafora, Epitetul,
Comparaţia, Sintaxa poetică, Simbolul) sau de Stilurile
nonartistice ale limbii române literare (în acelaşi secol),
I-V, manevrând, dincolo de eleganţa demersului
descriptiv, de cert rafinament analitic şi „transparenţă
bibliografică”, un ferm aparat conceptual, sensibil la
codurile normative şi filiaţiile filosofice, cu lecturi
întinse, metabolizate, precum în Text, figură,coerenţă
(1987), Semiotică şi poetică (1992), La Terre et l’Écrit
(2000), dezvoltând, spuneam, o perspectivă
comparatistă, cu abundente trimiteri.
Fostul vâlcean (n. 3 martie 1950, la Ciorăşti), cu
studii în cetatea de pe Someş (română-franceză), fixat,
din 1973, în urbea timişoreană, se dovedeşte, aşadar, în
tot ceea ce întreprinde, un spirit avizat. El debuta, în
1987, cu Teoriile simboliste româneşti, după ce, în
1976, intra convingător în peisajul revuistic (v. Orizont,
nr. 13/2 aprilie 1976, scriind despre sinteza lui Ov. S.
Crohmălniceanu). Ca dovadă, adunând studii risipite în
diverse publicaţii (de ţinută academică, precizăm), s-a
aplecat, sintetizator, asupra operei lui Ion Budai-
Deleanu. Cartea din 2010 (Noi ipostaze ale literaturii
lui Ion Budai-Deleanu) încerca a oferi, din unghiul
tematologiei, retoricii şi teoriei argumentării, „noi
sensuri”, văzând în Ţiganiada o creaţie majoră,
nicidecum o operă muzeală. Era vorba, mărturisea
autorul, de un „contact stăruitor”, de vreme ce relua/
reevalua teza de licenţă, susţinută sub îndrumarea Ioanei
Em. Petrescu, insistând pe binomul nebunie/
înţelepciune. Oricum, „jucăreaua” lui Budai,
confirmând că avem în scriitorul ardelean „un mare
înaintaş” (după spusa lui G. Călinescu), lamentându-se
de insuficienţa („neajungerea”) limbii, îi procură
delicioase similarităţi, plonjând în realităţile româneşti
de azi. Precum, de pildă, şi oferta caragialescă, deloc
vestejită; „cel înţălept, ca să reluăm avertismentul lui
Budai-Deleanu, va înţălege”, desigur. Dar filonul eroic-
comic, exploatat cu dezinvoltură aici, citând masiv din
opera ilustrului ardelean, puţin cunoscut, se completează
fericit, prin insaţiabilitate, cu apropierea altor orizonturi
culturale, Dumitru Vlăduţ „acuzând”, benefic, un
ispititor impuls hispanic.
Cu ani în urmă, descopeream în seria nouă a
revistei timişorene Banatul (v. nr. 2, 3/1994), sub
semnătura lui D. Vlăduţ, un serial intitulat Spiritul
românesc într-o interpretare spaniolă, anunţând –
probabil – această fertilă deschidere. Acolo, D. Vlăduţ
recupera o carte a diplomatului Ramón de Basterra (La
obra de Trajano, apărută la Madrid, în 1921), insistând,
pe urmele lui Iorga, pentru traducerea ei. Ceea ce s-a
întâmplat abia în 2010, graţie stăruinţelor d-nei Carmen
Bulzan! Ramón de Basterra, convins de excepţionala
misiune a românităţii, cu rol singular, încredinţa
neamului nostru, politicos cu străinii şi prea obişnuit cu
adversităţile, lovit de nenoroc, o misie înaltă: va reface,
prin cumpătare, răbdare, smerenie etc., „Dacia risipită”,
fiind „santinela Occidentului la ţărmurile Mării Negre”.
Evident, analistul bemolează multe dintre afirmaţiile
entuziaste din Opera lui Traian, sperând într-o „feerie
răsăriteană”, după, ce, îndatoraţi ispitei franceze, ne-am
edificat „interioritatea”. Mai degrabă, ne-am înscrie
celor care şi-au îndrăgit ţara „cu deznădejde” (cum
scria, pilduitor, A. Golopenţia, aflat, la studii, în

8. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
7
Germania, prietenului H.H. Stahl), având la îndemână,
corectiv, un îndreptar „sănătos”: cel al realităţilor.
Studiul pomenit, reluat şi dezvoltat în
Fragmentarium hispanic (2010), confirma, alături de
alte şapte articole docte, că francofonul Dumitru Vlăduţ
era un admirator (declarat!) al lumii hispanice. Desigur,
nu se pretindea un „hispanist specializat”, cum, excesiv-
modest, ne prevenea. Dar, aventurându-se pe acest „vast
continent cultural”, remarcând ponderea culturală a
hispanităţii, îi dădea dreptate lui Vintilă Horia,
înţelegând hispanitatea ca „o bază pentru lumea de
mâine”, în conflict cu tehnicismul/ pragmatismul anglo-
saxonităţii (deseori, cinic). Fragmentarium îi prilejuia
savante raportări comparatiste, pensând şi ecouri
româneşti, discutând despre contribuţiile lui Ortega y
Gasset, Dámaso Alonso, Carlos Bousoño ori Ernesto
Sábato. Evidenţiem, în treacăt, cazul lui Sábato,
dezvoltat într-un eseu sclipitor despre identitate şi
argentinitate (născută prin hibridare). Or, ca existenţă
luptătoare, Sábato denunţa Umanismul falimentar şi
invoca matria, în sensul spaţiului ocrotitor al patriei.
Scrisul era pentru acest uriaş gânditor, interesat de
justiţia socială, o şansă esenţială pentru cercetarea
condiţiei umane, respingând net „ordinele” de la Paris,
ceasul modelor ori „bizantinismul formelor”. Altfel
spus, era străin de complexul periferiei, făcând atâtea
victime prin răsfăţ imitativ. Aşa cum ni se întâmplă
nouă, repetat, regretabil, vădind în Istorie, cu o vorbă
dragă lui Budai-Deleanu, o minte „molişoară”. Or,
incursiunile în acest continent fabulos, enigmatic,
obsedat de indigenism, repudiind oboseala literaturii, au
continuat cu aceeaşi competenţă şi pasiune, consemnând
relaţia lui Julio Cortázar, un înnoitor al prozei, cu Musil
(cum o făcea, într-o carte madrilenă, Ilinca Ilian) sau
exegezele despre „magul realismului magic” (Márquez,
fireşte), marele columbian, văzând în Macondo „o stare
de spirit”.
Ceea ce putem spune în chip concluziv,
cercetându-i cărţile, priveşte, cu deosebire, o
recomandare: cercetătorul timişorean, grăbit să plece, ar
merita, negreşit, o lectură „de redescoperire”. Într-o
lume grăbită, confuză, asaltată de grafomani, D. Vlăduţ
se dovedea, într-adevăr, răbduriu şi temeinic; nu era un
zornic, ca să reluăm vorbele seducător-meşteşugite ale
lui G.I. Tohăneanu (fost „surugiu la cuvinte”),
dovedind, în armura teoreticianului, „voluptate”
ştiinţifică. Iar volumul recent, referind asupra unor cărţi
„din două veacuri”, confirmă din plin că, urmându-şi
magistrul, Dumitru Vlăduţ (1950-2018), rânduind
cronologic, cu toată diversitatea lor, un şir de articole, se
mişca într-un larg orizont cultural.
Din păcate, chiar s-a grăbit să plece...
Adrian Dinu RACHIERU
LUMEA CEALALTĂ
ţi se va da ce n-ai voit nicicând
ţi se va lua tot ce-ai iubit tăcând
va fi o lume scrisă doar pe faţă
va fi o lume dreaptă – nu măreaţă
îi văd de-acum statuile de pini
şi voci strămoaşe zgârie-mi cu spini
nu amintiri – cât dorul de sfinţenii
…pe-aici nu bate niciun clopot de utrenii
nu-s munţi în lumea care va să vină
ai parte doar de ce-ai putut păstra
şi-ai apărat cu sânge şi cu viaţa ta
dar cerul tău aici e cer de tină…
…să n-aşteptaţi – când trece-veţi ascuns pârâu
îmbrăţişarea-a ce n-aţi văpăiat a grâu…
VALS FUNEST
un vals – un magic vals - trecuta vreme
un vals e lumea făptuirilor de pai
aici e râsul gras – un altul geme
dar toţi momâi: pe mirişti creşte scai…
aţi 'nebunit cu toţii-n valsul deşuchiat
ce-a trebuit să fiţi – demult voi aţi uitat
o lume înecată în ocean
valsând schelete-n arbori de mărgean
nu chiuiţi – destul că putreziţi
ochi s-au căscat orbite – ciuguliţi
de peşti de aur – ce v-au amăgit
cu dor nestins desfrâul v-au momit…
…şi-aici – în fund de bezne scufundaţi
ciolane vii: valsaţi – valsaţi – valsaţi…
Adrian BOTEZ

9. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
8
Irina NECHIT
Interviu cu poetul Leons Briedis, Riga,
Letonia
Leons Briedis: „Cea mai adevărată parte a
sufletului meu trăieşte în Moldova”
– Povestiţi-mi, vă rog, stimate dle Leons Briedis,
cum aţi ajuns pentru prima dată la Chişinău?
În ziua de 24 septembrie 1971, am ajuns pentru
prima dată la aeroportul din Chişinău. Aveam în bagaj
doar trei lucruri – tinereţe, curaj şi… un număr de
telefon al lui Grigore Vieru, pe care mi l-a oferit un
coleg mai vârstnic, poetul leton Maris Ceaclais. Am
găsit în buzunar 2 kopeici şi i-am telefonat lui Grigore
care mi-a răspuns imediat. Aflând că sunt din Letonia şi,
mai ales, că sunt prietenul lui Maris, Grigore mi-a
poruncit să iau îndată un taxi şi să vin la el acasă. Iată
aşa, pe neaşteptate, am ajuns „pe un picior de plai, pe o
gură de rai”. De atunci, Grig a devenit fratele meu de
cruce. De fiecare dată când venea la Riga, în primul
rând, venea în casa mea, a văzut cum creşteau fiii mei,
ce fac eu, ce face soţia mea, Maria.
Grigore Vieru, eroul naţional al Letoniei
În 1988 am tradus şi am publicat cartea „Steaua
de vineri” a lui Grigore Vieru în limba letonă. Iar în
1987 – poezia lui Grig „În limba ta”, tradusă în letonă, a
devenit un imn neoficial al renaşterii naţionale din
Letonia, aşa că Grig a devenit atunci eroul naţional al
Letoniei.
Aş mai preciza că apariţia mea la Chişinău s-a
desfăşurat pe un fundal destul de dramatic, căci în 1970
am fost exmatriculat de la Universitatea din Riga pentru
activităţile mele antisovietice, fără dreptul de a studia
undeva pe teritoriul fostei URSS. Totuşi am decis să
încerc în Moldova… şi am reuşit! Cu ajutorul lui
Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Ion Vatamanu, Liviu
Damian, Gheorghe Vodă, Vitalie Tulnic, Anatol
Ciocanu şi al multor oameni de cultură din Moldova, am
devenit student al Universităţii din Chişinău, unde am
urmat facultatea de limbi străine – am studiat limba
spaniolă şi alte limbi romanice.
Din două nefericiri, s-a născut o fericire
– Scriitoarea Maria Briede-Macovei este originară
din Basarabia. Unde v-aţi întâlnit cu ea? A acceptat
uşor să meargă în Letonia, în calitate de soţie a dvs.?
În mod paradoxal, pe noi ne-a apropiat regimul
totalitar. Maria provine dintr-o familie de răzeşi. Bunicii
ei au pierit în 1940, în Gulag, undeva în Vorkuta. La
vârsta de doi ani, a fost deportată împreună cu familia în
1949, în Siberia (în regiunea autonomă Buriat–
Mongolă). Ne-am întâlnit la Chişinău în 1972, iar Maria
a avut curajul să devină prietena şi iubita unui disident
leton, exmatriculat de la Universitatea din Riga. Din
două nefericiri, cum zic letonii, s-a născut o fericire. Am
devenit unul pentru altul o patrie credincioasă. Căci
patriile adevărate ne-au trădat. Numai dragostea nu
trădează niciodată. Pe mine şi pe Maria ne leagă
nenumărate fire spirituale care ne ajută să trecem
zâmbind prin toate greutăţile.
– Dle Leons Briedis, aţi contribuit la editarea în
Letonia, în clandestinitate, a primei publicaţii de limbă
română cu grafie latină, „Glasul naţiunii”, la începutul
anului 1989, publicaţie care a fost adusă în Moldova.
Cum aţi participat la acest act istoric? Cât de periculos
era?
Noi am fondat în 1988, la Riga, Societatea de
cultură a românilor „Dacia”. La 15 februarie 1989,
această Societate a editat, în oraşul Riga, primul număr
al ziarului „Glasul”, cu grafie latină. Ziarul a fost editat
în trei zile, la publicarea lui au contribuit lingvistul şi
filologul par excellence Vlad Pohilă, pictorul/
graficianul Iuri Zavadschi, Maria şi subsemnatul. Dar,
ca o ironie a sorţii, numele noastre nici nu sunt
pomenite în ziar. Noi nici nu voiam asta, fiindcă ne
făceam datoria faţă de Moldova, faţă de cultura şi
viitorul Moldovei. Tirajul de 60.000 de exemplare al
acestui ziar a fost transportat cu un camion la Chişinău.
Despre acest eveniment a scris imediat presa europeană.
Dar în ziarele din Moscova (Sovietskaja Kultura,
Pravda, Izvestija) au apărut articole în care ziarul era
învinuit de „terorism ideologic”, cerându-se ca cei care
l-au publicat să fie „arestaţi” şi „condamnaţi”.
„Glasul naţiunii”, acuzat de „terorism ideologic”
Însă această retorică totalitară, plină de ură, care
venea din Moscova, a fost nimicită de valul puternic al
libertăţii.
Mai târziu, Maria a fost corespondentă a ziarului
„Sfatul Ţării”, a colaborat cu Radioul naţional din
Moldova şi cu departamentul român al postului de radio

10. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
9
„Europa liberă”. A participat la toate activităţile
Frontului Popular din Letonia şi, la 29 februarie 1996,
pentru meritele sale deosebite faţă de Letonia,
Parlamentul Letoniei i-a oferit cetăţenia letonă.
– Cei doi fii ai dvs., Adrian şi Cornelius, au călătorit
în ţara mamei lor?
Adrian, fiul nostru mai mic, a fost în Moldova de
două ori. Cred că îl cheamă la Chişinău „glasul sângelui
matern”. Mă bucur de asta. Probabil, pasiunea lui pentru
limba şi cultura maternă va fi şi pentru mine un imbold
de a-mi relua drumurile spre Moldova. Mi-e ruşine să
recunosc, dar nu am fost la Chişinău din 1991. Dar ce
pot face? Sunt şi eu un fel de fiu rătăcitor al Moldovei.
Dar sunt foarte legat sufleteşte de pământul Moldovei.
Probabil, cea mai adevărată parte a sufletului meu
trăieşte veşnic acolo. În fiecare noapte, mă gândesc la
Moldova, parcă ţin o convorbire poetică cu plaiul
moldav – izvorul permanent al inspiraţiei mele poetice.
– Copiii dvs. scriu literatură? Adrian face şi teatru,
inspirat din folclorul român?
Adrian a ales, parafrazându-l pe poetul spaniol
F.G. Lorca, cea mai tristă bucurie, aceea de a fi poet. În
2007 a publicat primul său volum, intitulat pur şi simplu
„Poezii”. Mai scrie piese, proză, visează să fie şi
cineast, şi actor. A jucat mai mult de zece roluri în
Teatrul Dramaturgilor Letoni, precum şi nişte roluri
episodice în diferite seriale televizate. Acum caută o
ieşire în lume prin intermediul culturilor romanice, deci,
prin Moldova şi România. Cunoaşte la perfecţie limba
spaniolă. În curând, va fi publicat primul său roman –
un „roman gotic”, propunându-şi să exploreze căi noi în
literatura letonă.
“Plaiul mioritic”, la periferia interesului estetic
Fiul nostru mai mare – Cornelius – a debutat
strălucit ca poet în timpul liceului. Pe urmă, influenţat
mai mult de bunicul său (tatăl meu, profesor de
matematică), a studiat matematica teoretică. În afară de
aceasta, Cornelius scrie eseuri filozofice, face muzică,
manifestă interes faţă de artele vizuale, de designul
cărţilor etc. Împreună cu el edităm revista „Kentaurus”.
Astfel noi, toţi patru membri ai familiei, scriem şi
rămânem mereu în suflet poeţi.
– Cum poate fi înviorată colaborarea dintre
scriitorii, oamenii de artă letoni şi cei din R. Moldova?
În momentul de faţă, mizăm mai mult pe
contactele personale. Poezia din Moldova, precum şi din
alte ţări romanice, este foarte bine receptată şi acceptată
la noi. Totuşi Letonia are (geografic, istoric, cultural) o
legătură mai strânsă cu ţările scandinave, cu Germania,
deci cu nordul Europei, de aceea „plaiul mioritic” al
Moldovei se află, din păcate, la periferia interesului
nostru estetic. Dar să fim optimişti! Sper că în viitorul
apropiat să putem restabili contactele noastre pierdute.
Lucrul acesta îl putem face, ca de obicei, cu eforturi
personale.
– Vă mulţumesc pentru interviu şi sper să ne
revedem la Chişinău!
Leons BRIEDIS
ÎNTUNERICUL ÎNTUNERICIULUI
1.
A trăi înseamnă a improviza
Fără a atinge cu degetele
Clapa eternităţii.
2
Noi cândva ne-am risipit
Din mâneca largă a lui Dumnezeu:
Fărâmituri la masa de toate zilele a acestei lumi.
3
Verdele în tăcere
Sclipeşte pe deget:
Inelul meu de logodnă.
4
Negură uşoară şi străvezie:
Greutatea căruia o simte
Numai seninul.
5
Sunt mai bătrân ca ploaia,
Sunt mai tânăr ca lanul de grâu:
Este Calea de aur.
6
Paparudele de pădure
Au înflorit, în sfârşit:
Sânzâienele.
7
Strigătul mut în noapte:
Fulgerul transparent
Sunt abisul sufletului meu.

11. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
10
Victoria MILESCU
În sine-şi
Ce simplu e construită lumea noastră
ca un castel din cărţi de joc
cu regi înfocaţi, dame de pică,
valeţi înzorzonaţi
purtând arbalete
doar o suflare de vânt mai puternică
şi toată ingineria genetică se prăbuşeşte
ce simplu se construieşte o lume
pe un schelet de peşte
pe două reptile îmbrăţişate
în mijlocul străzii
încurcând traficul
deasupra ghearele stacojii de vultur
pentru iepurele fără şansă
ce simplu se construieşte o lume
cu doi pinguini mână-n mână
prin zăpada fecundă
să vadă cine-i mai tare
în cea mai lungă noapte polară
inventată
de o specie fără cap şi coadă
ce simplu se construieşte o lume
din vulcani activi
timp de milioane de ani
din cuburi colorate
ce distractiv pentru un copil alintat
să împrăştie cuburile
să dea cu ele de univers spulberându-ne.
Bune intenţii
Furnicile îmi urcă pe trup
îmi sărută mâinile
vrabia ciugulind literele de pe hârtie
îmi face bine
viaţa e plină de bune intenţii
cum cioburile ridicându-se lent
de pe ciment
să refacă paharul cucutei
al celui ce pierde prima parte din viaţă
pentru echilibrul planetei
fiindcă cineva trebuie să şi piardă
până când soarele va obosi să răsară
până când luna va înceta să apună
peste trunchiurile copacilor lungiţi pe ape
asemeni poeţilor lăsându-şi în voie
trupurile plutind printre noi
mărturie a unei abundenţe a lor pe pământ
suspecte uneori...
Din era vulpii în cea a lupului
Să trec de frigul de luni
să trec de baricada de flori
din ochii tăi magici
să trec de orele şi secundele
protejând trăirea omenească
prea intensă
cu ceasurile rele la şold
întâmpinate cu salve
sunt ziua de mâine
de care te sperii ca orice supravieţuitor
vin încet, onctuoasă, periculoasă
ca orice dragoste veche
vin din turnirul
inimilor sfârtecate
redevenind libere
nimic nu e mai brav decât
să stai împotriva barbarilor
ca un zid, ca o apă adâncă
unde are loc partida de scandenberg
să arunci o piatră ascuţită
peste umăr
şi brusc să răsară codrii de argint
să aprinzi luna în plină zi
voi veni într-un car nevăzut
cu soarele subraţ să jucăm volei
ca tinerii de pe aici
ochii mei te vor fixa cu ace de aur
în rama sfinţilor cu puteri secrete
mă voi obişnui să respir
să petrec cu ploile în spinare
ele nu vor înţelege nimic din jocul nostru
capătul vieţii fiind încă la început
nimeni să ne pedepsească
nici să ne apere...
Poveste
Îmbrăţişarea lor
ocupa toată strada

12. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
11
maşinile forţau înaintarea
oamenii încercau o breşă
prin braţele acelea uriaşe, încleştate
înălţându-se până la stelele clipind curioase
au venit pompierii cu jeturi de apă,
trupele antitero cu salve
au tras, au tăiat
dar trupul, braţele încolăcite
creşteau la loc mai puternice
au pus explozibil
să se reia circulaţia, viaţa normală
explozia a urcat îmbrăţişarea lor la cer
spre uimirea pomilor, caselor cu oameni oneşti
ce aşteptau să vadă cum
se termină povestea de dragoste...
În fiecare joi
Ea se face frumoasă
îşi ondulează părul, îmbracă un taior strâmt
îşi pune clipsuri
are grijă de ceaşca de cafea fierbinte
să fie pe masă
când el deschide uşa înfrigurat
să-l întâmpine aburul cald, vanilat
ridicându-se din ceaşca de porţelan de Bohemia
el se face comod în scaunul tapisat
îşi deschide servieta, scoate registrele
pregăteşte chitanţierul
ea apare în cămăruţa de la subsol
la ghişeul unde vin locatarii
să-şi plătească întreţinerea pe luna în curs
ei fac mereu scandal
că plătesc prea mult pentru gaze, apă, căldură
că nu mai au bani, restanţierii
sunt ameninţaţi cu evacuarea, acum, iarna, în ger
ea le zâmbeşte cu înţelegere
şi ea are o pensie mică dar se descurcă
îşi aprinde o ţigară subţire, fumul se înalţă
pe sub masă vin de obicei şobolanii, motanii
să se încaiere
el îşi cufundă capul cu chelie întunecată
în hârtii, tastează în laptopul scump, zâmbeşte
cine ştie ce vede el acolo...
În ce lume minunată trăiesc
Lumina soarelui este gratis
ploile vin gratis
ninsoarea cade cu acelaşi altruism
croieşte pârtii pentru inima veselă
trandafirii îmi cer doar
câteva picături de sânge pe ghimpi
în schimbul parfumului lor vechi şi tainic
moartea vine aici numai
după ce trimite câteva scrisori
unele ajung, altele nu
în oraşul cu trup de sirenă
zbătându-se zi şi noapte
în plasa vieţii cu noduri tari.
Prin valuri de flăcări
Porumbei fumurii
pe linia de centură
de castitate
a oraşului
ciugulesc lacrimile
femeilor abandonate.
Rondelul ploii
Orașu-i pustiu și doar visătorii
Aud cum cântă pe-o singură strună
Ploaia ce-a șters din tablou trecătorii,
Turnând abundent culoare comună.
Casele cântă în ritmul viorii,
Picuri de gri monoton se adună;
Orașu-i pustiu și doar visătorii
Aud cum ploaia le cântă pe-o strună.
E pânză gri întristând privitorii?
Coardă din care tristețea răsună?
În ploaie apar și dispar, iluzorii,
Regrete de-o clipă, visare nebună...
Orașu-i pustiu, știu doar visătorii...
Rondelul pârâului
Pârâul se duce alene la vale
Şi lasă pietrişul şi doina şi spinii,
Fuioare de ceaţă coboară agale
Punând sub cortină stejarii şi pinii
E trecere lină, perenă, e cale
Spre zări nesfârşite, spre marginea lumii;
Pârâul se duce alene la vale
Şi lasă pietrişul şi doina şi spinii,
În praguri, umflat, cu tumult se prăvale,
Dar şesul îi pune capăt pornirii.
Zăvoaie-şi reflectă imagini banale,
El veşnic reflectă imaginea lumii.
Pârâul se duce alene la vale…
Nicolae Bratu

13. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
12
Ioan DĂNILĂ
Interviu cu Mihai-Dan
CHIȚOIU*:
„A comemora evenimente și a prețui locuri în care
oameni de început au clădit modernitatea românească
înseamnă, în fond, refacerea identității noastre
colective”
– Stimate domnule profesor, acum câteva minute
ați pledat aici, la Târgu-Ocna, într-un context
comemorativ (Centenarul luptelor din Primul Război
Mondial), pentru ideea de identitate națională, care
comportă unele nuanţe mergând până la sinonimia cu
conceptul de patriotism.
Mihai-Dan Chiţoiu: – Este o chestiune de o
complexitate specială ceea ce numim identitate
românească, de vreme ce noi avem o formă de identitate
cu caracteristici cumva unice. Eu am participat recent la
o conferință internațională care a avut ca temă evoluția
interesantă și oarecum neașteptată a noului naționalism,
pentru că atât în spațiul american, cât și în cel european
și în anumite zone din Asia, a existat o mișcare contrară
la ceea ce numim globalism sau tendință de unificare a
tuturor valorilor și identităților în identitatea globală. Or
aceasta ține de niște evenimente complexe, care vor
trebui analizate şi în spațiul românesc. Sigur că noi ne
punem acum întrebări în încercarea de a ne regăsi
criteriile de identitate, mărcile noastre. Evenimentele de
acum o sută de ani, de la Primul Război Mondial, ne
aduc aminte de o generație care a avut în mod special
această percepție a valorilor românești. Este vorba mai
degrabă de o atitudine înnăscută și nu neapărat de una
promovată prin școală, pe care o aveau oamenii din
generația 1916. Trebuie să o numim în continuare
patriotism, deși cuvântul poate părea nepotrivit. În orice
caz, ideea aceasta de a avea anumite simțăminte bazate
pe valorile native, pe care generații și generații le-au
cultivat într-un mod mai puțin explicit, a fost extrem de
puternică în rândul eroilor din 1916-1919, a căror jertfă
susține verticalitatea neamului nostru.
– O idee enunțată de dumneavoastră la
colocviul de azi, idee care pe mine m-a pus pe gânduri,
este aceea că asistăm la o degradare a conceptului de
valoare locală și în ultima instanță de valoare națională.
M.-D. C.: – Se ştie că românul este în primul rând
legat de locul lui, nu ca o chestiune generală, ci ca una
concretă, particulară. El vrea să ştie că acesta este
pământul lui, pădurea lui și așa mai departe. Or
tendințele acestea de globalizare au creat inițiativa sau
imboldul de a cerceta și alte spaţii, la întâlnirea dintre
Orient şi Occident. Aşa s-a ajuns ca românul să fie
interesat și de alte locuri, din alte țări, dar în măsura în
care o face, se iveşte şi riscul de a-și pierde puțin din
ceea ce este al lui sau măcar de a ignora posesiunile.
Astăzi însă cred că asistăm la mișcarea inversă: după ce
românul, postrevoluţionar, a avut șansa de umbla, acum
începe să înțeleagă că trebuie să-și caute rădăcinile. În
consecinţă, cred că suntem datori să găsim acele aspecte
care cu adevărat contează, traduse prin refacerea unei
noi structuri de identități, în primul rând culturale.
– Cu o asemenea pledoarie mergem către
subiectul fierbinte al discuției noastre: Casa „Vasile
Alecsandri” din Bacău. Ați semnat adineauri apelul
privind salvarea acestui monument istoric. Motivaţi, vă
rog.
M.-D. C.: – Am făcut-o pentru această idee de
continuitate, pentru ceea ce numim tradiție în spațiul
începutului de modernitate și al modernității românești
în general. Aportul a fost al intelectualilor, oameni care
au sintetizat într-un mod cu totul special idealurile
majore ale românului. Le-au formulat într-o expresie
culturală, pentru că modernitatea noastră trece prin
cultură. Iată, Târgu-Ocna şi județul Bacău în general, ca
și alte locuri, au fost marcate de prezența și de
activitatea unor militanţi care au creat România
modernă. Vasile Alecsandri este unul dintre cei care au
contribuit substanţial la această prefacere pe care, până
în 1916, România a cunoscut-o ca un început istoric.
Apoi, sigur, a continuat-o generația de intelectuali
interbelică. Rezultă că a comemora evenimente și a
prețui locuri în care oameni de început au clădit
modernitatea românească, viețuind aici și gândind la
viitorul ţării, înseamnă, în fond, refacerea identității
noastre colective.
* Prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-
Politice a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
(Târgu-Ocna, 11 aug. 2017)
*Transcriere: stud. Ionel Dobreanu, Facultatea
de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău;
activitate în cadrul practicii de specialitate

14. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
13
Mihai MERTICARU
SONETUL ÎNTÂLNIRII NOASTRE
Îndată ce te-am zărit, de retină
Mi te-ai lipit pentru o veșnicie,
Balsam pe rană de-a pururea fie,
Dor și dezmierdare caldă, calină.
Ți-am așezat zâmbetu-n panoplie
Ca-n grele momente să mă susțină,
Convins că n-ai să-mi găsești nicio vină,
Că ți-am răpit atâta bogăție.
Speranțele mele-s pline de soare,
De toate ale universului astre,
De tenacitatea celor izvoare
Cu unde cristaline, scânteietoare.
Miriadele de flori din glastre
Marmorează clipa-ntâlnirii noastre.
SONETUL UNUI SECRET
Pe scara de aur, urcă până la cer,
Găsește secretul să ne îndrume
În visul care-i fereastră spre lume,
Cutează să ne fii brav timonier,
Condu-ne spre un univers anume,
Unde toți dăruiesc și nimic nu cer,
Invers ca într-o piesă de Molière,
Contrazicând cele mai vechi cutume!
Coboară iute în eul din tine,
Scoate de-acolo comoara totală,
Poemul cu irizări diamantine,
Și scrie-ți visările cu aldine !
Povara-ndoielii, poart-o cu fală,
Din orice cuvânt, fă o catedrală !
SONETUL SUBLIMITĂȚII
Ai răsărit din tainică lumină,
Cu trup sculptat în raze de-aurore,
Un poem de Rabindranath Tagore
Ce-ajută clipa un secol să țină.
Alai de primăveri multicolore
Și câmpuri de flori la tine se-nclină,
Să-ți întărească esența divină,
Dar și apetența spre ars amore.
Curg dinspre fire valuri de dorințe,
Arderi cumplite topite-n sintaxă
De flăcări violete și credințe,
Nimeni, fericirea, nu ne-amenințe!
Iubirea, a Universului axă,
Inimi două,-n sublimă parataxă.
SONETUL UNEI PROPUNERI
Izvor și candelă de izbăvire,
În care zări, mai sigur, să te caut,
În care dintre mări mă vezi argonaut ?
Răspunde-mi dacă mă mai vrei de mire!
Chiar nu-mi auzi cântările de flaut?
Mă mai aștepți cu plinele-ți potire?
Mai luminezi răspântii de uimire
Ori te-ai îndrăgostit de domnul Plaut?
Nemângâiat sunt îndestul de viață,
Cu-a ta tăcere, de ce mă biciuești?
Cât mă mai lași să rătăcesc prin ceață?
Hai nu mai fi așa de șugubeață!
Un sincer răspuns trebuie să-mi găsești,
Altfel, ieși-vei din cartea-mi de povești!
SONETUL REVIVISCENȚEI
Ardem îmbrățișați în vâlvătaie,
Ne răcorim într-un crater de vulcan,
O altă Isoldă și un alt Tristan,
Aceeași dorință-n rărunchi ne taie.
Amoru-nfige pumnalul, un tiran,
În carne, se preface în văpaie,
Iubirile lumii-n noi se-ntretaie,
Sporesc și se întețesc tot mai avan.
Secundele, ruguri mult mistuitoare,
Ziua, oceanul de dulce otravă,
Noaptea-și face cuib în rana ce doare,
Exultă patima ruptă din soare.
Oricât ne este firea de firavă,
Zilnic murim și înviem din lavă.

15. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
14
Ovidiu BUFNILĂ
Romanță
Cerul emana un puternic miros de gaz metan,
scoicile aveau culoarea petrolului, iar noi înfulecam
scrumbii afumate şi ne credeam nemuritori. Adunam
crabi în coșuri de nuiele şi povesteam cu naivitate cum
peştii nopţilor fără lună se topeau prin văzduh.
Era un anotimp al împotrivirilor. Un boxer, care
înghiţise o sută de somnifere, nu murise, el hoinărea
prin visele noastre, îmbărbătându-ne. Morţii nu erau
morţi, ci vilegiaturiști înamoraţi de real. Săream pe
fereastră când ne puneau să dormim şi minţeam cu
pasiune când ne cereau stăruitor să le spunem
adevărul. Aruncam, în chiuvetă, pe furiș, untura de
peşte. Ne hlizeam, dinamitând ceremoniile. Ne scobeam
în nas, sublimând gravitatea. Ne bărbieream cu răbdare
cele câteva fire de păr ce ne creşteau pe faţă. Ne
înconjuram de obiecte. Unele dintre ele se arătau docile,
altele, înşelătoare. Sub umbrela frumos colorată a
gândurilor noastre, unele dintre ele prindeau viaţă,
altele, dimpotrivă, se metamorfozau graţie unor forţe
exterioare nouă: vântul, apa, focul. Lipeam, pe tapetul
violet al camerei, fotografii cu automobile de formula
unu şi jucam cu deznădejde tot felul de roluri.
Cuceritorul, Răzbunătorul, Melancolicul! Şi toate
încercările noastre erau străbătute de un soi de
teribilism. Ce altceva decât revolta împotriva acelei
forţe universale care ne obliga să creştem în fiecare zi!
Bebe-orbul spunea:
— Cerul e roşu. O să fie vânt.
Cerul însă era limpede şi soarele strălucea.
Avioane, insecte, păsări se avântau prin văzduh. Sângele
clocotea năvalnic în trupuri.
După astfel de zile, urmau nopţi peste măsură de
călduroase în care dormeam în hamac. Bebe-orbul
alerga însă pe Strada Mare şi striga ca din gură de şarpe
că plouă cu găleata. Era o nouă minciună de-a lui, o
împăcare unilaterală cu unele adevăruri incontestabile
ale lumii. Aceste adevăruri, se ştie, sunt ascunse cu grijă
de poeţi. În versurile lor luna, personificată, poate
pierde un bărbat în vâltoarea mării. Vulcanul este de
fapt o inimă uriaşă, iar vântul, răsuflarea pământului.
Pe vremea aceea scriam în taină versuri despre
ploile de pe Strada Mare şi despre figura legendară a
celui mai vestit boxer din port. Boxerul avea tatuată pe
piept o sirenă şi se lua la întrecere cu hamalii din docuri.
Femeia pe care o iubea se plimba dimineaţa pe
dig. Marinarii fluierau după ea şi-i făceau semne cu
beretele lor. Cum o auzea, Bebe-orbul o lua la fugă şi se
ascundea printre lăzile cu mătăsuri aduse din Extremul
Orient.
Sirenele vapoarelor scoteau sunete prelungi.
Şlepurile lăsau pe apă dungi înspumate,
pescărușii zburau de colo-colo, urmărind un sâmbure de
furtună. Din ascunzătoarea sa mirosind a scorţişoară şi a
piper, Bebe-orbul ne strigă înfricoşat:
— Cerule, e chiar mama mea!
Dar mama lui murise pe vremea când uriaşul
pește-de-sticlă eşuase pe ţărm. Boxerul tocmai înghiţise
o sută de somnifere şi alerga prin visele noastre după
iubita lui. În zori îşi umfla pieptul şi lovea aerul cu
pumnii lui ca două pistoane. Spunea:
— Acum am găsit într-adevăr ceea ce căutam.
N-am aflat însă niciodată ce anume.
Razele soarelui pătrundeau prin ferestre,
schimbând forma lucrurilor. Aşa cum strălucirea
uriaşului peşte-de-sticlă ne schimbase vârstele.
— Luaţi seama, ne-a strigat Bebe-orbul, e de fapt o
corabie!
Când au venit camioanele de la fabrica de sticlă,
cerul se înroşise şl se pornise vântul.
Șoferii de pe camioane aveau răsuflări greoaie şi
ghete murdare de păcură. Pentru că nu voiam să le dăm
peştele-de-sticlă, ne-au alungat de pe plajă, aruncând
după noi cu pietre.
Sticlarii au topit peştele în creuzetele lor. Noi
stăteam lipiți de gardul de sârmă al fabricii şi trăgeam
cu praştia în portar. Portarul se juca, râzând, cu cioburi
de sticlă. În război i se înfipsese o schijă în trup. Se
lăuda:
— Hei, auziţi motoarele submarinului care se mişcă în
adâncurile mele?
Dar marea nu era pe placul lui. Nici peştii, nici
sirenele. El iubea avioanele şi zborul păsărilor. Nouă
ne-au dat lacrimile şi i-am făcut tot felul de semne
necuviincioase.
Ne-a spus :
— Peştele vostru e o delicatesă. M-am înfruptat cu
plăcere din el!
Și-a deschis apoi umbrela şi s-a ridicat în văzduh.
Stătea aşa, suspendat şi râdea şi striga că găsise
într-adevăr ceea ce căutase.
N-am aflat însă niciodată ce anume. Umbrela i s-a
închis brusc și el a căzut la pământ spărgându-se în mii
de cioburi.
Pe poarta fabricii tocmai ieşea un camion încărcat

16. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
15
eu oglinzi. Oglinzile erau ambalate în talaş auriu şi în
ele puteai citi prezentul, trecutul şi viitorul.
Privind însă vitrina magazinului, inundată de
soare, Bebe-orbul ne strigă o nouă minciună de-a lui:
— Nu vă lăsaţi înşelaţi, sunt de fapt peşti adevăraţi!
Am scotocit prin sertare, ne-am vândut
bicicletele, baloanele, puştile cu aer comprimat,
patinele, praştia, ghetele de box, avioanele de hârtie şi
tot ceea ce, până în momentul acela, ne ferise de o
puternică criză de identitate.
Ne-am cumpărat oglinzile şi am alergat pe dig.
Bebe-orbul pescuia şi cânta cât îl ţinea gura. Ne-a privit
cu nedumerire :
— Când s-au întâmplat toate acestea?!
Scoicile aveau culoarea petrolului, cerul emana
un puternic miros de gaz metan, iar noi înfulecam
scrumbii afumate şi ne credeam nemuritori.
FAPTE CULTURALE
Regulamentul Festivalului Național de
Poezie Satirico-Umoristică
„Ion Budai Deleanu”
Ediția a VIII-a, 06/08.07.2018, Geoagiu, jud. Hunedoara.
Primăria, Consiliul Local și Casa de Cultură ,,Ion
Budai Deleanu” a Orașului Geoagiu, organizează în
perioada 06 – 08.07.2018 cea de-a opta ediție a
Festivalului Național de Poezie Satirico-Umoristică
„Ion Budai Deleanu”. Cu această ocazie se vor
desfășura următoarele concursuri pe secțiuni:
I. Secțiunea POEZIE SATIRICO - UMORISTICĂ: la
această secțiune se vor trimite un număr de trei poezii
cu temă liberă. Sunt acceptate toate speciile aparținând
poeziei satirico-umoristice: sonet, rondel, fabulă,
parodie, pamflet.
În cadrul acestei secțiuni, EPIGRAMA nu va fi
luată în considerare.
II. Secțiunea VOLUME PUBLICATE: la această
secțiune se vor trimite două volume din fiecare specie a
genului satirico-umoristic (poezie, proză, antologii,
albume de caricature, etc.).
IMPORTANT:
Pentru secțiunea: POEZIE SATIRICO-
UMORISTICĂ, creațiile se vor trimite în câte trei
exemplare, tehnoredactate computerizat și însoțite de un
motto. În alt plic separat se vor trece datele
participanților: Nume și prenume; Adresa exactă:
localitatea, strada, numărul, blocul, scara, etajul,
apartamentul, județul, codul poștal, numărul de telefon,
faxul, e-mailul.
TEXTELE TRIMISE trebuie să fie ORIGINALE și să
nu fi fost publicate până la data premierii, 07.07.2018.
PERIOADA DE ÎNSCRIERE PENTRU SECȚIUNEA
MANUSCRISE ESTE: 08.02.2018 – 08.06.2018 (Data
Poștei).
Se vor acorda următoarele premii pentru fiecare
secțiune:
Premiul I, Premiul II, Premiul III, Mențiune. Se va
acorda și Trofeul Festivalului, concurentului care va
întruni cel mai mare punctaj în urma jurizării. De
asemenea, juriul și organizatorii vor acorda și diplome
speciale. Premiile vor consta în bani, diplome și cărți.
La secțiunea VOLUME PUBLICATE vor participa
lucrările tipărite în perioada: ianuarie 2017- mai 2018.
Lucrările se vor trimite în două exemplare până la data
de 01.06.2018, pe adresa menționată, cu specificația
„Pentru concursul de volum”. Volumele destinate
concursului nu se restituie, ele intrând în fondul de carte
al Bibliotecii Orașului Geoagiu.
La această secțiune se vor acorda următoarele
premii: Premiul I, Premiul II, Premiul III, Premiul de
debut, Mențiune. Premiile vor consta în bani, diplome și
cărți.
Concurenții pot participa la toate secțiunile concursului,
FĂRĂ RESTRICȚII.
Materialele vor fi trimise pe adresa:
Cenaclul Literar „Ion Budai Deleanu”, Str. Calea
Romanilor, nr.112, C.P.335.400, Loc. Geoagiu, jud.
Hunedoara, cu specificația „Pentru Festivalul Național
de Poezie Satirico-Umoristică „Ion Budai Deleanu”,
ediția a-VIII-a, Secțiunea…
Relații suplimentare se pot obține la telefon: 0732/
11.47.83 (persoană de contact Șimonați Claudiu
Nicolae).
La concurs pot participa scriitori de peste tot din
țară, membri sau nu ai Uniunii Scriitorilor din România,
Ligii Scriitorilor din România sau ai altor Asociații de
Scriitori.
ATENȚIE!!!
Cei care vor înscrie texte care nu le aparțin sau
părți copiate, vor fi descalificați din concurs.
Organizatorii pot de asemenea să descalifice oricare
concurent care nu dă dovadă de bun simț, respect și
decență în comunicarea cu organizatorii, coordonatorii
de proiect, juriul etc.
Înscrierea în concurs reprezintă dovada acceptării
termenilor și condițiilor festivalului și asumarea
obligativității respectării lor!
PRECIZĂRI SUPLIMENTARE:
Câștigătorii concursului vor fi anunțați telefonic
sau prin e-mail în timp util, urmând să confirme
prezența. În cazul neprezentării la festivitate premiile se
redistribuie. Cheltuielile de cazare și masă pe perioada
desfășurării evenimentului vor fi suportate de
organizatori. Costurile de transport vor fi suportate de
fiecare participant.

17. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
16
Cenaclul „LIRA 21”
Prezentare și grupaje realizate de
Cristina ȘTEFAN
Gabriel GHERBĂLUȚĂ
Născut la Galați, în 1956, profesor la Liceul
industrial de marină, colaborator la revistele DIALOG,
ANTARES, revista centrului cultural DUNAREA DE
JOS, Negru pe Alb, Școala Gălățeană, Axis libri,
Oglinda literară, Sintagme literare, Convorbiri Literare
A publicat versuri în antologiile: Infinitul iubirii,
Suflet Românesc, Ceasuri de mătase, Roşu Mocnit,
Poemia, CarTe Diem.
Mentiune la concursul de poezie, Adrian Păunescu,
2014
Autor al volumului Labirint din doi în doi, ed
Inspirescu, 2013, împreună cu Daniela Toma şi al
volumului Maestrul şi JumătaTe de Lebădă, ed. Agol,
2014, in colaborare cu Doina Roman.
Autor al volumelor: Lasă-mă să te iubesc, ed.
Rovimed Publisher, Dumnezeu a pus semafoarele la o
distanţă de două săruturi între respiraţii, ed. Măiastra,
2013, Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit?, ed
Rovimed Publisher, 2014, al volumului de sonete
Despre cub şi iernile din el, ed Agol, 2015. La ed.
Bookmasters, 2016, volumul de versuri Femeii în
galben. In 2016, Bestiarium vocabulum, Ed. Tracus
Arte, București. Ziua în care mor apele și Oniropolis la
editura Pim, Iasi, 2017
Realizator de emisiuni culturale la Radio Galaţi şi
Radio Vocativ.
Formator internaţional de teatru forum, instructor al
trupei de teatru Na Belea!, a liceului de marină Galaţi.
„Eu, Poezul!“
mirări
eşti atât de frumoasă!...
ca un poez din veacul XXI
rămas neterminat
în mintea scribului scrijelitor
în pielea ta
via dolorosa
pasărea asta are mintea vrăjitorului în gheare
pe acelaşi perete soarele a devenit o baltă aurie
care se prelinge prin crăpăturile unei zugrăveli
îmbătrânite
ca un rimel care sapă şanţuri pe obrazul boţit al bătrânei
prostituate
pasărea asta a răstignit povestea pe lemnul cioturos
al cumpenei cruce
acum o păzeşte până la sosirea unui christ
care îi va lua locul
acolo pe lemnul acela cioturos
în care cuiul intra mai uşor
decât în palme
drumul nu se mai termină
şi pasărea asta nu mă mai recunoaşte
Doamnă,
Mai lasă-mi puţin timp
Doar atât
Cât umbra mea
Să-şi poată număra
Literele
secundele mele au gura astupată de ploaie
lumina nu-i pe apă clepsidra-i înecată de şuvoaie…
o lună neagră ademeneşte căldura unui soare gol
sinucigaşii din seara asta au feţele mânjite cu nămol
îmi dai o floare ruptă din curte cu o mână tremurătoare
mirosul crucii umbră –un cui în carne-ntodeauna doare
anghelii tăi ţin azi aghiazma-n palmele întinse
secunda cade în noroi mereu cu aripile prinse
signum
o clipă, fluviul şi-a găsit izvorul
în palmele tale
atunci şi lumina s-a născut tot acolo
fluviul şi lumina în aceeaşi casă
căuşul palmelor cu forma inimii tale
iar eu, scepticul cu nume de arhanghel am văzut semnul
şi lumina, fluviul şi palma căuş

18. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
17
au săvârşit botezul…
iordanul?
picătura de aghiazmă din sufletul poezului
nouă
şi atunci am îngenunchiat înaintea ei
şi cu ochii în pământ am implorat-o:
urcă principessa în caleaşca asta
trasă de pescăruşii care te cunosc şi te iubesc
urcă şi treci falnică pe domnească
tu lescăruşa principessă a lor
preoteasă a tuturor pohemelor născute de un fluviu
care nu va curge niciodată prin siberii
ci doar prin inima veşnică a cuvântului
urcă şi treci falnică pe strada domnească a pohemei!
scrisoare de pe malul iernii
astăzi am fost liber
atât de liber încât aş fi putut să-mi iau oraşul cu mine
şi pe tine aş fi putut să te iau
pentru că eram atât de liber!
să mergem cu toţii pe fundul fluviului
că nu a îngheţat încă
şi să ne închinăm împăratului peşte
într-o zi luminoasă şi friguroasă de marţi
eu, tu, oraşul şi poezul acesta de dragoste
închinat ţie
(chiar dacă nu pare, acesta e un poez al dragostei
de tine, de oraş, de poezuri)
p.s. ştiu! iar vor strâmba din nas cei care nu cunosc
termenul
dar mai ştiu că eu, tu, oraşul şi împăratul peşte
nu o vor face şi nici măcar poezul
Marius NIȚOV
(Timișoara)
Studii: Universitatea de Vest- istorie. Lucrez de peste
două decenii în cultură, sunt inspector de specialitate,
istoric, prozator, poet, pictor, grafician şi sculptor.
Scriu Monografia oraşului Gătaia, Am masterat în
istorie şi cursuri de specializare în biblionet şi alte
activităţi culturale.
Vis prin viscol
Pe strada asta pat întins sub lampadare
cu aşternut schimbat de aseară
mi-e gândul la o sfântă îmbrăţişare
e frig iubito printre oameni de zăpadă
dar ei zâmbesc prin ger şi ascultă-n căderi de ţurţuri
cum trece un an
şi viaţa lor doar un sezon
eu tot mai sper ne vom vedea în iarna asta
într-un hotel de gheaţă la o intersecţie
sau poate la adresa ta
îmi vei deschide uşa larg
fără să ştiu că locuieşti aşa aproape
iar noi vom fi curentul cald
prognoza răsturnată-n noapte
un semn de primăvară timpurie
Cuget, mai exist
o nu se poate aşa
toate au sens inclusiv trecerea asta
prin pântecul otrăvit al ceasurilor
la care am renunţa prea mulţi dacă
nu ne-ar fi teamă de adresa necunoscută
aşa se cade să murim de râs
sau sărutând chipul dorinţei
în oglindă
până când buzele lipite ne-ar scoate

19. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
18
din locuinţele ferecate cu o mie de griji
ajungem din weekend în weekend
la capăt sătui până-n gât
n-am schimbat nicio compoziţie
din structura de piatră beton oţel sticlă
nici din concepţii ceva
cum am trece pe lângă alt tren
în viteză
neobservând
şi atunci rămâne intrarea în
marea dragoste de negare
nu
doar aşa supravieţuirea
printre deşeuri filosofice religioase
fără să mai căutăm răspuns în zadar
în puşcăria asta de maximă securitate
cu istorii din spirit ecologic
unde se uită prea repede
sau nu se învaţă într-adevăr nimic
Virtuozitate din altă sferă
m-ai acordat cu răbdare,
înalte şi joase trăiri peste requiem-ul lumii
prin adânc îmi trec să însemne
dragostea, marcă valoroasă a începuturilor
adânc gravată în aura trupului.
şi duc un mod de izbăvire,
triumf i-aş putea zice
prin bezna pierderii,
proba căderilor fără plasă
ca un acrobat cântând la vioară,
care-şi inventează
pe calea îngustă
drumul spre altă viaţă.
câţi vor cunoaşte în mine semnul tău?
Weekend aerisit
Ce fac în timpul liber
priveşte-mă
în afara impresiilor sumare
nu crede altceva despre mine
am nevoie de spaţiu liber spre cer
conduc exerciţiile de înviorare ale celor puţini
ce şi-au călcat pe umbră
până una alta ne pregătim ascensiunea
nu mai rezist e o tragedie
altfel m-aş sufoca legat de o pauză dureroasă
până când întregul mecanism al rolurilor porneşte
jocul de scenă stupid
la fel vom zâmbi presaţi sub un moment otrăvitor
mă tem că nu înţelegi
ai să mă inviţi la teatru
Sfârşit de iarnă
draga mea mă întrebi de ce scriu
afară ninge vreau să-ţi trimit un fulg
nu nu-l sărut se va topi
am pus un vers alb
dar tu ştii că te port peste tot
te-ai aşezat cu tâmpla pe linia vieţii
îţi aud gândurile dorinţele
pot să vin pe jos până la teatrul anotimpurilor
să-ţi prezint ultimele fragmente de iarnă
încă un aşternut alb
ne vom descălţa pe noua zăpadă
am să-ţi sărut picioarele
vei face următorul pas pe buzele mele
prind în palme dansul ultimei balerine albe
Naşterea lui Iisus
chipul lui Iisus din poveştile bunicii
din cuvintele ei blânde
se înălţa în gândul meu
într-o lumină
îmi ieşea din creion ca o întrupare
în pagina imaculată oglindită
din mâna mea se năştea chipul sfânt
în ovalul cald al feţei
ochii largi ca să cuprindă cerul
barba aranjată într-un semicerc
părul auriu răsfirat pe umeri
aveam impresia că Dumnezeu Tatăl
în hotărârea lui înţeleaptă
se coborâse în mine
pentru a-i pregăti venirea fiului său
mult timp l-am creionat pe Iisus
născut din cuvinte blânde
şi mărturisesc
în mine e linişte
nu pentru că au trecut trupurile mele tinere
ori am devenit apostol
când durerea despărţirilor m-a brăzdat
pregătindu-mă pentru viitoarea recoltă
cred că s-a făcut un loc
un adăpost luminat
unde aştept cu adevărat Naşterea lui Iisus
Pe cale
M-am otrăvit cu versuri și nu mai vreau să scriu,
de clipe ce nu pot să treacă,
poate mai pierd,
eu știu?
De fapt, nici timpul nu mai are în oase versuri,
e doar un schimb de replici: cât ți-am dat, ți-am luat
din ani,
pragmatica îndeletnicire fără sfârșit se pare.

20. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
19
Mai bine fac un semn în gând și cred,
atât.
Să nu împart himere tatuate în frunze,,
nici drumurilor iluzia că sunt prea departe…
să tac, să nu mai scot un strigăt inutil.
Am altoit prin brațe anii tăi și sufăr doar
multiple nașteri, îmbrățișări, săruturi până târziu
în noapte și apoi visând o altă zi cu urmele desculțe,
voi alerga spre poarta noastră,
cu rustica intrare,
pe sub ramurile mărului de acasă
să-ți fiu...
Ana PODARU
S-a născut la 27 oct. 1974, în localitatea Nicolae
Bălcescu din Judeţul Bacău. Locuiește în Marea
Britanie. A publicat trei volume de poezie la Editura
Inspirescu și are o laborioasă activitate literară on line.
Mormânt pe ape
s-au adunat ca-ntr-un mormânt pe ape
alai de frunze ce-au murit pe rând
vin cerbii însetați să se adape
iar luciul apei geme tremurând
pe maluri stau copacii care plâng
cu trunchiul vitregit de glasul frunzei
spre cer se roagă crengile în crâng
o lacrimă proptită-n colțul buzei
o rață face-un ritual păgân
scăldându-și trupul printre frunze moarte
un șuierat de vânt încet îngân
pe aripile sale să mă poarte
privesc alaiul trist, plecat pe lac
întreb de ce nu-s preoți să-l conducă
lâng-un mormânt la poala unui fag
aștept plângând la mine să le-aducă
e-așa frumos dar totuși este trist
melancolia-i singura-mi regină
mi-e cerul plin de stele ametist
și-am devenit ființă peregrină.
muguri
era căzută la pământ
în rochia ei de culoarea laptelui
părea că-l îmbrățișează
pentru ultima dată
degetele-i erau înfipte-n crăpăturile aride
scormonind după rădăcini
târându-se-n coate
părea o lebădă pe ape
genunchii-i pictau ultimul drum
pe șevaletul universului sacru
când nici o mână nu a coborât s-o ridice
pântecul i-a fost despicat cu o gheară
mâna a intrat în interiorul ei și a smuls tot
de la alfa la omega
un oftat prelung a cutremurat altarul sufletelor din jur
din care s-a prelins mir peste trupul ei
candele ardeau clipele
moartea fugea într-un picior urlând ca un lup hăituit
de fumul ce se ridica din cățui
ochii ei se agățau de baierele cerului
în timp ce trupu-i ostenit sorbea esența lutului sfânt
a plouat, a nins și iar a plouat
fulgere și tunete s-au năpustit asupra ei
vântul a luat voalul de lințolii
fecioara a rămas goală
întinsă pe țărâna umedă
în timp ce prin părul ei mijeau zorile
aducând muguri noi
de primăvară
Povești de veșnicie
Zidește-mă în fiecare floare,
Zidește-mă-n altare de cuvânt,
Zidește-mă în razele de soare,
Nu mă zidi sub piatră de mormânt.
Zidește-mă în inimă de munte,
Zidește-mă în ramură de pom,
Zidește-mă în toate cele sfinte,
Nu mă zidi-n blestemul unui om.
Zidește-mă-n cotloanele gândirii,
Zidește-mă acolo printre stele,
Zidește-mă în sfera nemuririi...
Nu mă zidi în tot ce-nseamnă rele.
Zidește-mă în curcubeu, culoare,
Zidește-mă-n baloane de săpun,
Zidește-mă-n oceane și în mare,
Nu mă zidi-n cămașă de nebun.
Zidește-mă-n poem ce prinde viață,
Zidește-mă-ntr-o carte pe vecie,
Nu mă zidi în valuri mari de ceață,
Zidește-mă-n povești de veșnicie.

21. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
20
Povești de călătorie
Doina CERNICA
Între două râuri, între două fluvii
Veneam dinspre Bratislava, însoțite de Dunăre
ca de un balaur masiv și lent, care ni se arăta când pe
porțiuni generoase, când prin străfulgerările solzilor
dincolo de ramurile întrețesute de răchită de pe țărm. Și
am părăsit-o odată cu mașina, ca să urcăm Colina
Castelului din Esztergom spre grandioasa Catedrală
Romano-Catolică a Adormirii Maicii Domnului și a
Sfântului Adalbert, cea mai mare din Ungaria, a cărei
semnificație consolidată în istorie justifică înscrisul de
pe frontispiciu: Caput, Mater et Magistra Ecclesiarum
Hungariae – Capul, Mama și Magistra Bisericilor
Ungariei. Era un urcuș blând, desenat de alei largi din
piatră cubică printre garduri vii și arbuști în
dreptunghiuri de iarbă măruntă. Dar cum la intrare, în
spatele înaltei statui a Sfintei Fecioare cu Pruncul,
treptele erau în reparații, protejate de un gard de sârmă,
am luat-o la dreapta și ne-am trezit brusc, după căldura
amiezii și a lui august, într-un parc bogat, cu fântână,
copaci și statui și cu o umbră fragedă, intensă,
deopotrivă a lor și a Dunării care curgea jos în marginea
sa. Bazilica încoronării regilor creștini ai Ungariei, cum
i se mai spune Catedralei, începând de la anul 1000 cu
Ștefan I, fondatorul statului maghiar, Sfântul Ștefan,
după canonizare, are în monumentul care îl slăvește un
subtil contrapunct. Realizat de sculptorul Miklos
Melocco, el îl înfățișează pe episcopul de Esztergom
încoronându-l pe cel care avea să devină patronul
spiritual al țării. Lucrarea se hrănește din înzestrarea
artistului, din măreția momentului evocat, din
vecinătatea Catedralei, din amploarea priveliștii pe care
o străjuiește: cerul, peste puterea ochilor de cuprindere,
dar nu și de oglindire în apa fluviului atemporal. În
vreme ce de pe zidul terasei pe care se înalță
„Încoronarea”, orașul este o coborâre de acoperișuri și
copaci spre Dunăre, între care se disting turlele Palatului
Arhiepiscopal cu cel mai mare Muzeu Creștin Romano-
Catolic din Ungaria, arcurile podului alb Maria-Valeria
îl ridică și îl leagă nu numai de celălalt țărm, ci, cu
Sturovo din Slovacia, și de altă țară.
M-am așezat pe piatra caldă și, încercând să
deslușesc cât din muzica interioară a amiezii era
freamătul copacilor, cât melodie de orgă – a treia din
lume ca mărime, orga Bazilicii nu poate decât să cânte
și atunci când tace -, cât vuietul valurilor, am descoperit,
întregindu-le, și firul de nisip al unei vagi neliniști:
venisem cu Dunărea în stânga mașinii și iat-o deodată în
dreapta noastră. Mă aflam straniu între două Dunări, ca
odinioară în copilărie, când ne-am mutat din locuințele
cefere de pe malul drept al Moldovei la casa noastră din
lemn, muzicală ca o vioară, construită la poalele
muntelui, însă atât de sus, încât deocamdată din stradă
ajunsese doar numele ei, Războieni. Atunci o vedeam
adeseori curgând sub creștetul Runcului, descompusă
minute în șir în miriade de picături și călătorind spre
următorul vârf de munte ca o alunecare neîntreruptă de
nouri albăstrui.
În vreme ce eu continuam să o visez, sora mai
mică, Dany Madlen, pictoriță de când ținuse primul
creion, primul cărbune și prima ceraculoare în mână,

22. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
21
pleca mai departe cu ea pe foaia unui bloc de desen.
Împreună cu Moldova ca partea vizibilă a unei coroane
așezate pe munte, pe munții sudici ai orașului, de către
amiaza însorită trecând spre ploaia obișnuită aici de la
mijlocului zilei. Sorella, prietenă cu fetița unor
învățători, le-a arătat într-o zi schițele sale și oaspeților
acesteia. Erau rude sau prieteni, o familie cu doi copii,
apropiați de vârsta lui Dany, venită din Esztergom
pentru o vacanță în minunatul oraș care era
Câmpulungul Moldovenesc în anii 60. Vag la curent cu
schimbul de scrisori înfiripat între Dany și ei, aș fi
rămas la distanță de candida corespondență, dacă
plicurile venind din Esztergom nu ar fi fost acompaniate
de un stol de ilustrații, în exclusivitate reproduceri după
lucrări de artă modernă. Le studiam îndelung,
fermecate, ne deprindeam cu nume de artiști din lumea
mare, cei mai mulți necunoscuți în universul nostru
preadolescentin. Grație lor, un răstimp Esztergom a
însemnat pe harta imaginației noastre o mare galerie sau
chiar un muzeu de artă, pe care abia mai târziu orele de
istorie au așezat Bazilica și pe primul rege creștin al
Ungariei. Cu vreun deceniu în urmă, când dintr-o carte a
țâșnit pe neașteptate, ca o pasăre rătăcită de stol, o
reproducere după Cezanne, o natură statică luminată de
faimoasele sale mere, mi s-a părut că Dany o privește nu
în chenarul unei zile care a fost, ci al uneia care ar putea
să fie. Precum aceasta, însă fără sorella, doar cu Niadi și
cu mine pe terasa cu Monumentul Încoronării ca în
colivia spațiului de veghe al unui fort deasupra apei: cu
amintiri, închipuiri și necunoscute curgând spre mare.
Apoi ne-am întors la mașină. Rămasă în
dreapta, la granița cu Slovacia, Dunărea se afla și aici,
în stânga drumului, astfel că mergeam nu pe o șosea, ci
pe o creastă de piatră care îi despica apa asemenea unei
ambarcațiuni rapide, unei vedete fluviale, nemișcate și
mișcătoare totodată. Privind în urmă spre ambiguitatea
solară a acelei după-amieze, nici nu-mi imaginez o
intrare mai potrivită în Orașul Artiștilor, în utopia lor
reală, palpabilă, Szentendre. Povestea așezării aflate la
nici 20 km în nord de Budapesta începe cu romani,
conform vestigiilor descoperite aici, și continuă cu
unguri cam din timpul primului lor rege creștin și după
aceea cu înstăpânirea sa numerică, de grai, religie și
obiceiuri de către migranții sârbi plecați din calea
otomanilor și a pericolului islamizării. Mai deschiși
diferenței, dar atrași și de frumusețea locurilor,
numeroși artiști plastici și scriitori au venit mai târziu
din capitala Ungariei și au preschimbat treptat
Szentendre, stabilindu-și atelierele de creație sau
mutându-se cu totul aici. Amprenta originală pe care au
conferit-o acestui spațiu oricum deosebit a atras turiști
și, odată cu ei, maeștri ai tradițiilor reînviate și al
reînviatului respect pentru originalitatea și valoarea
lucrului manual. Cu automobilele lăsate în parcarea de
la intrare și cu bicicliști numai la orizont, lângă o perdea
de soare între ei și Dunăre, la plimbare pe faleză sau
către uriașul muzeu al satului în aer liber, cu peste 300
de case din diferite zone ale Ungariei rurale de până la
primul război mondial, tipice prin arhitectură și
decorațiuni interioare, Szetendre ne-a apărut ca un oraș
pietonal și meritând din plin să fie străbătut la pas, privit
și fotografiat, cu multe străduțe strâmte, unele chiar de
străbătut de vizitatori doar unul după altul, ca pe o punte
îngustă, cu atenție la ghivecele de flori și la
aranjamentele florale hrănite direct de sol. Clădirea care
ne-a întâmpinat la coborâre expunea rezemate de gard
vreo zece tablouri, nu știu dacă să li se usuce mai încet
culorile sau să le apere de ultima strălucire puternică a
apusului. Cea de-a doua, „Teatrum café”, ne îndemna la
un prim popas, îndemn căruia i-am rezistat, atrase de
turla bisericii din apropiere. Una din cele șapte din
Szentendre, cea mai veche fiind Biserica catolică „Sf.
Ioan”, cu patru clopote, întâiul, de aproape șase sute kg,
reprezentându-l pe patronul așezării, Sfântul Andrei, cu
o cruce în mână. Punct de atracție, mai ales când vii de
la Bazilica încoronărilor, este și scaunul episcopal din
lemn, decorat cu tiara papală și cu sculpturi
reprezentând coroana lui Ștefan I. Însă cele mai multe,
fără serviciu religios astăzi, vorbesc prin sonoritatea
numelor, păstrate, de ctitorii lor sârbi, de duhul lor
ortodox: Catedrala Belgrad, cum mai este cunoscută
Biserica Episcopală datând din 1774, Biserica
Pozarevaka, Biserica Preobrajenska. Precum și Biserica
Blagovestenska, al cărei spațiu consacrat cândva Școlii
Ortodoxe Sârbe găzduiește acum Muzeul Ferenczi.

23. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
22
Ferenczi Karoly, pictor impresionist de valoare, o vreme
trăind și creând și în Baia Mare. Alături de lucrările sale
sunt expuse și tapiserii ale soției, Ferenczi Noemi, și
picturi și sculpturi ale celor doi fii ai lor, Ferenczi Beni
și Ferenczi Valer. De altminteri, cu chipul lui Ferenczi
Karoly începe șiragul artiștilor care, pictați, ne privesc
de pe ferestrele de asemenea pictate de deasupra galeriei
de artă „Keptar”. Acesta continuă cu Bela Csobel,
născut în apropiere de Cluj, fost student al lui Matisse și
prieten cu Picasso, cu propriul său muzeu în Szentendre,
inaugurat, în fosta Școală Catolică pentru băieți, în
1975, la centenarul nașterii artistului.
Și cel de-al treilea, pictorul cubist Kmetty Ianos
își are muzeul său în Orașul Artiștilor. Urmează Amos
Imre, mort de foarte tânăr într-un lagăr de concentrare,
căruia i-a fost soție singura artistă de la fereastră, Anna
Margit. Dar o altă artistă are la rându-i muzeu în
Szentendre, Kovacs Margit, renumită pentru ceramica
sa de inspirație populară și religioasă. Penultima
fereastră este deschisă pentru un alt pictor stins din viață
mult prea devreme, Vajda Lajos, autorul unei modalități
personale de creație, schema suprarealismului
constructiv. Șiragul se încheie cu Baracsay Jeno,
reprezentant de seamă al artei moderniste maghiare, cu
picturi și în Biserica „Sfinții Petru și Pavel”, aparținând
întâi sârbilor refugiați și apoi călugărilor dalmațieni, dar
și în muzeul care îi poartă numele, acesta cu o colecție
de peste o sută de lucrări, pictură și mozaic. E vorba,
desigur, de artiști clasicizați, de indiscutabilă
notorietate, alții le urmează neîncetat, cu recunoașteri
diferite și speranțe întotdeauna mari, de expoziții cu
răsunet, de prezențe în dicționare, de consemnări
speciale în istorii ale artei, dar și într-o fereastră pictată
anume pentru ei în Szentendre, din care să privească
Dunărea curgând spre mare.
Porțelanuri, sticlărie, bijuterii, suveniruri în
prăvălii cochete sau chiar de-a dreptul, în standuri, pe
străzile șerpuitoare. Primează unicatul, seria mică,
manufactura. Până și pentru lipia, pita atunci coaptă,
care își revarsă aroma în piață, toporul care sparge
lemne stă înfipt în butuc, așteptându-și rândul la
mâinele brutarului, ca în gospodăriile de altcândva.
Întârziem la vitrinele cu păpuși, cele mai mici decorând
punguțe, borcănele cu paprika, și ne oprim surprinse în
fața unui muzeu cu podoabe de Crăciun, al cărui
magazin are destui cumpărători și la capătul verii.
Existența sa accentuează ușorul aer de irealitate al
așezării și, ca și cum nu ar fi fost îndeajuns, imediat,
căutându-ne parcă, ne iese înainte, cu sunet argintiu de
clopoței, Muzeul Marțipanului. Și Muzeul și magazinul
său ne vrăjesc, desăvârșind lucrarea celor dedicate
Crăciunului, cu miresme de demult, de miere și
migdale, cu care ni s-au încrustat definitiv în memorie
făpturile cu gust irepetabil, veverițe, mieluți, din bradul
sărbătorilor de iarnă sau din coșul iepurașului la Paști.
Personaje din basme, din desene animate, castele și
copaci cu fructe nemaivăzute sunt etalate într-o
expoziție de vis, în care, cel puțin pentru noi, nu
contează atât meșteșugul, arta, perfecțiunea realizării,
chiar dacă admirabile, cât candoarea materialului și
dulceața lor copilărească. Farmecul lor venind din
farmecul basmelor de demult. Atât de puternic, încât
două clipe fac drumul invers, al apei spre izvor, și în
prima Niadi este o fetiță de doi-trei ani, așezată de Dany
pe scena celor trei ieduți, toți mai înalți ca ea, iar în cea
de a doua, Dany și cu mine trecute de zenitul vieții,
după ce am urcat râzând doar pentru o fotografie într-o
trăsură ca din cartea veche a Fraților Grimm,
descoperim că brusc nu suntem mai mari decât Niadi
între ieduți și că nu mai putem să coborâm, și roțile
trăsurii și caldarâmul de sub ele aflate de acum la o
distanță amețitoare.
Ne înapoiem alene, neîndurându-ne să grăbim
pasul spre mașină, deși este deja târziu și mai avem de
mers. Dunărea s-a ascuns după o perdea subțire de
umbră, tablourile rezemate de gard se strâng sub ochii
noștri. Apuc să pun mâna pe ultimul dintre ele. Cu
atenție, cu băgare de seamă, cu grijă, delicat îl întorc în
secunde dilatate în ore. Și când îl văd, inima începe
să-mi bată cu insuportabilă putere.

24. SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
23
Silvia Ioana SOFINETI
azi nu
o lacrimă alunecă
pe umăr din ochiul stâng.
cu o lene de felină
vântul îmi întoarce privirea spre apus
șoptindu-mi să plec
să nu mai stau locului
să mă duc acasă
printre nori roșii și galbeni și violeți.
închid ochii
îi deschid și las să cadă
o lacrimă din ochiul drept
și spun vântului:
azi nu merg acasă
mă ţine înserarea în ea.
ioanid
tatăl meu este îndrăgostit de bărăgan.
îl găsesc mereu acolo
printre straturi de roci
pe sub spicele de grâu răscopt
printre caii câmpiei.
e mereu alături de ioanid
prietenul său imaginar
căruia îi povesteşte tot ce nu a trăit
toţi anii de navetă casă serviciu
pe dunga orizontului
între nord şi sud şi retur.
ioanid îl ascultă şi tace
apoi scrie mici poeme cu degetul
pe geamul aburit al trenului, iarna.
vara merge cu tatăl meu
printre cai, spice şi roci
ascultând nepovestitul.
imagini
murmurul ploii se-ngână cu gândul meu
paşii se-ndreaptă prin bălţi albastre
spre tine.
întinzi mâna căuş
prinzi câteva picături pe care le sorbi însetat
te simţi de parcă ai luat pastila din matrix
universul se învârte în jurul tău
vrei să opreşti tăvălugul de imagini
pui un deget pe un chip
şi totul înlemneşte.
e chipul meu crud
mă văd prin ochii tăi şi abia mă recunosc
de parcă nu m-aş fi văzut vreodată
sunt imobilă sub privirea ta.
degetul face o mişcare bruscă
imaginea se schimbă
sunt din nou eu, mai bătrână
nu mă recunosc încă
dar tu ştii că eu voi fi.
a treia oară când pui degetul pe o imagine
aceasta nu mai arată altceva decât
o baltă albastră
prin care trece pasul meu
alături de pasul tău
spre nicăieri.
felină
sub umbrela roşie stă o pisică neagră.
nu face nimic
doar mişcă leneş din coadă.
întoarce privirea goală spre scările sparte
părând să aleagă între a sta şi a pleca.
ajunsă lângă ea, mă uit în ochii galbeni
şi găsesc soarele
deşi ploaia mi-a ajuns până în suflet.
ridic pisica în braţe
mi se întinde pe şira spinării
până devenim una şi aceeaşi
o pată neagră sub o umbrelă roşie
într-o zi ploiasă
lângă nişte scări sparte
care nu duc nici sus, nici jos.
punct terminus
urmăreai cu degetul rândurile cărţii
nu ştiai ce cauţi
te-ai oprit, ai luat-o de la capăt
şi, evrika, ai tresărit: e aici, e aici!
ai găsit cuvântul pe care credeai că îl cauţi
dar, citindu-l, ţi-ai dat seama că te simţeai gol
pentru că acum nu mai ştiai ce să faci
ai ajuns acolo unde credeai
că trebuie să ajungi