1. Câteva amintiri: la moartea lui Adrian
Păunescu
de Claude Karnoouh 23
Era într-o seară de iarnă, în 1976, spre 20 sau 21
decembrie, când, mi-aduc aminte, un frig de crăpau pietrele coborâse
peste sat, înfăşurându-l în văl de brumă şi cufundând ramurile
copacilor, acoperişurile de şindrilă şi ulucile grădinilor sub mantaua
cristalelor de gheaţă. Seara, m-am dus, cum se mai întâmpla uneori, la
un vecin care avea televizor. Un pic distrat, priveam începutul
programului de seară, despre care nu ştiam atunci nimic; se dădea un
spectacol al Cenaclului Flacăra, retransmis în direct, de la Suceava, pe
tema „Obiceiuri laice de iarnă” (1)… Curios şi îndoit, măsuram cu un
ochi distrat ecranul, fiind eu, a priori, mai mereu rezervat când venea
vorba de puneri în scenă folclorice (mai ales de spectatolele folclorice
profesionale, ca acelea oficiate în restaurantele şic ale Bucureştiului şi
din câteva oraşe mai mari de provincie). Am explicat acest fapt în
lucrarea mea „L’Invention du peuple. Chroniques de Roumanie”),
arătând, printre alte interpretări de acolo, că amestecurile de savant şi
popular specifice acestor spectacole nu erau, la urma urmei, nici
savante, nici populare, ci un soi de salată reflectând esenţa însăşi a
kitsch-ului postmodern… Totuşi, după primele minute, am sesizat că
acolo, pe scena din Bucovina, se întâmpla ceva nou. Totul a durat cam
trei ore. Ceea ce m-a frapat în cursul acestui spectacol ţinut în cea mai
mare sală de sport din Suceava, plină-ochi de lume, era în primul rând
calitatea reală a interpreţilor de muzică populară, unii dintre ei simpli
amatori cu talent, veniţi de prin satele şi orăşelele din regiune, şi
naivitatea autentic ingenuă a copiilor care interpretau riturile de
Crăciun (sigur, epurate de unele referinţe religioase) şi de Anul Nou. De
calitate erau şi poemele citite chiar de către autorii lor, jocul actorilor în
câteva fragmente de piese, muzicienii de la conservator şi din orchestra

2. simfonică de la Iaşi, care interpretau cu brio muzică clasică, şi, în fine, o
adevărată inovaţie, era de notat calitatea stilului folk-rock est-european,
construit pe baza unui model importat din Statele Unite şi interpretat
de trupe tinere care n-ar fi avut de ce să roşească în faţa unora din
Vest…
Tot acest spectacol era prezentat, comentat, discutat, pe scurt, animat
cu patos de un tânăr, un poet cu un talent inconte stabil, care ştia să
toarne versul, dar care, mai ales, era stăpânit de verva unui animator
energic, cu o latură bătăioasă, amestecând umorul cu lacrimogenul
melodramatic, râsul şi emoţiile prefăcute cu cele reale, demagog în faţa
gloatelor şi neuitând niciodată de osanalele cuvenite regimului şi figurii
emblematice a lui Nicolae Ceauşescu… Acest tânăr se numea Adrian
Păunescu şi era deja obiectul admiraţiilor adunate din diverse straturi
ale societăţii „socialiste multilateral dezvoltate” (sic!), care îi recunoştea
aptitudinea de a descoperi în ţară talente veritabile, dublată de o
energie mobilizatoare deloc întâlnită la reuniunile culturale mohorâte şi
convenţionale organizate de birocraţii sectoarelor judeţene însărcinate
cu „cultura şi educaţia socialistă”. Histrion talentat, animator energic,
dotat cu o insolenţă pe jumătate urbană, pe jumătate rurală, în stilul a
ceva – cvasi-imposibil de tradus în franţuzeşte – ce pe româneşte se
numeşte „mahala” (2). Astfel, graţie unui abil melanj de genuri, acest
tânăr regiza spectacole originale care, atunci când se desfăşurau pe
stadioane, adunau mai bine de 20 000 de auditori… cam cât un meci de
fotbal. Pe la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, steaua lui a pălit
întrucâtva şi regimul de la putere a pus capăt spectacolelor, sortind
României un interval de profundă mohoreală, de plictis şi restricţii
drastice.
Acest personaj care, după căderea comunismului, nu şi-a renegat
vederile naţional-comuniste, făcând din ele un capital, a murit de
curând şi a fost înmormântat ca un erou naţional, omagiat de aplaudacii
săi ca moştenitor direct al celui mai mare bard român, Mihai Eminescu
– exces tipic modern, în care primul scribălău venit e identificat la
repezeală cu marile genii ale literaturii… Orice am crede noi însă
despre opiniile politice ale lui Eminescu e irelevant câtă vreme talentul
său literar, probând uneori un geniu lingvistic de proporţii, este cel al
unui poet excepţional, privit comparatist, în spaţiul european de la
finele secolului al XIX-lea, ca un mare romantic întârziat. Funeraliile lui
Păunescu au fost însoţite însă nu numai de onoruri militare, nu numai

3. de omagiile întregii clase politice, cu preşedintele ţării în cap de listă,
dar, în momentul înhumării, la cimitirul Bellu, a primit, ca o divă,
ovaţiile a mii de oameni adunaţi să-i aducă un ultim şi entuziast omagiu.
În schimb, e cu osebire semnificativ să subliniem, puţini intelectuali,
scriitori şi artişti în genere s-au deplasat pentru a însoţi pe ultimul drum
un poet devenit, în cei douăzeci de ani de postcomunism, un soi de
trâmbiţă a naţiunii române trădate de elite, un nostalgic al epocii de aur
a regimului Ceauşescu, aceea din anii 1970. Cât despre intelighenţie,
aceasta a arătat un profund dispreţ, exprimat printr-o absenţă totală
când nu prin câteva critici groteşti, de un anticomunism post factum,
precum ale inefabilului Tismăneanu, care nu ratează nicio ocazie de a -şi
deversa banalităţile stupide şi, în acest caz, cvasi-injurioase, ca şi cum a
vorbi de rău un mort ar fi ajutat vreodată la înţelegerea, inclusiv prin
critică, a traseului parcurs de acesta – un artist ajuns personalitate
publică, un histrion mediatic şi un demagog – într-un context istoric
dat…
Poate c-ar trebui să ne gândim cât sunt de animaţi, aceşti injurioşi de
două parale, de resentimentele acumulate în tinereţe la adresa acestui
intello mediatic; resentimente care acum ies la iveală sub chipul unei uri
cu atât mai tenace cu cât respectivii sunt azi celebri (sigur, doar pe
malurile Dâmboviţei) şi trebuie să-şi ascundă, pe lângă plăcerea cu care
unii dintre ei luau parte la spectacolele Cenaclului Flacăra, supunerea
arătată puterii politice de atunci, când se târau ca şobolanii şi, chiar
nefăcând nimic nepermis, se temeau şi de umbra lor, mereu gata să
servească voluntar pentru obţinerea unui avantaj, a unei înlesniri cât de
mici… Or, niciodată resentimentul şi ura nu vor putea explica
fenomenul socio-cultural care au fost Adrian Păunesc şi Cenaclul
Flacăra… Ca în cazul tuturor fenomenelor sociale care au marcat
societăţi, evenimentele trebuie judecate cu seriozitate, în amploarea lor
fenomenologică.
Vreau să spun, în câteva cuvinte, că geniul lui Păunescu şi al Cenaclului
Flacăra rezidă în încercarea de a pune pe acelaşi drum România
comunistă ceauşistă şi mişcarea rock-folk hippy născută în Statele-
Unite. În fapt, Cenaclul Flacăra se plasa în aceeaşi dinamică culturală
post-1968 în care intraseră toate ţările europene, mişcări asemă nătoare,
precedate uneori de violente mişcări studenţeşti (în Germania, Franţa,
Italia) înfiripându-se mai peste tot. Pentru a da un exemplu mai

4. apropiat de România: mişcarea lui Păunescu era contemporană cu
Tanz haz-ul maghiar (Centru al renaşterii dansului şi a muzicii
populare, dar şi al creării folk-rock-ului maghiar), cu Sándor Csoóri în
calitate de lider, un poet de valoare, dar, şi el, un poet naţionalist, încă
mai radical după 1989…
Criticile, cele mai multe dintre ele anacronice, aduse actorilor acelor
vremuri uită că naţionalismul român, parţial antisovietic prin refuzul
de a participa la invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la
Varşovia, a fost susţinut o vreme, în anii ’70, de Statele Unite şi de
Marea Britanie (conform teoriei verigii slabe) şi de Franţa gaullistă şi
post-gaullistă, până la finele septenatului lui Valéry Giscard d’Estaing.
Poziţiile retro-post sunt întotdeauna, de altfel, impregnate de acest
moralism grotesc de operetă, căci numai în momentul în care un
eveniment se prezintă în câmpul percepţiei ar trebui să suporte o critică
politică; după ce s-a produs, nu facem decât să construim analize-interpretări
a posteriori, iar asta se numeşte istorie.
Apoi, mi se pare grotesc să-l acuzi pe Păunescu că a fost un poet de
curte – a fost, fără îndoială. Dar a fi poet de curte nu e, a priori, o
calitate socială care determină valoarea unei opere. Dacă judecăm
astfel, riscăm să nu mai ieşim din schemele conformist simetrizante
totalitar-antitotalitar… Tot ce stă mai aproape sau mai departe de
putere ar fi atunci bun sau rău, după caz. Cunoaştem poeţi şi scriitori
de curte de mare talent, Ronsard, Molière, Racine (acesta, în plus, şi
istoriograf al lui Ludovic al XIV-lea), Machiavelli, Milton, de pildă.
Sigur, ei scriau pentru clasa privilegiată, care ştia să citească, poporul
fiind privat de lectura laudelor adresate de ei principilor şi regelui.
Astăzi trăim însă în cadrele unor democraţii de masă, aşa-zis
reprezentative, pseudo-democraţii majoritatea dintre ele sau democraţii
populare mai mult sau mai puţin totalitare; în aceste condiţii, poetul de
curte este, de fapt, un poet mediatic, care se adresează maselor – de
aceea trebuie, dacă vrea să se facă auzit, să se preteze unor facilităţi
demagogice, fapt care a făcut din Adrian Păunescu, un poet mediu, cu
unele inspiraţii binevenite. Dar, la urma urmelor, marele său talent a
fost acela de a mobiliza tineretul, mai ales tineretul provincial, de a fi
oferit, auzului şi ochilor, lucruri frumoase. Că pentru a dobândi o aură
naţională a trebuit să ridice Principelui osanale – numai imbecilii se
uimesc şi uimi-se-vor în continuare! Dar, astăzi, ce fac oare animatorii
unor asemenea show-uri televizate? Ce promovează ei? Ascultă-i cu

5. atenţie, cititorule, şi-o să-i auzi lăudând sexul porno, fără misterele
erotismului, şi-o să-i mai auzi psalmodiind oda, grandilocventă şi
arogantă, a comercialului cu orice preţ. E mai bine aşa? Ei bine,
cititorule, vechiul meu complice, mon frère – cum ar fi scris Baudelaire
–, e rândul tău s-o spui…
Bucureşti 15 noiembrie 2010
Traducere din franceză de Teodora Dumitru
NOTE:
(1) E clar că formularea „obiceiuri laice de iarnă” a ieşit din pixul
stupid al birocraţiei culturii socialiste. Faptul de a prezenta aceste
obiceiuri taman la sfârşitul anului, chiar suprimând aspectele religioase
cele mai explicite, nu anula referinţele profund legate de credinţa
creştină populară, cu remanenţele sale păgâne, şi nu păcălea pe nimeni.
(2) În franceză, ceva cât de cât apropiat ar fi termenul „zone” – un
spaţiu care azi nu mai există, situat odinioară între limitele Parisului de
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi centrul istoric al comunelor din
periferiile sale cele mai apropiate – cu mult, aşadar, înaintea urbanizării
masive iniţiate în anii 1960. Existau atunci acele bidonvilles, populate de
oameni săraci, înţesate de dughenele micilor meşteşugari, de cocioabele
proletarilor aflaţi la limita lumpen-ului, de depozitele adunătorilor de
haine şi de fiare vechi, dar şi de mici ateliere mecanice sau de bodegi
unde se vindea un „vin roşu gros, care pătează”… În fine, Parisul atât
de bine surprins în producţii cinematografice ca „Le jour se lève”, „Les
Portes de la nuit”, „Porte des Lilas”…