Successfully reported this slideshow.
We use your LinkedIn profile and activity data to personalize ads and to show you more relevant ads. You can change your ad preferences anytime.

Spatii culturale 55/2017

113 views

Published on

revistă literară

Published in: Art & Photos
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

Spatii culturale 55/2017

  1. 1. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 0 Redactor-şef: VALERIA MANTA TĂICUŢU Colectivul redacțional: CAMELIA MANUELA SAVA DIANA VRABIE NICOLAI TĂICUŢU PETRACHE PLOPEANU STAN BREBENEL Secretar de redacţie : SILVIA IOANA SOFINETI SPAŢII CULTURALE nr. 55 / 2017 Apare sub egida Asociaţiei Culturale „Valman”, cu sprijinul Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu” şi al Primăriei Râmnicu Sărat Redacţia şi administraţia: Str. Gh. Lupescu, nr. 67, Rm. Sărat, 125300, jud. Buzău TELEFOANE: 0765-797.097 0726-106.582 Cuprins Mihaela Malea Stroe: Pandemia de diminutivită/ pag. 1 Lucian Mănăilescu: Ficțiunea numită Ulise/ pag. 2 Stan Brebenel: Salonul revistei „Spații culturale”/ pag. 5 Camelia Manuela Sava: Poeme/ pag. 6 Magda Ursache: File din războiul imaginii/ pag 7 Virgil Diaconu: Pietre/ pag 9 Doina Cernica: Comoara din turn/ pag. 10 Petrache Plopeanu: Poem/ pag. 12 Ion Roșioru: Pantunuri/ pag. 13 Adrian Munteanu: Povești fără sfârșit/ pag. 14 Nicolae Mihai: Poeme/ pag. 19 Nina Elena Plopeanu: Omul cu bocancii mari/ pag. 20 Cornelia Ionescu Ciurumelea: Poeme/ pag. 21 Poesis: Cenaclul „Lira 21”/ pag. 23 Cristina Ștefan: Perspectivă/ pag. 29 A.G. Secară: Cartea (aproape) străină/ pag. 30 Nicolai Tăicuțu: Poeme/ pag. 31 Mihaela Roxana Boboc: Poeme/ pag. 32 Diana Vrabie: „Adela” sau tentația trecutului etern/ pag. 33 Mihaela Aionesei: Starea de fiu rătăcitor/ pag. 35 Leo Butnaru: Din miniatura poetică rusă/ pag. 36 Angela Burtea: Nostalgie/ pag. 39 Nicolas Bratu: Rondel așteptării/ pag. 39 Cărți prezentate de: Petre Isachi (pag. 41), Cristina Ștefan (pag. 44), Valeria Manta Tăicuțu (pag. 46), Octavian Mihalcea (pag. 47), Tudor Cicu (pag. 48), Mihaela Meravei (pag. 49), Diana Dobrița Bîlea (pag. 51), Silvia Ioana Sofineti (pag. 53) Andreea Monica State Știrbu: Poeme/ pag. 54 Cărți prezentate de: Lucian Gruia (pag. 55), Stan Brebenel (pag. 56), Ionel Popa (pg. 57), Petrache Plopeanu (pag. 59) Lucian Mănăilescu: Poem/ pag. 61 Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag. 62 Valeria Manta Tăicuțu: Poem/ pag. 64 Reviste literare/ pag. 64 e-mail : valeriamantataicutu@gmail.com Tipar executat de EDITGRAPH Buzău Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele publicate.
  2. 2. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 1 Pandemia de diminutivită Din când în când mă plimb pe net la voia-ntâmplării și fac popas când întâlnesc nume în care am încredere. Așa am găsit - cu oarecare întârziere, ce-i drept - un articol semnat de Radu Paraschivescu (https://www.newmoney.ro/opinie-radu-paraschivescu- de-ce-fac-romanii-abuz-de-diminutive/), unul dintre „apărătorii de grație ai limbii române” (mulțumim, Radu Paraschivescu!). Articolul lui despre „româna diminutivală” și despre „diminutivită” m-a întors instantaneu (uite că refuz să spun „instant”, cum e la modă!) cu șase-șapte ani în urmă când, la catedră fiind încă, am urmărit o samă de lecții demonstrative susținute de cincisprezece tinere dăscălițe de limbă română, aspirante la titularizare. Încă de-atunci mi-a dat frisoane abuzul de diminutive. Orele demonstrative s-au bazat, ca să zic precum Moromete, pe „joculețe”, „filmulețe”, „pălăriuțe”, „ciupercuțe”, „articolașe”, „bilețele” - în fine, tot arsenalul dobândit de absolventele cu pricina, cel mai probabil la cursurile de psiho-pedagogie (modernă!) în anii de facultate. A fost ilar, chiar și pentru elevi. Liceeni fiind, i-a amuzat să fie tratați ca țâncii de grădiniță, dar, din politețe, și-au mascat cât au putut zâmbetele când li s-a cerut să deschidă „caiețelele” (studențești!) sau să participe la un „joculeț”. N-am scris atunci niciun articol pe tema diminutivelor, dar i-am scris unui bun prieten despre frisoanele mele și am încercat să le absolv pe... absolvente de vina contaminării cu morbul diminutivării, ironizând, în scrisoare, bravele modernizări ale „cursulețelor” universitare de „psiho- pedagogicuță”. Dacă fetele așa au învățat în facultate, așa aplică învățătura în practică! Poți să le învinovățești? Nu. Și, pe moment, am socotit că o fi doar o maladie locală, trecătoare. Dar câteva luni mai târziu, în toamnă, am ajuns în București, la „Gaudeamus”. Între două lansări de carte, am ieșit în pauză de țigară. Lângă scrumiera pusă la dispoziția vicioșilor din tagma cărora fac și eu parte, o tânără domniță – „capitalistă” în accepțiune caragialescă – „dulce și suavă/ ca o garofiță”, își exersa decibelii vorbind câtorva cunoscuți dispuși să o asculte despre cartea a cărei autoare era și pe care tocmai o lansase. Am auzit fără să vreau. Scrisese despre noile metode pedagogice, a căror cheie-a-succesului constă în... „filmulețe”, „joculețe”... Și a început să dea amănunte despre „un joculeț cu mici cubulețe (sic!) de diferite culori”. M-a luat cu frig, deși ziua era blândă, caldă și senină. Am avut atunci dovada că boala diminutivelor (încă nebotezată până și-a găsit „nașul” în Radu Paraschivescu), este mai răspândită decât îmi păruse mie și că unul dintre agenții patogeni se pitea chiar acolo, în... noua abordare metodico-psiho- pedagogichească. Răspândacii ei? Iată, mulți dintre tinerii cărora în facultate, volens-nolens, li s-au perforat timpanele cu ascuțișul miniaturizării și li s-au agățat de vârful limbii piercinguri cu diminutive. După ei (sau înainte???) intră în scenă descendenții din neamul lui Chicoș Rostogan sau al lui Makarenko, proaspeți autori ai tomurilor de specialitate, ireproșabil și cu mare mândrie „aliniați” la noile tendințe și direcții, bune-rele, cum or fi ele, contează doar să fii „aliniat”. La vremea aceea nu m-am gândit și la alți posibili distribuitori ai maladiei. Articolul lui Radu Paraschivescu, excelent scris, arată însă ce proporții pandemice a atins între timp diminutivita și m-a determinat să scotocesc și alte căi (chiar mai eficiente) de infestare, fără șanse, totuși, de a dibui „pacientul zero” și sursa inițială a bolii, pentru a găsi apoi, eventual, un remediu. Eficient este Internetul pe care (via e-mail, facebook etc.) circulă masiv „filmulețe cu animăluțe”. Lasă că „filmulețul” este varianta lexicală siropoasă a videoclipului și lasă că „animăluțele” nu-s mereu boboci aurii de rață, simpatici pui de arici, căței jucăuși, iezi zbanghii, pisoi pufoși, papagali pupăcioși ori gingașele păsări colibri! La categoria „animăluțe” intră de-a valma și lei, tigri, hipopotami, elefanți, urși de toate neamurile – albi, negri, bruni, surprinși în atipice ipostaze duioase, când se lasă – cu neașteptată reciprocă afecțiune – îmbrățișați sau mângâiați de om, scărpinați în coamă, pe burtă sau după urechi, pupați pe bot sau pe trompă, în pofida ferocității lor sau a dimensiunilor uriașe. Oare ce-ar simți, de pildă regele junglei, dacă ar înțelege că este catalogat drept „animăluț”? Eficiente cu supramăsură în transmiterea virusului diminutivitei sunt și reclamele. Coana Chiva din zona rurală, de zeci de ori pe zi, ne momește cu „mărgeluțe de brânzicuță” nu doar sucul gastric, ci și centrii responsabili cu gândirea/ rostirea, în timp ce o gospodină, urbană de data asta, pregătește, la fel de repetitiv, aromata „Knorbiță” care îți „aburește” și nările, și creierul. În altă reclamă, un angajat caută să-și strămute „sălăriuțul” la o bancă anume, ca să fie protejat. În alta, părinții sunt asigurați că „monstruleții” din podoaba capilară a odraslelor pot fi alungați cu nu știu ce șampon. Pe aceeași formulă, înrudită cu picătura chinezească, de nenumărate ori pe zi „un îngeraș de cățel” își așteaptă porția de „bucățele” savuroase din meniu. Și încă... Am avut ocazia, acum un an sau doi, să citesc înainte de publicare (nici nu știu dacă s-a publicat până la urmă) cartea unei tinere despre călătoria cu scop inițiatic pe care tocmai o făcuse. Autoarea sigur era deja contaminată cu virusul în discuție, întrucât a manifestat și în scris, convingător, simptomele bolii. Textul era atât de înțesat cu diminutive, încât e greu să mi le amintesc. Am reținut, însă, ca urmare a frecvenței sporite, „ceiuț”/ EDITORIAL
  3. 3. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 2 „ceiuleț” și faptul că protagonista, aflată la sute de kilometri depărtare, tânjea obsesiv după un... „nesulică” (sic!), nessul de-acasă, apt să o trezească de-a binelea dimineața și căuta, în condițiile vitrege de pelerinaj, un „papa-bun” de ostoit foamea. Apetența pentru diminutive n-a făcut altceva decât să submineze până la prăbușirea în deșertăciune și infantilism sobrietatea cuvenită unei cărți menite să surprindă o experiență spirituală. Un asemenea text, odată publicat, negreșit funcționează și el ca sursă de infestare. Nu este lipsită de primejdie nici ispita de a-i imita ironic pe cei cărora li s-au lipit diminutivele de limbă ca unse cu infailibilul adeziv „Bison max”. Imiți, imiți ca să ridiculizezi năravul unora, ca să le atragi atenția asupra maladiei de care suferă și, tot imitând, numai ce te pomenești după o vreme că-ți intră „virusul” în reflex și apoi, chiar conștientizându-l, tare greu scapi de el. Doamne, ferește! Mihaela MALEA STROE Fapte culturale Joi, 2 noiembrie 2017, la Galeriile de Artă Buzău, Ovidiu Cameliu Petrescu și-a lansat volumul de poeme „Ulise orb”, care s-a bucurat de aprecierea elitei culturale buzoiene. FICŢIUNEA NUMITĂ ULISE Puţine cărţi de poezie reuşesc să sintetizeze, în titlu, acel „tot” care înglobează, în germene, întregul demers liric. De ce „Ulise orb”? După părerea nostră, ficţiune numită Ulise împrumută, de la Homer, părintele său literar, puterea de a vedea pe dinăuntru. Orgolios, ambiţios şi, ca toţi grecii antichităţi, înzestrat cu iscusinţa şireteniei, regele din Ithaca pândeşte, în burta întunecată a calului de lemn, să i se împlinească destinul glorios. Mai târziu, în pâlpâirea flăcărilor printre care se întrezăresc ruinele Troiei, eroul mitologic înţelege că, de fapt, n-a fost vorba de nici o victorie. Abia atunci începe adevărata aventură, pe drumul singurătăţii, nu către Ithaca, o ţară care nu mai există, ci spre Atlantida, scufundată în abisul memoriei. Penelopa, cea de acum, ţesând pânza timpului, a devenit altcineva, la fel cum Telemah şi câinele credincios sunt doar umbre ale trecutului. Poezia domnului Ovidiu Cameliu Petrescu, înscrisă pe coordonatele ce fisurează graniţa fragilă dintre om şi eternitate, cu toate că nu are atmosfera lirismului bacovian, stârneşte, şi ea, ecourile „materiei curgând”, abordând marile teme axiologice: durata, viaţa şi moartea, iubirea, speranţa şi resemnarea. Numai că, zidurile turnului său de fildeş fiind foarte înalte, lipsesc viorile, clavecinul sau melancolia suavă şi gri. Adevărurile sunt fruste şi, parcă, lipsite de orice speranţă. Timpul este un „câine hulpav” sfâşiind amintirile, prezentul şi viitorul devin anotimpuri ale irealităţii, doar imaginile trecutului rămânând, paradoxal, durabile şi reale, în efemeritate. „Lasă-mă, din când în când,/ să rătăcesc prin gândurile tale/ Port în braţe amintirea iubirii/ precum nisipul umbre de valuri” (superbă metaforă, nu-i aşa?), poemul (Amintiri) încheindu-se cu o întrebare retorică: „Ce a mai rămas din noi/ în afara amintirilor”). Aşadar, durata este, pentru om, mai curând rememorare şi încremenire într- un album de fotografii, decât curgere. La fel cum, în faţa Styxului, dincolo de care nimeni nu ştie ce se află, omul încearcă să evadeze din carapacea existenţei: „Am strivit bezmetic/ pendula, dar ea bate/ blând şi sinistru/ în fiecare gând/ Zac istovit în/ nisipul care mă sufocă./ fuga mea s-a isprăvit” (resemnare). Mitologia morţii este, la poet, un fel de epopee a lui Ghilgameş, retrăită mereu şi mereu de cei osândiţi la căutarea „vieţii fără de moarte”, aceasta fiind o tentaţie şi, în egală măsură, o perpetuă înfrângere. Există, însă, şi o altă abordare, poate mai apropiată de genele ADN- ului nostru naţional, precum cea din Mioriţa sau din „Zâna Moarte” a Florenţei Albu, în care o bătrână îi spune fiicei, atunci când moartea bate la poartă: „Deschide-i şi las-o să intre/ E şi ea o biată bătrână ca mine”. Ultimul vers din „Resemnarea” d-lui Ovidiu Cameliu Petrescu are, cumva, aceeaşi înţeleaptă acceptare „Fuga mea s-a sfârşit”. Ideea revine şi în poemul „Căutând printre cuvinte”: „Gândul, semeţ cândva,/ priveşte tot mai des înapoi/ şi ochii tăi au secat/ aşteptând zâmbetul meu./ Pe celălat mal foşnesc/ Amintiri uscate şi teama,/ ploaia de toamnă, se adună/ prin cutele sufletului. / Îndoielile mi-au săpat/ pe chip întrebări nerostite./ Oare ce mai caut, încă?/ Tu m-ai uitat aşteptând.”. O altă faţetă a timpului o reprezintă „relativitatea”: „Mâine este doar/ o pasăre albastră/ ce moare în fiecare clipă a zilei de azi/ Între amintire şi speranţă/ trăieşti de fapt o singură zi/ precum un fluture zburând/ într-o lume străină”. Condiţia umană, în precaritatea ei, are însă şi o latură sublimă, pe care o dezvăluie I. L. Caragiale, comparând efemeritatea gâzei cu piramida ce înfruntă eternitatea: „Piramida e de granit, insecta de niște țesuturi mucoase; insecta d-abia se vede, și piramida e
  4. 4. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 3 piramidală; insecta, născută azi-dimineață, va muri deseară; iar piramida e o veche cunoștință a soarelui, și poate va sta neclintită și rece pe temelia ei până mult după ce soarele va fi încetat a-i mai putea trimite măcar o rază de căldură și de lumină. Da, dar piramida stă și va sta; iar insecta va muri, însă trăiește.” Câtă căldură şi tandreţe degajă un astfel de sentiment, al asumării efemerităţii, în poezia intitulată Amurg! („Ce facem astă-seară, iubito?/ Simt cum sufletul tău/ se agaţă, cu disperare,/ de privirile mele flămânde./ Mă scufund printre gândurile tale/ fremătând precum ierburile câmpie/ fără sfârşit sub adierea/ vântului de primăvară./ Îmbrăţişează-mă precum/ un copac îmbrăţişează păsările cerului/ Ei, nu chiar aşa de brusc!/ să nu anchilozezi din nou?/ Mai bine îţi caut ochelarii/ să ne uităm, în amurgul/ blând al toamnei,/ la fotografiile unor tineri superbi,/ ce seamănă vag cu noi.”) Trăind într-o lume contorsionată de alteritate, poetul se vede pe sine într-o oglindă, sau - mai curând - într-un labirint de oglinzi: „Din oglindă mă priveşte/ un străin, iar vorbele lui/ mă lovesc ca nişte pietre ascuţite” (Visuri uitate) Şi totuşi: „Doar când visez în nopţile de primăvară/ mă mai simt tânăr/ şi strâng sub ploape florile speranţei” O a doua faţetă a alterităţii sunt... ceilalţi, adică infernul implacabil al lui Sartre: „Gândaci bezmetici,/ mişună prin mizeria lumii/ şi credem că descoperim/ sensurile existenţei:/ Iată adevărul! (...) Fără să simţim/ viaţa ne devoră lent,/ ca o plantă carnivoră şi/ lumea noastră moare/ odată cu noi/ şi cu gândurile noastre” (Gândaci besmetici). Este o lume globalizată, ce ne transformă, aşa cum spunea un poet: „în colecţionari de fapte rare, care trădează canalia din om”. Iată o proiecţie a individului secolului XXI, devenit exponat omniprezent în muzeele figurilor de ceară, aceste falsuri condamnate la... celebritate: „Când dai mâna cu un om,/ puternic şi frumos, care îţi zâmbeşte,/ undeva, ascuns înlăuntru lui,/ este un altul mic şi urât,/ care spumegă de furie,/ imaginându-şi că tu ai fi fericit” Nu puteau să lipsească, din opera unei personalităţi care s-a implicat benefic, întotdeauna, în social, poezia patriotică de bună factură. Din nefericire, istoria, identitatea pe care ea ne-o conferă este, tot mai mult, o aproximare; oamenii o trăiesc, dar nu mai au memoria ei. Din fericire, ne spune poetul, munţii stau cu frunţile printre nori: „Ei nu au mers niciodată/ nici la Mahomed, nici la Ivan şi nici la Johnny”. „De vom fi precum munţii”, cu alte cuvinte dacă vom trăi cu viteza stâncilor: „...vom simţi/ stropul de veşnicie/ rătăcit în suflet”. Patria, adaugă dl. Ovidiu Petrescu într-un alt poem, este dincolo de bine şi dincoace de rău: „alunec pe o lacrimă/ în adâncul sufletului/ şi-mi regăsesc patria/ zgribulită printre amintiri” Ticăloşită sau nu, Patria rămâne, aşadar, un punct de reper, o graniţă care ne apară de armatele migratoare ale haosului: „Numai aici, între prieteni,/ fântânile fără cumpănă ale sufletului meu/ se umplu de linişte.” Concluzionând, trebuie să ne amintim cuvintele Mântuitorului, reproduse în Evanghelia după Matei, al căror înţeles este mult mai profund decât acceptarea ză- dărniciei: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au trestie clătinată de vânt” (Matei – 11,7). Completarea o aduce Pascal: „Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide...” Lucian MĂNĂILESCU POEZII DIN VOLUM Ulise orb Nu mai ştiu să mă întorc pe ţărmul speranţelor părăsite cândva. Semnele dăltuite cu trudă în drumul de piatră s-au tocit ... Rătăcesc prin ploaia rece ca moartea, un Ulise orb care a uitat ce căuta prin lume Aşteptare Umbra ta îmi mângâie privirea Şoapte izgonite din vis se preling pe trup în nopţi bântuite de nelinişti şi vântul spulberă cenuşa de aripi. Zac strivit sub amintiri scorojite Vino, vino acum Să mă vindeci cu un zâmbet. Peştera Pe pereții peșterii sufletului tău joacă umbre ciudate. Ai ucis gânduri rebele, iubiri netrăite ți-au încolțit printre visuri, dar ai trăit mereu întâmplări cenușii. Acum clipele care ți-au mai rămas miros trist a pământ, iar peștera te va strivi în curând.
  5. 5. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 4 Uitare Timpul, câine hulpav, mi-a mai sfâşiat nişte amintiri. Clipele petrecute împreună se preling în neant. Într-o zi voi uita şi primul sărut, iar viscolul clipelor îmi va risipi fiinţa spre alt tărâm. Amurg Ce facem astă-seară, iubito? Simt cum sufletul tău se agaţă, cu disperare, de privirile mele flămânde. Mă scufund printre gândurile tale fremătând precum ierburile câmpie fără sfârşit sub adierea vântului de primăvară. Îmbrăţişează-mă precum un copac îmbrăţişează păsările cerului Ei, nu chiar aşa de brusc! Vrei să anchilozezi din nou? Mai bine îţi caut ochelarii să ne uităm, în amurgul blând al toamnei, la fotografiile unor tineri superbi, ce seamănă vag cu noi. Disoluţie Strâng în braţe, cu disperare, amintirea primului sărut. Zâmbetul tău, prizonier într-o lacrimă, mi se prelinge printre cutele sufletului. Prinde-mă de mână până când valurile timpului îmi vor risipi făptura. Teama Nu simţi teama? Nu te uiţi peste umăr când petreci cu prietenii, când faci dragoste, când îţi zideşti casa? Te străduieşti din răsputeri să-ţi trăieşti clipele banalei tale fericiri, dar te trezeşti mereu numărând paşii către moarte de parcă asta ar avea vreun rost. De parcă ceva ar avea un rost! Nimicul Vine o zi când afli că nu mai însemni nimic pentru nimeni, nicicând şi nicăieri şi atunci moare gândul şi cad stelele Nimicul te soarbe dintr-o dată şi locul tău în lume devine al altora. Ce să scriem pe crucea lui? Nu ştim nimic despe el, Aripi uscate Speranţa, pasăre istovită deasupra oceanului moare în zbor, departe de mine. Zidurile pământii ale silei cresc, tot mai înalte, în jurul meu, Arpile mi s-au uscat demult şi nu mai pot zbura către cerul tot mai îndepărtat. Voi rămâne aici până când crivăţul mă va spulbera pe un alt tărâm. Resemnare Să trântim uşa în faţa clipei, săgeată otrăvită şi-ntind flămând sufletul. Am strivit bezmetic pendula, dar ea bate blând şi sinistru în fiecare gând. Zac istovit în nisipul care mă sufocă. Fuga mea s-a sfârşit. În labirint Viaţa mea – un labirtint absurd în care Minotaurul a murit, aşteptându-mă. Aş vrea să mai rămân înăuntru de teama Nimicului de afară. Sisif istovit Începe o nouă zi. Privesc în gol ca un Sisif istovit.
  6. 6. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 5 Cuvintele ce trebuie să le împing prin lume par mai grele ca niciodată. Poate am murit demult şi acum trăiesc doar fărâme de amintiri din alte vieţi, aşteptând să se nască tăcerea. Salonul revistei „Spaţii culturale” ediţia a II-a A doua ediţie a Salonului revistei „Spaţii culturale” s-a desfăşurat în data de 7 octombrie 2017 la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat. În afară de scriitorii râmniceni, gazdele manifestării, au fost invitaţi scriitori din Focşani. Din motive absolut strict obiective aceştia nu au putut răspunde invitaţiei, mai ales că a fost o vreme deosebit de rea (ploi şi vânt), urmând ca aceştia să dea curs unei invitaţii ulterioare. După ce gazda manifestării, scriitoarea Valeria Manta Tăicuţu, a anunţat modul de desfăşurare a celei de-a doua ediţii, într-un cadru mai restrâns, ne-a propus să ascultăm o melodie clasică interpretată la pian de Florin Boroghină. Scriitorul râmnicean care şi-a lansat o nouă carte cu această ocazie a fost Petrache Plopeanu. Aceasta a fost volumul de versuri „Cuibul crucii. Poeme triunghiulare” ce a apărut în acest an la Editura PIM din Iaşi. Prezentarea acestui nou volum este făcută de Valeria Manta Tăicuţu, apoi autorul ne spune câteva cuvinte despre acest volum şi recită asistenţei patru poeme. Florin Boroghină are un nou moment muzical ce precede podiumul poeţilor. Rând pe rând sunt citite două sau trei poezii sau un text în proză în următoarea ordine: Ecaterina Chifu, Nicolai Tăicuţu, Nina Plopeanu (proză), Nicolas Bratu, Laurenţiu Selegean, Viorel Dodan, Stan Brebenel (proză), Genovel Frăţilă, Sorin Călin şi Valeria Manta Tăicuţu. Momentele de poezie au fost completate armonios cu acorduri de pian din mâna măiastră a lui Florin Boroghină. Au mai fost prezenţi Andreea Bratu şi Horia Oprea, care nu au citit, dar au promis că la următoarea întâlnire vor fi pregătiţi pentru a citi ceva din creaţia lor. Manifestarea s-a încheiat într-un ton optimist pe muzica aceloraşi clape de pian. Următoarea întâlnire va avea loc pe data de 4 noiembrie 2017. Salonul revistei „Spaţii culturale” ediţia a III-a În ziua de sâmbătă, 4 noiembrie 2017, s-a desfăşurat o nouă ediţie a Salonului revistei „Spaţii culturale” la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat, la Clubul „Femina”, gazdă şi a ediţiilor anterioare. Invitaţi de seamă au fost scriitori din Brăila grupaţi în jurul revistei „Litera 13”. Au fost prezenţi: Mihai Vintilă, Tudoriţa Tarniţă şi Alexandru Costin Tudor. Ei au fost însoţiţi de gălăţeanul A.G. Secară. Au mai răspuns prezent: Nina Plopeanu (Vrancea) şi Lucian Mănăilescu, Nicolae Pogonaru, Emil Niculescu, Tudor Cicu, Dumitru Pană şi subsemnatul (din Buzău). Gazdele, care au deţinut majoritatea, cum era şi firesc, au fost: Valeria Manta Tăicuţu, Nicolai Tăicuţu, Genovel Florentin Frăţilă, Petrache Plopeanu, Manuela Camelia Sava, Laurenţiu Selegean, Cornelia Ionescu Ciurumelea, Sorin Călin, Costel Suditu, Mioara Bahna, Nicolas Bratu şi Violeta Vâlcu – directorul Centrului Cultural. Aceste prezentări au fost făcute, ca de obicei, de scriitoarea Valeria Manta Tăicuţu, moderatoarea întâlnirii. Pentru fiecare dintre cei prezenţi a avut un cuvânt cald de apreciere. Tipicul desfăşurării salonului nu se va modifica, în principal, nici la această ediţie. Vor fi lansate două cărţi şi apoi va urma podiumul poeţilor. Prima carte prezentată este a unuia dintre oaspeţi. Este vorba de volumul de versuri „Dirijorul de cuvinte” aparţinând brăileanului Mihai Vintilă. Acest volum este prezentat de scriitorul gălăţean A.G. Secară, după care autorul ne citeşte câteva dintre poeziile incluse în volum. A doua carte prezentată este „Şirul lui Fibonacci. Fibonacci’s sequence”, a râmniceanului Genovel Florentin Frăţilă, un volum de haiku-uri, în ediţie bilingvă româno-engleză în traducerea prof.
  7. 7. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 6 Daniela Sorina Ciuraru de la Herford Steiner Academy din Marea Britanie. Cartea este recenzată de Valeria Manta Tăicuţu. Apoi autorul citeşte câteva producţii din volum. Urmează podiumul poeţilor în care, alternativ, citesc un râmnicean şi un oaspete. Vreau să remarc faptul că au citit toţi scriitorii prezenţi, recitaluri urmărite cu atenţie. Momentele de literatură au fost împletite cu aceeaşi măiestrie artistică de Florin Boroghină şi clapele pianului său, care ne-au oferit momente de virtuozitate interpretativă. Faţă de celelalte două ediţii, aceasta a avut un punct în plus în desfăşurător. Au fost prezentate revistele „Litera 13” şi „Spaţii culturale”. Redactorul- şef al revistei „Litera 13”, Mihai Vintilă, spune cu amărăciune că această revistă, ajunsă la 4 ani de existenţă, este singura care apare în Brăila şi costurile ei sunt suportate chiar de el. Şi noi, cei prezenţi, suntem consternaţi faţă de tradiţia literar-culturală a oraşului cu salcâmi şi potenţialul său. Următoarea revistă prezentată este „Spaţii culturale” ce apare la Râmnicu Sărat. Redactorul-şef, Valeria Manta Tăicuţu, spune că revista deja a împlinit 10 ani de existenţă şi şi-a câştigat o reputaţie la nivel naţional, ba chiar şi internaţional, graţie ţinutei artistice şi stilistice înalte ce a avut-o în vedere încă de la primul număr. Vremurile sunt grele, banii sunt puţini pentru cultură şi educaţie, dar fără dramul de nebunie al iniţiatorilor aceasta se oprea de mult. Se cuvine cu cuvânt de mulţumire, pe acordurile pianului lui Florin Boroghină, Primăriei din Râmnicu Sărat. A consemnat, Stan Brebenel LEGE-DECRET Îngerul de plastilină te privea uimit – cine ești și ce vrei? se întreba... Pe cine ai mai iubit? Ce taină mai porți în gând? Toamna își scutura o aripă când vântul a sunat tulburat... El, Îngerul urgisit, a decretat: Trebuie să vină toți îndrăgostiții să prindă în pumni lumină... OTRĂVIRE ești pietonul acela care zâmbește în colțul gurii ori de câte ori ne întâlnim în sensul giratoriu Ocolești cu precauție toamnele Pleci devreme din visul meu Te însoțesc spășită până la poarta ce duce spre Cumințenia Pământului Ai vrea să rămâi. Nu poți. Te așteaptă ceilalți și te temi să nu te huiduiască pentru întârziere. Îmi faci un semn pe care eu nu-l înțeleg... e prea târziu ești pietonul care fuge de mașini de iluzii de oameni te strig... dar nu mă auzi te doresc dar nu mai am timp să-ți spun asta deschizi poarta și pleci grăbit spre Cumințenia Pământului clipa a înghițit nisipul clepsidrei ești fiara cu dinți de oțel care a mușcat din carnea iubirii ocolești toate toamnele mori odată cu mine sângele meu te otrăvește încet Camelia Manuela SAVA
  8. 8. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 7 Magda URSACHE File din Războiul imaginii Sentimentul demn patriotic, firesc, în numele normalităţii nu presupune nici ură şi violenţă faţă de alt neam, nici trâmbiţe şi tobe, nici lătrături ideologice cu care ne asurzeau în fiece ianuarie, de zilele Ceauşeştilor, activiştii intraţi în delirul „adeziunilor”. Cu patriotismul critic (Horia Vicenţiu Pătraşcu), da, sunt de acord, dar cu condiţia „să nu ucidă speranţa colectivă” (acad. Ioan-Aurel Pop). Cu sintagma maioresciană „observări critice”, da, însă nu cu dispreţul faţă de naţiunea-rădăcină. Şi nu, categoric, cu scopul de a de-mitiza, de a crea românilor o imagine rea, deloc onorantă: România, ţară defectă, cu un popor (numit, abreviat, popo), defect. Câţi intelighenţi nu se declară sâcâiţi de etnie, gata să-şi dea demisia din ea, convinşi că nu mai avem soluţii naţionale, ci transnaţionale. În zilele noastre, intelighenţii preferă să fie transetnici, adaptaţi la vechile/noile comandamente internaţionalist – globaliste Naţional terminal, titrează TRU, europarlamentarul băsesc. Adică finish? De aici până la întrebarea istoricului L. Boia n-a mai fost decât un lat de discurs: „Mai sunt românii o naţiune?” N-or să mai fie dacă renunţă să mai fie, dacă se lasă cuprinşi de amorţeală etică şi etnică, de nepăsare, de akedía. Cu zel distructiv, se umblă la criteriile care identifică naţiunea: origini, cruce, limbă. Alt criteriu de identificare a unei naţiuni: realizări în cultură şi civilizaţie. Or, noi n-avem, necontând cine ştie ce Brâncuşi, Enescu, Eliade… Ni se spune că solul românesc nu-i productiv spiritual, negându-se excelenţa românească. Cantemir, Hasdeu, Eminescu, Iorga, Pârvan, Gh.I. Brătianu, Blaga nu înseamnă nimic? Nu ajută deloc la dezvoltarea calităţii civice negarea continuă a ce înseamnă a fi român, mai ales a fi bun român. O spun fără să mă tem de miştocănii (tip Andrei Cornea) despre „vâna naţională” şi iţarii în vine. În pragul Centenarului, se dau palme celor obsedaţi, pasămite, de identitate, ca fiind înapoiaţi, încremeniţi în proiectul României Mari, când naţiunile sunt deja în metastază. Şi nu ne intră odată în mintea noastră ne- deschisă că avem o identitate neconturată, adică n-avem; că existenţa conştiinţei de neam a fost baznă, de scos din capul elevilor. La 10 ani de la Unire, în 1929, au venit la sărbătorire 300.000 de români. E cifra cea mai mică, alte ziare estimând prezenţa a patru-cinci sute de mii. Şi nu numai la Alba Iulia au fost serbări, ci şi în Bucureşti şi-n alte părţi. În 20 mai, '29, la Alba, au defilat arcaşii Bucovinei, cortegii etno din toate provinciile. Lângă Iuliu Maniu, prim ministru din noiembrie '28, au stat Alexandru Vaida- Voevod, Ştefan Cicio Pop, Aurel Vlad, Ion Mihalache, Iorga, generalul Constantin Prezan… E bine ştiut faptul că, prin program, o naţiune unită n-a plăcut kominterniştilor, că Internaţionala a 3-a s-a opus României Mari. Iar protoglobalizatorii Marx- Engels-Lenin-Stalin, cu „învăţătura” lor, stau la baza neo-internaţionalismului numit globalizare. Anul 2016 a fost declarat în Rusia, de Partidul Comunist, Anul Stalin; oare PSD va declara 2018 Anul Brucan, care, în „Scânteia” din 1947, cerea „osândă” pentru „capii PNŢ”, Maniu şi Coposu, „învechiţi în rele”? Profetologul Brucan, învechit în bune, trebuie recuperat ca… avangardist globalizator? Sechelele propagandei comuniste se văd la tot pasul: din şcoală până-n Parlament. Ultima ultragiere a rezistenţei anticomuniste, autor: senator Şerban Nicolae. „Doar sclavii, scrie Mircea Platon, nu îşi cunosc istoria, oamenii liberi au rădăcini”. Cicerone Ioniţoiu estimează că victimele Tribunalului Poporului însumează cam 25 de milioane de ani de temniţă grea. N-a fost de ajuns? Dacă-n şcoli şi facultăţi măcar de Istorie s-ar preda cursuri de martiriologie şi – de ce nu? – de monumentologie, n-ar mai fi eroii de război îngropaţi în cutii de carton. Şi nu s-ar mai afirma că numai nişte astupaţi la minte se pot sacrifica pentru statul-naţiune, formă obsoletă. În alte cuvinte, stat etnic nu, partid etnic (UDMR), da. Iată de ce este imperios necesar să rememorăm, spre învăţătură, drama unioniştilor, dar şi a generalilor deveniţi „criminali de război”, vârâţi în puşcăriile comuniste pe „loturi”. Iuliu Maniu, arestat la 75 de ani, condamnat la închisoare pe viaţă, mort la Sighet în '53, târât de gardieni pe scări, într-un sac şi zvârlit la groapa comună. Iar doamna Rodica Palade (GDS) afirmă că a-i căuta oasele e „act blasfemiatoriu”, nicidecum creştinesc. Cardinalul Iuliu Hossu a primit 20 de ani de închisoare, Domiciliu Obligatoriu la Ciorogârla, apoi la Căldăruşani; citise, la Alba Iulia, Declaraţia de Unire cu ţara. Istoricul acad. Silviu Dragomir, arestat în '49, eliberat în '55; a murit la Cluj, în '62. Istoricul Ioan Lupaş, arestat în '50, eliberat în '55.
  9. 9. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 8 Istoricul Ion Nistor, rectorul Universităţii Cernăuţi; a redactat Actul Unirii; arestat în '50, eliberat în '55. Ion Mihalache, arestat după înscenarea de la Tămădău, în 14 iulie '47, închis la Râmnicu Sărat şi mort acolo, la 81 de ani, în 1963. Dr. Grigore Grigorovschi, militant pentru unirea Bucovinei cu România, mort la Văcăreşti, în 1950. Ion Pelivan a murit la Sighet, lângă Gh. Brătianu şi Iuliu Maniu. Iar noi spunem că patriotismul e ridicol, deşi Iorga a folosit vocabula în alt context, avertizând: „suntem un popor ridicol şi criminal de tolerant” (subl. mele). Toleraţi, toleraţi, poate rămâne ceva! Acceptăm să fim umiliţi de Csibi Barna, refugiat în Ungaria: „Să se rupă România precum steagul din mâna mea”, blestema în iulie 2015. Şi-n decembrie 2015, Kelemen Hunor glăsuia: „Poate ar trebui altă zi naţională”. Şi alt imn: al Ungariei! Acelaşi Hunor îndemnase, în 2014: „Să aducem Catalonia şi Tirolul în Ardeal”. Expresiv îndemn, nu-i aşa? Doar a fost ministru al Culturii din România. De altfel, „regina independenţei”, cum o numeşte presa catalană pe doamna Marcela Topor- Puigdemont din Vaslui, a fost studentă la „Cuza”. Oare ce-o crede despre Unirea Mică? Parte a istoricilor ieşeni ştiu ce cred, de vreme ce virusează necontenit fiinţa naţională ghilimetând-o, aşa cum ghilimetează şi voinţa colectivă majoritară. Minoritatea dă tonul şi face muzica! Oare 16 ani de Regiune Autonomă Maghiară, impusă de Iosif Vissarionovici, nu ne-au ajuns? Regiunea Autonomă Maghiară, vecină cu Oraşul Stalin. Se mai văd pe Tâmpa urme din literele formate prin copaci plantaţi anume pentru a da numele tătucului: STALIN. Acum, în Vrancea, B1Tv spune că se exploatează păduri întregi, copacii fiind marcaţi în culorile steagului suedez. Lamentabilul ins Al. Florian ne trage pe dreapta, susţinând că politica naţională e nefastă, rasistă, extremistă, colorată în gri nazi sau în verdele Legiunii. Să nu-l discriminăm ca fiu de comunist pur-sânge? Ba să-l „discriminăm” puţintel, tăindu-i salariuţul oferit de statul român. Stat pe care îl trage de urechi Kelemen Hunor , cu „Steaua României” în piept şi cu Catalonia în inimă. Cică românii ar pune pumnul în gura minorităţilor. De unde o spune? Din Parlamentul României! Soluţia ar fi, după UDMR, să se micşoreze pragul de vorbitori de limbă maghiară, pentru a fi angajaţi la primării translatori pentru necunoscătorii de limbă română. O ţară de translatori, asta dorim? Un cetăţean român de etnie maghiară vine la interviu pentru un post, cu translatorul la purtător. Da, se insistă pe altă limbă decât româna, pentru că limba comună e alt criteriu de identificare a unei naţiuni. De ce presează ucrainenii, care au ucrainizat numele românilor: Buzatu – Buzatenko; Cherdevară – Kerdevarenko; Sandu – Sandulenko? Simplu: ca minoritatea românească să nu aibă drept la şcoală în româneşte. Iar informările lui Tökes, mergând cu pâra la Poartă, la Bruxelles, sunt dezechilibrate. Europarlamentarul, ales de români, i-a cerut lui Viktor Orban „protectorat pentru Transilvania”, cu „Steaua României” la rever (atunci o avea, cred) , uitând că în Ardealul celor trei naţiuni, unguri, secui, saşi, nu existau ca naţiune tocmai românii majoritari. Iar în Constituţia Dietei ungureşti, articolul 18, sta scris că era pedepsit cu 4 ani de închisoare cine vorbea ceva contra naţiunii ungare. I s-o fi replicat pastorului că mai rău decât maghiarii o duc în Harghita-Covasna, acum, minoritarii români? Premierul din vecini, Viktor Orban, l-a liniştit pe Tökes: „Viitorul o să fie în limba maghiară”, viziune la fel de aberantă ca aceea cum că Iisus ar fi fost ungur. Iar un preşedinte al Parlamentului Ungariei susţinea că autonomia Transilvaniei e „porunca lui Dumnezeu”. Îţi pune Dumnezeu mâna-n cap? Mă îndoiesc, dacă n-are pe ce pune mâna. Naţiunea română e jignită pe teritoriul nostru. Nu mai există persona non grata? Sau adevărul gol-goluţ este că Orban ne jigneşte pentru că ne jignim noi înşine? N-a mai rămas unionist să nu fie hulit, dispreţuit, ironizat. Cuza? Un „ofiţeraş muieratic”. Ne întrebăm ce-am fi fost fără nemţi, fără dinastia Hohenzollern- Sigmaringen, fără Carol. Dar regele întâiu a avut inteligenţa să continue ce-a început Cuza, reformele lui: legea agrară, a instrucţiunii, codurile penale… Oare de ce sigla UAIC este preferată primei universităţi române, Universitatea „Al.I. Cuza”? Abreviem, abreviem, până nu mai rămâne nimic! Leii Regulamentului Organic, puşi pe treptele UAIC de un rector neinspirat, rânjesc la trecători. Şi nu sunt deloc edentaţi în România edentaţilor, a celor cu „guri ştirbe”. N. Carandino avea zâmbet Colgate când a ieşit din temniţă? Cum, când i-au scos toţi dinţii în bătăi? Rusia nu va abandona nicicând politica expansionistă, în timp ce noi pledăm pentru imigrare în defavoarea interesului etnic. Cum au procedat sovieticii? Dislocând populaţia românească, deportând-o. Kelemen Hunor voia recuperarea pământului natal pas cu pas (Iohannis) şi ceas de ceas (Lenin). Şi câţi „dualişti” dintre românii neaoşi nu se găsesc! Nu mai avem Carpaţi ci… Alpii Transilvaniei. Cât despre Bucovina, cine mai ştie, dintre elevi, studenţi chiar, că e o provincie istorică? Marcă de apă chioară sau minerală, asta se ştie. Maghiarii şi-l impun pe eroul lor, Kossuth (cu greu, la Târgu Mureş, strada Călăraşilor nu şi-a schimbat denumirea în Kosuth Lajos). Medievistul Vasile Lechinţan constata nu demult, în 2006, în „Formula AS”, ca referent la Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca, faptul că se aplică Legile Dietei mai rău ca pe vremea iobăgiei. Din clădiri publice sunt scoşi români ai căror strămoşi au contribuit la ridicarea lor. Guvernanţii României n-or fi citit comentariile
  10. 10. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 9 profesorului clujean, de vreme ce din Liceul Piariştilor, al cărui nume e legat de Inochentie Micu Klein, Gh. Şincai, Petru Maior, sunt scoşi românii? La fel din „Bastilia” (Colegiul Reformat), fostul colegiu unitarian. „Arhivele sunt pline de documente care demonstrează că românii sunt parte efectivă la toate aceste construcţii cedate acum”, scrie V. Lechinţan, specialist în instituţii şi edificii istorice din Transilvania. După cedarea Fundaţiei Gojdu (sau cu acest prilej), Gh. Piperea întreba: se mai ştie dacă în Cetatea Alba Carolina mai există Codex Aureus sau dacă n-a fost mutat la Budapesta? În faţa catedralei catolice din Alba, sub pajişte, se află ruinele basilicii bizantine distruse de maghiari în 1002, când au ocupat Apullum. Gh. Brătianu a văzut un miracol în dăinuirea noastră etnică; altora le stârneşte pohta de pamflecăreală. Îl scoatem de Mihai Viteazul ca jucător perdant la bursa de iluzii a românilor şi nici Baba Novac haiducul, care i-a stat alături (cum l-a hăituit pe Hasan Paşa!), personajul basmelor copilăriei mele, nu scapă de hulă: e înfăţişat ca trădător al lui Mihai. Că a fost prins şi ars pe rug la Cluj, în februarie 1601, n-are importanţă. Baba Novac este erou al sârbilor, la noi – trădător, cum susţine un soi de istorie. Dar câte motive nu găsim să facem haz! Miştocănia e-n trend. Kogălniceanu? Un destrăbălat gastronomic şi erotic, specialist în frigănele şi găluşti, care gătea bou à la mode şi zaharicale franţuzeşti. A cercat bucate şi femei, atâta tot. Doar arhivele nu mai contează dacă ni le poate păstra Ungaria, aşa cum Moscova ne-a păstrat tezaurul. N-ai arhivă, n-ai toponimie, poţi contesta românismul în Ardeal, ceea ce se şi întâmplă. De România lui Rosenthal se râde cum că pictorul ar fi fost evreu ungur şi că model, muză sau cum vreţi a-i spune a fost soţia lui C.A. Rosetti, o scoţiană, Mary Grant, sora consulului englez de la Bucureşti. Ca şi cum ar conta biografia modelului pentru o alegorie. Cine o fi fost Libertatea lui Eugène Delacroix (Libertatea conducând poporul, 1830) se întreabă cineva? Şi câţi gazetari dez-orientaţi sau bine orientaţi nu s-au opus denumirii Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, deranjaţi de identitate, ca nemotivată, exagerată, demodată. Adio diferenţei etnice, în numele unei vocabule slobozite – culmea! – chiar de Ministerul Educaţiei: multiperspectivitate (sic!). Cât despre „perspectivitate”, un jurnalist l-a întrebat pe preşedinte: „Aveţi un orizont de timp?” Şi lentul nostru preşedinte, vorbind o română mai lentă decât Ciorbea, a răspuns cu oarece întârziere : „Nu.” Prioritar, se încearcă să se facă praf şi conştiinţa de neam, şi coeziunea socială. Un argument contra „hicleniilor” (vorbă de cronicar)? Într-un sătuc, Pinticu Tecii, numit şi Piciorul Iancului, ţăranii dintr-o mică aşezare au riscat, în Ungaria hortystă, după cedarea din '40, să-şi păstreze steagul lucrat manual, cu care au participat la Unire. L-au ascuns în turla bisericii, sub nişte scânduri. Fusese furat în '39, apoi recuperat şi ascuns în gunoierniţa satului, învelit cu grijă într-o piele de căprioară. Pe steag scria: „Acum ori niciodată”. Pietre Călătoresc printre pietre. Piatra ocupă tot spaţiul din dreapta şi din stânga mea, precum şi pe cel care se visează pentru mine drum. Numai deasupra nu este nicio piatră… Piatra nu vede în jurul ei decât pietre. Dacă îl zăreşte pe Domnul, pentru ea Domnul tot o piatră este. Dar eu nu-mi pierd credinţa: numai ce văd o piatră, că o şi încerc pe sufletul meu – doar-doar de s-o aprinde! Da, eu încă mai caut pietre care iau foc, munţi de scânteie. O, cât deşert între sufletul meu şi pietre, câtă flacără în deşert luminând! Câtă singurătate! Vizita Seară de seară paşii mei se întorc de pe toate cărările, inima – din toate iubirile. Seară de seară mă întorc în mine. Mă întorc în mine, fac ordine prin celule. Şi îmi scutur capul de gânduri. Să fie linişte! – îmi spun – în speranţa că cineva îmi va bate la uşă… În speranţa că cineva îmi va bate la uşă şi va mătura întunericul din casa mea şi va tăia capetele balaurului cu şapte capete – singurătatea. În fiecare seară îmi scutur capul de vrăbii. Să fie linişte! – îmi spun – va veni duhul! Şi pereţii casei se vor deschide şi el îmi va sta dinainte! Şi eu în faţa lui voi rămâne ca în faţa unui drum pe mări; ca dinaintea nesfârşitei păduri. Eu, care nu am decât valul! Eu, care nu am decât frunza! Seară de seară îmi scutur capul de trandafirul cel negru, petală cu petală. De balaurul cu şapte capete; de cuvintele cu şapte capete. Să fie linişte! – îmi spun – va veni duhul. Deşi, cum eu am fost dintotdeauna o scriere cu celule şi nervi, un manuscris în întunericul lumii, e semn negreşit că cineva pe aici încă de mult a trecut, şi fără să bată la uşă… Virgil DIACONU
  11. 11. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 10 Povești de călătorie Doina CERNICA Comoara din turn Nu țin minte să mai fi văzut Chișinăul atât de pustiu la căderea serii ca în a treia săptămână din noiembrie a anului 2017. La Poșta Centrală era închis de la ora 18.00, iar pe poarta de la scările care coboară la Librăria din Centru era grilajul pus, deși nu se făcuse încă 19.00. Câțiva trecători grăbiți și zgribuliți pe trotuare, alți câțiva în stațiile de autobuz. Aveam întâlnire la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt cu Silvia Strătilă, profesoară la Liceul „Vasile Alecsandri”, redactor la „Timpul” și colaboratoare la „Crai nou” Suceava, și, cum ajunsesem puțin mai devreme, am putut să savurez pe îndelete surpriza unei animații năucitoare pe fundalul orașului amorțit de respirația rece a toamnei. Erau liceeni și studenți care se salutau, se îmbrățișau, discutau, glumeau, râdeau în grupuri mai mari sau mai mici, zăboveau un răstimp mai scurt sau mai lung, plecau după aceea, dar alții le luau locul pe platoul urcat de tinerețea, însuflețirea și de bucuria lor de a fi împreună, în punctul cel mai înalt al sentimentelor curate și năvalnice din Chișinău. La întoarcere, cu glasul ridicat peste muzica difuzorului și hurducatul rutierei, o basarabeancă elegantă din sud, de la Ștefan Vodă, care își găsise în șofer un interlocutor amabil și interesat, i-a povestit cu amănunte cum scoate două rânduri de cartofi pe an, mulțumită de succesul în agricultură și de mâna de ajutor pe care i-o dă, când poate, fiica, studentă la universitate, la Suceava, la care mergea acum în România. Nu prea mai găsești astfel de tineri, aproape deloc, a început șoferul un lung comentariu: „În vremea mea...” „Ba, nu știm noi să-i vedem!, a venit replica pe un ton blând și ferm. Sunt copii de treabă! Te și miri că rămân așa, că nu-și ies din minți la câte văd, aud și se întâmplă astăzi!” Un șofer cărunt nu-și contrazice călătorii, și cu atât mai puțin un bărbat, o doamnă: „Depinde și cum îi crești: părinți cumsecade – copii cumsecade!” Trecem pragul unei clădiri, al unei instituții care pretutindeni se asociază cu ideea de înălțime, de vârf: Academia de Științe a Moldovei. Niadi este invitată și la această ediție, a XV-a, a marcării aici a Zilei Mondiale a Filosofiei, printr-o conferință științifică, „Filosofia și perspectiva umană”, organizată sub egida Academiei de Sectorul Filosofie al Institutului său de Istorie, de Departamentul Științe Umanistice de la Facultatea Științe Socioumanistice a Universității Academiei și de Asociația pentru Filosofie din Republica Moldova. Este plăcut să fii întâmpinat cu zâmbetul și brațele larg deschise ale reîntâlnirii așteptate, or, din cei 15 ani de când dr. hab. Ana Pascaru însuflețește această sărbătoare, Niadi a fost prezentă constant la cei din urmă, iar despre multe Zile, dar și despre alte manifestări dedicate Filosofiei la Universitatea de Stat și la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu” din Chișinău, am scris cu bucurie, cucerită de respectul și prețuirea de care continuă să aibă parte pe malul stâng al Prutului știința care are în vedere adevărul, ca să ne întoarcem o secundă la Aristotel. De când o știm, dr. hab. Ana Pascaru este preocupată de ce fac filosofii și de cât de pregătită este societatea să aprecieze Filosofia, dar și de ce anume din recolta acestei sărbători, din ideile puse în dezbatere se regăsește în efortul cercetătorului, al profesorului și al discipolului în zilele studiului și în practica zilelor care leagă Zilele Mondiale ale Filosofiei. În saluturile lor, dr. hab. Victor Țvircum, reprezentantul Academiei, dr. hab. Nicolae Enciu, directorul adjunct al Institutului, și dr. Tatiana Potâng, prorector al Universității, pun accentul pe ceea ce reclamă stringent situația de astăzi din Republica Moldova, vorbind despre Filosofie ca disciplina care încurajează gândirea independentă, gândirea critică a omului de rând și ca metoda cea mai bună de educare a cetățenilor în sensul depășirii limitelor.
  12. 12. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 11 Zâmbet și brațe larg deschise avem și găsim și la cei doi distinși savanți, moderatorii celor două module ale conferinței - „Filosofia în lumea contemporană” și „Filosofia și educația” - dr. hab. prof. univ. Gheorghe Bobână și dr. hab. prof. univ. Teodor N. Țîrdea, nume emblematice al istoriei filosofiei și, respectiv, bioeticii în Basarabia. Ca reprezentantă nu doar a Universității „Ștefan cel Mare” Suceava, ci chiar a României, Niadi-Corina Cernica este invitată de reporterul Nicolae Becciu să acorde un scurt interviu pentru Radio Moldova, într-o emisiune mai amplă consacrată Zilei Mondiale a Filosofiei la Academia de Științe. Așadar, ca și Radio România la noi, și Radio Moldova este o instituție de presă deschisă în continuare evenimentului de ținută, științific, evenimentului cultural! Cu o comunicare despre „Importanța metodelor, practicilor și procedurilor în gândirea contemporană (filosofia științei, gândirea politică, deontolgia profesională)”, Niadi și-a sintetizat limpede convingerea pentru radioascultătorii postului național: „Filosofia soluționează nu atât probleme stringente, cât cadrul general în care se pot rezolva problemele stringente care sunt practice, Filosofia nu poate să dea decât un cadru etic, general al acestor probleme”, susținând că un filosof nu trebuie să păstreze tăcere, ci să-și exprime opinia, punctele de vedere, iar cea mai eficientă cale de promovare a Filosofiei este și prezența la această manifestare a studenților, doctoranzilor, a tuturor tinerilor interesați, care doresc să asculte și să mediteze la tot ceea ce se spune. Pe stelajul recentelor apariții editoriale din domeniu, între care stau la loc de cinste numerele substanțiale (de circa 300 pagini unul, format A4), din 2017 ale Revistei de Filosofie, Sociologie și Științe Politice, se află și „Spații culturale”, publicația condusă de scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu, cu povestea sărbătoririi Filosofiei acum un an și cu drumul nostru prin Chișinăul acelui an. În același perimetru, al „secării” Prutului „dintr-o sorbire”, se înscrie și comunicarea profesorului Gheorghe Bobână despre „Modelul ontologic în filosofia lui Constantin Noica” și aceea a doctorandului Sorin Becciu despre „principii educaționale în filosofia strămoșească”. De altminteri, activist în mișcarea unionistă „Acțiunea 2012”, Sorin Becciu se numără printre tinerii care îi înțeleg Filosofiei și o componentă practică, dovadă că dezideratul formulat în saluturile din deschiderea conferinței are cantitatea necesară de viață pe care să se înalțe și să dezvolte ramuri cuprinzătoare. Și nu este singurul, un alt tânăr doctorand, Luis Serdesniuc, prezentând „Unele considerații asupra identității în spațiul cultural românesc”, a ținut să precizeze ,,spațiul românesc în care includem și Republica Moldova”, iar drd. Cristina Railean s-a aplecat asupra limitelor autorității politice în dezbaterile publice democratice. Spre deosebire de alte toamne, acum am ajuns la Chișinău după lăsarea cortinei la Festivalului Internațional de Muzică Ușoară „Două inimi gemene” in memoriam Doina și Ion Aldea-Teodorovici, și acesta la a XV-a ediție. Dar prind la televizor ecouri și o selecție, care mă mișcă, precum festivalul de fiecare dată, prin cerința interpretării unei piese de Ion Aldea- Teodorovici obligatoriu în limba română. În timp ce ascult un participant vietnamez cântând despre Domnul Eminescu, realizez că anul acesta Ziua Mondială a Filosofiei la Academia de Științe a Moldovei s-a desfășurat integral în limba română, autorul singurei comunicări anunțate în limba rusă nefiind prezent la lucrările conferinței. Tot exclusiv în limba română trece și seara cu ziarele și cărțile aduse în dar de Silvia Strătilă. În „Timpul”, îl descopăr proclamat „Omul săptămânii” pe scriitorul bucovinean Arcadie Suceveanu, acum președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova. Cu abecedarul său luat de la o librărie din Suceava în bagaj, prietena noastră Maria Olar, președinta Fundației Culturale „Leca Morariu”, a zburat în Franța, să-l ducă de Moș Nicolae nepoțelei sale născute acolo. Noi, pentru nepoțelul nostru încă la grădiniță, am cumpărat de aici „Albinuța” lui Grigore Vieru, cu desene de Lică Sainciuc, ediția a 16-a din 2016. Tot în „Timpul” găsim și o invitație la Muzeul Chișinăului. Încercăm să-i dăm curs a doua zi. Taximetristul nu-l știe, dar ambiția profesională îl ajută să-l descopere după cele două-trei repere reținute din articol. Cu un aer medieval, înalt cât blocul nostru la etajul nostru, nouă, dar cu mult mai subțire, turnul care găzduiește muzeul, construit în 1888 pe cea mai înaltă colină a orașului, farmecă de la început privirea cu inedita asociere a masivității (ziduri groase din piatră aproape dublate de cărămizi) cu silueta sa aeriană. A fost pe rând sursă de apă potabilă, loc de observare a incendiilor pentru intervenții cât mai rapide, foișor de foc - frate mai scund și cu doi ani mai în vârstă decât cel din București - , apoi, după 1960, când a fost înființată Universitatea de Stat a Moldovei, sediu al Facultății de Astronomie, pentru ca din 1985 să treacă în proprietatea municipalității, care l-a destinat unui muzeu de istorie a Chișinăului. Istoria sa veche este concentrată
  13. 13. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 12 pe placa de la intrare: „Clădirea fostului castel de apă cu foișor de foc, jum. II, sec. XIX. Monument de istorie și arhitectură de categorie națională”. În muzeu trăiesc precum într-o casă a lor, încălzindu-l cu bucuria fiecărui vizitator, trei doamne: doamna de la intrare, Larisa Ierhan, și doamnele de la etajul doi, muzeografele-ghid Liubov Coșman și Viorica Bugan. Sunt încântate că venim din Suceava, duminică au avut oaspeți un grup de preoți de la Iași. Motiv să notăm atent adresa pentru alți doritori din România: str. Alexei Mateevici, 60 A. Chiar dacă strada muzeului poartă numele poetului Limbii noastre – Limba noastră-i o comoară /În adâncuri înfundată /Un șirag de piatră rară /Pe moșie revărsată. //Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam, ce fără veste /S-a trezit din somn de moarte....” -, povestea pe care o spune în documente, gravuri, fotografii, în obiecte casnice, în veșminte, sună deseori în grai și caractere străine. Vitrinele încă așteaptă explicații în românește, până atunci o fac fără cusur doamnele din turn. De la ultima sa redeschidere, din anul 2013, funcționează pe porțiunea sa de mijloc și un ascensor, dar calea pe care cred că trebuie să o apuce românul din România, ca să înțeleagă, chiar și puțin, cât o respirație gâtuită, cât o inimă înnebunită, zbuciumul timpului în Basarabia, este aceea a scării înguste de fier, înfiptă ca un pumnal spiralat, dinspre cer în creștetul de pământ al Chișinăului. În semiobscuritatea ei nu știu cum și când aș fi ajuns la capăt, dacă nu ar fi fost, chemătoare, în descifrări uneori căutătoare, repetitive, melodiile venind de sus, de pe clapele unui pian. La capătul din văzduh, turnul ne aștepta într-adevăr cu doi tineri exersând la pian, cu o expoziție dedicată ferestrelor vechi din Lyon și Chișinău și cu propriile ferestre spre toate punctele cardinale ale orașului, o moșie cu doar câteva zidiri când Ștefan cel Mare i-o dăruia unchiului său, Vlaicu Pârcălab, azi o capitală elegantă, în piatră albă și parcuri încă verzi și spre sfârșit de noiembrie. Le-am surâs a scuză tinerilor muzicieni și, trecând pe lângă ei, am împins ușa grea și am ieșit pe balcon inspirând puternic aerul dulce-amărui al toamnei. Apoi m-am aplecat ușor, căutând ceva care să împlinească clipa și starea aceea de grație. Și nu m-am reîntors în ploaia de aur a mestecenilor din preajma turnului, până nu i-am văzut de sus pe tinerii care ieșeau, intrau, stăteau de vorbă ori se îmbrățișau în preajma porților deschise ale Universității de Stat a Moldovei. Și până când larma lor voioasă nu a ajuns ca o șoaptă la mine, insinuându-se în melodia de la pian. Petrache PLOPEANU Acesta-i plinul din mine și acesta e golul! exclamă cu gura plină de rodii și-o bucată de pepene alb cel ce vorbește în dodii cu-atolul și mai ia o gură de izmă. Golul din cizmă, prea-plinul din pizmă, l-au făcut să îngâne zeama curgând pe bărbie spre gât, spre piept, spre buric cu sunete pline de gol ce învie Plinul Înalt, ce tot sare dulceag ca o sare uimită de-un puric în tigaia celestă. Plinul umplut cu smochine uscate atârnând jumătate din măsura incestă s-a golit jumătate, oratorul s-a copt la o oră de spus, belicoase silabe ce-au clocit la apus, s-au trezit înecate în sucuri , au strigat după unii și 2… Alte trucuri, sfinte trucuri de sfinți, mestecate în limbă, mestecate în dinți… …Doar eram bucătarul Judecății de-Apoi!
  14. 14. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 13 Ion ROȘIORU Pantunuri 630 Prin parcări ştrengarii fură ştergătoare de parbriz Şi pândesc chilipirgiul care-i musai să apară. Stau s-aleg între Moscheea şi taverna lui Hafiz Şi aştept să cânte cucul răguşit a treia oară! 631 Zefirul are-un aer de înger obosit Şi verdele se stinge sub pojghiţa de ceară. Te prinde-n mreajă zarea. Aştept la foc mocnit. Eşti fosta dimineaţă. Sunt viitoarea seară! 632 De-atâta soare vârsta femeii se-nteţeşte Şi tocurile-i intră în bitumul topit. Valtrapul negru timpul pe cal mi-l potriveşte Şi bate-un clopot numai de mine auzit! 633 Avea un veac şi jumătate trăsura şi mai rezista, Dar nu-şi mai aducea aminte de vizitii şi nici de cai. I-am arătat o poză veche făcută la plecarea ta Şi ea mi-a confirmat că vina acelei fugi doar tu o ai! 634 O, sala tronului ce goală părea cu regele în ea Când vântul se umfla pe hornuri din cale fumul să-l întoarne! Singurătatea mea de mână cu fosta glorie venea Hipnotizându-mi armăsarii ce-aveau în iad să mă răstoarne! 635 Urletul premonitoriu a pustiu şi-a jale vine Şi-n amiaza verticală plouă cu săgeţi de foc. Uliţa pavată-odată cu suspine după tine Azi îmi curmă paşii şubrezi la intrarea în padoc! 636 Lucrători cu şapcă albă şi privire încruntată Scot din rădăcini cu sapa anghinarea din scuar. Revopsită e, politic, banca unde tu odată Ai conclus că e momentul din fiinţă să-ţi dispar! 637 Personalizat, de astăzi, parcul casei de cultură Poartă numele, chiar dacă insipid, al unui fost. N-am făcut şi nu voi face niciodată tevatură, Bucurându-mă-n tăcere de statutul meu anost! 638 Putrezeşte luntrea veche în stufişul de pe lac. Vitele să se adape nu mai vin demult nici ele. Muşeţelului prin iarbă temenele nu-i mai fac. Către vară se scurtează toate drumurile mele! 639 Plutea pe Dunăre-o proteză de invalid din alt război Şi nu i-a dat nicicui prin minte s-aprindă-un ciot de lumânare. Printre veniţii după nuferi ne nimeriserăm şi noi, Dar ne-am întors cu lotca goală mai trişti ca după-o-nmormântare! 640 Ca lespedea ce-astupă-o gură de iad se-ncinge canaraua Şi scorpionul preistoric curtează vipera cu corn. Nababului uitat prin cronici încerc să-i umplu narghileaua Şi, ciubucciu în plină soldă, spre veacul nostru mă întorn! 641 E frumoasă coz ţiganca aplecată pe pubelă Ca şi cum ar vrea să ţină duhul timpului pe loc. Mă fixează-ncet cu ochii languroşi ca de gazelă Şi timid îmi văd de cale să nu iau cu totul foc!
  15. 15. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 14 Adrian MUNTEANU POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT - jurnal de călătorie artistică în Canada - Episodul 21 Duminică, 6 iulie, 2003, Montreal Ziua ultimului spectacol la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”. Mâncăm și mai verific o dată bagajele pentru reprezentație. Îl sun la ora 8.30 pe Sami Pirău. Răspunde soția care îmi spune că este plecat cu băieții la cumpărături. Îi precizez cine sunt, îi spun că am nevoie de băiatul cel mare, Octavian (sau Samuel, cum îi spun părinții) ca să mă ajute la ilustrația muzicală a spectacolului. Îmi promite că vor suna ei, când vor ajunge acasă. O invit la spectacol și, după o reținere, mă întreabă de ce nu se înregistrează pe video. Aflu mai târziu că cei doi soți nu sunt în relații prea bune și trăiesc numai de formă împreună. Domnul G. are deja de lucru. Pregătește actele pentru un client care va veni în curând. Îi subliniez că aș vrea să plecăm în așa fel încât să ajungem la ora 10.30. Îmi promite. Între timp are alte lucruri de făcut, iar cineva i-a cerut urgent să-i refacă niște traduceri în care s-au strecurat greșeli. Dau din nou telefon. Îl găsesc pe Sami Pirău și îl rog să vină mai repede cu Samuel. Promite că vine, dar numai pe la ora 12, ceea ce introduce din nou o stare de tensiune în mine, cel care niciodată nu m-am împăcat cu rezolvarea problemelor tehnice și artistice pe ultima sută de metri. Am totul pregătit și îl aștept pe domnul George care a plecat la alt client. Vine, din fericire, destul de repede, ceea ce-mi dă speranțe că măcar la ultimul spectacol nu voi ajunge în ultima clipă, mereu din cauza altora. E ora 10.30. Domnul George lucrează la actele lui. Îmi fac un calcul. Ar fi bine să ajung măcar la ora 11.30, deci plecarea ar trebui să fie la ora 11. E ora 11. Domnul George are treabă. În ultima instanță, mă gândesc eu, pot să plec și la 11.30. Aș fi înaintea familiei Pirău care a promis că va ajunge până la ora 12. La ora 11.20, domnul George se mișcă de la locul lui. Îi spun că trebuie să plecăm. Nu mai are timp să se radă, așa că mă va duce la biserică și se va întoarce. Și pentru că e neras, și pentru că are clienți. Ora 11.25. Nu mai am răbdare și ies cu bagajul în stradă, așteptând. Domnul George încă se foiește prin interior. Cred că se gândește să scoată rufele spălate din mașină și să le pună pe frânghie, la uscat. Muncile zilnice ale bărbaților fără femei. La ora 11.40 iese și el din casă. Plecăm, și la ora 12 fix suntem la biserică. Sala socială e închisă. Așteptăm până vine cineva cu cheia. În sală, două femei pregătesc totul pentru parastas. Îmi spun că e bine așa, pentru că, după slujbă, toată lumea coboară la mâncarea de pomană. Responsabilul îmi arată scena a cărei cortină se deschide o jumătate cu sfoară și o jumătate cu mâna. Găsesc două scări duble, ceea ce e bine. Există și instalație de sunet, dar fără CD. Noroc că Samuel va aduce CD player-ul de acasă. Domnul George a plecat și m-a lăsat singur. Montez scările și umflu balonul. O femeie îmi spune că trebuie să le mut, ca să se poată așeza masa pentru pomenire. Retrag scările în spatele cortinei pe care o închid. La ora 12 vine Sami cu amândoi băieții. Au și CD player-ul. Ne apucăm de repetiție. Samuel montează aparatul. Mai târziu, cu ajutorul responsabilului, va conecta aparatul la stația sălii, iar sunetul va fi reglat din mers, pe parcursul spectacolului, pentru că la început nu avea aproape de loc bași. Samuel, așa cum mă așteptam, înțelege repede și are răbdare să repete. Eu sunt mai permisiv, dar el vrea să se asigure că e bine la cele două zgomote, de vijelie și de ploaie, unde trebuie să mențină sunetul puternic, peste nivelul celorlalte intrări. Este și problema păstrării acestui sunet viguros cinci secunde, după care trebuie să-l scadă și, la o anumită replică, să-l oprească. Vine președintele și reușește să monteze aparatul la stație. Sunt gata de spectacol. Oamenii mănâncă. Se anunță spectacolul și îi dăm drumul. Intru. Pe cinci scaune din față sunt cinci copii. Adulții stau la mese în cele două laterale ale sălii. Este și mama Danielei Vlădescu cu care am vorbit la înmormântarea de vineri. Este și Sami, a revenit și domnul George, sunt și câteva mese pline în stânga. A venit și Mircea, pianistul, dar n-a stat mult. Îmi așez din mers cele două scări. În sală e cam mare gălăgie. Nu s-au obișnuit încă cu atmosfera de spectacol. Se simt încă la petrecere, chiar dacă aceasta ar fi trebuit să fie mai tristă, ca după o înmormântare. Îmi dau seama că îmi va fi tare greu să mă fac auzit, să-i fac să fie atenți, să-și schimbe atitudinea. Mă lămuresc că, în general, sunt oameni care nu prea au legătură cu ceea ce înseamnă un spectacol. E și dificultatea aceasta a asistenței împărțite în două tabere. Trebuie să te adresezi când unei părți, când celeilalte. Cu fiecare vers, îmi dădeam seama că sunt într-o situație improprie și mi se cere un efort infernal. Mă întorceam spre unii, dar aveam senzația că ceilalți nu mă aud, nu văd gesturile și
  16. 16. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 15 reacțiile mele. Am simțit nevoia să forțez. Aveam senzația că reușesc ceva, dar nu pot să-i prind pe toți, fiind prea răsfirați. Forțez și mai mult la replica „Vreți să-nceapă basmul imediat?” Cineva din stânga, într-o detașare de prost gust, a răspuns „nu!” Reacția mea promptă și dură, peste ceea ce fac și spun eu de regulă nu numai în spectacole, dar și în viața de toate zilele, a fost să-i răspund imediat: „atunci poți ieși afară!” Nicio reacție din partea individului. M-am gândit, într-o fracțiune de secundă, că ar fi putut reacționa în două feluri: să plece imediat, din spirit de frondă, sau să mă apostrofeze în plin spectacol, că sunt insolent. Poate acum, pentru prima dată, mi-am dat seama că cea mai bună soluție este tăcerea, detașarea, ignorarea oricărui incident. Acest lucru l-am înțeles și mai bine în timpul spectacolului, pentru că înainte de basmul „Uitarea”, la replica „ascultați povestea simplă a unei mărunte gâze!”, cineva din spate a replicat, e drept, pe un ton mai scăzut: „da, dar să nu dureze prea mult.” Într-o altă fracțiune de secundă m-am gândit la tot felul de răspunsuri, care de care mai dure. Din fericire, m-am abținut și asta a creat liniște și lipsa altor reacții din moment ce spectatorii au înțeles că sunt detașat de atmosfera sălii, că am lumea mea. Imediat Sami s-a dus la omul respectiv și i-a șoptit ceva. Nu s-a mai auzit nimic dinspre partea aceea. După „Uitarea” am simțit că mă lasă vocea. Forțasem mult până atunci. Până la sfârșit am rostit totul cu o voce pe care nu mi-o recunoșteam, tot mai greu de controlat, tot mai stinsă. Sami a început să se ducă printre mese și să strângă contribuția auditoriului încă de la „Balonul”. Asta a făcut ca jumătate din poveste să nu fie receptată. Finalul a fost fără vigoarea obișnuită din cauza vocii pe care nu o mai puteam controla. Am împărțit tuturor coperta cărții, mai puțin insolentului din spate care am aflat că era un poet căzut în dizgrație, beat criță. După spectacol, mi-a luat un interviu Letiția Militaru de la ziarul local „Foaia românească” și de la „Ora de radio”. Fusese pe vremuri la Radiodifuziunea Națională. I-am precizat că am fost colegi. Fugim acasă, unde domnul George avea musafiri, o familie cu doi copii din Săcele, veniți din România fără bani. El avea vreo trei specialități. Din 1990 fuseseră în mai multe țări. Copiii s-au născut în Belgia. Veneau pentru prima oară în Canada. Cred că vor sta la domnul George, după ce voi pleca eu. Trei ore a fost o tropoteală permanentă, chiote, stropituri cu apă, jocuri de tot felul. Cu unul dintre copii mă întâlnisem la școala din Săcele, când am prezentat copiilor volumul III. Au plecat pe la ora 21. Ce liniște! Sunt obosit. Am aflat de la ei că ajutorul social ar fi de vreo 500 de CAD pe lună de persoană, dar ei nu au apelat la această ultimă posibilitate, deși se pare că nu au niciun ban. Au făcut ceva șmecherii în țară, ca să poată pleca fără bani. Am făcut baie. La ora 22.30 am terminat de scris în caiet. Sunt cu toate treburile terminate înainte de plecare. Am să stau în pat, să mă reculeg și să fac o trecere în revistă a unora dintre lucrurile văzute și trăite în Canada, în acest traseu cu amintiri fabuloase. Luni, 7 iulie, 2003, Montreal Ultima mea zi la Montreal. N-aș vrea să notez cele petrecute la plecare, înainte de a pune în pagină ultima secvență a recitalului. Ca să fie totul întreg și rotund. De altfel, finalul recitalului nu mai era constituit dintr-o poveste, ci dintr-un adaos conceput în așa fel, încât să dea finalitate întregului. Iat-o: Scenariul 10 Ilustraţie muzicală. În acest timp, interpretul așază la un loc toate obiectele-simbol pe care le-a folosit pe parcursul derulării poveştilor. Apoi rosteşte: Am scos poveşti din ladă şi le-am spus. La voi în suflet este locul lor. Se-ndreaptă drumul nostru spre apus. Doar o poveste s-a ascuns pe-un nor. Zgomot de ploaie. Interpretul vede umbrela din cuier, o ia şi o deschide. Când plouă, şi povestea se iveşte. Coboară şi-ar dori la voi să vie. N-o auziţi? În uşă ciocăneşte. Primiţi-o, dragii mei, cu bucurie Va fi cu voi la bine şi la greu. Poveştile din noi nu au sfârşit. Pornim cu ele drumul lung, mereu. De le iubeşti, şi tu vei fi iubit. Zgomotul de ploaie încetează. Interpretul aşază umbrela la loc în cuier, apoi se îndreaptă spre obiectele
  17. 17. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 16 adunate spunând: Trebuie să fac puţină ordine aici. Sunt numai urme de poveşti. Pe măsură ce ridică obiectele de jos se adresează spectatorilor, cerându-le să spună, în cazul fiecărui obiect arătat, ce poveste a însoţit. Apoi vine în faţă şi rosteşte: Câte poveşti am spus ? Sunt câteva. De zâmbet sau de lacrimă vegheate. De v-au plăcut, curând ne vom vedea, Să depănăm povestea mai departe. Poveştile în grijă vi le las. Aşteaptă altele să fie scrise. Să fiţi voioşi, copii, şi bun rămas! Un basm fie cu voi şi-un pumn de vise. Ilustraţie muzicală (piesa „Iarba verde de acasă”. Mare impact a avut acest final pe tot parcursul turneului). Interpretul trece printre rânduri şi strânge mâna spectatorilor, apoi se îmbracă cu pardesiul, îşi pune pălăria pe cap, îşi ia valiza, salută publicul şi părăseşte scena. (Finalul recitalului). În mare, termin de făcut bagajele. Nu am atât de multe lucruri încât să nu am loc în valize. Am mai împrăștiat unele materiale care țineau de spectacol și a devenit totul relativ încăpător. Mănânc cu domnul George și aștept telefonul Sorinei. Sună la ora 9 și îmi spune că pe la 10 e la mine. Plec cu ei (Ștefan, Sorina și mama-soacră) în oraș. Am două lucruri de făcut și sper să mă ajute ei. Întâi, să developez și să fac pozele celor trei filme pe care le mai am. Cu acestea vor fi zece și mai am un film în aparat. Al doilea lucru este să schimb dolarii canadieni în dolari americani. Mergem la Wall-Market, un Metro ceva mai mare. Filmele vor fi gata într-o oră. Avem timp să ajungem la bancă. Ne ia aproape o oră. Cu ajutorul lor schimb tot ce am. Primesc 500 de Euro (acesta e plafonul maxim) și restul dolari americani. Ne întoarcem la magazin și iau filmele. În mașină nu mai am răbdare și mă uit la ele. Sunt de la Kichiner, de la Hamilton și cascada Niagara și chiar de la Montreal, ceea ce am făcut în ziua mea de plimbare și chiar acasă, cu cățelușul Lulu. Sunt reușite aproape toate. Pozele în interiorul bazilicii Notre Dames nu au ieșit, ca de obicei în interior, pe spații largi și fără blitz. Ne despărțim la ora 12.30 în fața casei domnului George. Sorina îmi dă o cutie de cafea de 1 kg, să o duc la radio, să se bea cu gândul la vremurile când era și ea pe acolo. Altă cutie e pentru mine, împreună cu o cutie de ciocolată. Drăguți amândoi. Mă despart cu o lacrimă în ochi. Oricât aș lansa eu formula cu „lumea nu e chiar așa de mare” cine știe când ne vom vedea! La domnul George este iarăși întâlnire de afaceri. A sosit în vizită Zeno Fodor, fostul director al Teatrului Național din Târgu Mureș. A venit în vizită la fata lui, aflată într-un orășel de lângă Montreal, dar se gândește și la problemele teatrului mureșean. Discută posibilitatea de a aduce ambele secții ale naționalului, română și maghiară. Se mai află și Cornel Dragomir cu soția. El este vicepreședintele fundației „Dacia Felix”. Se amintesc o mulțime de lucruri realizate pe linie teatrală la Târgu Mureș și aflu abia acum istoria cu mazilirea lui, trecerea la Teatrul de păpuși, transformarea acestuia, sub directoratul lui, în Teatrul pentru copii și revenirea la cârma naționalului până la pensie. E un om de bine, agreabil în discuție. Știe tot ce mișcă în teatrul românesc. Îl întreb de Florin Fătulescu pe care-l știe de la Reșița, despre Zoli, despre colegii de la radio, din secția culturală. Se ia legătura telefonic cu domnul Karol, impresarul stabilit la Toronto, care este în SUA. Îi mulțumesc cu această ocazie pentru bunăvoință, îi spun cât de exemplară a fost atitudinea doamnei Mariana față de noi și încheiem cu speranța că ne vom vedea în curând. Musafirii pleacă. Singurul lucru rezolvat este că se va înainta o adresă din partea teatrului mureșean, prin care se va face oferta de spectacole. Aflu de la domnul George cazul special al lui Cornel Dragomir. Divorțase de soția sa și s-a îmbolnăvit de rinichi. Într-o vreme, era ca scândura și cu o tentă verde a pielii. Mulți credeau că se va prăpădi. În acest timp, actuala lui soție își dorea să ajungă în Canada. S-au cunoscut întâmplător și el i-a spus, mai în glumă, mai în serios, că o ia în căsătorie, de formă, dacă îl îngrijește. Ea a fost de acord. Ca prin minune, boala s-a ameliorat, și-a făcut transplant de rinichi, iar căsătoria lui este acum una model. Vine și Petrică. Stăm împreună și bem cognac Metaxa. Îmi dă numele unui fost prieten și om de bine din Brașov, de care nu mai știe nimic. Îi promit că îl voi căuta. Petrică vrea să vină în august în Brașov, dacă omul mai există, ca să-l ajute într-un fel și să recupereze într-un fel binele ce i s-a făcut. E om cu suflet bun, în ciuda aparenței sale de om dur. Îmi reamintește cât de mult i-a plăcut spectacolul meu. După un timp dispare și revine cu 100 de dolari din partea lui. Gesturi de omenie. Îmi dă și domnul George cei 50 de dolari promiși. Petrică pleacă, după ce facem poze, așa cum am făcut și cu domnul Fodor. Îmi închei socotelile cu bagajele în care reușesc să îndes cele două cutii de cafea de la Sorina. Până plec, stau mult de vorbă cu Silvia. Îmi dă un desen de-al ei, cu un câine, sub care a scris că e mândră că a cunoscut un artist din România, care a făcut-o să viseze. Facem poze. Îmi dă adresa de email, iar eu promit să-i scriu și să-i trimit pozele. Îmi vorbește mai mult de o oră despre rechini, arătându-mi poze. Ar vrea să vină și ea la aeroport, dar tatăl ei nu o lasă. Mănânc în fugă ceva. Silvia îmi face o înghețată pe care o ornează cu multă străduință. Domnul George are de lucru și înainte de plecare, așa cum s-a întâmplat de multe ori în zilele din urmă,
  18. 18. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 17 când m-a adus în stare de stres din cauza întârzierii cu care ajungeam la toate întâlnirile și spectacolele programate. E ora 18 și el încă așteaptă pe cineva care vine să ia camioneta veche a lui Petrică. Plecăm la ora 18.30, când la aceea oră voiam să fiu la aeroport. Îmi iau rămas bun de la Silvia. Mă roagă să-i scriu, imediat cum ajung. Îmi face cu mâna și după ce pleacă mașina. Așa îmi va rămâne în amintire. Ajungem la ora 19 la aeroport. Despărțire scurtă, cu mulțumirile mele și regretele lui că nu s-a putut mai mult. Mă lasă cu bagajele în fața ușii, mă întreabă dacă mă descurc și se grăbește spre alți clienți care așteaptă. În aeroport mă grăbesc spre poarta pe care scrie „plecare”. Îmi e greu cu bagaje în ambele mâini și cu geanta pe umăr. Mă oprește o oficiantă care mă întreabă unde merg. Unde aș fi putut merge? Spre avion. Îmi face semn că nu e pe acolo. Nu reușesc să scot de la ea minime explicații despre direcția corectă. Întreb o altă persoană de Lufthansa și îmi arată o ieșire după colț, indicându-mi ceva despre Air Canada. După colț văd o coadă serioasă la Air Canada, dar nicio indicație despre Lufthansa. Întreb pe ultimul pasager care așteaptă dacă este coada pentru Munchen, iar acesta îmi confirmă. Coada se înșiruie după jaloane sinuoase prin care îmi dau seama cât e de greu să treci cu bagajele târâte după tine. Las bagajele jos și caut din ochi cărucioarele. Văd unul și mă duc după el. E ora 19.30 și un val de transpirație mă cuprinde din cauza panicii în care am intrat, a necunoscutului și senzației că sunt în întârziere. Într-o clipă, tricoul meu galben devine ud. N-am nicio soluție, decât să urmez rândul și să sper că nu e prea târziu. Totul merge îngrozitor de încet. Sunt oameni care pleacă cu mai mulți membri ai familiei și asta înseamnă multe bagaje și timp pentru a le inscripționa pe toate. E ora 20 și încă aștept. Avionul pleacă la 20.40 și mai am de trecut și prin furcile controlului personal. La ora 20.15 sunt și eu la ghișeu. Manevrez totul cu destulă greutate, din cauza umbrelei uriașe de la Titus pe care trebuie să o sprijin mereu de ceva, dar nu prea se lasă, alunecă deseori. Mă grăbesc spre poarta de control. Trece mai întâi bagajul de mână, apoi mă controlează pe mine. Totul e în regulă, dar mă opresc pentru geantă. O negresă corpolentă mă întreabă dacă îi permit să se uite în geantă. Ce aș fi putut să spun, că nu? Se uită direct într-unul dintre compartimentele genții. Dă la o parte aparatul de fotografiat, tocul de ochelari, deschizătorul de conserve cu însemne indiene. Deodată, din buzunar, se aude o voce umană. Tresare și ea. E reportofonul pe care din greșeală am apăsat și s-a declanșat. Îl închid, pentru că negresa se uită la el ca la o arătare. În sfârșit, din fundul buzunarului scoate cuțitașul de tăiat hârtie, cadoul de la doamna Mariana. Se uită întrebător la mine, apoi îmi explică faptul că un asemenea obiect nu poate trece. Îi arăt că e din același material, o simplă tinichea, și cu aceleași inscripții ca și desfăcătorul de bere. Nu o impresionează explicația mea și oprește obiectul, adăugând că puteam merge să-l predau la birouri și să-l recuperez cu altă ocazie. Mă las păgubaș pentru că este ora 20.30, am rămas ultimul și obiectul are mai mult valoare sentimentală. Intru în avion. Stau la geam. Apare și o tânără care se așază lângă mine. De unde a apărut? După mine nu mai era nimeni. Multă vreme după plecare îmi văd de ale mele, de privit pe geam, de whisky-ul pe care l-am comandat. Aici intervine vecina și lămurește situația, pentru că eu nu înțelegeam ce mă întreabă stuardesa. De fapt voia să știe dacă beau cu gheață, cu apă sau fără. Așa s-a legat o conversație. Era sârboaică, trăitoare de cinci ani la Montreal, profesoară de limbi slave, care se întorcea în Iugoslavia să-și vadă părinții. Mă descurc greu în franceză, dar blonda Dragodana are răbdare, ca între vecini de avion și de țară. Îi explic ce am făcut în Canada, ce meserie am. Îi arăt afișul spectacolului. Este interesată și îmi pune întrebări. E o fire calmă, cu prea puțin sânge slav, aparent, în vine. Sosește stuardesa cu o serie de produse solicitate de pasageri. Vecina mea cumpără trei ciocolate Milka, mari, și un cartuș de Malboro. O ciocolată mi-o dă mie, pentru cei de acasă. Îi mulțumesc, surprins, și îi spun că eu nu am ce să-i dau în schimb. Îi las cartea mea de vizită. Îmi scrie adresa și toate datele ei pe spatele unei alte cărți de vizită. Apucăm să închidem ochii o oră, în perspectiva drumului lung pe care îl mai are de străbătut fiecare. Ea va face o escală în Praga și apoi spre Belgrad. La ora 16.30 (10.30 în Europa) aterizăm la Munchen. Ne luăm rămas bun, promițându-i să-i scriu și sperând că ne vom mai întâlni la Montreal. Găsesc repede poarta de unde va pleca cursa spre București, dar mai am o oră și jumătate până atunci. Pe o bancă din sala de așteptare nu stă decât o tânără. Mă așez și eu într-un colț. Am timp destul să-mi completez agenda care, de fapt, nu mai are file, așa că scriu pe o foaie separată. Cursa de România este o aeronavă mult mai mică, ca pentru dimensiunile noastre. Până și gustarea servită e una sărăcăcioasă și cu produse de proastă calitate: o felie de pâine integrală, acră și fără sare, și un biscuit cu cremă.
  19. 19. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 18 Bucureștiul. Aerogară cu dimensiuni reduse față de altele, pe măsura avionului. Formalități puține, fugare. Din acest punct de vedere, ne-am aliniat cerințelor internaționale. Mă așteaptă Zoli. Fac o baie la el acasă, mănânc o ciorbă și niște salată de vinete și plec spre gară. Sperăm să ne mai vedem. Cel mai târziu la mare. Ajung la Brașov, după ce moțăi două ore în tren. Mă așteaptă Viorica. Medeea nu a venit și e ora 21.45. Sunt obligat să las poveștile mai târziu și mă duc cu Blitz afară. Ajung în locul descinderilor noastre zilnice: aleea de Sub Tâmpa. O răpăială densă, dar scurtă, de vară, ne biciuiește pe amândoi. Prima ploaie, poate binefăcătoare, cu siguranță necesară, după o lună și trei săptămâni de periplu în țara frunzei de arțar. Este 8 iulie 2003. La revedere, Canada! Deși ne-am întâlnit atât de târziu, sunt convins că vom avea ocazia să ne revedem, adică să intrăm în normalitate. Epilog Semnele suferințelor mele cardiace s-au făcut simțite și s-au amplificat după sosirea în țară. Se pare că am rezistat, uneori eroic, atât cât a fost nevoie ca să-mi închei fără incidente și complicații proiectul artistic, temerar desfășurat. După un oarecare timp, foarte scurt, avea să urmeze trecerea decisă spre sonet, cele șapte volume apărute, plus o antologie, premiul de la Milano și de la USR și decizia de a continua transformarea poeziei în spectacol, începută cu scrierile pentru copii. Acum mă adresam unei alte categorii de vârstă, dar experiența dobândită în fața copiilor va fi decisivă pentru formarea mea viitoare. Avea să urmeze o operație pe cord deschis, trecută cu bine. Acum sunt într-o stare mulțumitoare, care îmi permite să visez și chiar să acționez. Așa că am pornit decis să refac traseul recitalurilor din urmă cu 14 ani, de această dată adresându-mă părinților sau copiilor de atunci, deveniți între timp adulți. Împăcarea aceea plină de energie că îți poți îndeplini promisiunile, mai mult formale la început, dar, iată, posibile. Atâta timp cât vrei cu adevărat. De la spectacolul pentru copii, voi ajunge acum să întreprind cel mai lung și interesant turneu peste ocean pe care l-a realizat vreodată un poet din România. Fără sprijinul nici unui organism cultural românesc, ci cu voința și încrederea în forțele mele. Ele nu m-au părăsit, iar rezultatele au confirmat că sunt pe drumul cel bun al adunării într-un singur tot numit Performance Poetry a tuturor darurilor cu care am fost înzestrat de SUS. De acum, să ne pregătim din nou de drum!
  20. 20. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 19 Nicolae MIHAI În aşteptarea dimineţii Fără somn bătutul la uşă când lumina zilei nu s-a trezit încă visele cobor scările cu grijă iar ochii întrebători dezleagă în şoaptă hieroglife din cronici răcoroase în răgazul tăcerii absolute dintre o floare şi o altă floare albina îndrumă şi îmbie pe drumeţ cu braţele deschise grele miresme chicotind prin boschete întreabă trandafirii ce şi cum în curând vei afla că o altă zi te caută pe-acasă Promisiuni Strigătele amantului prins la furat promisiuni pot incendia ferestre în arta de a trişa inima acompaniată de verbele strict necesare ia decizii pentru o altă identitate în risipiri de cuget cu degetul la tâmplă doar ploaia îi pândeşte gândul în desfrâu Indiferenţă Indiferenţa unora mă citeşte lacomă şi atunci încep să adun şansele vindecării fără să cer nimic de la nimeni îmi fac drum cum pot prin zgomotul privirilor flecare ce odată lansate dau buzna mă împing şi saltă în jurul meu ca o horă de iele turbate în colbul lăsat e un du-te vino de murmure intens colorate zvâcnind în timpane levitând în hematii încerc să înţeleg neputinţa răbdării suverane de-a răzbate în picioarele goale mlaştina gândului de prisos Semnătura umbrei mele În hăţişul timpului umbra mea răsturnată în nisipul fierbinte rămâne o vreme în carantină împrumută câte ceva din armonia unui zâmbet de pasăre înflorit în colţul gurii până când lăcrimând începe să curgă să se destrame … umbra mea - părere şovăielnică - nu mai aleargă după fetişcane e canişul de o vârstă cu mine culcat pe spate pentru o rază neprihănită de soare Mâine va împlini 67 de ani. Stele de Crăciun Stele fără adăpost pândesc uşa astă-seară se strigă între ele pe nume glasul lor văzut licărind împodobeşte pomul de Crăciun cu sfaturi şi vorbe bune născătoare de spirit întrebate pe cine caută sar pragul casei speriate şi fug care-încotro chicotind pe când lumânările sfătuite
  21. 21. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 20 să tacă pe ramuri de brad se aprind Niciodată Această clipă fără nici o dată trăită singură cât o întrebare pusă unui fluture solitar ce guvernează cu nechibzuinţă flăcările unui foc de tabără această clipă aminteşte despre împăcarea cu sine alungată din orizonturi pentru că nu ştie să implore să conteste trăirea fără de cezură purtând semnătura destinului – NEVERMORE Nina Elena PLOPEANU Omul cu bocancii mari - Cum te cheamă, omule? - Nae, mă cheamă. - Și, de la cine ai bocancii? - I-am primit moștenire de la tata și de la bunicul. - Altceva n-au avut să-ți lase? Nu vezi că ți-s mari? - Bocancii aceștia i-am vrut. Ei îmi țin de foame și de sete, mă apără de soare și de ger. - Dar, cum ai reușit să-i primești? - Când a fost să mă nasc, mama, îngrijorată că nu voiam să vin pe lume, m-a rugat cu lacrimi în ochi: „hai, puiul mamei, ieși odată că-ți voi da viață veșnică și o întreagă împărăție”. Eu, știind că n-are de unde, i-am zis: „ba o să-mi dai ce ți-oi cere eu, restul o să-mi iau singur”. Când am crescut, i-am cerut mamei să-ți țină făgăduiala. „Ei, bine, acum, să-mi dai bocancii pe care i-au purtat tata și bunicul”. Bocancii aceștia au fost călăuza mea în viață. Tot timpul m-au îndemnat să-mi doresc mai mult și mai mult. Când întâmpin vreo greutate, scot bocancii, îi șterg de praf, îi lustruiesc, îi mângâi și îi întreb: „Tovarăși bocanci, spuneți-mi, cum rezolv problema ce mă apasă?”. Și bocancii mă învață cum să fac, cum să dreg, să fie totul bine. - Și ce te-au învățat bocancii? - M-au învățat să-mi construiesc propria țară. -- Dar, de ce vrei să fii conducător? - Să se mire cine întreabă! - Un conducător este înțelept. Își conduce poporul spre bunăstare. Tu cum vei face asta? - Voi construi fabrici și uzine, voi fabrica tractoare și combine . - Ce ți-au spus bocancii să-i înveți pe oameni? - Să fie muncitori, cinstiți, supuși. - Și cum vei face ca supușii să te asculte? - Voi clădi Omul Nou, muncitor, docil, erou al muncii, apărător al păcii. - Și cum vei vrea să ți se adreseze Omul Nou? - Viteazule, Dreptule, Bunule. - Cu cei din afara țării cum o să te porți? - O să fiu prietin cu toți. - Cu cine o să te aliezi? - Și cu unii și cu alții. - Cine îți vor fi sfetnicii? - Nevasta, copiii și cei de-un neam cu mine. - Ce-ți vor spune bocancii când vei îmbătrâni? - Să las locul altuia. - Vei face așa ceva? - Când va face plopul pere și răchita micșunele. - Dar, de ce nu vei mai asculta bocancii? - Pentru că-mi vor spune că m-am întins mai mult decât mi-e pătura.
  22. 22. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 21 Cornelia IONESCU CIURUMELEA Smuls din infernul tăcerii… sângele meu clocoteşte… pulsul meu… urlă… îşi loveşte tâmpla de lună… nevrotic pendul între frigul astral şi teama carnală… între osânda iubirii şi angoasa polară… între minutul sublim şi tămâia arsă-n altar… Fiecare clipă e un păcat milenar… Fiecare silabă mă sfâşie cu disperare… Ard în poem… într-o excentrică sinucidere… Mi-l scriu pe piele… de parcă aş semna o capitulare… *** De parcă-aş semna o capitulare… pe vulnerabila-mi piele… pe nervoasa mea carne… pe nevrotica mea aşteptare… desenez o rană esenţială… c-o tristeţe capricioasă…. c-o linişte imperială a căderii de frunză… c-o însingurare stratificată … Desenez ultima zbatere ce mi se aşază pe coapsă… brumă însângerată… şi strigătul viu al epidermei… croncănit al ciorilor albe… Desenez… e singurul leac pentru singurătate… *** Singurul leac pentru singurătate… cuvintele… vină a sângelui… mă acuză inchizitor… îmi redefinesc al fiinţei absurd… îmi seduc pielea… oasele… carnea... devin ambiguităţi de nervuri viscerale… Se desprind… fantasme lichide… spirale… Îmi schimbă chip după chip cu sarcasm de actor… Sunt… eterice… neprihănite plutiri… amăgiri frivole… extaz şi marasm… utopice colivii… narcoticul basm… Sunt evadări din spaţiul anost ce ştrangulează chinuitor… Într-o excentrică sinucidere… le port în fiece por… capriciu… povară şi zbor… *** Capriciu… povară de zbor… acest albastru fluid… întâmplat între noi l-am înfierat pe pietrele noastre de trup… cu imposibila perfecţiune a buzelor… latente dureri dezgropând din incredibil de vechi straturi de lut … Acest poem… devorator… mă ucide-n cuvinte… lucid… îşi dilată pupilele… fiindcă e scris cu mistică… caustică frică… Prin a lui armură de fier… săgetează un albastru fluid ce-mi scutură umerii de temeri copleşitoare… şi-mi pulverizează sângele spre azimut… Prin pulsul oaselor tale… argonaut… caut definiţia ţărmului… un alt început…
  23. 23. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 22 *** Caut definiţia ţărmului… un alt început… Mă arunc în golul de timp al inimii tale… cu nobilul meu anotimp… în galben delir…. cu frica spălată-n neştiutoare ninsoare… Preț de-o lacrimă… două… sunt cascadoare … mă arunc în miros de pelin… în magnetismul plânsului tău… Trec prin foc… îndur chin… bruma ochiului… ţi-o respir… fiindcă… iubite… sunt un fachir… Sunt un cavaler în turnir… Sunt un vizir… Prospeţimea sângelui tău mi se cuvine… e bir… o învelesc pe drumul mătăsii în amintiri de caşmir…. o ascund în pumni… îmi fac pielea chimir… o beau ca pe un drog… un venin… Sunt rapace vampir… devorez nobilul meu anotimp… prin golul inimii tale… în galben delir… *** În galben delir… trăim o trecere esenţială spre dragoste… dar… ne aşteaptă… inefabil… un extrem de clar asfinţit… De aceea… iubite… refuz să mă doară acest cinic poem… mutilat şi strivit… un alter ego… ce-mi reprimă visul de înălţare… de aceea… călău al silabelor-stele… jonglez cu a lor singurătate… le atârn în ştreanguri… într-un joc cabotin… le articulez mustita tăcere… le scriu evadarea din epidermă de şarpe… Otrăvuri de luturi infirme… chircite în sare… mă lasă orfană de propria-mi moarte… fiindcă… mă descompun în delir de visare… *** În delir de visare… aripa smulsă de tine… mi-o cred… iarăşi… îmbăţişare nocturnă… chemare… Prin catacombe de vis… cineva îmi strigă-n timpane că eşti un prinţ însetat… întronat în jilţul de apă al ochiului meu… că mă bei din potir dantelat în granit… iertându-mi păcatul nedefinit… desferecându-mi privirea din putregaiuri de pleoapă… În geometriile nopţii… lacrimi aşteaptă… devenite… iubite… otravă tăioasă… Fracţia zborului rupt ţi-a biruit argila setoasă… pentru care… la ferestre… în zdrenţe… milenar… ţi-am cerşit… În delir de visare mi-am pus armura de sare… mi-am dat cutezanţa unui pursânge… Îţi va scoate… în turnirul sălbatic… Frigul simbolic… aşchia veche din sânge… *** Frigul… aşchia veche de sânge… durere difuză… se prăvălea în ziua aceea peste mormane de frunze… duios… fumegând… Într-un octombrie trist cuvintele deveneau ecuaţii de păsări… labirint de cenuşă… Tulburate… buzele noastre se respirau… în dramatice sângerări de absurd… şi… pierdute în confuzii eterne… în transcendenţe astrale… ucideau orice urmă de teamă… sinucigaşe… în crepusculare atingeri…. capitulând…. ****
  24. 24. Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017 23 POESIS CENACLUL „LIRA 21” CARMEN SECERE Data naşterii: 20.01.1975. Facultatea de Sociologie și Psihologie București Apariţii literare: Revista eCreator, Revista Urmuz nr. 3-4 şi 5-6, Revista Sintagme literare nr. 3, Almanah Sintagme literare, Revista Cenaclul de la Păltiniş nr.57, Revista Banchetul nr. 19-20-21, Revista nouă nr. 4 Membru activ al Cenaclului 9 şi al Cenaclului Lira 21. odată ca niciodată odată ca niciodată ne aşezam toţi la masă scaunele aveau trei picioare şi tot râsul copilăriei mele plutea deasupra tuciului cu mămăligă apoi ne ţineam unii pe ceilalţi de mână uniţi în rugăciunea din spatele pleoapelor şi doamne ce vremuri erau acelea când mama împărţea bucăţi de fericire cu aţa când timpul nu exista aveam părul lung şi sorbeam apa din palme timpul nu exista se numărau lingurile de pe masă eram toţi dar într-o zi s-a făcut târziu m-am tuns şi-am smuls genele păpuşilor când m-am întors mă aştepta doar mama iarba casei umblam desculţă prin iarba casei la ureche puneam muşeţel mirosea precum pielea bunicii într-o zi am găsit oglinzile acoperite mama îşi ascundea ochii până seara dumnezeu nu mi-a răspuns atunci mi-am scos primul dinte nostalgie laică mimetismul fad al frunzei recompune grafica anotimpului într-un oraş fără ore exacte realitatea striveşte sensuri lumina furişându-se printre crăpături cade perpendicular doar pe distanţele raportate la doi conversaţiile despre vis nu modifică genetica moartea rămâne o simplă noţiune chiar şi-n ultima zi de viaţă aşteptăm în continuare poate se va face septembrie într-o zi pe toate străzile astea fără nicio toamnă palmele mamei a fost o vreme când nu se întuneca niciodată peste râsul copilăriei culegeam visele din flori iar noaptea le aşezam sub pernă să fiu frumoasă pământul creştea în forme de cozonaci şi peste tot mirosea a vară coaptă pe-atunci soarele răsărea din palmele mamei dragoste şi noroi în toiul războiului tata era îndrăgostit, avea uniforma ruptă și inima-n gât. ochii femeii cu părul lung i-au fost biserică. acolo dumnezeu învăța armele să cânte ca o rugăciune rostită în noroiul tranșeelor. când i-a sărutat pleoapele a murit pentru prima dată, apoi a fost mai uşor. grijania ei de viaţă! spuse şi a tăiat nucul din curte. fericire cu mac soarele a răsărit în tramvaiul 21 la geam un copil zâmbeşte și muşcă dintr-un covrig cald habar n-aveam că fericirea poate fi cu mac o pierdusem cândva pe strada aceea din torino când m-a trezit la realitate ţipătul propriei disperări

×