1. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
0
Redactor-şef:
VALERIA MANTA TĂICUŢU
Colectivul redacțional:
CAMELIA MANUELA SAVA
NICOLAI TĂICUŢU
PETRACHE PLOPEANU
STAN BREBENEL
Secretar de redacţie :
SILVIA IOANA SOFINETI
SPAŢII CULTURALE nr. 60 / 2018
Apare sub egida Asociaţiei
Culturale „Valman”, cu
sprijinul Centrului Cultural
„Florica Cristoforeanu” şi al
Primăriei Râmnicu Sărat
Redacţia şi administraţia:
Str. Gh. Lupescu, nr. 67,
Rm. Sărat, 125300,
jud. Buzău
TELEFOANE:
0765-797.097
0726-106.582
Cuprins
Petrache Plopeanu: „Mântuirea omenirii…”/ pag. 1
Stan Brebenel: Fapte culturale/ pag. 3
Virgil Diaconu: „Visul”/ pag. 4
Ionuț Caragea: Anchetă istorico-literară/ pag. 5
Florin Costinescu: Poeme/ pag. 6
Doina Cernica: Povești de călătorie/ pag. 8
Camelia Manuela Sava: Poeme/ pag. 10
Avangarda XXII/ pag. 11
Stan Brebenel: Haihui prin Europa/ pag. 12
Diana Trandafir: Poeme/ pag. 17
Tudor Cicu: „Mărturisiri de taină”/ pag. 18
Nicolai Tăicuțu: Poeme/ pag. 20
Nina-Elena Plopeanu: „Focul lui Dumitru”/ pag. 21
Magdalena Hărăbor: Poeme/ pag. 22
Laurențiu Belizan: Poeme/ pag. 23
Oana Maria Savin: „Orologiul”/ pag. 24
Simona Cristina Butnaru: Poeme/ pag. 25
Victoria Milescu: Poeme/ pag. 26
Maria Briedis Macovei: „Dor de dor”/ pag. 27
Adrian Munteanu: Lecturi regăsite/ pag. 28
Costel Suditu: Poem/ pag. 30
Constanța Popescu: Poeme/ pag. 31
Mircea V. Homescu: Aporii (I)/ pag. 33
Lucian Mănăilescu: Poeme/ pag. 36
Cenaclul „Lira21!: Ana Maria Gîbu (pag. 37), Viorel
Gongu (pag. 38), Liviu Dan (pag. 39), Ioan Berghian
(pag. 41), Ottilia Ardeleanu (pag. 44)
Sorin Călin: „Baliverne”/ pag. 44
Adrian Botez: Poeme/ pag. 45
Cărți prezentate de: Petre Isachi (pag. 46), Valentin
Popa (pag. 48), Octavian Mihalcea (pag. 51), Ionel
Savitescu (pag. 52), Mihaela Meravei (pag. 54), Traian
Gh. Cristea (pag. 55), Valeria Manta Tăicuțu (pag. 57),
Ionel Popa (pag. 58), Serghie Bucur (pag. 60), Tudor
Cicu (pag. 62), Silvia Ioana Sofineti/ pag. 64
Cristina Ștefan: Poeme/ pag. 50
George Mihalcea: Poeme/ pag. 51
Adrian Simeanu: Cartea zilelor noastre/ pag. 59
Fapte culturale/ pag. 63
Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag. 65
Reviste literare/ pag. 67
e-mail : valeriamantataicutu@gmail.com
Tipar executat de EDITGRAPH Buzău
Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele publicate.
2. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
1
Petrache PLOPEANU
Mântuirea omenirii și calea
„mântuirii” românilor
Motto: „Cred în mîntuirea omenirii, în viitorul
cianurii…” (Cioran, Silogismele amărăciunii).
Noi, românii, suntem adepții lui „mai… ca acum,
nu am fost niciodată” și după caz se completează spațiul
liber, semnalat, prin cele trei puncte, cu:
dezbinați;
săraci;
neluați în seamă;
bolnavi;
pasivi;
lipsiți de perspectivă;
Și inventarierea termenilor, care au fost invocați
de-a lungul timpului, poate continua. Dar oare chiar așa
să fie? Să fie prezentul încărcat cu atât de multe păcate
încât să ni se pară un adevărat infern, față de care
trecutul pare paradisul? Sau din prea multă patimă
politică cel ce intră în această capcană nu realizează că
se transformă subit în apărătorul unor stări trecute, care,
inevitabil, capătă strălucirea utopică a lui „atunci era
mai bine ca acum”? Nu sunt adeptul lui „mai-ca” și
consider că această permanentă comparație cu trecutul,
oricare ar fi acela, în scopul de a scoate în evidență
petele prezentului nu este o atitudine realistă. La nivelul
explicației antropologice, totul se reduce la referirea
involuntară la mitul vârstei de aur care ar fi fost la
începutul timpului, caracterizându-se (vezi Hesiod,
Teogonia) prin perfecțiune, în timp ce epoca prezentă ar
fi aceea a oamenilor de fier, în care s-au adunat toate
relele universului, scăpate dintr-o cutie imensă a
Pandorei. Este explicabilă întoarcerea privirii oamenilor
spre trecut, negăsind soluții pentru ceea ce le oferă
prezentul, dar nu este realistă, după cum am spus, și nici
producătoare de soluții viabile pentru continuarea
progresului.
Am convingerea că nu am fost niciodată altfel
decât suntem acum. Dacă suntem dezbinați, așa am fost
mereu, dacă suntem săraci, așa am fost mereu, dacă
suntem neluați în seamă, așa a fost întotdeauna și
putem, din nou, continua procitania despre păcatele
noastre cele mari, învățați să gândim astfel de cei care
au avut/ au interesul să privim astfel lucrurile. Un popor
care este învățat să se auto-deprecieze, un popor care
este îndemnat să spună despre sine că este un popor
păcătos, din toate perspectivele, nu doar cea religioasă,
un popor care ajunge să creadă despre sine că este
păcătos în toate sensurile posibile, este foarte ușor de
convins că are de îndeplinit canoane groaznice pentru
mântuirea sa. Din nou, din toate perspectivele.
Emil Cioran are acest „silogism” scurt, cuprins în
aceeași carte, Silogismele amărăciunii, tradusă și
apărută în limba română în 19921
, în capitolul intitulat
„La izvoarele vidului”: „Cred în mîntuirea omenirii, în
viitorul cianurii…”. Semnificația facilă, care se impune
imediat după ce ai terminat de citit ultima literă este
legată de mântuirea omenirii prin cianură, așadar un
îndemn la sinucidere globală, care, de altfel, nu este
prea greu de realizat, date fiind manifestările actuale ale
relației om – planetă. Dar aceasta să fie întreaga
semnificație a acestor enunțuri? Spun enunțuri,
deoarece, cum vom vedea mai departe, Cioran creează
un silogism având ori o premisă ascunsă, ori concluzia.
Apoi, enunțurile respective sunt incomplete, fiind
necesară o completare a lor cu termeni care deschid
adevăratele căi ale unor interpretări posibile.
Dar să luăm lucrurile pe rând.
Dintre multele sensuri pe care le are verbul a
crede, l-am selectat pe cel care se referă la „A admite
adevărul a ceva”, sens cerut de ceea ce urmează după el,
adică admiterea acelui „ceva” care este „mântuirea
omenirii”. Așadar se admite ca fiind adevărată
mântuirea omenirii, adică a tuturor oamenilor care au
fost și sunt și vor fi pe această planetă (inclusiv a
românilor). Termenul „mântuire” poate fi definit din
perspective diferite: biologică, religioasă, socială,
teleologică etc. Sensurile de dicționar sunt: a se salva
dintr-o primejdie, din robie, de la moarte, a se vindeca
de o boală; în religia creștină: a se curăța de păcate, a se
izbăvi, a se salva, a se termina, a se isprăvi, a se sfârși, a
muri, a scăpa de pedeapsa divină; a se dezvinovăți, a se
disculpa, a se elibera, a se emancipa, a se epuiza, a se
încheia, a se justifica, a scăpa, a scoate, a scuza. Precum
observăm, toate sensurile din perspectivele considerate
conturează două sensuri majore, a se salva și a sfârși.
Sensurile termenului mântuire dau o serie de enunțuri de
genul:
1
Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, p. 109.
3. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
2
1. admit ca fiind adevărată salvarea omenirii;
2. admit ca fiind adevărată vindecarea omenirii;
3. admit ca fiind adevărată izbăvirea de păcate a
omenirii;
4. admit ca fiind adevărat sfârșitul omenirii;
În sfera noțiunii de „mântuire” intră ambele
sensuri și cel de salvare și cel de sfârșit, deoarece
salvarea se realizează la sfârșit, după ce boala, moartea,
păcatul etc. a amenințat ființa omenirii, fizică și
spirituală. Enunțul este unul eschatologic privind starea
umanității după trecerea într-o altă dimensiune
existențială. El ar putea arăta în acest fel:
admit ca fiind adevărată salvarea omenirii la
sfârșitul existenței ei.
Deoarece Emil Cioran folosește prepoziția în
pentru a lega verbul a crede de substantivul mântuire,
înclin să cred că a avut în vedere sensul religios al celui
de-al doilea termen. Sau că a așezat pe un plan, care
corespunde ca importanță celui religios, sfârșitul
omenirii și salvarea ei. Dintr-o perspectivă non-
religioasă, dar la fel de importantă ca aceasta pentru
statutul omenirii, este „vindecarea” ei de toate „bolile”
sale și vorbesc aici nu de o vindecare neapărat fizică,
deoarece apropierea de termenul mântuire nu lasă loc
materialității. Poate fi vorba de o vindecare spirituală,
ceea ce ar crea și o altă apropiere, aceea de „păcate”
pentru care vindecarea-salvarea spiritului reprezintă
soluția agreată de către suflet. În acest caz de către
sufletul universal al omenirii. Continuarea subînțeleasă
a enunțului nu poate fi „Cred în mântuirea (fizică) a
omenirii, ci „Cred în mântuirea (spirituală) a omenirii”
sau „Cred în mântuirea (culturală) a omenirii”.
Celui de-al doilea enunț al silogismului, „în
viitorul cianurii” trebuie să i se adauge verbul subînțeles
a crede: „(Cred) în viitorul cianurii”. Venind dinspre
enunțul care proclamă credința în mântuirea omenirii,
acest al doilea enunț creează un adevărat șoc. Cianura
este o otravă care ucide fulgerător, începutul acțiunii ei
fiind și sfârșitul. Credința în viitorul cianurii pune
câteva probleme de moralitate, de logică și de atitudine
față de democrație:
a) a crede în otravă înseamnă a crede în
folosirea otrăvii și în eficacitatea ei dincolo
de orice considerente umaniste;
b) viitorul cianurii presupune, dintr-o
perspectivă temporală, o societate în care
cianura este alfa și omega rezolvării tuturor
problemelor, dincolo de orice considerente
democratice;
c) cianura ca substanță chimică nu are o
desfășurare a acțiunii precum arsenicul, ci
acționează instantaneu, fiind potrivită nu
pentru acțiuni de sinucidere benevolă, ci
forțată de anumite împrejurări;
Ce societate viitoare (mai apropiată sau mai
îndepărtată de momentul actual) ar folosi cianura pe
scară uriașă, sau ceva asemănător acestei otrăvi, dincolo
de orice considerent umanist și democratic? O societate
totalitară? O societate lipsită de resurse? O societate
religioasă fundamentalistă?
Răspunsul ar putea fi oricare, dacă nu-l legăm de
primul enunț. Referința la acesta, la credința în
mântuirea omenirii, schimbă semnificațiile la care
trebuie să ne raportăm: astfel, referirea la cianură duce
la ideea de moarte rapidă, la ideea de dispariție,
fulgerătoare, dar această moarte legată de mântuirea
omenirii nu este o moarte reală, așa cum de altfel nici
biserica nu concepe mântuirea, ci trebuie să fie o
mutație generală în conștiința speciei umane, care poate
fi interpretată ca o moarte a speciei vechi și continuarea
cu viața noii specii. Umanitatea a apărut, după cele mai
noi teorii legate de apariția omului și a conștiinței
umane, printr-o mutație care l-a ridicat din rândul
animalelor în acela al zeilor. Mântuirea omului-zeu, a
omenirii care crede că orice îi este permis precum
zeilor, va crea Omul-om, cel care va pune omenirea pe
primul plan.
Cum ar arăta, așadar, enunțurile dezvăluite, care
ar da adevărata măsură a mântuirii omenirii în gândirea
lui Cioran, puse în ordinea logică a unui silogism?:
Admit adevărul posibilității de schimbare
radicală a speciei umane în viitor;
Specia umană veche trebuie să dispară rapid ca
după administrarea unei doze de cianură;
Viitorul speciei umane stă într-o mutație;
Aduse toate aceste speculații pe terenul acelei
părți din omenire care locuiește în prezent în spațiul
numit România, silogismul de mai sus se poate adapta
realităților respective:
Admit adevărul posibilității schimbării
radicale a poporului român;
Vechiul popor român trebuie să dispară rapid
ca după administrarea unei doze de cianură;
Viitorul poporului român stă într-o mutație.
***
„Abulicii ar trebui să fie singurii care să aibă
acces la idei, fiindcă le lasă aşa cum sunt. Dacă ideile
încap pe mâna sârguincioşilor, blânda brambureală a
vieţii zilnice capătă chip de tragedie.
Dacă un animal se ţicneşte, începe să semene cu
omul. Priviţi un câine furios sau abulic; s-ar zice că-şi
aşteaptă romancierul sau poetul.
Am dobândit ceea ce am eu mai bun – dâra de
lumină care mă ţine departe de lume – prin câteva, rare,
convorbiri cu ticăloşi nemângâiaţi care, victime ale
străşniciei propriului lor cinism, nu se mai puteau agăţa
de niciun viciu.
Să nutreşti, în sărăcie, o încrâncenare răutăcioasă
demnă de un tiran, să te înăbuşi sub povara unei cruzimi
tăinuite, să te urăşti – în lipsă de subalterni pe care să-i
poţi măcelări sau de niscai imperiu în care să bagi
groaza – pe tine însuţi, să fii un Tiberius sărac...” (E.C.)
4. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
3
FAPTE CULTURALE
Salonul revistei „Spaţii culturale”
Duminică, 12 august 2018, s-au reluat, după o
scurtă întrerupere, „Saloanele revistei Spaţii culturale”.
Manifestarea s-a desfăşurat în Centrul Cultural „Florica
Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat şi a fost deschisă de
directoarea instituţiei, d-na Violeta Socol-Vîlcu, care a
adresat câteva cuvinte participanţilor. Apoi, Valeria
Manta Tăicuţu şi-a intrat în rolul de gazdă şi i-a
prezentat pe scriitorii participanţi. Mai întâi, oaspeţii:
Frevonia şi Paul Spirescu (Adjud), Marin Moscu
(Ploscuţeni, Vrancea), Nina Elena şi Petrache Plopeanu
(Focşani), Mihai Vintilă, Virgil Andronescu, Alexandru
Costin (Brăila), Emil Niculescu, Nicolae Pogonaru,
Mihai M. Macovei, Gina Zaharia, Dumitru Pană, Lucian
Mănăilescu şi subsemnatul (Buzău). Şi diaspora a avut o
reprezentantă. Este vorba de Lelia Rădulescu, care
trăieşte de 30 de ani la Houston, Statele Unite. Din Rm.
Sărat au participat Nicolai Tăicuţu, Traian Cristea, Al.
Măciucă, Viorel Dodan, Laurenţiu Selegean, Vasile
Ghinea, Sorin Călin, Camelia Manuela Sava, Mioara
Bahna şi Ecaterina Chifu.
După acest moment, Valeria Manta Tăicuţu
face o scurtă prezentare a revistei „Spaţii culturale” la
împlinirea a zece ani de apariţii neîntrerupte. Următorul
moment îl reprezintă lansarea (întârziată) a volumului
de versuri „Poema râmniceană” al lui Nicolai Tăicuţu.
Despre carte, printr-o recenzie de ţinută, a vorbit Emil
Niculescu. Desfăşurarea manifestării respectă tipicul
celor care au mai avut loc. Urmează podiumul poeţilor
şi al prozatorilor. Rând pe rând, cei prezenţi citesc un
grupaj de versuri sau o scurtă proză. Un moment aparte
l-a reprezentat invitaţia pe care a primit-o Lelia
Rădulescu de a citi ceva din propria creaţie. Surpriza i-a
oferit-o Nicolai Tăicuţu, care a venit cu o publicaţie,
„Studium”, din anul 1972, ce a apărut sub egida
Institutului Pedagogic din Suceava. Aici Leliei
Rădulescu i-a fost publicat poemul „Mit medieval”. Cu
vădită emoţie şi cu un uşor accent american, autoarea
citeşte acest poem. Tot în această publicaţie, la capitolul
„Debut”, este prezent Nicolai Tăicuţu cu patru poezii.
Pe timpul desfăşurării manifestării, atmosfera a fost
relaxată. Cu acest prilej, s-au împărţit cele mai recente
cărţi: „Motanul încălţat cu flori” şi „Picături de suflet”
de Marin Moscu, „Mioriviris ortomania” de Petrache
Plopeanu, „România văzută dintr-un colţ de Bărăgan”
de Mihai Vintilă şi „cartea cu femei” de Nicolae
Pogonaru.
Dimineţi de poezie la Casa Berarilor
La Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău, la
Casa Berarilor, a avut loc sâmbătă, 18 august 2018, o
nouă întâlnire a scriitorilor buzoieni cu scriitori din
afara judeţului. Invitata de onoare a acestei ediţii a fost
Camelia Iuliana Radu din Ploieşti. Au mai răspuns
invitaţiei Silvia-Ioana Sofineti (Slobozia), Nina Elena şi
Petrache Plopeanu (Focşani). Gazda şi moderatoarea
întâlnirii este Valeria Manta Tăicuţu. Din Buzău şi Rm.
Sărat au participat: Gheorghe Oncioiu, Lucian
Mănăilescu, Emil Niculescu, Gina Zaharia, Mihaela
Roxana Boboc, Simina Maria Sima, Laurenţiu Belizan,
Mihai M. Macovei, Tudor Cicu, Gheorghe Onea, Teo
Cabel, Laura Cozma, Nicolae Pogonaru, Nicolai
Tăicuţu şi subsemnatul.
Pentru început, sunt prezentate trei volume ale
scriitoarei Camelia Iuliana Radu de către Valeria Manta
Tăicuţu. Aceste volume sunt: „Întredeschis”, „Dincolo
de fugă” şi „Vântul în oglindă”, toate apărute în anul
2015, ce se constituie într-un adevărat triptic, poemele
fiind numerotate cu cifre, iar numerotarea continuă în
fiecare volum de unde s-a terminat precedentul. După
aceea, este rugată Camelia Iuliana Radu să spună câteva
cuvinte. Face o scurtă incursiune în ceea ce priveşte
activitatea sa literară şi a apariţiilor editoriale de până
acum. Nu ocoleşte subiectul proiectelor de viitor. În
încheiere, citeşte un poem din volumul „Toluen”, aflat
în pregătire.
5. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
4
În continuare, Valeria Manta Tăicuţu îi face un
mic portret literar lui Nicolae Pogonaru, cel ce a scos de
curând volumul „cartea cu femei”. Din acest volum,
autorul citeşte un poem, scris în stilul caracteristic.
În ultima parte a întâlnirii, rând pe rând, cei
prezenţi sunt rugaţi să citească un scurt grupaj de
versuri sau o proză scurtă. Următoarea întâlnire la Casa
Berarilor va avea loc, cel mai probabil, în luna
noiembrie.
A consemnat
Stan BREBENEL
Visul
De la o vreme, Domnul nu mai visează.
El I-a lăsat în locul Lui pe visători: să viseze
ei lumea!
Visul vorbește despre lumea pe care o aștept
cu înfrigurare.
Lebăda care tocmai şi-a făcut cuib în umărul
meu este un astfel de vis înfrigurat.
Cine întrece lumea cu visul nu mai poate iubi
decât visul.
Cine îşi pierde visul se pierde pe sine.
Un om fără ideal este o vistierie goală.
Visul este chipul împlinirii înainte de
împlinire.
Nu suntem sfinţi, dar ne putem sfinţi.
Nu suntem Dumnezeu, dar ne putem
îndumnezei.
Calea spre desăvârşire începe din mine
însumi.
Omul este un punct în univers,
universul un punct în Spirit.
Nimeni nu se desăvârşeşte pe sine stând cu
ochii pe cer.
Excelenţa este consecinţa propriilor însuşiri
şi eforturi.
Un om împlinit este un proiect împlinit.
În visul meu încape lumea toată.
Virgil DIACONU
6. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
5
FESTIVALUL INTERNAŢIONAL al
AFORISMULUI, pentru românii de
pretutindeni, Tecuci, Ediţia a II-a, 2018
UNIREA ROMÂNIMEI A FOST VISUL MEU DE
FIER (M. Eminescu)
Anchetă istorico-literară (propusă de
Vasile Ghica)
IONUŢ CARAGEA
S-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet,
prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi
vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din
Québec etc. A publicat peste 30 de cărţi (poezie, aforisme,
science-fiction, eseuri critice, memorialistică, antologii). Este
considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei
poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali
scriitori de care dispune în prezent România. Biografia
detaliată: www.ionutcaragea.ro
1. Vă rugăm să reproduceţi câteva aforisme care
să ilustreze beneficiile unirii pentru comunităţile umane,
în general.
Chiar şi diferiţi, suntem degetele aceleiaşi palme
ce ţine planeta într-un echilibru perfect, cosmic şi
spiritual. (Ionuț Caragea - volumul „Din spuma
valurilor”, Editura Fides, 2017) - Iată de ce o Unire,
acolo unde are loc, nu mai lasă oamenilor să le scape
printre degete adevăratele valori, ajutându-i să trăiască
într-un perfect echilibru, ajutându-i să fie mai puternici,
mai demni de Unirea cu Dumnezeu.
2. Cum explicaţi că sărbătorirea acestui prim
Centenar al Marii Uniri îi găseşte pe români mai
dezbinaţi ca oricând?
Există forțe oculte care vor să ne dezbine, să ne
distrugă identitatea și să ne transforme în sclavi și
cobai în propria noastră țară. Este un proces care a
început cu mult timp în urmă, dar care s-a intensificat
recent, apelând la noile forme de manipulare în masă:
televiziunea, internetul etc.
3. În 1917, câteva mii de cercetaşi din Muntenia
au trecut, cu riscuri majore, linia frontului şi au venit la
Tecuci, în spatele câmpului de luptă, ca să dea o mână
de ajutor. Mulţi dintre ei au murit pe front, de frig sau
de tifos. Numeroşi ostaşi români din armata austro-
ungară (care proveneau din Transilvania, Bucovina de
Nord, Crişana, Maramureş) dezertau, ca să lupte la
Mărăşeşti, alături de fraţii lor. Cei prinşi erau
spânzuraţi. În primele luni ale anului 2017, sute de mii
de tineri români din ţară şi din afara graniţelor noastre
au strigat împotriva României şi în favoarea unor firme
străine mincinoase. Cum credeţi că s-a ajuns la această
degradare a sentimentului patriotic?
În urmă cu 100 de ani, românii aveau pentru ce
să lupte. În momentul de față, locuim într-o țară care nu
mai este a noastră. Românii sunt chiriași în România,
iar singura preocupare este cea materială. Frica de
foamete, frica de sărăcie, ne-a transformat în niște
animale. De multe ori, suntem mai răi decât animalele.
Și mai puțin inteligenți.
4. Înţeleg tinerii de astăzi pentru ce şi-au dat viaţa
strămoşii lor de acum 100 de ani?
Nici tinerii nu mai înțeleg, dar nici noi, adulții,
nu mai înțelegem. Tocmai de aceea sunt atâția români
care aleg să emigreze, fiindcă nu vor să trăiască în
confuzie, în sărăcie, într-o țară în care nu mai există
speranța unui mâine mai bun.
5. Cu politicienii de astăzi s-ar fi putut înfăptui
Marea Unire din 1918?
Doar pe hârtie. Dar chiar și pe hârtie, ar fi
existat foarte multe greșeli gramaticale. Sau greșeli de
geografie. Poate ar fi unit o provincie din România cu o
altă țară.
6. Are acest măreţ Centenar o funcţie curativă
pentru noi?
Are, pentru cei care mai au o conștiință.
7. Ce-au făcut românii în ultima sută de ani? În
deceniile 3 şi 4 (1918-1940) au generat un boom
economic şi un notabil salt cultural, pentru că s-a mizat
pe meritocraţie. A urmat îngheţul comunist (1945-
1989), după care ne-a zâmbit din nou libertatea. De data
aceasta, „cu sprijinul” clientelismului, am distrus totul.
A fost blestem, prostie, manipulare ori o nepăsare
colectivă?
A fost un plan bine pus la punct de forțele
exterioare. Nu noi ne-am scris istoria în ultimul secol. A
fost, deci, manipulare, la care s-a adăugat și nepăsarea
colectivă.
8. Ce poate să facă aforismul pentru revigorarea
conştiinţei noastre naţionale?
Să fie cât mai clar, cât mai concis, cât mai sincer.
Să fie rezultatul acțiunilor noastre, nu doar o vorbă
măreață aruncată în vânt!
7. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
6
Florin COSTINESCU
Cine mă caută
Scâșnet de cheie
întoarsă cu greu.
cine mă caută
în târziul acum
amestec de soare
şi fum,
când eu
nu mai sunt eu?
Eu sunt celălalt,
cel ce-a plecat,
și n-a mai venit,
sunt cel învingător
și rănit,
aplaudat și hulit,
Alerg și visez,
într-o stea înnoptez,
în alta te caut
ascunsă-n amurg,
ca o cântare de flaut
cu ecoul prelung...
Reculegere la statuia copilăriei
De-atâta umblet pașii mi-nconjurară anii
de la apune soare până la răsărit,
i-aud cum dau năvală din părțile Ozanei,
din viile cu bruma prietene - și luna.
I-aud și nu-i aud...
și verdele în urmă se face nevăzut,
ca pasărea în seară, prin stufărișuri stranii...
De-atâta umblet pașii mi-nconjurară anii,
cei tineri la tulpină și rămuroși la gând
pe care-i voi atinge,
cândva,
doar coborând...
Când lumea, din nou…
Care-i numele tău?- am fost întrebat
numele meu l-am uitat,
a trecut o umbră deasă prin dreptul lui
și nu pot să-l spun nimănui,
Era nor, suflare-nghețată, pasăre rea,
glas ce vii de departe, întreabă-mă altceva…
De unde vii ?– se întoarce glasul tăios,
când am plecat era veacul frumos,
fusese un suflet, un timp străveziu,
de mult s-a-ntâmplat, nu mai știu…
Stelele căzute în apă s-au făcut pietre de prund?
La această-ntrebare nu pot să răspund…
Cine îți dă-te drumul în lume? – auzii glasul știut
ochii îmi erau roșii de somn și nimic n-am văzut,
am visat doar cum pământului brațe îi cresc,
de visul acesta oricând mi-amintesc.
Pietrele deveniră iar stele subțiate-n vâltoare
glas din adânc pune-mi și altă-ntrebare…
Unde-ți porți visul? –reveni glasul de gheață,
Nu pot să-ți răspund - s-a făcut dimineață,
răspuns vei primi despre tot ce se vede
când lumea, din nou, în menirea-i sfântă va crede…
Asediu
Sunetele sirenelor de pe agitatele ambulanțe
sparg timpanele sensibile ale oraşului,
împing liniştea cu brutalitate dincolo de barierele lui,
ca pe un intrus inacceptabil, s-o ronțăie cârtițele
deasupra mușuroaielor,
fac să explodeze, unele după altele,
orele zilelor şi nopţilor noastre,
duelează peste capetele trecătorilor,
se îmbulzesc vociferând cu disperare în intersecţii,
pentru a-şi face loc de trecere,
nimeni nu le poate opri, strigătele insistente
ale sirenelor au paşaport permanent pentru orice adresă,
secerate zac, muribunde, pe caldarâm,
clipele inocente ale liniştii,
fără speranță de supraviețuire;
intră în scenă, apoi, după scenariul scris
de autori cu nume indescifrabil, gâfâind,
utilajele de stingere a incendiilor,
zgomotul lor, adevărate ciocane,
bat cu insistență în vitrinele magazinelor din centru,
8. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
7
manechinele de plastic îşi şi pun mâinile la urechi,
la fel, pietonii opriţi să le admire busturile voluptuoase,
suflul oraşului asediat de zgomote concentrice
fac ţăndări cristalul diafan al oricărei reverii spontane
despre binefacerile civilizației,
îngroapă sub asfaltul răscolit de sunete
zâmbetul pierdut al trecătorilor,
clipe strivite,
ore desfigurate,
scrâșnete de roți şi paradă de chipiuri ale agenţilor de
circulaţie,
semafoare arătate de sute de degete,
întorcând capetele la auzul sirenelor maşinilor de
poliţie,
gata să depună mărturie despre accidentul
ce tocmai a avut loc pe trecerea de pietoni...
Caii ploilor să-i mân...
Într-un strop de ploaie lină,
cu un înger eşti vecină,
el pluteşte, tu pluteşti,
plouă, plouă,-ntinereşti,
Într-un strop de ploaie deasă,
porţi coroană de mireasă,
aştept marele potop,
în iubire să te-ngrop,
Să te caut, să nu ştiu,
de-i devreme, ori târziu,
caii ploilor să-i mân,
doar cu tine să rămân,
Să-noptăm în ploi mereu,
pân-ne facem curcubeu
cât mai este cerul-cer,
cât mai este leru-i ler...
Neapusul soare
Strigă-ți numele în această pădure
pe unde au călcat liberi zimbrii,
îmbrățișează copacul în care înnoptează
mierlele de la miază-ziua visului tău, iubito,
Ascultă ecoul cel ce-ți poate aduce mure și fragi
din alte veacuri în pumnii răsăritului,
când tu încă vei dormi pe o lacrimă
somnul dinaintea trecerii râului
și spune-ți în curând va sosi Făt-Frumos
și nu va mai fi nicio pădure
numai mâinile lui ispitindu-te
cu soarele care va uita
să apună...
Lacrimă în cădere
În sărut, ca-n fântâni, strigăm ce este departe,
Privim ce nu se poate vedea,
corăbiile scunfundate-n Marmara,
chipuri privindu-ne din oglinzile sparte.
Alergăm spre un fruct după-o frunză ascuns,
tăinuit de tăceri și umbre de pază,
un spațiu rămâne mereu nesupus, nepătruns
spre care doar iubirea cutează,
Ape de veghe se retrag în ecou,
plutesc în derivă raze de soare apuse,
refluxul aruncă spre țărmuri din nou
urme de pești dispăruți, de scoici și meduze,
O lacrimă în cădere spulberă vântul,
întrecerea noastră spre țărmul dorit,
într-o gară trenul așteaptă apusul să-l ducă
înapoi, în timpul din care-a venit…
Ființele verii
În lanul acesta se ascund ființele verii,
presimt că secerătorile gata de a-l trece nu știu
cine și-a găsit adăpost îm galbenul auriu,
Femei frumoase fugind de ispite sunt ființele verii,
în sunătoarele lanuri, ele au trup străveziu
cu cât mai părelnic, cu atâta mai viu,
De ce mi-a fost dat în câmpuri să fiu,
mie sa-mi pară culesul mai aproape durerii?
Femei frumoase fugind de ispite
sunt ființele verii...
Doar sărutul
Cât de veşnic e sfârşitul,
cât de tandru începutul!
Spune-mi suflete-nţelept
cin-pe toate le cuprinde?
Doar sărutul,
doar sărutul...
9. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
8
Povești de călătorie
Doina CERNICA
La sfinții din Deșertul Iudeii
La aproximativ 20 km distanță de Ierusalim
mergând spre Ierihon, în valea pârâului El-Kelt, prima
întâlnire a ochilor cu deșertul a reprezentat o surpriză
tactilă. Întotdeauna mi-l închipuisem greu, dar cumva
fluid și alcătuit din miriarde de fire de nisip, fiecare cu
identitate și autonomie, or ceea ce mărginea drumul care
mă aștepta spre lăcașul celui slăvit drept cel mai
important sfânt roman din celălalt veac, Ioan Iacob
Hozevitul, avea o încremenire, o duritate atemporală și
sugera o solitudine și o absență care îți strângeau inima,
astfel că privirile reveneau instinctiv pe drumul viu prin
siluetele oamenilor care îl coborau sau îl urcau, depășiți
din când în când de alții, călare pe măgăruși. Erau și
dintre cei rămași sub un umbrar în așteptare,
urmărindu-i cu privirile, susținându-i cu gândul,
mesageri ai rugilor lor. Coboram, drumul se desfășura
alb, aproape argintiu, prin contrast cu peisajul colinar,
care dezvăluia de multe ori felii suprapuse, când
maronii, când de aur stins, în vreme ce la apus
Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” se înălța, cioplită în
peretele stâncos al văii. Cea mai mare parte a drumului,
lăcașul așa mi-a apărut, ca o cetate inaccesibilă,
jumătate în aer, jumătate în cuib uriaș de piatră. De-abia
apropiindu-mă aveam să înțeleg cu un suspin de ușurare
că nu voi fi părăsită în deșert, că deși tot mai anevoios
din cauza trecerii într-un regim abrupt, invizibil din
punctul de pornire, drumul avea să mă ridice chiar pe
pragul mănăstirii-cetate.
Nu te uiți la ceas pe o astfel de cale, te lași
purtat de gânduri, la cei rămași acasă și sunt deopotrivă
cu tine, la eremiții care în pustie au aflat locul cel mai
aproape de Dumnezeu, la istoria veche de un mileniu și
jumătate a zidirii rezidite în timpuri la tânărul de obârșie
botoșăneană, cu mama stinsă devreme și tatăl răpus în
Războiul Reîntregirii Neamului, crescut în credință și în
respectarea rânduielilor bisericești, care după
bacalaureatul susținut la Cernăuți va alege călugăria și
Mănăstirea Neamț, unde a fost rânduit să lucreze la
bibliotecă și infirmerie. Chemarea Țării Sfinte este însă
irepresibilă: sihăstrește doi ani într-o peșteră din zona
Iordanului, apoi este primit în Mănăstirea „Sf. Sava”,
unde mai viețuiau cinci monahi români, reîntorcându-se
între bolnavi și cărți și remarcându-se prin dăruire și
devotament în ostenelile călugărești. Hirotonit preot la
Biserica Sfântului Mormânt, devine stareț al schitului
„Sf. Ioan Botezătorul”, pe care îl va preschimba în
„Singura mângâiere românească”, cum își intitulează
una dintre creațiile sale poetice: „Ascuns în mijlocul
pustiei/ Pe malul sfântului Iordan,/ Acest lăcaş al
României/ Ne-a fost la toţi ca un liman”. „Simple la
prima vedere, fără complicații și rigori academice,
sofisticate, versurile sfântului au o profunzime și
frumusețe de-a dreptul nepământene” scrie PS Timotei
Prahoveanul, membru al Uniunii Scriitorilor, dar
paginile pe care le dedică celui pe care îl numește „o
floare din pustiul Hozevei” se referă cu precădere la
traiul său de schimnic: „S-a rugat îndelung și a trăit
într-o mare simplitate. Arșița zilei și frigul nopților,
încercările și amenințările beduinilor păgâni, ale
tâlharilor și chiar ale animalelor sălbatice i-au picurat
răbdare și smerenie peste râvna fierbinte care i-a
încununat întreaga viață”. O viață scurtă, s-a stins la 47
de ani în fața mormântului deschis pe care și l-a pregătit
în apropierea peșterii în care s-a retras după perioada
petrecută la schit. La sărbătoarea canonizării, în 2016,
autorul l-a cunoscut pe preotul grec martor, împreună cu
Amfilohie, starețul de atunci al mănăstirii, și cu
părintele Ioanichie, al ultimelor clipe ale schimnicului.
Student la Școala Patriarhală de pe Sion, în vacanța de
vară Vasileios Vakras ducea o dată pe săptămână de la
Mănăstirea „Sf. Gheorghe” pesmeți și fructe celor trei
asceți care viețuiau în adăposturile scobite în peretele de
piatră al văii.
Cu sângele pulsându-mi puternic în tâmple pe
ultima și cea mai grea parte a drumului prin pustie,
mi-am închipuit cămașa mișcată de bătăile inimii
10. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
9
sihastrului, domolite și oprite abia după ce starețul l-a
împărtășit și mai ales, în liniștea mare în care se
retrăseseră toți pelerinii din jur în momentele finale ale
mersului nostru, am retrăit slujba înmormântării în
relatarea starețului, decupată tot din paginile PS Timotei
Prahoveanul: „Cum am început slujba, un cârd imens de
păsări sălbatice a intrat în peșteră. Am crezut că au venit
pentru pesmeții ce-i împărțea cu generozitate Cuviosul.
Am aruncat niște pesmeți, însă nu mâncau defel. Loveau
cu aripioarele deasupra sfintelor moaște, se așezau când
pe cap, când pe piept sau la picioarele sfântului, țipând
fie toate împreună, fie fiecare în parte. În orice caz,
împiedicau citirea slujbei; stingeau lumânările, cu
bătăile aripilor ne închideau cărțile. Dumnezeu le
trimisese. Veniseră să-și ia rămas-bun de la
binefăcătorul și părintele lor pământesc”. Da, poezia
țâșnește unde nu te aștepți!
După lumina încinsă a deșertului, în mănăstire
era o umbră bună, un soi de seară blândă. Am întârziat
la icoane și altare, ne-am pierdut printre cărți și hârtii
pentru pomelnice. Mulți s-au rugat îndelung la racla lui
Ioan Iacob de la Neamț, mulți au deschis volumele
așezate pe catifeaua unor mese lungi, tipărite în câteva
limbi, unii ca să le privească imaginile, unii chiar să
parcurgă o pagină ori alta. Mi-au făcut plăcere frunțile
aplecate peste foi de carte și, așezată în fața unei cafele
aromate, am savurat cu o bucurie caldă gândul că
sfântul român fusese în cealaltă viață a sa și om al
bibliotecii. Cafea, ceai, apă, biscuiți, ospitalitatea
călugărilor de la Mănăstirea „Sf. Gheorghe” reprezenta
un răsfăț pe care eremiții nu și-l îngăduiau, așa că l-am
scurtat, urcând la catul următor, acolo unde icoane și un
mic altar au preschimbat într-un paraclis peștera în care
Sfântul Proroc Ilie Tezviteanu a sihăstrit vreme de trei
ani și jumătate, până ce și pârâul Cherit (El-Kelt) a
secat, ,,nemaifiind ploaie pe pământ”.
Drumul cu picioarele încordate pe pietrișul
lunecos sau cu întreg corpul clătinat pe coastele tăioase
ale măgărușilor la Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la
Neamț nu se compară însă cu cel făcut în mașina
palestinianului vesel de întâlnirea cu oameni venind din
țara în care tatăl său studențise, o mașină jumătate fier,
jumătate rugină, jumătate cu piese la locul lor, jumătate
cu piesele oprite din zbor, către celălalt sfânt din pustie
la care mi-am dorit să ajung. În familia noastră, de
câteva luni un băiețel îi poartă numele, Sava, micuțul
Sava Munteanu din Londra, dar cu mama din Arborele
Bucovinei și tatăl din Galați, fiind venit pe lume și
grație binecuvântării ajunse la părinți cu un mănunchi
de finic de la Mănăstirea „Sf. Sava cel Sfințit”. Oricum,
aruncați cu forță în toate părțile microbuzului și unul în
celălalt, cântând împreună cu șoferul care înfipsese în
marginea cauciucată a parbrizului un mic tricolor „Noi
suntem români”, am supraviețuit acelei curse și am
parcurs pe jos distanța care ne rămăsese până la
faimoasa lavră, cu sentimentul că doar destinația ne
salvase viața. Ajunși în apropierea porții lăcașului,
ne-am așezat la umbra rară și prea puțină pentru câți
eram a unui măslin, o minune cu frunze argintii în
peisajul selenar: la puțin peste zece kilometri distanță de
orașul-oraș Betleem, ne aflam în plin deșert, eram
despărțiți de restul lumii de dune gigantice, râul biblic
Chedron cursese spre Marea Moartă în subterana lor,
acum nu mai era decât o dâră de foc visând la sezonul
scurt al ploilor.
Ariditatea copleșitoare era însă ceea ce-i
plăcuse mai mult tânărului Sava, trăit de copil într-o
mănăstire din Capadocia natală, când a ales aici să-și
continue viața în rugăciune, urmat de sute de învățăcei,
care și-au sfredelit chilii în piatră în preajma sa,
transformându-le cu vremea în ceea ce reprezintă azi
unul din cele mai vechi și mai mari centre ale
ortodoxiei. Era în secolul V, cuviosul Sava a simțit
nevoia unei rânduieli: suflet credincios și minte
luminată, a elaborat un tipic în uz și astăzi, cu care
sfântul a intrat pentru totdeauna în istoria monahismului
mondial. Împreună cu lavra sa, devenită în timp
mănăstire de obște, și cu finicul din incintă, ajutor
pentru cei care doreau să devină părinți și leac pentru
boli. Înmormântat în spațiul dintre cele două biserici ale
așezământului, Sfântul Sava cel Sfințit a fost luat de
cruciați și dus la Veneția. Finicul s-a uscat, dar a rămas
locului, deoarece călugării s-au supus poruncii sfântului
rostite în vis. Tot în vis s-a arătat și celor care îl
despărțiseră de mănăstirea sa iubită, astfel că în secolul
XII moaștele i-au fost aduse înapoi, iar finicul a înflorit
și a înverzit, începând o viață nouă. Karola Nzounza,
ghidul nostru la acest lăcaș vestit, cunoaște multe
întâmplări adevărate cu vindecări și copii veniți pe lume
cu ajutorul fierturii din frunzele sale băute în post și
rugăciune. Mănăstirea, inaccesibilă ca și Athosul
femeilor, își deschide poarta pentru tovarășii noștri de
drum. Noi rămânem sub măslin, dar se dovedește că
uneori femeile știu mai multe despre lucrurile la care nu
pot ajunge decât despre cele la îndemână. Rând pe rând
povestesc. Monahii sunt fericiți cu slujbe lungi și
mâncare o dată pe zi, fără carne, doar fructe și legume,
iar pește numai de Paști. Un izvor ascuns trimite în
mănăstire o boare din care se aleg picături de apă cât să
11. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
10
le astâmpere setea și să-și asigure igiena personală cu
fâșii de pânză îmbibate cu umezeala lui. Mulți au votul
tăcerii, toți au canoane de mii de mătănii și închinăciuni.
Când mor, sunt așezați unul lângă celălalt în racla uriașă
de sub podeaua uneia din biserici. Numai piele și os din
cauza traiului aspru care le aduce o fericire îngerească
pe chip, nu putrezesc, sunt uscați de vântul eternității.
Dar, iată,
pe platoul din fața
porții, pe care ne
strângem deîndată,
apare un părinte
cu iconițe,
binecuvântări,
sticle cu apă
sfințită și frunze
de finic și
primește bogatele
pomelnice ale
credincioaselor.
Nu este românul
Calinic, dar ne
înțelege limba, ca
și ceilalți: au
învățat-o de la miile de pelerini din România. De
altminteri, legătura cu țara noastră este veche: în
bibliotecă, un codice consemnează că lăcașul a fost
ctitorit de Împăratul Iustinian al Bizanțului și refăcut
„după stăruințele domnilor Valahiei” și pe cheltuiala lor,
nemaivorbind de daniile voievozilor Moldovei.
Neavând voie înăuntru, urcăm pe o potecă înaltă spre
turnul din care putem să privim îndelung panorama
lavrei. Aș vrea să știu care este chilia în care a sihăstrit
Sfântul Nicolae și cea în care Ioan Damaschinul, și
acesta un sfânt poet, și-a conceput „Dogmatica” și parte
din versuri. Și cred că mi-ar fi plăcut să ajung totuși în
biblioteca în care Ioan Iacob Românul a petrecut vreo
zece ani, citind și scriindu-și cărțile.
Portretul tău
în fiecare dimineață
te apropii de mine și uiți să îmi mângâi sufletul
taci
silabele se strâng neputincioase
amestecându-se cu aroma cafelei
faci semne de neînțeles pentru mine
când îți bagi visele în buzunarul stâng
al cămășii cu dungi albastre
reușești să dai drumul cuvântului iubire, eliberându-l
eliberându-te
făcându-l să zboare
Ideal
Nu vă temeți! Fiecare avem ce povesti îngerilor
cum am iubit
cum am trădat
ce am mai visat
ce prieteni sau dușmani am avut
ce vin am băut
ce cuvinte am silabisit prima dată
toate vor deveni lumină când noi nu vom mai fi decât
timp!
Deschis spre vizitare
ca într-un muzeu -
deschis spre vizitare numai în noaptea aceea de mai -
pornesc să defileze idealurile mele
iar în parada lor nefirească se întâmplă să se
nimerească
un vis stingher care
să iasă în bătaia puștii ca o dorință deocheată
atunci mă trezesc lângă tine –
sunt doar un trup, nu o femeie
sunt doar o umbră, nu un suflet,
doi sâni, doi ochi…
Camelia Manuela SAVA
12. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
11
FAPTE CULTURALE
Festivalul-Concurs Naţional de Creaţie Literară
„Avangarda XXII”,
ediţia a XVII - a, Bacău, 23 – 25 septembrie 2018
Marți, 25 septembrie a.c., la Centrul de Cultură
„George Apostu” din Bacău a avut loc festivitatea de
decernare a premiilor celei de-a XVII - a ediții a
Festivalului-Concurs Naţional de Creaţie Literară
„Avangarda XXII“.
Juriul, alcătuit din scriitorii Mihai Cimpoi -
preşedinte, Mircea Muthu, Radu Voinescu, Ioan
Holban și Victor Munteanu - membri, a acordat
premiul al II-lea – secțiunea poezie – și premiul revistei
„Hyperion” doamnei Silvia Ioana SOFINETI, secretar
de redacție al revistei „Spații culturale”.
marină
bobul de nisip aleargă în calea vântului
se oprește uneori, ia o gură de mare
pornește iarăși în căutare.
o adiere îl atinge blând
se oprește debusolat
în urma pasului tău pe țărm.
- să mă ascund, zic
nu se știe niciodată ce vine după ce ai trecut tu
să stau la umbra degetului tău mic
lipit de unghie.
ia-mă cu tine în mare
să-i găsesc pe ai mei
printre căluți și alge și insecte
dincolo de val.
migrena
durerea strânge în ghearele ei tâmpla
pulsează strigând sunt aici
de parcă ar mai fi fost nevoie.
un nor acoperă privirea
înțeapă auzul
râde în mișcarea unduitoare către ceafă.
tâmpla zvâcnește neputincioasă
eliberată pentru moment din clește.
respiră adânc
dar durerea zbang vine înapoi.
închid ochii, număr până la zece
până la o sută, până la... ce sens are
dacă e tot acolo
pulsând, veghind, respirând
o viață proprie.
aștepți să te uite.
Silvia Ioana SOFINETI
13. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
12
Haihui prin Europa
Stan BREBENEL
CIPRU
sau scurta poveste a unui univers fabulos
(II)
O capitală, două lumi
După micul dejun pornim spre capitala Nicosia.
Vom avea în faţă singura capitală din lume divizată,
cum divizată este ţara. Aşteptările sunt mari. De la
ferestrele autocarului ni se deschid perspective
interesante, pe care nu le-am putut vedea în noaptea
sosirii. Vegetaţia specifică zonei mediteraneene ne
încântă privirea. Ne deplasăm spre sud. Distanţa nu este
mare, aprox. 40 de km. Pe această scurtă distanţă vom
străbate masivul muntos Kyrenia, ce se întinde în nordul
insulei de la est la vest, pe toată lungimea ei, ca zidurile
unei fortăreţe. În punctul cel mai înalt de traversare a
acestor munţi ne oprim într-un scurt popas pentru a
admira vârful Cinci Degete. De oriunde l-am privi,
aveam să constatăm acest lucru cu ocazia altor excursii,
vom vedea că vârful este asemenea degetelor de la o
mână. Tot din locul de popas, înspre sud se deschide o
panoramă pitorească. Este câmpia centrală a Ciprului în
care zărim capitala. Facem fotografii şi, în acelaşi timp,
ne desfătăm cu imaginile ce ne stau în faţă. Ne urcăm în
autocar şi pornim la drum. Următoarea oprire este la
periferia Nicosiei, într-un microparc industrial, la
magazinul de bijuterii al unei prestigioase fabrici.
Ascultăm cu atenţie ceea ce ne spune reprezentanta
magazinului (o tânără doamnă din Republica Moldova)
despre fabrica respectivă şi despre produsele pe care
aceasta le realizează. Aflăm cu această ocazie că
patronul este armean şi că bună parte dintre specialişti
sunt tot armeni. Aveam să constatăm că mai erau, în
afară de localnici şi de armeni, angajaţi din Germania,
România etc. Produsele, bijuterii de lux din aur şi argint,
împodobite cu pietre preţioase şi semipreţioase, sunt
destinate în principal exportului. Toţi admiră produsele
şi prea puţini sunt cei care cumpără. După acest prim
moment de shopping pornim iarăşi la drum, deşi o
repriză de ploaie nu ne întristează pe deplin. Când
intrăm în capitală, în partea administrată de ciprioţii
turci, ploaia s-a oprit şi ne zâmbeşte din nou soarele
dintre nori. Pentru cât timp? Nu ştim. După un tur pe
principalele artere şi de unde observăm inclusiv
reşedinţa preşedintelui republicii, o casă albă în
miniatură, oprim în apropierea centrului. Am mai putut
vedea zidurile veneţiene şi celebra linie verde, cea care-i
separă pe ciprioţi. Constatăm că edificiile, fie vechi sau
noi, nu au grandoarea celor de pe bătrânul continent. Un
foarte scurt istoric este necesar.
Prima denumire recunoscută a aşezării a fost
Ledra încă din timpurile asiriene. În perioada ocupaţiei
egiptene, denumirea a provenit de la împreunarea
numelui regelui Lefkos şi al soţiei sale, Sia, rezultând
Lefkosia, ulterior dialectul turcesc a consfinţit-o drept
Lefkosa, aşa cum îi spun ciprioţii turci. Mergem la pas
pe străduţele înguste cu clădiri vechi, ce amintesc de
prezenţa francezilor, cu zidurile cetăţii veneţiene, cu
bisericile catolice transformate în moschei, spre bazarul
central aflat pe coloana vertebrală a Nicosiei de nord şi
de sud, strada Ledra. Ne strecurăm uşor şi cu grijă
printre maşinile care abia se târăsc şi care contrastează
cu peisajul înconjurător. Dacă nu ar fi aceste maşini, am
putea crede cu mare uşurinţă că ne-am întors în timp cu
câteva secole. Pentru scurt timp, ne oprim la Hanul
Büyük sau Marele Inn. Acesta a fost construit de
otomani în anul 1572. În centrul curţii este o moschee
de dimensiuni mici, care are o fântână pentru băi de pre-
rugăciune. Ca orice obiectiv important, acest han a
cunoscut numeroase transformări privind destinaţia sa.
În Büyük Han a funcţionat prima închisoare din oraş
sub administraţia britanică, iar din anul 1893 a fost
transformat într-o pensiune pentru familiile sărace.
Această clădire este considerată o perlă printre clădirile
de epocă ce dau farmec Nicosiei. În anii 1990, clădirea a
fost restaurată şi a început să funcţioneze ca un centru
14. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
13
de artă. Aici sunt găzduite galerii de artă, ateliere de
lucru, magazine de suveniruri, cafenele şi un restaurant
unde pot fi servite produse tradiţionale din bucătăria
cipriotă turcă. După ce servim masa, la un alt local,
avem la dispoziţie două ore pentru shopping sau pentru
a trece frontiera în partea grecească, adică în U.E.
Considerând că bazarul din partea turcă ne-a lămurit,
trecem frontiera pe bază de paşaport sau carte de
identitate, trecere care se produce destul de lesne.
Observăm imediat schimbarea. Clădirile sunt
modernizate, aerul parcă este occidental. În magazine,
aceleaşi produse care atrag privirile turiştilor, dar numai
atât. Nicosia plăteşte şi ea tribut aceloraşi acţiuni
politice globale. Dacă în partea nordică se implică doar
Turcia, fără a contribui la modernizare, în partea sudică
sunt accesate fonduri europene şi, cu sprijinul Greciei, şi
investiţiile se văd cu ochiul liber. Nicosia sudică este un
oraş modern, în plină dezvoltare şi expansiune, în timp
ce în nord aerul vetust pare de neschimbat. Cu aceste
contraste evidente, ne întoarcem la autocar. În drum
spre Kyrenia, ni se arată pe versantul unui deal două
steaguri imense, cât 24 de terenuri de fotbal, care
noaptea strălucesc de lumini: cel al Ciprului de Nord şi
cel al Turciei. De altfel, în foarte multe locuri aceste
două steaguri sunt arborate unul lângă altul. Nu am
văzut nici unul oficial al Ciprului, decât în partea de
sud. Lângă el erau cel al Greciei şi al U.E.
Güzelyurt
O nouă zi, o nouă aventură. Astăzi mergem în
partea de nord-vest a insulei Afroditei, în zona oraşului
Güzelyurt sau Morphou (în greacă). Distanţele în Cipru
nu sunt mari, aşa că, în scurt timp, suntem la destinaţie.
Până să ajungem acolo, facem două opriri. Prima oprire
este într-un loc predominant ca înălţime, de unde putem
vedea un baraj imens şi un lac de acumulare de câteva
zeci de ha cu apă dulce, cred că singurul din Cipru, apă
provenită din topirea puţinelor zăpezi de pe vârfurile
muntoase din împrejurimi, din ploi şi dintr-un pârâu, cu
debit variabil, funcţie de regimul pluviometric. Barajul,
aşa cum este el realizat, pare o copie la scară redusă a
celui de la Siriu, din judeţul Buzău. Poposim apoi la o
fermă cu o importantă livadă de portocali. Povestea
fermierului este una interesantă. După evenimentele din
anul 1974, mai mulţi cetăţeni din Turcia au fost
cointeresaţi să vină în Cipru de Nord, în urma părăsirii
insulei în masă de către băştinaşi. Chiar dacă nu erau de
condiţie bună, totuşi li s-au acordat foarte multe
facilităţi: bani, terenuri, case sau apartamente, toate
gratuit. Foarte mulţi dintre ei au plecat la scurt timp.
Unii au rămas şi au afaceri care le asigură un trai
îndestulat. Dar şi muncesc. La marginea livezii, într-o
baracă improvizată, poţi gusta portocale şi sucul făcut
pe loc, poţi achiziţiona ulei de măsline, miere de albine
şi alte fructe de sezon. Deşi portocalele erau pe trecute,
au fost destule pentru a ne răcori cu un suc natural
preparat la faţa locului. Nu poposim prea mult la livada
de portocali, pentru că ne aşteaptă noi obiective. Un
prim obiectiv din Güzelyurt este biserica ortodoxă Sf.
Mamas, construită în secolul XVIII în stilul bizantin,
biserică ce adăposteşte câteva icoane de mare valoare.
Pe un perete exterior este un basorelief ce îl înfăţişează
pe sfântul Mamas salvând un miel din gura unui leu pe
care îl călăreşte. Vecin cu această biserică este Muzeul
de Arheologie. Aici avem posibilitatea de a vedea
vestigii începând cu secolul X î.H. şi terminând cu
epoca mai nouă. În curtea muzeului se află obiecte ce au
aparţinut unor construcţii monumentale. Sunt bucăţi de
coloane, capiteluri, bucăţi de piatră din zidurile
exterioare sau interioare ornate cu diferite motive.
Pentru jumătate de oră avem liber să putem merge în
Bazarul, în principal de legume, organizat sâmbăta în
apropierea centrului oraşului. Excursia continuă în
oraşul antic Soli (oraşul lui Solomon) aflat în apropiere
de Güzelyurt, pe pantele unui deal. În afară de ruinele
unor edificii, inclusiv ale unui amfiteatru antic, admirăm
vechile mozaicuri bine conservate printr-un sprijin
acordat de UNESCO. La loc de onoare se află un
element din mitologia grecească, mitul Lebedei şi al
Ledei. Înainte de a încheia ziua, servim masa, cu
produse tradiţionale, într-o frumoasă tavernă aflată pe
malul mării, ce are o terasă destul de ingenios realizată:
pe malul mării, la bordul unei corăbii şi pe pasarela
dintre ţărm şi corabie. Ambianţa este grozavă şi te
îndeamnă să guşti din apetisantele produse.
15. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
14
Peninsula Karpass
După o zi de pauză, pe care o dedicăm explorării
oraşului Kyrenia şi plajă pe malul mării sau la piscina
hotelului, plecăm în cea mai lungă şi cea mai incitantă
călătorie. Am fost preveniţi că aceasta este o zona
aproape sălbatică, aridă şi săracă. Şi totuşi locuită. Este
o zonă sălbatică pentru că aici, prin lege, sunt interzise
construcţiile gen hoteluri, întreprinderi. Doar localităţile
existente, puţine spre deloc pe măsură ce înaintezi spre
capul peninsulei, se mai modernizează. Prima oprire
este în satul pescăresc Bogaz. Un sat mic, cochet, ce
aduce a orăşel de numai 500 de locuitori. Oprim la o
tavernă unde pot fi servite celebra cafea turcească şi
ceaiuri specifice acestei zone. Satul se află la intrarea în
peninsulă. De aici se pot cumpăra diferite suveniruri:
tablouri, săpunuri, ulei de măsline şi sucuri preparate
tradiţional (eu am luat de roşcove) etc. Nu putem să
rămânem indiferenţi la peisajul mirific: palmieri, leandri
şi terasa tavernei care are ieşire la mare. Ne continuăm
călătoria şi vizităm o fabrică de ulei. Aceasta este de
capacitate mică şi a fost modernizată pe la începutul
anilor 2000. Nu putem să trecem indiferenţi pe lângă
utilajele vechi şi fotografiile de epocă expuse, ce
înfăţişează modul în care era produs uleiul, mai întâi
artizanal, cu unelte rudimentare, ca apoi să vedem
evoluţia în timp. În curtea fabricii există şi un magazin
de prezentare şi desfacere. Aici gazdele noastre ne-au
servit cu o băutură tare pe bărbaţi şi cu un lichior pe
femei. Am putut apoi gusta ulei de măsline simplu sau
cu condimente cu pâine caldă. Cei doritori au putut să
achiziţioneze ulei, săpunuri, dulciuri. Până să intrăm în
zona sălbatică cu adevărat, oprim la o biserică ortodoxă
aflată în avansată stare de degradare, aşa cum sunt
aproape toate de pe teritoriul Ciprului de Nord. Este
biserica Sfântului Firzoz (θYRΣOΣ). Odată părăsit acest
teritoriu de către ciprioţii greci, de lăcaşurile lor de cult
nu s-a mai ocupat nimeni. Doar cele mai arătoase au
fost transformate în moschei. Sub această biserică,
într-o grotă, există un izvor cu apă tămăduitoare, cu
efect asupra bolilor de piele. Nu se poate consuma,
deoarece este sulfuroasă. Ne continuăm drumul după ce
servim prânzul. De aici intrăm într-o altă lume. Şoseaua
este proastă, satele lipsesc, iar peninsula se îngustează
pe măsură ce înaintăm, încât marea ne apare când în
dreapta când în stânga. De-o parte şi de alta a şoselei
sunt câmpuri de pe care se treieră cerealele. Vegetaţia
este arsă de căldura destul de mare, iar copacii nu sunt
destul de numeroşi pentru a asigura o anumită răcoare
pentru oameni şi animale. Nu după mult timp ni se
atrage atenţia că intrăm într-o zonă a măgăruşilor.
Aceştia trăiesc în libertate şi au un statut special. Dar şi
o poveste tristă. Când grecii au părăsit nordul, şi-au
abandonat nu numai casele şi terenurile, ci şi măgăruşii
care constituiau ajutorul de nădejde în lucrul câmpului.
Aceştia s-au semisălbăticit şi trăiesc în această
rezervaţie din extremitatea estică a peninsulei.
La intrarea în rezervaţie ne aşteaptă primii
măgăruşi. Stau pe drum şi nu se dau din faţa maşinilor
decât după ce primesc ceva de mâncare: fructe sau
pâine. După ce am plătit această „taxă”, ajungem la
obiectivul final: Mănăstirea ortodoxă a Sf. Ap. Andrei.
Aici, în parcare, ne aşteaptă alţi măgăruşi, dar şi multe
pisici. Le oferim mâncare şi unora şi altora (pentru că
am fost preveniţi de Elena, ghida noastră). Însă măgarul
tot măgar rămâne. Cei câţiva le-au alungat pe pisici şi
le-au mâncat mâncarea, deşi erau resturi de peşte cu
oase mai mari sau mai mici. După ce am epuizat
proviziile, vizităm biserica. Şi aceasta are o istorie
frumoasă, deşi se află la extremitatea nord-estică a
Ciprului. Se spune că Apostolul Andrei călătorea des
între Ierusalim şi Balcani. În una dintre călătorii,
căpitanul corabiei şi-a pierdut vederea. Se întâmpla să
fie în apropierea ţărmului insulei. Atunci Sf. Andrei l-a
pus să acosteze pentru că ştie el de un izvor cu apă
vindecătoare. Au coborât amândoi şi au dat câteva
pietre la o parte şi de acolo au ţâşnit apele unui izvor.
Căpitanul s-a spălat de câteva ori pe ochi, la îndemnul
apostolului şi, ca prin minune, şi-a recăpătat vederea.
După ce a ajuns la Constantinopol, căpitanul l-a rugat pe
un pictor, după ce l-a descris, să-l picteze pe Ap.
Andrei, realizând câteva icoane. Una dintre ele a fost
lăsată de căpitan la izvor. Pe acel loc a fost construită
mai întâi o bisericuţă, se spune că tot prin strădania
16. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
15
căpitanului. În sec. XIV s-a construit o biserică mai
mare. Pentru greci, aceasta este un loc sfânt, de
pelerinaj. După îndelungi negocieri cu turcii, care se
opuneau, biserica a fost renovată de curând şi arată
foarte bine. Izvorul cu apă tămăduitoare este la baza
bisericii, aproape de ţărmul mării. În jur se găsesc multe
tarabe cu suveniruri scumpe, dar şi cu prostioare, ca
peste tot. După ce ne reculegem şi aprindem lumânări,
pornim spre hotel. Numai că mai avem o haltă de făcut.
Pe malul mării, la Golden Beach sau plaja Cleopatrei,
ne aşteaptă o oră de relaxare. Am ţinut să ajung pe
malul apei după ce am traversat o lăţime impresionantă
de plajă a cărei nisip fin era încins ca plita. Apa ne-a
ostoit fierbinţeala tălpilor. Marea era în acest loc
superbă: limpede, cu un nisip fin pe plajă şi în apă,
adâncime mică de la ţărm până la vreo două sute de
metri spre larg. Cei care nu au vrut să îndure supliciul
nisipului încins (unii au făcut băşici în talpă!) au putut
savura la o terasă simplă o bere rece sau o îngheţată. În
microbuz, la întoarcere, a fost linişte. De la oboseală, de
la frumuseţile care uneori ne-au tăiat respiraţia? Poate
că amândouă la un loc, încât aproape că nu am observat
că am ajuns la hotel.
Famagusta
Penultima zi a şederii în Cipru de Nord este
dedicată oraşului Famagusta şi împrejurimilor. Pentru
început, vizităm Mănăstirea Sf. Barnabas. Acesta a fost
un discipol creştin ce s-a născut (sub numele Iosif) şi a
murit în Cipru (3 d.H – 61 d.H). Biserica acestei
mănăstiri a fost transformată într-un muzeu al icoanelor.
Se găsesc multe icoane reprezentând pe majoritatea
sfinţilor, realizate de mai mulţi autori, unele vechi de
câteva sute de ani. Acareturile mănăstirii adăpostesc
Muzeul de Arheologie. În apropiere se află grota în care
a fost descoperit mormântul lui Barnabas. Următorul
obiectiv este oraşul vechi roman Salamis. Aici, pe un
spaţiu generos, se află ruinele acestui oraş. Ne purtăm
paşii prin gimnazium, băile romane, pe la latrină şi la
mormintele regale, ascultând poveştile din istoria veche
a acestei aşezări. Mergem să vedem şi amfiteatrul, care
a fost reconstruit şi arată foarte bine. De aici ne
îndreptăm spre oraşul Famagusta (Gazimagusa sau
Magusa în turcă). El are o istorie foarte interesantă. A
fost fondat în secolul XI î.H. Arhitectura medievală este
foarte bine reprezentată şi conservată. Oraşul a fost
pentru foarte mulţi ani principalul port din Mediterana
de Est. Pentru iubitorii de istorie sunt impresionate
zidurile vechii cetăţi a oraşului Famagusta, Castelul lui
Othello, ruinele bisericii la care mergea să se roage
Desdemona, aflate peste drum de castelul lui Othello, şi
Catedrala catolică Sf. Nicolae, ce a fost transformată în
Moscheea Lala Mustafa Pasha. În castelul lui Othello,
marele Shakespeare a găsit inspiraţia pentru a scrie
drama cu titlul omonim. De altfel, între castel şi ruinele
bisericii se află, într-un cochet părculeţ, bustul marelui
Will. Admirând din exterior moscheea, nu poţi să nu
observi asemănarea izbitoare cu Catedrala Notre Dame,
numai că aceasta este sluţită prin adăugarea unui
minaret şi prin dărâmarea acoperişului în stil gotic şi a
turnurilor. Dacă treci prin Famagusta şi nu vezi fantoma
vechiului cartier Varosha, nu ai văzut nimic. Pe la
jumătatea deceniului al şaptelea din secolul trecut,
Varosha era cea mai modernă şi cea mai mare staţiune a
Ciprului, o destinaţie de lux pentru bogătaşi şi pentru
vedetele lumii. Făceau plajă la Varosha Liz Taylor,
Richard Burton, Brigitte Bardot, Sophia Loren şi multe
altele. În afară de luxoasele hoteluri erau şi vilele unor
oameni foarte bogaţi. În acel august 1974, au primit
ultimatum pentru a părăsi oraşul imediat. Mulţi au
plecat doar cu hainele de pe ei, crezând că se vor
întoarce foarte curând. Au trecut 44 de ani şi stafia
clădirilor degradate, fala Ciprului de odinioară, te
înfioară. Însă Famagusta are şi o zonă nouă, cu clădiri
moderne, ca orice oraş modern. Există o simbioză care
face ca fiecare parte a oraşului şi întregul să fie foarte
frumoase, integrându-se perfect în peisaj. Însă partea
istorică este cea mai convingătoare din punct de vedere
turistic. În final, aven o oră pentru a face câteva
cumpărături la magazinele din preajma moscheii Lala
Mustafa Pasha. Ne întoarcem la hotel cu imagini de
17. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
16
neuitat dar şi cu întâmplări recente care au marcat
istoria plină de tragism a ciprioţilor.
Spre ţară, prin Larnaca
A doua zi, mult mai devreme ca de obicei, după
micul dejun, părăsim hotelul şi ne îndreptăm spre
aeroportul din Larnaca. Drumul spre aeroport este
acelaşi pe care am venit. Ne luăm la revedere de la
Kyrenia, de la mare, de la Muntele Cinci Degete, de la
partea de nord când trecem linia verde (frontiera) fără
probleme prin vestul Nicosiei. Revedem deja cu
nostalgie locurile pe care le-am vizitat. Chiparoşii,
măslinii, cedrii, leandri, arborii de piper, arborii de foc,
numeroasele soiuri de pin mediteranean, din cele peste o
mie catalogate, portocali, lămâi ne însoţesc pe tot
drumul. Ajungem la Larnaca la timp pentru un tur al
oraşului şi pentru a ne opri la Biserica Sf. Lazăr, ultimul
obiectiv din programul vizitei. Aceasta se află în partea
de vest a oraşului, în apropierea mării. Biserica a fost
construită în secolul al IX-lea pentru a fi gazdă
mormântului Sf. Lazăr din Betania. După ce a fost
înviat din morţi de către Isus, acesta s-a refugiat în
Cipru de frica iudeilor şi a trăit în Larnaca încă treizeci
de ani. În anul 890, au fost descoperite moaştele sale, iar
în anul 901 au fost mutate la Constantinopol. Portalul
bisericii păstrează inscripţii greceşti, latine şi franceze.
În biserică sunt păstrate şase icoane bizantine ce au fost
ale vechiului iconostas. Două dintre ele îl înfăţişează pe
Sf. Lazăr (una - ca episcop şi cealaltă reprezintă învierea
sa). Există şi o icoană făcătoare de minuni ce o
înfăţişează pe Maica Domnului. Sub altar, într-o grotă,
se află sarcofagul în care au fost găsite osemintele Sf.
Lazăr. Parte din moaştele sale se află în biserică într-o
raclă de argint. Nu după mult timp, autocarul ne va lăsa
la aeroportul din Larnaca. Avem timp de meditaţii până
la decolarea spre casă. Făcând bilanţul unei săptămâni,
putem trage concluzia că, plecând aproape în
necunoscut, am aflat lucruri extraordinare despre un
popor ce trăieşte divizat, ce are o capitală despărţită
arbitrar, în care interesele strategice ale marilor puteri
sunt mai importante decât soarta locuitorilor acelui
spaţiu. Am cunoscut stagnarea nordului şi dezvoltarea
sudului. Şi am mai constat ceva: frumuseţea locurilor şi
căldura oamenilor. Deosebirile dintre ciprioţii greci şi
turci nu sunt evidente în afara religiei. Poate că într-o zi,
nu peste mult timp, le va da Domnul înţelepciune mai
marilor lumii pentru dispariţia acestei linii verzi şi
întregirea Ciprului va deveni realitate. Plecăm cu
regretul că nu am putut vedea tot din ceea ce ni s-a
oferit cu atâta dărnicie. Cu aceste gânduri ne îmbarcăm.
Aeronava decolează la timp, iar zborul spre ţară decurge
normal, cele câteva turbulenţe nu au făcut decât să ne
amintească faptul că suntem deasupra norilor.
18. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
17
Diana TRANDAFIR
Atunci ca acum
am visat am vorbit
și am scris pagini întregi despre ea
pentru toate lucrurile întâmplate
ție și celor ca tine
ar trebui să fii fericit
unul singur ești tu
cel care a rodit 33 de meri în livadă
din mijlocul inimii de sânge cald dătătoare
spaima nu vine
decât prin porumbei prin câini și prin fluturi
din tinerețe în tinerețe
plutești printre frunze de nuc
pasăre
ar fi trebuit să te naști și nu om
în ploaia care amestecă obrajii cu lacrimile
ai tatuat zâmbetul
ca pe un fulger
Poveste
chair dacă aș planta acum
un copac
nu cred că s-ar putea inventa
o nouă religie
seara
lucrurile încep să prindă contur
fiecare cu alunecarea sa
dinspre trupul jupuit
spre valul de mare
înecați în deșertăciunea unei epave
mulți au îmbătrânit în fața oglinzii
înnegrite de cochilii de melci
ele povestesc despre nefericitul
contratimp al viselor
transformate în coșmaruri sau în lecții de viață
totul e la vedere
fățiș
drept în față
deși de secole lupta
se dă numai și numai în spatele frontului
cineva trebuie să vorbească
despre pielea plină 100% de spini
de care agăți tablouri de familie
în timp ce asculți melodiile filmelor vechi
sau poate despre
nimicul credibil ce ia locul
penelor grele și ude care tot împiedică zborul
soarele a spart din nou geamul
dezvelind cerul
ca un cadran de ceas digital
tunurile din navarone au tăcut
fantoma trecutului
acoperă cu mâini tremurânde
rana prea neglijent pansată
din suflet
Vioara întâi
sub pleoapele calde
ochii de chihlimbar văd orașul întors
știm că tot ce rezistă
e clădit
pe lumina generoasă a soarelui
încă nu te cunosc
cu brațele întinse vâslesc
la câțiva centimetri de vis și abis
dreaptă și mândră aș merge
pe sârma inimii tale
împăștiind rând pe rând
fluturii singurătății
dincolo de dantela neagră a beznei
nu mai e timp pentru iubiri provizorii
strugurii dulci sunt pentru oamenii buni
dacă azi ar fi mâine
am trăi
mai mult mai puțin
cine știe
de când
confundăm călătoriile cu procesiunile
umbrele colorate-ale plopilor
par simple fragmente de stofă
19. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
18
Tudor CICU
Mărturisiri de taină
Chilia preotului Elisei era așezată într-o pantă de
deal, la capătul satului Radova, imediat în vecinătatea
unei păduri de carpeni cu scoarța cenușie spre argintiu,
cum avea să constate Victor în zilele următoare, cu
cimitirul aflat în apropierea unei bisericuțe din lemn.
Curtea chiliei ținea de la zidurile de piatră, ce delimitau
satul de pădure printr-un drum de pământ, și se termina
spre zăvoiul cu care începea pădurea. Ceva mai în
mijloc, chilia, în fapt o clădire scundă cu câteva camere,
bucătărie de vară și un mic șopron care servea, pe
timpul verii, de refugiu și terasă, cu o masă rotundă din
lemn, înconjurată de butuci de lemn, în loc de scaune. În
fața chiliei trona un mic heleșteu unde se adunau, prin
două șanțuri laterale, nu prea adânci, apa de ploaie, dar
și cea rezultată din topirea zăpezilor de pe deal. Între
heleșteu și curte, precum și de-a lungul aleii ce ducea
spre drum, se vedeau înșirați câțiva scoruși înalți. După
drumul lung făcut cu căruța, atât Victor, cât și Ema își
aduseră puținele lucruri în cele două camere alăturate,
aranjate de țiganca Rada care, se pare, înștiințată de
cineva din sat că vor sosi, îi așteptase la intrarea din față
a chiliei. După ce le arătă camerele, țiganca se retrăsese
fără să se arate prea vorbăreață, spunând că și-a lăsat
oalele pe foc în căsuța aflată la intrarea dinspre drum,
undeva în dreapta porților, unde și locuia, clădire pe
care Victor și Ema nu o zăriseră la sosire.
După-amiaza patriarhală îi îndemnă, pe cei doi, la
somn, mai ales că hurducăturile drumului nu-i
menajaseră deloc. Prima care se sculă, după câteva ore
de odihnă, și deschise fereastra dinspre heleșteu a fost
Ema. Ciuli urechile dincolo de antreul care îi despărțea
camera de cea în care odihnea Victor, apoi înspre curte,
dar nu auzi niciun zgomot. Era deja seară și lumina lunii
năvăli în cameră. Scoase capul pe fereastră și răcoarea
serii adusă odată cu o rafală de vânt îi ciufuli câteva
șuvițe de păr. Stătu în dreptul ferestrei admirând tufele
de sub pervaz, încărcate de rouă. Părea că totul în jur
împietrise în tăcere. Privirile îi alunecaseră de-a lungul
aleii, spre poartă, unde o zări pe țiganca Rada venind
spre chilie cu o tavă de lemn, acoperită cu niște ștergare.
Ema înțelese că țiganca aducea câte ceva de-ale gurii.
Părăsi camera și îi ieși înainte. Trecând pe dinaintea
camerei lui Victor realiză, după tusea acestuia, că se
trezise, dar se temea să se miște prin cameră ca să nu-și
trădeze prezența.
– Domnișoară dragă, auzi Ema vocea țigăncii, v-am
urmărit din căsuța de la poartă și cum am văzut fereastra
mi-am zis: Rada, Rada, hai repede cu mâncarea, că le-o
fi foame boierilor...
Ema răspunse cu un zâmbet și se luă după țigancă.
Aceasta împinse cu piciorul ușa unei încăperi și, pe
întuneric, așeză tava pe o masă abia vizibilă, după care
potrivi fitilul unei lămpi cu gaz, trase pe catranul cutiei
un băț de chibrit, iar când aprinse fitilul, flacăra sfârâi și
încet-încet camera se lumină toată. Ema surprinse o
cameră de oaspeți cu pereții căptușiți în lemn și trofee
de vânătoare agățate prin colțuri. Pe pereți, câteva
scoarțe țărănești și niște rogojini de papură, iar câteva
carpete și niște blăni de vulpe atârnau agățate în dreptul
ferestrelor. Un bufet de stejar masiv trona în stânga
acestora.
Victor se ivise și el în dreptul ușii. Auzise zgomote
și voci guturale în apropiere. Ema se repezi și îl luă de
mână, ducându-l până în dreptul ferestrei.
– Privește, Victor, ce splendoare de lună pe cer!
Dacă știam că te-ai trezit mai demult, poate făceam o
plimbare pe afară. Nu-i așa că e minunat?
Țiganca Rada tuși de câteva ori, încercând astfel
să-și facă simțită prezența:
– V-am adus de-ale gurii. Poate mâncați câte ceva,
mai întâi, zise Rada și se retrase înspre ușă. Pe mine vă
rog să mă scuzați, boierule, dar dacă mai e nevoie de
ceva, strigați la țiganca Rada și s-a făcut.
Ema îi aruncă o privire lui Victor, dar simți că în
sufletul lui se stârnise un roi încurcat de gânduri, dar
neputând să și le lămurească, tăcea. Țiganca Rada
aștepta de la boier o poruncă, pesemne, așa cum fusese
învățată în prezența stăpânului ei.
– Rada, în casa asta nu mai locuiește nimeni? o
întrebă el după ceva timp.
– Vai de mine, boierule? Cum așa? Nu v-a spus
părintele?
– Nu ne-a spus.
– Păi, el vine două zile în timpul săptămânii, ține
slujba la biserica de lemn, din sat și doarme o noapte
aici. Camera lui e cea din spate. Cu ferestrele spre
pădure, boierule. N-au plecat de multă vreme la Oradea,
ci cam de când s-a apropiat războiul pe la noi. Și el, și
coana preoteasă sunt plecați împreună. Ea e bucătăreasă
acolo, la spital. Nu știați?
– Nu știam, Rada. Deci, așa?
20. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
19
– Așa, așa, boierule! Da' se întorc când s-o termina
totul. Așa au zis. Și după ce își bătu palmele de fusta
înfoiată: dacă nu mai doriți nimic, eu am plecat
boierule. Și dacă e nevoie...
– Nu e nevoie. Oricum, noi îți mulțumim dinainte.
Mergi la dumneata, aici ne descurcăm singuri, glăsui
Ema în locul lui Victor.
Țiganca se înclină și părăsi chilia. Se auzea pe alee
bocănitul papucilor ei de lemn.
Se așezaseră în jurul mesei și începură să mănânce
din bunătățile pregătite de Rada. Victor tot întârzia cu
furculița în mână. Gândul său zburase departe.
– Ce s-a întâmplat, dragul meu? La ce tot te
gândești? Credeam că ai lăsat necazurile în urmă. Ori te
frământă ceva? insistă Ema.
– Te rog să mă ierți. Mi-e teamă să nu fie doar un
vis, Ema. Mă gândeam dacă nu ar fi existat și altă cale,
decât cea pe care mi-ai prezentat-o în căruță... La urma
urmei, adevărul e că nici nu avem de ales. Oricum ai
întoarce-o, destinele noastre sunt, incontestabil, în mâna
providenței, însă mă încredințez ție. Nu în zadar ți-ai
pus inima în palmele Lui și stai tu la căpătâiul vieții
mele. Ce vrei să mai spun? Că sufletul meu nu s-a tot
întrebat în ultima vreme dacă aceasta e tortura cu care
am plecat la drum, ca și atunci când am promis să duc
povara iubirii eroinei din cartea neterminată? Atunci,
merită tortura ce ți-am adus-o și ție. Merită ca eu să fiu
izvorul ei?
– Victor, dragul meu, înțeleg totul atât de bine. Dar
tu ești puterea și refugiul meu. Crede-mă, nu te învinui –
sunt fericită! Acum să mâncăm și mai târziu o să ne
spunem și ce mai avem pe suflet.
Când se întoarse în camera lui, Victor își simți
sufletul mâhnit pentru că îi arătase Emei acea
neîncredere în voința sa, șovăiala de a lupta cot la cot cu
ea, cât și prăbușirea credinței sale în niște zori mai
senine. Tocmai când întinse mâna spre a învârti rotița
lămpii ca să facă lumina mai mică, până spre stingere,
se trezi cu Ema în încăpere. O vedea cum înaintează
spre patul său, iar când voise să-i spună ceva, ea îi
acoperi gura cu buzele și se vârî sub cearşaf.
– Parcă ai vrea să fugi de mine... îi șopti Ema după
ce se desprinse de buzele lui. Înțelege, dragul meu, că
Ema de lângă tine este diferită de cea care trăiește în
mintea care a zămislit-o pentru a fi doar o eroină de
carte.
Victor a privit-o din nou, încurcat. Avea ochii
îngândurați și se trudea zadarnic să spună ceva. I-a luat
repede mâna și i-a sărutat-o. Apoi, în neștire, i-a cuprins
capul cu mâinile și i-a sărutat buzele. A mai simțit cum
ea se pierde, caldă, în brațele sale...
Dimineața, când s-a trezit, Ema era goală, pe
jumătate învelită cu cearşaful, și, după cum surâdea prin
somn, Victor era sigur că ea visa. Tresări. Ema era mult
schimbată. Era o altă Ema, faţă de acum câteva zile. Și
el simțea că se schimbase între timp. Că văpăile
pasiunilor pe care le credea stinse, se reaprinseseră așa
deodată. Ardea el pentru un nou început? Se ridică de pe
pat, stinse de tot lampa de pe masă și se așeză pe un
scaun în fața Emei, privind-o. Simți, mai mult ca
niciodată, o dorință nebună, obsesivă, de a o ridica în
brațe, s-o strângă la piept și să-i vorbească despre
planurile lui. Privi la sânii ei frumoși, modelați ca după
o gutuie și, bâjbâind, apucă un sân și îl sărută. Ema
deschise ochii. Încercă să-l împingă de la pieptul ei, dar,
oh, Doamne, brațele îl înconjurară de după gât și-l trase
peste ea. Victor era atât de agitat, mormăia, se zbătea ca
să obțină ce dorea și până la urmă o strânse mai
aproape, epuizat. O privi în ochi și o sărută blând. Apoi,
Ema se aplecă peste el și-l mângâie pe piept. Noaptea
care tocmai trecuse fusese decisivă. „Fără îndoială,
gândea Ema, dacă el este cel mai îndrăgostit dintre ei
doi, iar ea dacă nu-i va arăta că nici dragostea ei nu e
una pasageră, nu se va întoarce el la aceleași sentimente
pe care le avusese la plecarea din spital și se va arăta
foarte trist?” Simți nevoia să îl aducă la realitate și să-i
povestească visul de peste noapte. El o ascultă cu
atenție. Înțelese doar că în visul ei se făcea că se plimba
prin pădurea de peste deal și o arătare, ca un balaur, i s-a
proptit dinainte și a amenințat-o că nu poate trece mai
departe. Și ea voia să ajungă în zăvoiul de unde auzea
chemarea lui, dar nu-l putea zări. Credea, ba nu, era
sigură că o strigase să vină la el. Dar cum de se rătăcise?
Că doar cu câteva clipe mai înainte, erau împreună, se
țineau de mână. Dar, în același timp realiza că nici nu se
poate strecura printre brațele de foc ale balaurului. A
privit pe deasupra mestecenilor, norii, păsările de pe
bolta cerului și ar fi vrut să-i strige ca el să imite zborul
păsărilor și să ajungă prin văzduh la ea, dar, foarte
ciudat, nu putea scoate măcar un cuvânt. Nu mai avea
glas și un fior rece i se strecurase pe sub cămașă... A
găsit un trunchi doborât la pământ, pesemne de trăsnete,
și s-a așezat pe el. E convinsă că în jur erau mulți
greieri, ori niște lăcuste care-și frecau elitrele, făcând un
zgomot infernal. Și crede că a clipit repede, de câteva
ori, încercând să se trezească. Când a privit în sus, cerul
pălise, dar stelele încă nu se zăreau. Dar a văzut o
lumină care fulgeră în spatele ei și a auzit trosnetul unui
foc de pușcă. Nu mai ținea minte ce s-a întâmplat după
aceea. Începuse, din senin, ploaia, iar ea nu știu cum să-
și explice mai bine toate lucrurile acestea, o obseda mai
ales amănuntul la care intens se gândise: dacă viața ei ar
fi decurs altfel? „O, ce simplu va fi mâine...” se lăsă ea
furată de un vis. Apoi, s-a trezit când el îi mângâia, cu
buzele, sânul.
– Când eram mică, mama îmi spunea că dacă voi
visa balauri, ca cei din povești și care te fugăresc din
drum, înseamnă că voi avea la început o dragoste mare
ce îmi va aduce numai suferință și lacrimi. Apoi, târziu,
când voi fi crezut că a trecut totul, voi întâlni o dragoste
și mai mare. Atunci voi fi fericită, foarte fericită...
Victor n-o mai lăsă să continue. Îi ascunse capul la
piept și îi mângâie buclele, iar Ema îi strângea în neștire
umerii, brațele...
21. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
20
– Victor, să nu mă lași singură...
El îi cuprinse buzele cu gura și nu o mai lăsă să
spună niciun cuvânt:
– Eu nu sunt superstițios, o liniști Victor și îi sărută
mâna.
– Victor, îl întrebă ea deodată, tu nu ai vrea să ai un
copil?
– ?!
– Nu e vorba de altceva, e bine să știi, dar ar fi atât
de frumos să am un copilaș cu tine. Ori ți-e teamă
tocmai de acest lucru și n-ai vrea să se întâmple?
Victor încercă să râdă, dar se temu tocmai de acel
lucru care îi trecuse prin gând: „Ce altă femeie ar avea
curaj să vorbească despre pântecele ei, așteptând să
rodească la primul amor, dacă nu Ema?”
– Dimpotrivă, spuse roșind ca un adolescent, mi-e
teamă că visul acela te-a înspăimântat într-atâta încât
crezi că nu mai avem timp și se termină iubirea noastră.
Ori vrei să mă necăjești, ori azi ești plină de mistere. Și
uite câtă lumină e afară... Poate țiganca Rada a și dat
câteva ture pe sub ferestre. Hai Ema, cred că e timpul să
ne adunăm gândurile la o plimbare prin împrejurimi și
să ne cunoaștem vecinătățile. Tu să-mi povestești din
viața ta, despre trecutul tău și eu doar să ascult.
Nădăjduia că, cel puțin de data aceasta, îi va mărturisi
câte ceva.
Spunând toate astea, Victor o simți cum se zbate cu
taina ei, cum ea realiză că o ispitea să facă o destăinuire
ca el să o poată pune în cartea lui, pe seama celeilalte.
Se auzi mustrându-l:
– Aha! Deci vrei să mă tragi de limbă numai ca să-ți
termini cartea? Nu, dragul meu! Toate acestea sunt
lucruri moarte pentru mine. Gata! Am șters totul din
memorie. Nu mai există trecut, nu mai există amintiri
dureroase. Deveni provocatoare: Și tu unde ai fost, de n-
ai lăsat niciun fel de urmă?
– Iartă-mă! i-a spus, şi încercă să zâmbească. Se
ridică și deschise larg fereastra. Răcoarea de afară îl
învioră. Era timpul să o lase pe Ema singură, să aibă
timp să se pregătească de o plimbare prin împrejurimi.
Rămasă singură în cameră, Ema începu să se
aranjeze în oglindă, ţuguind buzele umflate de atâtea
sărutări. Tot mișcându-se la stânga și la dreapta, își
descoperi pe ceafă, a cărei piele era trandafirie
întotdeauna sub legătura cosiței, niște vânătăi diafane
care păstraseră urmele buzelor lui Victor. Când se
reîntâlni cu acesta, era nemaipomenit de veselă și simțea
nevoia să îngâne același cântec amintit doar în
momentele de veselie extremă. Îl găsi pe Victor
așteptând pe o bancă aflată lângă heleșteu, aruncând cu
pietricele culese de pe jos în pânza apei și amuzându-se
când luciul ei se transforma în cercuri concentrice. Și în
tot timpul jocului se gândea că orice iubire are nevoie de
un loc retras, un fel de refugiu, iar ei aveau acum un
adăpost numai al lor. Din mansarda căsuței, aflată lângă
porțile de la drum, doar țiganca Rada i-a urmărit o
vreme cum se pierdeau ținându-se de mână în desișul
pădurii care începea odată cu panta din deal. Așa au
rătăcit câteva zile la rând, pierduți printre amintiri,
făurindu-și vise, ori luându-se în brațe și privind cerul.
(fragment din romanul în lucru „Enigmatica Ema”)
dincolo de tăcere
cuvintele au fost întotdeauna
cu un pas înaintea mea
când cu un pas mai mare
când cu un pas mai mic
oricum, datorită distanței
cu greu am reușit să le pronunț –
pe câtă vreme ele
într-un joc copilăresc
îmi făceau în ciudă
și mă rosteau cu dezinvoltură
neuitând să spună
privirilor buimace
de unde vin
cu ce urma să mă ocup
și cu ce scop
(durata prezentării
n-au precizat-o niciodată
pentru că nu le interesa
sau, poate
se credeau veșnice!)
alt anotimp
…aveam de făcut o călătorie
despre care nu știam
dacă mă duceam într-un anotimp
sau, pur și simplu,
mă întorceam din acel anotimp…
m-a salvat o revelație:
fluturi albi zburau
la-ntrecere cu
fulgi de nea
alandala
pe arena frunții mele
Nicolai TĂICUȚU
22. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
21
Nina Elena Plopeanu
Focul lui Dumitru
Înserarea îmbrăcase în mantia-i neagră Dealul
lui Sumedru. Muntele din frunze uscate cu vărful din
snopi de coceni cu brațe din hârtie creponată fusese
aprins. Ardea cu trosnituri de bici printre țipetele de
biruință ale copiilor și tinerilor din sat, care trudiseră
întreaga zi la strânsul aurului căzut din corola copacilor
rămași fără veșminte în bătrânețea toamnei. Cu obrajii
îmbujorați, peste care sudoarea desena cărări negre,
băieții și fetele strigau cât îi țineau gurile:
— Focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru, focul lu’
Sumedru.
De pe înălțimile din satele vecine, de unde se
zăreau ridicându-se spre cer dansuri sângerii, răsunau
aceleași cuvinte repetate ca un ecou. Avertizau
anotimpul care nu-și făcuse valiza că se apropia vremea
despărțirii. Vântul, trezit din somnul iepuresc, își umfla
fălcile și legăna cele câteva frunze brune ce se jucau
de-a v-ați ascunselea printre ghearele ascuțite ale
arborilor triști.
Pe cărarea bătătorită de copitele animalelor și de
galoșii celor ce le aveau în grijă șerpuiau către rugul
aprins, printre fagii drepți și carpenii întortocheați,
femeile satului. Înaintau în șir indian ca niște venere
antice cu panere pe cap sau pe umeri din care se
răspândeau miresme de fructe pârguite și covrigi calzi.
Ochii mei de copil priveau cu lăcomie
spectacolul autumnal. Știam că nu-l voi uita niciodată.
Cei ce purtau numele sfântului, ce-și făcea intrarea
triumfală pe cai de foc, se bucurau de două ori, iar
fratele meu Mitruț de trei ori; la focul lui Sumedru
venise și Anisia. N-o mai văzuse de mai bine de o lună.
Se mutase cu părinții la oraș. O privea și nu îndrăznea
să-i spună bun venit, deși, până mai ieri, păscuseră
împreună vitele la Mărul Roșu. El nu se înscrisese la
liceu. Rămăsese la școala profesională din sat.
— Focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru, focul lu’
Sumedru au răsunat cu și mai multă putere vocile
înveselite la vederea bunătăților pe care aveau să le
primească.
— Luați, copii și mâncați. Să vă fie răsplătită truda și
veselia. L-ați întâmpinat cum se cuvine pe Sfântul
Dumitru. Să se bucure și să se încălzească la focul
nostru şi cei ce nu mai sunt printre noi. Ia și tu, Anisia,
fata mătușii, un măr roșu ca focul şi o pară galbenă ca
părul tău.
Anisia privea cu insistenţă spre vârful albastru
al flăcărilor. Aştepta cavalerul blând şi plăcut la chip
ce-i tulbura visele în nopţile din ajunul sărbătorii. Când
nechezatul calului roib răsună pe deasupra copacilor din
apropiere, fata simţi, din plin, în piept împunsătura
suliţei pe care tânărul soldat o purta în mâna dreaptă.
Mireasma florilor de dumitriţe, ce se răspândea de pe
cămaşa portocalie şi de pe mantia verde ce fluturau
printre limbile de foc, o ameţi, iar razele ce înconjurau
capul căpeteniei militare o făcură să-şi acopere ochii cu
mâinile.
— Focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru, focul lu’
Sumedru, strigau copiii, care mai de care. După ce le
trecuse oboseala, aveau chef de zbenguială și începură
să se ia la trântă cu flăcările. Unii mai îndrăzneți, își
luau avânt și săreau peste partea focului care se mai
domolise. Alții îi luau pe cei mici în brațe și îi
amenințau că îi aruncă în mijlocul jarului sub care se
cocea un bostan, tăiat în jumătăţi, păstrat de tata special
pentru această ocazie. Când a început să miroasă a
plăcintă de dovleac, l-am ajutat pe Mitruț să-l scoată și
să-l împartă celor din jur bucată cu bucată.
— Uite, Anisia, ți-am păstrat cea mai rumenă parte.
Vrei să guști? E la fel de dulce ca și în anii trecuți.
— Mulțumesc, Mitruț. Știu cât este de bun. Nu i-am
uitat gustul. Nici pe tine nu te-am uitat. Mi-a fost dor să
te revăd, a adăugat fata, mângâindu-i pielea bătătorită a
palmei şi făcându-i semn cu coada ochiului spre bradul
care îi chema, dornic să le asculte poveștile.
Un nechezat furios a coborât din înalt.
—Ai auzit tropotul calului? Ai văzut călăreţul ce ne dă
târcoale printre nori? l-a întrebat fata pe fratele meu cu
glas şoptit. Privește! Cavalerul înconjurat de flăcări
albastre vine către noi, a adăugat Anisia cu teamă, în
timp ce, o stea rătăcită s-a desprins de pe bolta mirată
aprinzând eșarfa de la gâtul fetei. Mitruț a încercat să
stingă rugul ce-i cuprinsese pletele răsfirate, dar, una
câte una, petalele de floarea soarelui s-au transformat în
scrum. Mitruț a îmbrățișat capul de regină al Anisiei și
l-a apropiat de para focului din pieptul său. Cele două
torțe vii s-au îngemănat, tâmplă lângă tâmplă, iar flacăra
lor a cuprins bradul, care a ars, neîntrerupt, trei zile și
trei nopți, răspândind în jur mireasmă de tămâie.
În jurul focului, copiii se învârteau în cerc.
M-am prins, pentru ultima oară, în jocul lor şi împreună
am intonat refrenul răsăritului și al apusului.
— Focul lui Sumedru, focul lui Sumed.., focul lui
Sume…
23. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
22
Magdalena HĂRĂBOR
POEME
***
Iubire mai stai
în defilarea ta de mătase
o clipă
să pun fundă zorilor
zori de fiinţă
paşi de colind
mai tânără ca oricând
parfum de tuberoze
dai pinteni cailor verzi
cosânzeană
jumătate pasăre, jumătate lună
trecere, durere prin carne,
dureroasă trecere prin
fierbintele sânge
jumătate albă, jumătate speranţă
să-mi fii aură-n noapte
liman în furtună
nu mă apune suflet-pereche
mai stai o părere
mai stai o minune!
***
Printr-o perdea densă lumea se uită la mine
se miră
în fraze împotmolite, nu pot înainta
bâjbâind în noapte
caut inefabilul
amintiri
Atât de rar ne este dată starea
Rămâne deschisă în noi fereastra
cum suntem azi
nu am fost ieri
marea şi cerul senin
albastrul ne respiră timpul rămas
simţim altfel, urcăm treptat în starea de mâine
adăpostim în noi
muguri de miei.
***
Încotro m-am îmbătat de soare
Zâmbet neînserat
O baladă a secundei
În pliurile timpului
Pe portativul înălţimii
Nu mai simt înţepăturile cuvintelor
Dureri pulverizate
Pe octava de polen
Fostele iubiri îşi ling rănile.
UN LOC AL MEU
am găsit un loc
unde noaptea e zi
întunericul
nu ştiu
cum se face lumină
nu ştiu dacă îl trăiesc sau
doar îl inventez
cu luna mai îl înfloresc
acolo nu se ştie de ce lumea vine şi pleacă
ce caută şi ce găseşte
acolo
dorinţele se transformă-n jucării
jumătate pluş , jumătate baloane de săpun
am găsit în sfârşit un loc cu vată de zahăr
fără seri morcovite
unde cenuşa se preschimbă-n rouă
garduri vopsite-n roz de copii
culori şi sunete, prinzându-se
în carusel
pete de sfială
cerneală
peste
insula mea.
***
Mă trezesc uneori din somn
Neştiind ziua, locul
E marţi
Împărţim aceeaşi zi, acelaşi vis
De când
Nu-mi aduc aminte
Scârţâie paşi în orbecăiala odăii
Pe fundul paharului o picătură de şampanie
Sărbătorim alt ev
Din gheaţă sculpturi de speranţă
Împărtăşim acelaşi cataclism
Mă dezlipesc mai întâi cu migală de lucruri
Apoi de resturile mele
Să mă-mbrac în mine
24. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
23
Ştiu că în aceeaşi formă se toarnă altă compoziţie
alte ingrediente
Încerc să-mi ţin de urât încă o zi, încă o noapte
Mă acompaniază fraged ciripit de turturele
Căutare incredibilă a conectării la armonie
Reuşită ?
Nu ştiu
În ce colţ să aşez lumina
Împărţim aceeaşi odaie
Acceaşi zi de marţi
Aceeaşi speranţă
Vânare de vânt, de nori...
Într-o coajă de nucă
Miezul timpului racordat la marea bătaie de gong.
***
Singurul lucru de care mă tem
E teama
Sunt agăţat între teamă şi răzbunare
Haos inoculat în tatuaj
Pe culoarele vieţii
Detaşamente defilează
Libere de constrângeri, păreri,
Schimbări, secrete,
Noile minciuni, măşti pentru mai târziu , râzânde,
Voi decoji adevărul,
Mă voi dezveli de orgoliu
Nu e baricadat drumul , pot inventa istoria din frânturi
de mine şi de alţii
În febra ficţiunii mă iubesc mai mult
Văd departe
Mă văd în ceilalţi cu ochi mari deschişi
Împreună formăm mitul
Îmi e necesară oglindirea
Voi picta roşu pe piele
Adevărul
Clipa
Să nu-l sângereze.
Poemul rorschach
prins între riduri – un rictus al pielii
între cearcăne ca într-un nod de cale ferată
când se schimbă macazul
se gândeşte la nenumăratele lumi
dacă nu va alege
totul este posibil
printr-o scindare a eului
fiecare viaţă va merita trăită
cineva îi va arăta cum timpul suspendat
se usucă între aripile şoarecelui
iubirea devine un aspirator de beznă
cum realitatea ne face să devenim ce nu vrem
iar traficanţii de mărunţişuri găsesc întotdeauna
ieşirea din labirint
oricum ai lua-o
clipa asta pare un cuţit într-un malaxor
este o sumă a ficţiunilor celorlalţi
şi vei fi surprins cât de tare vor durea gambele
retezate
în orice formulă a paradisului care te va găsi
vrednic
să te mistuie
când era copil picta
strivind culori mânat de cruzimea inocenţei
toţi vedeau fluturi în jumătăţile de planşă
acum aceiaşi ochi zăresc fantasme ce stau să
erupă
din osatura lor delicată vor recolta celule stem
pentru frumoasa lui nedesăvârşire
poemul cataractă
când ridic pleoapele se închide
dungi cenuşii ameninţă cerul lui manet
probează ziua asta ca pe o rochie
soarele se sufocă
sărută-l până îi va sări luna din gât
nu te mai întreba cine în gândul cui este
adună doar tăcerea între palme!
mişc pereţii
apa picură din grindă
suntem rădăcini înecate de aer
fructe în pământ
întunericul – avorton al luminii –
ţine visul întins ca o setcă
Laurențiu BELIZAN
25. SPAȚII CULTURALE nr. 60, septembrie/octombrie 2018
24
Oana Mihaela SAVIN
OROLOGIUL
Orologiul de la Primărie bătu ora 15. Ea îşi
verifică ceasul, ridică privirea şi rămase perplexă
văzând arătarea îmblănită târându-se pe alee.
El, zgribulit, înainta, poticnindu-se în noroaie şi
zâmbete.
„Idiot”, a gândit şi pornirea ei a fost să plece.
El tocmai ajunsese la doi paşi şi îşi desfăcea
fularul. Nasul îi era vineţiu şi sprâncenele uriaşe.
Ea strânse din dinţi, smulgându-şi un început de
zâmbet.
- Tu?!...
- Eu sunt, i-a întins el mâna.
- Grozav!, a strigat şi a tresărit puternic
ascultându-şi vocea.
Bărbatul fu surprins şi o clipă braţele lor se
zbătură prin aer. Renunţă la gestul de sărut al mâinii.
Femeia răsuflă uşurată şi întrebă repede:
- Mergem?
El îi surâse, îi cuprinse palma îngheţată şi i-o
băgă în buzunarul paltonului său. Ea se simţi istovită
când bărbatul începu să-i deseneze conturul mâinii cu
degete fierbinţi. Tuşi îndelung şi, ştiindu-se privită, se
înroşi uşor. Nu-şi mai putu stăpâni tremurul picioarelor,
însă, când el şi-o apropie atât de mult cât să-i atingă
sânul cu mâneca aspră a hainei. Se prefăcu că se
dezechilibrează călcând greșit și se îndepărtă încet, fără
să-l privească...
Au străbătut oraşul tăcând. Femeia uită repede de
neliniştile sale. Ochii îi deveniseră strălucitori, iar
gesturile leneşe.
Când el s-a oprit în faţa ceainăriei, deja se făcuse
târziu.
- Aş vrea să intrăm, i-a spus şi ea aproape că-i
putu auzi pleoapele zbătându-se.
- Bine.
Umflatul mustăcios, aflat în uşă, le indică o masă,
undeva în spatele a două coloane. „Pentru doamne
speciale”, se-nclină el rânjind larg, apoi dispăru în
bucătărie.
Mesele erau joase, „în formă de lacrimă” aprecie
ea şi bărbatul spuse simplu că sunt inimi, nu lacrimi şi
râse. Ea îl îndrăgi pentru asta şi chiar se gândi c-a fost o
ieşire cât se poate de plăcută. El era un tip urât,
e-adevărat dar, la urma urmei, foarte drăguț și
cumsecade.
Vorbiră puţin. Cam tot ceea ce merita spus îşi
comunicaseră deja telefonic.
XX
S-au cunoscut în urmă cu o lună. El dăduse un
anunţ în ziarul local şi ea s-a întâmplat să-l citească:
„Bărbat minunat de singur, doresc parteneră, strict
conversaţie telefonică, fără pretenţie întâlniri.”
Ea curioasă, tristă şi-atât de cumplit de singură,
s-a hotărât. Astfel că, trei zile mai târziu, l-a căutat...
Avea o voce caldă, joasă și gravă, de care se îndrăgosti
în prima secundă. Au vorbit mult la telefon în tot acest
timp, au râs ca nebunii ore și ore în șir și de fiecare dată
s-au simţit formidabil. El a învăţat-o să nu pună
întrebări, să-i fie suficiente doar sugestiile lui și emoțiile
cu care se băgau în pat în fiecare seară.
Avea o voce fantastică, cum am mai zis, şi-i
devenise atât de dragă şi atât de familiară, încât ea simţi
că trebuie neapărat să-l întâlnească. Insistențele acestea
l-au deranjat teribil:
- De la început ți-am zis că niciodată nu ne vom
vedea! Și ai acceptat...
- Vreau să știu de ce?!..., s-a încăpățânat ea să
priceapă.
- Pentru că toate libertățile pe care le-am avut
până acum, s-ar duce pe apa sâmbetei... Crede-mă pe
cuvânt!
Îşi ura, de fapt, chipul, ştiu ea acum. Sau poate
vârsta, deşi nu credea să aibă mai mult de patruzeci de
ani.
- Nici vorbă. Eu sunt mult mai curajoasă decât
tine...
- Curajoasă?, a ridicat el vocea pentru prima oară.
Aș zice irațională. Și complet nerezonabilă... M-ai
supărat foarte tare, să știi... Tu chiar nu realizezi că
suntem prea... oameni?...
- Ţi-e teamă că n-o să ne mai suportăm apoi
singurătatea, pricepu ea, în sfârșit.
- Eşti foarte deşteaptă, s-a mirat el atunci. Faptul
că ai înțeles mă linişteşte.
Ea s-a speriat destul de tare auzindu-l. Şi chiar
dacă într-un fel i-a dat dreptate, a simțit că trebuie să-l
vadă. Sufletul ei, neascultător, tânjea după prezenţe...
Aşa că a hotărât ÎNTÂLNIREA. Îi era absolut
necesară... Și poate că, apoi, îi va fi suficientă amintirea