Lucru comparat la_drept_penal-trasaturile_esentiale_ale_infractiunii

1
LUCRU COMPARAT LA DISCIPLINA
Drept penal. Partea Generală.
Tema: Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii între Republica Moldova şi România
Autor: Begu Valentin
Facultatea Drept, IRIM
Chişinău 2011
Plan:
 Introducere
 Noţiunea de infracţiune
 Trăsătuirile esenţiale ale infracţiunii
 Faptă prejudiciabilă
 Ilegalitatea
 Vinovăţia
 Pasibilitatea de pedeapsă penală
 Concluzie
Introducere
Din cele mai vechi timpuri şi pînă în prezent, au existat o multitudine de conflicte
social-umane, diferite dupa conţinut, formă, timp sau alte caracteristici, care mai mult sau
mai puţin aduceau prejudiciu persoanei şi societăţii. Astfel s-a simţit necesitatea de a
reglementa, documenta, sancţiona şi previne toate aceste încălcări, ajungîndu-se la etapa
istorică de dezvoltare social-umană cînd a luat fiinţă dreptul penal.
Denumirea de Drept penal este folosită în două accepţiuni:1
 Ramură specifică a dreptului, ce reuneşte sistemul normelor juridice penale;
1
http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_penal

2
 Ştiinţă - ramură distinctă a ştiinţelor juridice care studiază aceste norme.
Savanţii în penologie consider că dreptul penal este o ramură de drept şi reprezintă
ansamblul normelor juridice edictate de stat prin care se stabilesc faptele care constituie
infracţiuni (crime şi delicte), pedepsele ce se aplică şi dreptul statului de a trage la
răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, pentru apărarea ordinii de drept.2
Importanţa dreptului penal este dată de necesitatea imperioasă a apărării valorilor
esenţiale ale societăţii, pe care aceasta se întemeiază. În cadrul acestor valori un loc
hotărîtor îl ocupă omul privit ca valoare socială supremă; acesta trebuie să se bucure de
ocrotire penală sub toate atributele sale: viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea
fizică şi psihică, inviolabilitatea sexuală, demnitatea, inviolabilitatea domiciliului şi a
corespondenţei.3
Toate faptele, acţiunile sau inacţiunile care prin conţinutul lor încalcă
toate aceste valori menţionate mai sus, se numesc infracţiuni.
În cele ce urmează vom efectua un studiu comparat între legislaţia Republicii
Moldova şi cea a României, cu privire la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, aşa cum
sunt ele enumerate şi descrise în legislaţiile ambelor ţări.
Noţiunea de infracţiune
În drepul penal, conţinutul noţiunii de infracţiune este legat nemijlocit de natura
socială şi istorică a societăţii şi a statului.
Pînă la destrămarea URSS în teoria dreptului penal molodovenesc predomina idea că
infracţiunea, după natura sa, are trăsături de clasă. În România, astfel de concepţii
ideologice marxiste au fost introduse prin Codul Penal Român din 1969, idei care însă au
2
dr. Aurel Teodor Moldovan, DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ, Braşov 2009.
3
http://www.pna.ro/text_doctrina.jsp?id=6 „Dreptul penal ca ramură de drept şi ştiinţa dreptului penal”, Vasile Drăghici.

3
fost abrogate prin modificările aduse ulterior, mai ales după revoluţia din decembrie
1989.4
Într-adevăr, în orînduirea sclavagistă legea apara numai viaţa, sănătatea şi interesele
proprietarului de sclavi, iar sclavii nu aveau nici un drept şi erau consideraţi un bun al
proprietarului. Situaţia a rămas aproape neschimbată şi în perioada feudalismului,
deoarece feudalii puteau să-l vîndă pe ţaran, să-l pedepsească etc.
În rezultatul revoluţiilor burgheze din Franţa şi Anglia a fost declarat principiul
egaltăţii în faţa legii penale. Însă acest principiu a început să fie cu adevărat realizat mult
mai tîrziu. Nici revoluţia socialistă din Rusia, din octombrie 1917, cu toate că a scos în
vileag natura contradicţiilor de clasă, nu a creat condiţii pentru aplicarea acestui
principiu.5
Actualemnte infracţiunea nu poartă, de regulă un caracter de clasă şi noţiunea de
infracţiune include în conţinutul său necesitatea apărării bunurilor general umane
împotriva tentative infracţionale. Graţie schimbărilor reale care s-au produs în ultimii ani,
tendinţa de clasă în dezvoltarea dreptului penal este lichidată. De aceea, infracţiunea,
considerăm noi astăzi, nu este un fenomen de clasă, ci un fenomen social cu care se duce
lupta prin mijloacele dreptului penal.
Reieşind din cele expuse, constatăm că noţiunea de infracţiune, esenţa ei socială şi
semnele juridice care o caracterizează ocupă locul central în cursul dreptului penal.
Funcţia reglatoare a legislaţiei penale se realizează prin determinarea caracterului
periculos al faptei pentru societate şi stat, prin recunoaşterea faptelor săvîrşite ca
infracţiuni, pentru care necesită a fi aplicate măsuri de influenţă juridico-penale.6
4
http://ro.wikipedia.org/wiki/Codul_penal_al_Rom%C3%A2niei – Codul Penal al României
5
Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.66
6

4
Potrivit alin.1 art. 51 CP al Republicii Moldova, infracţiunea săvîrşită reprezintă
temeiul real (de facto) al răspunderii penale, căci din momentul comiterii ei apar relaţiile
juridico-penale de conflict.7
Prevederi de acest gen în Codul penal al României sunt chiar
în articolul în care se dă definiţia infracţiunii – art.17 CP al României, respectiv alin.2
art.17 CP al României se menţionează că „Infractiunea este singurul temei al raspunderii
penale.”8
Trăsătuirile esenţiale ale infracţiunii
Codul penal al Republicii Moldova dă următoarea definiţie noţiunii de infracţiune:
„Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea
penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.”9
Codul penal al României,
în prevederile art. 17, alin.1 dă următoarea definiţie noţiunii de infracţiune „Infracţiune
este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea
penală”.10
Autorul moldovean Ivan Macari consideră că conţinutul art. 15 CP al Republicii
Moldova indică nemijlocit la trei semne esenţiale ale infracţiunii – pericolul prejudiciabil
(semnul material), ilegalitatea penală a faptei (fapta prevăzută de legea penală) şi
vinovăţia. Aceasta ne permite să conchidem că în calitate de infracţiune prevăzută de
legea penală poate fi numai fapta prejudiciabilă săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de
pedeapsa penală. La art.51 CP al Republicii Moldova se menţionează că temeiul real al
răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită, care întruneşte semnele
constituitive ale componenţei de infracţiune.11
7
Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p87
8
Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010
9
art 14, alin 1, CODUL PENAL al Republicii Moldova
10
11

5
Prin urmare numai infracţiunea este temeiul real al răspunderii penale, iar acesteia îî
este supusă numai persoana vinovată. Pedeapsa este o măsură de constrîngere statală,
adică o consecinţă indispensabilă infracţiunii. Această dispoziţie este fixată în art. 1 şi 61
CP al Republicii Moldova, potrivit căreia Codul Penal stabileşte pedepsele ce trebuie
aplicate faţă de persoanele care au săvîrşit infracţiuni. Această dispoziţie se regăseşte şi
în Codul penal al României, în art.1 : „Legea penală apără, împotriva infracţiunilor,
România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana,
drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept” şi alin.1
art. 52 “Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a
condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.12
Ţinînd seama de cele expuse, constatăm că teoria dreptului penal din Republica
Moldova defineşte infracţiunea ca faptă prejudiciabilă (socialmente periculoasă), ilegală,
săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa penală.
Aceasă noţiune este formal-materială, pentru că conţine patru semne:
1) semnul formal, normativ (prevăzut de lege);
2) semnul material (prejudiciabil);
3) semnul vinovăţiei;
4) pasibilitatea de pedeapsă penală.
Luate împreună, aceste patru semne ale noţiunii generale de infracţiune
caracterizează toate infracţiunile prevăzute de Partea Specială a Codului penal al
Republicii Moldova.13
În dreptul penal al României, se consideră că sunt doar trei semne14
:
12
13
Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p. 68

6
1) fapta prevăzută de legea penală;
2) fapta să fie săvârşită cu vinovăţie;
3) fapta să prezinte perciol social.
În România în 2009 a fost introdus un nou Cod Penal, care însă la scurt timp a fost
înlocuit cu altul avînd prevederile vechiului cod cu privire la trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii. Astfel art 15 din Cod penal din 2009 definea infracţiunea ca fiind „fapta
prevăzută de legea penală, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”. Astfel
nu se mai face referire la pericolul social ca şi trăsătură generală a infracţiunii. Caracterul
nejustificat al faptei precizează faptul că aceasta are un caracter ilicit.15
Spre deosebire de legislaţia noastră şi cea română, doctrina germana, italiană,
elveţiană sau spaniolă tratează în cu totul altă manieră trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii. Astfel, în aceste sisteme, infracţiunea este definită de doctrina majoritară ca
fiind16
:
1) faptă tipică;
2) faptă antijuridică;
3) faptă comisă cu vinovăţie.
Definiţia materială a infracţiunii în doctrina penală moldovenească reiese din alin.2
art.14 CP al Republicii Moldova: „Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care,
deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de
importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni”.17
În Codul penal al
României, aceste prevederi sunt încorporate în art.181
: “Nu constituie infractiune fapta
prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate
14
Valer Suian, “Drept Penal. partea Generală (sinteză)”, 2006, p.8
15
Aurel Teodor Moldovan, “DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ”, Editura Lux Libris, Braşov 2009, p. 47
16
Florin Streteanu, “Drept penal. Partea Generală”, Universitatea Babe -Bolyai, Cluj-Napoca, 2008-2009, p. 66
17
alin.2, art.14 Codul Penal al Republicii Moldova.

7
de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta
gradul de pericol social al unei infractiuni”.
Spre deosebire de definiţia materială a infracţiunii, unele legislaţii dau o definiţie
formală a infracţiunii. De exemplu, art.1 al Codului Penal al Suediei din 1965 determină
că „Infracţiunea este o faptă după care urmează pedeapsa prevăzută de prezentul cod sau
de alt cod, fie lege”. Credem că o astfel de noţiune a infracţiunii permite autorităţii, în caz
de „necesitate”, să considere infracţiuni orice fapte, indiferent de gradul lor
prejudiciabil.18
Faptă prejudiciabilă
Din definiţia noţiunii de infracţiune dată de Codul Penal al Republicii Moldova,
reiese că infracţiunea este întotdeauna o faptă, adica un mod de comportare, de activitate
a unei persoane concrete. În cazul de faţă, termenul „faptă” e întrebuinţat de legislator
pentru desemnarea formelor aparente ale comportamentului infracţional – acţiunii sau
inacţiunii. Unele infracţiuni pot fi săvîrţite numai printr-o comportare activă a omului (de
exemplu, tîlhăria), iar altele, dimpotrivă, numai prin inacţiune, adică printr-o comportare
pasivă a omului (de exemplu, medicul nu-i acordă bolnavului ajutorul urgent sau
manifestă nepasare), al treilea – atît prin acţiune, cît şi prin inacţiune (de exemplu,
omorul).
Noţiunea de faptă prevăzută la articolul 14 CP al Republcii Moldova însumează atît
acţiunile sau inacţiunile, cît şi urmările lor prejuridiciabile, adică dauna obiectivă cauzată
de comportamentul infracţional. În legislaţia română, la articolul 18 CP al României se
dă următoarea noţiune: „Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este
18
Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.88

8
orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.
1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.”19
În legislaţia penală sînt recunoscute ca infracţiuni numai acele fapte care sînt
socialmente periculoase. Pericolul social este cel mai important semn material al
infracţiunii, o însuşire obiectivă a infracţiunii ce-i descoperă esenţa socială. Pericolul
social al faptei rezidă în faptul că infracţiunea este dăunătoare pentru societate, deoarece
pricinuieşte sau creează primejdia reală de a cauza daună esenţială relaţiilor sociale
(ordinii de drept stabilite).20
Autorul român Dalia Toader, mai adaugă că numai activităţile omeneşti au această
însuşire, de a prezenta pericol social, căci numai omul se află în relaţii sociale. Sub acest
aspect subliniem că reacţia animalului, evenimentele naturii (cutremur, inundaţie) care
prin consecinţele lor sunt periculoase (vătămări, distrugeri, pierderi de vieţi omeneşti), nu
prezintă pericol social, chiar dacă rezultatul se produce în societate, ci doar pericol
natural.21
La art.2 CP al Republicii Moldova sînt enumerate acele valori (obiecte) la care
atentează infracţiunea, pricinuindu-le o daună sau alta. În primul plan sînt puse persoana,
drepturile şi libertăţile omului, Această listă model a obiectulor a fost concretizată şi
completată ulterior în Partea Specială a Codului penal, unde se caracterizează fiecare tip
de infracţiuni aparte.22
În Codul penal român, aceste valori (obiecte) sunt prevăzute în art.
1: „Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa,
unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.
19
20
Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.68
21
Dalia Toader, „Drept penal român. Note de curs”, Bucureşti 2005, p.67
22

9
Teoria dreptului penal şi legislaţia penală din Republica Moldova deosebesc două
laturi ale pericolului social – caracterul şi gradul. La art.75 CP al Republicii Moldova se
declară că la stabilirea pedepsei judecata ţine seama de gravitatea, adică de caracterul şi
gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite.23
În doctrina penală română, pericolul social
ca trăsătură a infracţiunii este cunoscut sub două forme: generic sau abstract şi concret.24
Art. 16 CP al Republicii Moldova determină că clasificarea infracţiunilor se
efectuează în funcţie de caracterul şi gradul lor prejudiciabil.25
Asemenea prevederi în
România se întîlnesc la alin. 2, art.181
: “La stabilirea in concret a gradului de pericol
social se tine seama de modul si mijloacele de savarsire a faptei, de scopul urmarit, de
imprejurarile in care fapta a fost comisa, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut
produce, precum si de persoana si conduita faptuitorului, daca este cunoscut”.26
Întorcîndu-ne la delimitarea făcută de autorii moldoveni, autorul Ivan Macari
consideră că caracterul prejudiciabil reprezintă caracteristica calitativă a unei grupe de
infracţiuni de acelaşi fel, care atentează la aceleaşi relaţii sociale, iar gradul prejudiciabil
formează latura calitativă a unei infracţiuni concrete din numărul celora care au aceleaşi
caracter prejudiciabil.27
Sunt unele viziuni diferite chiar şi între autorii autohtoni. Astfel
autorul moldovean Alexandru Borodac consideră că caracterul prejudiciabil se consideră
o caracteristică calitativă a infracţiunii, iar gradul prejudiciabil – una cantitativă.28
Acelaşi autor consideră că caracterul prejudiciabil determină calitatea specifică a
infracţiunii. El depinde de conţinutul relaţiilor sociale la care atentează infracţiunea,
conţinutul consecinţelor prejudiciabile (materiale, fizice sau morale), specificul metodei
23
24
25
alin.1 art.16 Codul penal al Republicii Moldova
26
27
28

10
de atentare (violenţă sau neviolenţă), forma vinovăţiei (intenţionată sau din imprudenţă),
caracterul motivelor şi scopurilor infracţiunii.
Gradul prejudiciabil reprezintă cantitatea prejudiciabilă a faptei. El depinde de
valoarea comparativă a obiectelor de atentare, mărimea prejudiciului de aceeaşi natură,
gravitatea vinovăţiei (cu premeditare, intenţie afectivă, o nechibzuinţă grosolană), gradul
josniciei şi fermităţii motivelor şi scopurilor infracţiunii, gravitatea comparativă a
infracţiunii în dependenţă de specificul locului şi timpului săvîrşirii infracţiunii (timp de
război, calamitate naturală etc).29
Doctrina penală românească oferă însă o altă delimitare, diferită după formă şi
noţiune, dată de autorul Aurel Teodor Moldovan:30
 pericol social generic (abstract)- care se referă la un anumit tip de infracţiune
cum este furtul, omorul fiind evaluat în mod abstract de catre legiuitor pentru a putea
stabili dacă fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, cât de mare este
gradul de pericol şi care este pedeapsa care trebuie aplicată în această situaţie;
 pericol social specific (concret)- este pericolul social al faptei săvârşite, pericol
ce va fi stabilit de instanţa de judecată, urmând ca apoi să poată stabili sancţiunea penală
ce trebuie aplicată ţinând seama de vătămarea efectivă a valorii sociale, de urmarea
produsă.
Pericolul social se exprimă în stare de nelinişte şi de insecuritate socială pe care fapta
penală o creează, subliniindu-se în acest fel una din implicaţiile negative ale vătămării pe
care infracţiunea o presupune.31
29
Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.88-89
30
31
C. Bulai, „Drept penal- parte generală”. Editura AllBeck, Bucureşti 1997, pag 153

11
Gradul prejudiciabil, ca semn constructiv, inalienabil al infracţiunii, este concretizat
la alin. (2) art.14 CP al Republicii Moldova în care se dă noţiunea de importanţă redusă a
infracţiunii. Această normă stabileşte teza principală potrivit căreia: „Nu constituie
infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte
prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul
prejudiciabil al unei infracţiuni”.32
În Codul penal al României, aceste prevederi sunt
încorporate în art.181
: “Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca
prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei
concret, fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al
unei infractiuni”.
Deci în primul rînd, fapta poate să nu prezinte gradul prejudiciabil al unei infracţiuni,
deoarece ea numai în aparenţă conţine semnele unei infracţiuni. Pentru unele infracţiuni,
legea prevede survenirea nu pur şi simplu a unui prejudiciu, dar a unei daune în proporţii
considerabile, mari sau chiar deosebit de mari. În aceste situaţii, cauzarea unui prejudiciu
în proporţii mici sau neesenţiale înseamnă că fapta comisă nu încadrează nici formal
semnele unei infracţiuni.
De exemplu, alin.1 art. 329 CP al Republicii Moldova, specifică răspunderea penală
pentru neglijenţa în serviciu care a cauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau
drepturior şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice. De aceea,
dacă, în urma neglijenţii de serviciu, a survenit o daună în proporţie mică, esenţială sau
considerabilă, cauza penală nu se intentează, iar cea intentată trebuie să înceteze pentru
că fapta nu întruneşte semnele componenţei de infracţiune, fără a indica alin.2 art.14 CP
al Republicii Moldova.
În al doilea rînd, fapta nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni dacă ea
cauzează daune foarte neînsemnate valorilor sociale ocrotite de legea penală. De exemplu
32
alin.2, art.14 CP RM

12
furtul unui kilogram de legume se va considera o faptă neînsemnată, lipsită de
importanţă, despre care este vorba în alin.2 art 14 CP RM.33
În dreptul penal român, noţiunea de importanţă redusă a infracţiunii din Codul Penal
al Republicii Moldova, pleacă de la delimitarea în infracţiuni cu pericol social generic şi
pericol social specific. Astfel în unele cazuri pericolul social abstract este mai redus şi de
aceea pentru existenţa unei infracţiuni legea prevedere cerinţe suplimentare pentru ca
fapta să prezinte un grad de pericol suficient pentru a fi considerate infracţiuni. De
exemplu, pentru a exista o anumită infracţiune silvică, se cere ca paguba să depăşească o
anumită limită valorică (valoarea a 5 mc. masă lemnoasă) sau ca fapta să fie săvîrşită
pentru a doua oară. Există însă şi situaţii cînd o anumită faptă, în mod formal, după
criteriul pericolului abstract, poate fi considerată infracţiune, dar privită în mod concret
se dovedeşte a fi neînsemnată, derizorie. De exemplu, furtul unei pîini dintr-un magazin
sau a unor fructe din livadă.34
Problema privind recunoaşterea faptei ca neînsemnată în Republica Moldova, e
soluţionată de organele de urmărire penală şi de instanţa de judecată, fiind luat în calcul
ansamblul de circumstanţe reale ale faptei săvîrşite. Procesul penal în asemenea caz este
suspendat din lipsa componenţei de infracţiune. În România, dacă se ajunge la concluzia
că fapta este lipsită de importanţă şi nu poate fi considerată infracţiune, procurorul sau
instanţa de judecată vor aplica faptuitorului o amendă cu caracter administrativ.35
Gradul prejudiciabil se ia în consideraţie de către legiuitor atunci cînd face
diferenţierea infracţiunilor în infracţiune simplă (de bază), cu circumstanţe agravante sau
atenuante. La fel se face şi în România, de către Senat şi Camera Deputaţilor. Potrivit art.
15 CP al Republicii Moldova, gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină conform
semnelor ce caracterizează elementele infracţiunii: obiectul, latura obiecivă, subiectul,
33
34
Valer Suian, “Drept Penal. partea Generală (sinteză)”, 2006, p. 9-10
35
Valer Suian, “Drept Penal. partea Generală (sinteză)”, 2006, p. 10

13
latura subiectivă. Codul penal român nu are însă o clasificare expresă în Codul penal a
obiectului, laturii obiective, subiectului şi laturii obiective. Aceste componente ale
infracţiunii sunt specificate la alin.2 art 181
: „La stabilirea in concret a gradului de pericol
social se tine seama de modul si mijloacele de savarsire a faptei, de scopul urmarit, de
imprejurarile in care fapta a fost comisa, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut
produce, precum si de persoana si conduita faptuitorului, daca este cunoscut”36
şi alte
prevederi ce se conţin în Partea Generală şi Specială a Codului penal al României.
Cacteristica social-psihologică a personalităţii subiectului infracţiunii (situaţia
familială, particularităţile cetăţeanului, lucrătorului etc.), alte circumstanţe cum ar fi
căinţa sinceră sau autodenunţarea după comiterea infracţiunii, repararea benevolă a
pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate, săvîrşirea infracţiunii ca urmare a unui
concurs de împrejurări grele de ordin personal sau familial ori din motive de
compătimire, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor,
nu pot avea influenţă la determinarea caracterului şi gradului prejudiciabil al infracţiunii.
De aceste detalii, pe lîngă gravitatea (caracterul şi gradul) infracţiunii, se ţine cont atuncî
cînd are loc individualizarea pedepselor, potrivit art. 75 CP al Republicii Moldova. De
aceea este incorectă opinia unor autori,37
conform căreia, gravitatea infracţiunii depinde
şi de personalitatea infractorului. Ce ţine de România, pe lîngă determinarea pericolului
social generic şi specific, deasemenea se ţine cont de individualizarea pedepselor,
conform art. 72 Codul penal al României.
În art. 58 CP al Republicii Moldova (precum şi în alte articole ce prevăd liberarea de
răspundere penală sau de pedeapsă penală) se indică că persoana care pentru prima dată ,
a săvîrşit o infracţiune uşoara sau mai puţin gravă, poate fi liberată de răspundere penală,
dacă se va stabili că persoana sau fapta săvîrşită nu mai prezintă pericol social. Deja din
sensul propriu al legii reiese că gravitatea prejudiciabilă a faptei şi pericolul social al
36
37
Т. Карпов, К. Флоря. Ноциунъ де инфракциуне ши апликаря педепси пенале. Кишинэу, 1976, п.13.

14
personalităţii infractorului nu sunt identice, nu se raportează ca general şi singular, ci sunt
noţiuni de sine stătătoare.38
Trebuie de constatat că fapta, recunoscută ca neînsemnată, poate avea componenţa
unei alte încălcări a legii – administrative, civile, disciplinare şi să atraga după sine
măsura respectivă de răspundere, care nu este însă pedeapsă penală. În aşa cazuri, intenţia
vinovatului trebuie să fie direcţionată anume la o încălcare neînsemnată a legii. Faptele al
căror grad nu este însemnat, dauna lor fiind minimă (furtul unei chifle, al unei cutii cu
chibrite), sînt lipsite în mod vădit de importanţă.39
În Codul penal român este prevăzut expres că dacă fapta este lipsită de importanţă şi
nu este calificată ca infracţiune, procurorul sau instanţa de judecată vor aplica
faptuitorului o amendă cu caracter administrativ prevăzute la art.91. În articolul 91 Codul
penal român sunt următoarele sancţiuni cu caracter administrativ:40
a) mustrarea,
b) mustrarea cu avertisment,
c) amenda de la 10 lei la 1000 lei.
Aceste sancţiuni, datorită caracterului lor administrativ, nu atrag consecinţele unei
pedepse (decăderi, incapacităţi etc).41
Ilegalitatea
Altă trăsătură esenţială a infracţiunii este ilegalitatea ei penală. Fapta prejudiciabilă
nu poate fi calificată ca infracţiune, dacă la momentul săvîrşirii ei ea nu a fost prevăzută
38
39
40
alin. 3 art.18
1
Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată
în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010
41
Florin Streteanu, “Drept penal. Partea Generală”, Universitatea Babe -Bolyai, Cluj-Napoca, 2008-2009, p. 66

15
de legea penală, adică ea nu a fost ilegală.42
Încă în dreptul roman a fost determinată
regula că nu există infracţiune daca ea nu este indicată în lege – nullum crimen sine
lege.43
În dreptul penal român ilegalitatea este încorporată în noţiunea de faptă prevăzută
de legea penală.
Ilegalitatea penală este indisolubil legată de caracterul prejudiciabil al infracţiunii.
Legea penală recunoaşte ilegale numai faptele prejudiciabile. Legătura strînsă dintre
aceste semne se manifestă în faptul că ilegalitatea constituie expresia juridică a
caracterului prejudiciabil în legea penală,44
iar gravitatea prejudiciabilă reprezintă
conţinutul social-politic al infracţiunii.45
Ilegalitatea este un semn normativ al infracţiunii, care caracterizează însuşirea ei
juridică.46
Numai din momentul prevederii în lege a faptei prejudiciabile şi, deci, de la
intrarea în vigoare a legii penale, acea faptă devine o categorie juridică, şi anume – fapta
prevăzută de legea penală, susceptibilă să devină infracţiune, dacă se constată în fapt
existenţa şi a celorlalte trăsături esenţiale ale infracţiunii. În afara legii nu se poate
concepe existenţa infracţiunii.47
Aceastră trăsătură în dreptul penal român este prevăzută în art.2 Codul penal român
în care este consfinţit principiul legalităţii încriminării: „Legea prevede care fapte
constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul
săvârşirii acestor fapte”.48
Ilegalitatea penală este o mărturie că lupta cu aceste fapte prejudiciabile devine o
chestiune de importanţă vitală de stat. Orice conduită a omului nu poate fi considertă
42
43
44
45
Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p. 90
46
47
48
art.2 Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

16
infracţiune pînă cînd ea nu este recunoscută ilegală de către lege. Orice altă apreciere
dată unei fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă ea aparţine persoanelor oficiale, nu
schimbă caracterul ei prejudiciabil, pînă cînd nu este abrogată de lege. Nici o evaluare a
oportunităţii incriminării faptei, din partea organelor de drept, nu este admisibilă, cîtă
vreme însuşi legiuitorul a făcut o asemenea evaluare, înainte de a prevedea fapta ca
infracţiune.49
În România, de exemplu, infracţiunile şi pedepsele nu pot fi reglementate prin acte
normative decît prin legile organice. Tot aici nici abrogarea sau modificarea unei
infracţiuni sau modificarea pedepselor prevăzute pentru infracţiuni nu se pot face decît
prin lege organică. De aceea, Guvernul nu poate să „indexeze” prin hotărîre de guvern
cuantumul amenzilor penale prevăzute la unele infracţiuni, ci trebuie să înainteze
Parlamentului un proiect de lege organică în acest scop.50
Însă, uneori, fapta poate fi prejudiciabilă dar neprevăzută de legea penală ca
infracţiune. Aceasta poate fi o urmare a neraţionalităţii aplicării pedepsei penale,
deoarece pentru lupta împotriva acestor fapte prejudiciabile sunt destule alte măsuri de
constrîngere (administrative, disciplinare, materiale, de influentă obştească etc.). E
posibilă, deasemenea, o lacună a legii. În asemenea caz e necesară completarea ei
corespunzătoare.
Prescripţia alin.1 art. 14 CP al Republicii Moldova despre aceea că „Infracţiunea este
o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală” exclude
posibilitatea aplicării legii penale după analogie, care se practica în perioada sovietică
pînă în anii 60 ai secolului al XX-lea. Atunci faptele prejudiciabile, care nu erau direct
prevăzute de legea penală, se sancţionau penal, conform unui articol al Codului penal,
49
50

17
care prevedea o infracţiune asemănătoare, după formă şi importanţă, cu trimitere la
norma despre analogie.51
În legislaţia penală română, nici o autoritate publică, nici o instanţă de judecată, nu au
dreptul să adauge ceva la prevederile legii şi nu pot să considere pe bază de analogie,
dacă o faptă este infracţiune, daca acea faptă nu corespunde întocmai cu textul unei
norme de încriminare dintr-o lege organică.52
Deci, prin faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, se înţelege că
acţiunea/inacţiunea prejudiciabilă concretă trebuie să fie prevăzută (interzisă) de legea
penală prin ameninţare cu aplicarea pedepsei penale. Semnele ei juridice trebuie să fie
arătate (descrise) în dispoziţiile normei juridico-penale, cuprinzînd prescripţiile Părţii
Generale şi ale Părţii Speciale ale Codului Penal al Republicii Moldova.53
Doctrina română de specialitate dă aproximativ aceeaşi definiţie, şi anume: „ pentru
existenţa oricărei infracţiuni sunt necesare cele trei trăsături esenţiale: fapta ce prezintă
pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege, întrunite cumulativ”. Lipsa
oricăreia din aceste trei trăsături esenţiale conduce la înlăturarea caracterului penal al
faptei.54
Mai mult ca atît, în România o fapta este prevazuta de legea penala atunci cand
incriminarea ei s-a facut in Codul Penal (partea speciala) sau printr-o lege penala
speciala. Exista si cazuri in care determinarea unor elemente din continutul faptei
prevazute de legea penala se face cu ajutorul unor norme cuprinse in acte legislative fara
caracter penal.55
51
52
53
54
55
http://www.stiucum.com/drept/drept-penal/Trasaturile-esentiale-ale-infr45744.php - “Trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii”;

18
Vinovăţia
A treia trăsătură esenţială a infracţiunii este vinovăţia persoanei care a săvîrşit o faptă
prejudiciabilă, prevăzută de legea penală. Potrivit alin. 2 art.6 CP al Republicii Moldova,
vinovăţia presupune că răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana
care a săvîrşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală. În unele
cazuri, cele săvîrşite cer prezenţa concomitentă a ambelor forme de vinovăţie (art. 19 CP
al Republicii Moldova).56
Urmează deci că dacă nu există vină, nu există nici fapta în
sens juridico-penal (avîndu-se în vedere componenţa de infracţiune).57
Codul penal din România prevede vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii în
alin.1 art. 17 Codul penal român: „Infracţiune este fapta care prezintă pericol social,
săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.58
Prin vinovăţie se înţelege, în
esenţă, atitudinea, poziţia psihică a făptuitorului faţă de fapta comisă (acţiune sau
inacţiune) şi faţă de consecinţele acesteia.59
Vinovăţia poate fi definită ca o atitudine psihică a persoanei, care săvîrşind cu voinţă
neconstrînsă o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, îşi dădea seama, în
momentul executării, de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut
urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau le-a admis, ori considera, în mod uşuratic, că ele
puteau fi evitate; sau nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi
trebuia şi putea să le prevadă.60
Profesorul român C. Bulai defineşte vinovăţia ca fiind „atitudinea psihică a persoanei
care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social a avut în
56
57
58
59
60

19
momentul executării reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale
acesteia sau deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală,
subiectivă a acestei reprezentări”.61
Din definiţia dată de Alexandru Borodac, care corespunde prevederilor art. 17-20 CP
al Republicii Moldova, reiese că vinovăţia este caracterizată şi, în acelaşi timp,
determinată de acţiunea a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei: conştiinţa sau
factorul intelectiv şi voinţa sau factorul volitiv.62
La fel sunt de părere cu noi şi specialiştii români. De exemplu, doctorul în drept Dalia
Toader, menţionează că atitudine psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi faţă de
urmările acesteia - vinovăţia - este rezultatul interacţiunii a doi factori: conştiinţă şi
voinţă.63
Conştiinţa sau factorul intelectiv este facultatea psihică prin care persoana îşi dă
seama de dorinţele sale, de acţiunea sau inacţiunea pe care urmează să o îndeplinească în
acest scop, de urmările prejudiciabile care ar putea surveni. În conştiinţă apare, deci,
ideea săvîrşirii faptei, se cîntăresc argumentele în favoarea şi împotriva comiterii
infracţiunii. Factorul intelectiv are rol hotărîtor în reglarea activităţii infracţionale.
Prezenţa sa înseamnă existenţa vinovăţiei.
Voinţa sau factorul volitiv este facultatea psihică prin care sunt mobilizate şi orientate
conştient energiile fizice ale omului în vederea înfăptuirii actului de conduită exterioară
proiectată în conştiinţă. Factorul volitiv dovedeşte că fapta aparţine făptuitorului şi este,
deci, o condiţie esenţială pentru existenţa vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii.64
61
62
63
64

20
Conform Codului penal al Republicii Moldova, vinovăţia poate îmbrăca următoarele
patru forme:
1) infracţiunea săvîrşită cu intenţie,
2) infracţiunea săvîrşită din imprudenţă,
3) infracţiunea săvîrşită cu două forme de vinovăţie,
4) fapta săvîrşită fără vinovăţie (cazul fortuit)
În schimb conform Codul penal român, vinovăţia poate îmbrăca doar trei forme65
:
1) intenţia (directă sau indirectă),
2) culpa (cu prevedere sau fără prevedere),
3) praeterintenţia (intenţia depăşită).
Astfel, Codul penal al Republicii Moldova dă şi explicaţia acestor forme:
Articolul 17. Infracţiunea săvîrşită cu intenţie: „Se consideră că infracţiunea a fost
săvîrşită cu intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit
sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări”.66
În Codul penal al României, infracţiunea săvîrşită cu intenţie este prevăzută la alin 1
art.19: „Fapta este savarsita cu intentie cand infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte;
65
66
art.17 Codul penal al Republicii Moldova

21
b) prevede rezultatul faptei sale si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea
producerii lui”.67
Articolul 18. Infracţiunea săvîrşită din imprudenţă: „Se consideră că infracţiunea
a fost săvîrşită din imprudenţă dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea
seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea
survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă”.68
În Codul penal al României, infracţiunea săvîrşită cu intenţie este prevăzută la alin 2
art.19: „Fapta este savarsita din culpa cand infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va
produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada”.69
Articolul 19. Infracţiunea săvîrşită cu două forme de vinovăţie: „Dacă, drept
rezultat al săvîrşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave care, conform
legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului,
răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările
prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana
nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. În
consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată”.70
67
alin.1 art. 19 Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată
68
69
alin.2 art. 19 Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată
70

22
În legislaţia penală română, cea de a treia formă a vinovăţiei, şi anume
„praeterintenţia (intenţia depăşită)”, este analog cu infracţiunea „săvîrşită cu două forme
de vinovăţie” din Codul penal al Republicii Moldova.
Astfel intenţia depăşita (praeterintenţia) este o formă mixtă de vinovăţie, ce cuprinde
intenţia şi culpa făptuite. Intenţia depăşită este forma de vinovăţie ce se realizează prin
săvârşirea unei fapte cu intenţie şi producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori
acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma
culpei, deoarece nu l-a mai văzut deşi trebuia şi putea să-1 prevadă. Caracteristică pentru
infracţiunile săvârşite este împrejurarea că făptuitorul săvârşeşte o faptă urmărind un
anumit rezultat, dar care rezultat se amplifică, devenind mai grav şi realizând conţinutul
unei alte infracţiuni (ex. lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte - art. 183 Cp
român.), ori o variantă agravată a infracţiunii iniţiale (ex.: tâlhăria care a avut ca urmare
moartea victimei - art. 211 al. 3 C.p).
Menţionăm că în cazul praeterintenţiei făptuitorul acţionează cu intenţie directă
pentru producerea (obţinerea) unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce din
culpă. Existenţa acestei forme de vinovăţie - culpa - în producerea rezultatului mai grav
distinge praeterintenţia (intenţia depăşită) de interna indirectă sau eventuală pentru că în
cazul în care făptuitorul a prevăzut rezultatul şi totuşi a acţionat, infracţiunea mai gravă,
realizată nu poate fi săvârşită decât cu intenţie indirectă.71
Articolul 20. Fapta săvîrşită fără vinovăţie (cazul fortuit): „Fapta se consideră
săvîrşită fără vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor
ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le
prevadă”.72
71
Dalia Toader, „Drept penal român. Note de curs”, Bucureşti 2005, p. 71-72
72

23
Aceste prevederi ale Codului penal al Republicii Moldova, în legislaţia română se
regăsesc nu în articolul cu privire la vinovăţie, unde sunt stipulate expres doar intenţia şi
imprundenţa, ci în Capitolul V al Codului penal al României, unde sunt prevăzute
cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Astfel articolul 47 „Cazul fortuit”,
prevede: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este
consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.73
O premisă a răspunderii penale este responsabilitatea. Responsabilă poate fi persoana
care are capacitate de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea
de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile sale. Fapta prejudiciabilă săvîrşită de o personă
în stare de iresponsabilitate nu constituie infracţiune (art. 23 CP al Republicii Moldova).
În legislaţia română, iresponsabilitatea este prevăzută în art. 48 Codul penal român, şi
anume „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în
momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-
şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stapân pe ele.”
Nu se consideră infracţiune în legislaţia penală din Republica Moldova, nici fapta
(cazul fortuit) săvîrşită fară vinovăţie. (art. 20 CP RM), nici cea săvîrşită sub influenţa
constrîngerii fizice sau psihice, dacă, în urma acestei constrîngeri, persoana nu putea să-şi
dirijeze acţiunile (art. 39 CP RM). De asemenea, nu este infracţiune fapta prejudiciabilă,
prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de legitimă apărare (art. 36 CP RM), de
extremă necesitate (art. 38 CP RM), în scopul reţinerii infractorului (art. 37 CP RM) şi în
cazul riscului întemeiat (art. 40 CP RM). Drept temei pentru instituirea cauzelor care
înlătură caracterul penal al faptei (art. 36 - 40 CP RM) sunt atît lipsa de vinovăţie,
făptuitorul neacţionînd cu voinţa liberă, ci constrîns fiind de necesitatea apărării valorilor
73
art. 47 Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

24
sociale ameninţate grav, cît şi înlăturarea caracterului prejudiciabil al faptei, astfel, fapta
prezentîndu-se ca o activitate social-utilă.74
În legislaţia română nu se consideră infracţiune fapta săvîrşită prin legitima apărare
(art.44 CP al României), starea de necesitate (art.45 CP al României), constrîngerea fizică
şi constrîngerea morală (art.46 CP al României), cazul fortuit (art.47 CP al României),
unele forme ale beţiei (art.49 CP al României) - lucru care nu este deloc prevăzut în
Codul penal al Republicii Moldova, minoritatea făptuitorului (art.50 CP al României) şi
eroarea de fapt (art.51 CP al României).
Nici o faptă, cît de periculoasă ar fi şi indiferent de urmările care au survenit, nu
poate fi recunoscută ca infracţiune dacă ea este săvîrşită fără vinovăţie.75
Astfel este
considerat şi în România.
Unii savanţi opinează împotriva introducerii semnului vinovăţiei în noţiunea
infracţiunii, deoarece fapta, comisă fără intenţie sau imprudenţă, nu poate fi ilegală şi
prejudiciabilă. Prin urmare, semnul vinovăţiei se conţine în semnul ilegalităţii.76
Această
opinie este incorectă, deoarece, astfel putem reduce toate trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii la una singură – ilegalitatea infracţiunii, doar legea penală prevede în calitate
de infracţiuni numai faptele prejudiciabile, săvîrşite cu vinovăţie şi pasibile de pedeapsa
penală.77
Pasibilitatea de pedeapsă penală
Ultima trăsătură esenţială a infracţiunii este pasibilitatea de pedeapsă penală a unei
fapte prejudiciabile, prevăzute de legea penală şi săvîrşită cu vinovăţie. Prin pasibilitate
de pedeapsă penală ca trăsătură a infracţiunii se înţelege posibilitatea pedepsei penale
74
75
76
Н. Ф. Кузнецова. Советское уголовное право. Обшая частъ. МГУ, 1969, стр. 72-75
77

25
pentru fiecare infracţiune. Pedeapsa este o măsură de constrîngere statală, care se aplică
prin sentinţa judecăţii şi constă în diferite privaţiuni sau limitări în drepturi şi libertăţi.78
Infracţiuni sunt numai acele fapte pentru care legislatorul consideră necesar să fie
aplicată pedeapsa penală. Fiecare articol din Partea Specială a Codului penal prevede o
anumită pedeapsă pentru o infracţiune concretă săvîrşită.
În doctrina română de specialitate, această trăsătură, împreuna cu trăsătura
„ilegalităţii faptei” din doctrina moldovenească, este cuprinsă în doar o trăsătură, şi
anume „fapta să fie prevăzută de legea penală”. În acest sens, în art.2 Codul penal al
României, este prevăzut că „legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce
se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”. Textul
citat consacră un principiu fundamental al dreptului penal denumit „principiul legalităţii
încrimnării şi al pedepsei”. Acest principiu are semnificaţia că numai prin lege se poate
prevedea că o anumită faptă constituie infracţiune şi numai prin lege se pot stabili
pedepse şi alte sancţiuni penale.79
Însă reieşind din principiul umanismului, pasibilitatea de pedeapsă a faptei se
exprimă în ameninţare, adică în posibilitatea aplicării pedepsei.80
Nu pentru fiecare infracţiune urmează numaidecît pedeapsa. Codul penal al
Republicii Moldova prevede un şir de condiţii, care eliberează persoana vinovată de
săvîrşirea infracţiunii de răspundere penală sau pedeapsă penală (art.53-60, 90-96 CP al
Republicii Moldova).81
În Codul penal al României, condiţiile care eliberează persoana
vinovată de săvîrşirea infracţiunii de răspundere penală sau pedeapsă penală se cuprind în
prevederile privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei: art.44 – 51, înlocuirea
78
Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p 92
79
80
Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p. 71-72
81

26
pedepsei penale: art.90-98; cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele
condamnării: art.119-139 CP al României.82
Dar oricum, acesta nu evită teza despre pasibilitatea de pedeapsă penală ca trăsătură
obligatorie a infracţiunii, ce se confirmă de legiuitorul moldovean în art. 14 CP al
Republicii Moldova, pentru că pedeapsa penală poate fi aplicată, uneori, şi persoanelor
liberate anterior de ea.
Ca trăsătură a infracţiunii, pasibilitatea de pedeapsă penală nu trebuie indentificată cu
pedeapsa penală pentru comiterea unei infracţiuni concrete, de la care se poate şi de
liberat vinovatul. Pasibilitatea de pedeapsă reprezintă o noţiune mai largă, care mai
curînd caracterizează norma ce are sancţiune juridico-penală.83
Astfel, pasibilitatea de pedeapsă a faptei trebuie înţeleasă nu numai ca măsură de
constrîngere aplicată în numele legii, ci anume ca ameninţare cu aplicarea pedepsei.84
Concluzie
Unul din cele mai importante obiecte ale dreptului penal este infracţiunea.
Periculozitatea socială a acesteia au determinat societatea să reglementeze juridic aceasta,
deoarece infracţiunea leza şi lezează în continuare valori şi rînduieli sociale, faptele pe
care le crează tulbura desfăşurarea normală a relaţiilor statornice între membrii societăţii,
provoca nemulţumire, teamă şi îngrijorare pentru ceea ce s-a sărîrşit şi s-ar putea comite
prin încălcarea legii penale în cadrul colectivităţii. Dar pentru a determina dacă o faptă
(acţiune sau inacţiune) este o infracţiune, sunt necesare a fi cunoscute trăsăturile esenţiale
ale acesteia. Anume prin trăsăturile esenţiale ale infracţiunii putem recunoaşte daca o
82
83
Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p. 92-93
84

27
faptă care are un caracter negativ asupra indivizilor şi societăţii în ansamblu, este sau nu
o infracţiune.
În determinarea unei fapte daca este sau nu infracţiune, se ia în calcul dacă această
faptă întruneşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, încorporate în conţinutul Codului
penal al fiecărui stat. Astfel în Republica Moldova ca o faptă să fie catalogată ca
infracţiune este necesar ca acea faptă să fie prejudiciabilă, sa fie ilegală, sa fie facută cu
vinovăţie si sa fie pasibilă de pedeapsa penală. În România, de exemplu, pentru ca o faptă
să fie clasificată drept infracţiune, se cer întrunite doar trei trăsături esenţiale, şi anume
fapta să constituie pericol social, să fie facută cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea
penală.
Astfel, după cum este unanim acceptat, dacă macar o trăsătură esenţială care este
prevăzută în Codul penal al statului respectiv, lipseşte, atunci nu poate fi vorba de o
infracţiune, ci de orice altă măsură de pedepsire şi corectare aplicată persoanei.
Bibliografie
1. CODUL PENAL al Republicii Moldova din 18.04.2002, publicat : 14.04.2009
în Monitorul Oficial Nr. 72-74, art Nr : 195;
2. Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii
reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie
2010;
3. Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău
2002, CE USM;

28
4. Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru
învăţămîntul universitar”, Academia „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne
al Republicii Moldova, Chişinău 2005;
5. Aurel Teodor Moldovan, “DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ”, Editura
Lux Libris, Braşov 2009;
6. Florin Streteanu, “Drept penal. Partea Generală”, Universitatea Babe -Bolyai,
Cluj-Napoca, 2008-2009;
7. Valer Suian, “Drept Penal. partea Generală (sinteză)”, 2006;
8. Dalia Toader, „Drept penal român. Note de curs”, Bucureşti 2005;
9. C. Bulai, „Drept penal- parte generală”. Editura AllBeck, Bucureşti 1997;
10. Т. Карпов, К. Флоря. Ноциунъ де инфракциуне ши апликаря педепси
пенале. Кишинэу, 1976;
11. Н. Ф. Кузнецова. Советское уголовное право. Обшая частъ. МГУ, 1969;
Internet
1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_penal - Dreptul penal;
2. http://www.pna.ro/text_doctrina.jsp?id=6 „Dreptul penal ca ramură de drept şi
ştiinţa dreptului penal”, Vasile Drăghici;
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Codul_penal_al_Rom%C3%A2niei – Codul Penal
al României.
4. http://www.stiucum.com/drept/drept-penal/Trasaturile-esentiale-ale-
infr45744.php - “Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii”;
© 2011 Begu Valentin

Lucru comparat la_drept_penal-trasaturile_esentiale_ale_infractiunii

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (16)

Viewers also liked

Viewers also liked (20)

Similar to Lucru comparat la_drept_penal-trasaturile_esentiale_ale_infractiunii

Similar to Lucru comparat la_drept_penal-trasaturile_esentiale_ale_infractiunii (20)

More from exodumuser

More from exodumuser (20)

Lucru comparat la_drept_penal-trasaturile_esentiale_ale_infractiunii