curs 2 UTM criminologie

1. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
Universitatea Titu Maiorescu
Facultatea de Drept din București
Lector univ.dr. Bogdan Vîrjan
CRIMINOLOGIE
CURS 2
A) OBIECTUL CERCETĂRII CRIMINOLOGICE
Scurte consideraţii introductive
În literatura de specialitate1
s-a arătat că, din punct de vedere etimologic,
noţiunea de „criminologie” este alcătuită din două cuvinte:
- grecesul krimen, care iniţial a avut înțelesul a alege, a judeca, iar mai târziu a fost
preluat în latină sub forma crimen, cu sensul inițial de decizie judiciară, iar ulterior
de acuzaţie sau capăt de acuzare pentru ca în final să aibă înțelesul de infracţiune;
- şi grecesul logos, care iniţial a însemnat discurs, raţiune şi abia ulterior ştiinţă.
Pornind de la sensul etimologic, în literatura de specialitate criminologia este
deseori definită ca „ştiinţa crimei”2
sau „studiul ştiinţific al fenomenului
criminal”3
. Deşi acest tip de definiţie este criticabil sub aspectul rigorii, putem să
spunem că fenomenul criminal intră în sfera de interes a cercetării criminologice.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat însă că cercetarea criminologică a fost şi
este preocupată în permanență de găsirea unor modalităţi practice de combatere sau
limitare a fenomenului criminal, aceste preocupări fiind cuprinse în noţiunea de
reacție socială sau practică anticriminală.
Prin urmare, crimonologia cunoaşte două obiecte de cercetare: fenomenul
criminal şi practica anticriminală.
Vom analiza în continuare cele două obiecte ale cercetării criminologice
pentru a încerca să înțelegem mai bine care este sfera de cuprindere a preocupărilor
în domeniul cercetării criminologice.
1
Valerian Cioclei, op. cit., p. 6.
2
E. Seelig, Traite de criminologie, P.U.F., 1990, p. 3.
3
R. Vouin, J. Leaute, Droit Penal et Criminologie, P.U.F., 1956, p. 34.

2. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
A1) FENOMENUL CRIMINAL – obiect al cercetării criminologice
Așa cum am văzut, primul obiect al cercetării criminologice este fenomenul
criminal. Înțelesurile expresiei “fenomen criminal” diferă în raport de conţinutul
mai restrâns sau mai larg ce i se atribuie.
Uneori, conţinutul expresiei fenomen criminal este redus la cel al noţiunii de
infracţiune, ca "faptă prevăzută și pedepsită de legea penală ca urmare a
tulburării pe care o produce ordinii sociale"4
. În acest sens, reamintim că în art. 15
alin. (1) din Codul penal român, infracțiunea este definită ca fiind fapta prevăzută
de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care
a săvârșit-o.
Alteori, se are în vedere doar aspectul macro-criminologic, prin utilizarea
expresiei fenomen criminal înţelegându-se ansamblul infracţiunilor5
care se
săvârșesc într-o societate.
Alți criminologi dau acestei expresii un sens foarte larg, considerând că în
conţinutul acesteia trebuie să se regăsească atât normele penale cât și violarea
acestora şi reacţia socială represivă6
.
Este incontestabil că nu putem să reducem fenomenul criminal doar la
noțiunea de infracțiune, ca abstracție juridică, astfel cum aceasta este definită în
dreptul penal. Aceasta deoarece fenomenul criminal reprezintă în cele din urmă o
realitate umană și socială7
care trebuie înțeleasă trecând dincolo de noțiunea de
infracțiune, așa cum aceasta este definită în dreptul penal. În același timp însă, nu
putem să avem în vedere nici exclusiv aspectul macro-criminologic al
fenomenului, deoarece ar fi ignorată atât crima ca fenomen individual, cât și
criminalul, ca factor uman fără de care crima nu poate fi concepută. Totodată, o
concepție prea extinsă asupra fenomenului criminal, care să cuprindă și latura
represivă, nu ar fi tocmai potrivită, deoarece ar putea crea confuzii de nedorit8
.
În aceste condiții, în literatura de specialitate s-a arătat că pentru a stabili ce
intră în conţinutul fenomenului criminal trebuie să pornim de la aspectul individual
4
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general, 16 ed., Dalloz, 1997, p.4.
5
Valerian Cioclei, op. cit., p. 7.
6
M. Cusson, La Criminologie, Ed. Hachette, 1998, p. 16.
7
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 9.
8
A se vedea în acest sens, Valerian Ciolcei, op. cit., p. 8.

3. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
al fenomenului (noţiunea de crimă), fară a ignora factorul uman (criminalul) şi să
avem în vedere şi aspectul de masă al fenomenului (criminalitatea).
Prin urmare, vom analiza în continuare noțiunile de crimă, criminal și
criminalitate.
A1.1) Crima. Înţelesurile posibile ale noţiunii de crimă:
Noţiunea de crimă are mai multe înțelesuri, în funcție de împrejurarea, de
contextul în care este folosită. Acest fapt generează uneori confuzii care rezultă
mai ales din înțelesul care i se atribuie acestei noțiuni în limbajul curent. Prin
urmare, este necesară explicarea și lămurirea sensurilor posibile ale noțiunii de
crimă.
Astfel, distingem trei înţelesuri posibile ale noțiunii de crimă:
- Sensul comun;
- Sensul penal;
- Sensul criminologic.
a) sensul comun
Sensul comun al noţiunii de crimă este întâlnit în limbajul curent, în presă,
opere literare etc.
În sens comun, prin crimă înțelegem, de obicei, o infracţiune intenţionată
îndreptată împotriva vieţii persoanei, cum ar fi, de exemplu, infracțiunea de omor
(art. 188 Cod penal), omor calificat (art. 189 Cod penal), uciderea la cererea
victimei (art. 190 Cod penal) sau uciderea nou-născutului săvârșită de către mamă
[art. 200 alin. (1) Cod penal].
Vom întâlni însă denumirea de crimă utilizată de multe ori și pentru unele
infracţiuni care au un alt obiect juridic principal, dar care au ca urmare moartea
victimei, cum ar fi, de exemplu, infracțiunea de viol care a avut ca urmare moartea
victimei [art. 218 alin. (4) din Codul penal], lipsirea de libertate în mod ilegal care
a avut ca urmare moartea victimei [art. 205 alin. (4) Cod penal] ori tâlhăria sau
pirateria urmată de moartea victimei (art. 236 Cod penal).
În literatura de specialitate9
s-a susținut că noțiunea de crimă a început să fie
folosită cu acest înțeles odată cu denumirea dată categoriei celei mai grave de
infracțiuni, în împărțirea trinitară de care vom vorbi mai departe, fără însă ca cele
două înțelesuri ale noțiunii de crimă să fie identice.
9
Valerian Cioclei, op. cit., p. 9.

4. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
b) sensul penal
În sens penal, prin crimă înțelegem o infracţiune gravă, pentru care
legiuitorul stabileşte pedepse diferite şi proceduri speciale față de celelalte
infracţiuni.
Acest sens al noțiunii de crimă rezultă din împărţirea infracţiunii în crime,
delicte şi contravenţii.
Această împărţire a fost reţinută prima dată în Codul penal al Revoluţiei
franceze (Codul lui brumar anul IV). Ulterior, împărțirea tripartită a infracțiunii a
fost preluată de Codul penal de la 1810 (Codul Napoleon) pentru ca la scurt timp
majoritatea legislaţiilor penale europene de la începutul secolului XIX să recurgă la
această împărțire.
Mai târziu, spre sfârşitul secolului XIX, începe să se renunțe treptat la
împărţirea tripartită a infracțiunii. Renunță la această împărțire a infracțiunii mai
întâi Olanda, în anul 1886, atunci când este adoptat un nou Cod penal, urmată la
scurt timp de Italia, o dată cu primul ei cod penal din 1889 (Codul Zanardelli).
Legislațiile ambelor state trec la o clasificare bipartită a infracţiunilor, în delicte şi
contravenţii. Treptat și alte legislații penale europene au urmat acest exemplu,
astfel încât în momentul de față clasificarea tripartită a infracţiunilor o mai regăsim
doar în Franţa, Belgia, Luxemburg, San Marino şi Grecia10
.
Legislaţia penală română a cunoscut împărţirea tripartită a infracţiunilor atât
în Codul penal de la 1865 cât şi în Codul penal Carol al II-lea, din 1936.
Codul penal român socialist de la 1969 renunţă însă la împărţirea tripartită a
infracţiunilor, adoptând o concepție unitară cu privire la infracţiune, astfel încât în
noul sistem de drept penal contravenţiile au ieşit din sfera de reglementare penală.
Nici actualul Cod penal român nu face o clasificare a infracțiunilor. Astfel, potrivit
legislației actuale, reprezintă infracțiune orice faptă prevăzută de legea penală,
săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o [art.
15 alin. (1) Cod penal]. Putem observa că în actuala legislație din România
noțiunea de crimă nu are vreo semnificație din punct de vedere normativ.
10
Valerian Cioclei, op. cit., p. 9

5. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
În categoria crimelor în sens penal intră, pe lângă infracţiunile contra vieţii
ori care au avut ca urmare moartea victimei (adică infracţiunile care intră în
categoria crimelor în sens comun), şi alte fapte penale grave, cum ar fi:
infracţiunile contra siguranţei statului, unele fapte de corupţie, actele de terorism,
traficul organizat de stupefiante, violul, tâlhăria etc.
În categoria delictelor în sens penal intră majoritatea infracţiunilor, cum ar
fi: infracţiunile de furt, înşelăciune, fals etc. iar în categoria contravenţiilor în sens
penal intră, de regulă, încălcări ale normelor de convieţuire socială, ale
reglementărilor privind circulaţia pe drumurile publice, ale unor dispoziţii fiscale
etc.
Concluzia este că noţiunea de crimă, în limbaj penal, include noţiunea de
crimă utilizată în limbaj comun, dar presupune, în plus faţă de aceasta, şi alte fapte
penale grave.
Trebuie spus totuşi că în doctrina penală noţiunea de crimă a fost şi este
utilizată şi în sensul general de infracţiune, de faptă penală.
c) sensul criminologic
În sens criminologic, noţiunea de crimă are o accepţiune largă, deoarece se
referă la infracţiune în general. Nu putem să punem însă semnul egalităţii între
infracţiune şi noţiunea de crimă utilizată în criminologie.
Cercetările în domeniul criminologiei au încercat o distanţare de viziunea
abstractă cu privire la infracţiune, pe care o practică penaliştii, crima fiind văzută
în primul rând ca fapt uman şi social, ca realitate observabilă şi repetabilă11
.
În aceste condiţii, una din primele observaţii a fost aceea că, datorită
oscilaţiei în timp a legii penale, cu puţine excepţii, ceea ce ieri era considerat drept
crimă astăzi nu mai este şi invers, ceea ce astăzi este considerat drept crimă în
trecut nu era incriminat. De asemenea, datorită oscilației în spațiu a legii penale,
ceea ce un stat sancţionează ca infracţiune altul nu o face şi invers.
Mai mult decât atât, chiar în cadrul sistemului de drept penal al aceluiași stat
există diferenţe importante între faptele care sunt considerate de lege infracţiune.
Astfel, de exemplu, legea penală consideră infracțiune atât fapta de ucidere a unei
persoane cât și fapta de sustragere a unei pâini, deşi importanța valorii sociale
11
Valerian Cioclei, op. cit., p. 10-11.

6. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
vătămate și gradul de pericol social al faptei diferă în mod evident. De altfel, există
diferențe importante și între fapte care sunt încadrate în aceeași infracțiune, chiar
dacă gradul de pericol social diferă foarte mult, cum ar fi infracțiunea de furt, care
devine incidentă indiferent dacă făptuitorul sustrage o franzelă sau un bun mobil
care valorează foarte mult.
În aceste condiții, în cercetarea criminologică s-a pus problema unor criterii
de distincție între diferite fapte care sunt considerate de natură penală.
Un prim criteriu propus a fost acela al blamului public. Blamul public nu
poate fi însă folosit ca un criteriu de distincţie pentru diferite categorii de fapte
calificate drept criminale12
, deoarece există fapte care se bazează pe abilitatea
făptuitorilor combinată cu naivitatea victimelor, şi în cazul cărora blamul social
este aproape inexistent. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Păcală, care din
punct de vedere al Codului penal este un infractor, dar în povestirile populare este
considerat un personaj pozitiv care sancţionează prostia omenească. O categorie
intermediară o reprezintă fraudele fiscale, care generează un oprobriu de principiu,
impersonal. Există însă şi o anumită categorie de fapte, cum sunt agresiunile sau
furturile, care declanşează în opinia publică un sentiment de insecuritate şi iritare,
fapte faţă de care blamul public este maxim13
.
Această relativitate a legii penale a evidenţiat necesitatea găsirii unor criterii
criminologice pentru definirea noţiunii de crimă.
Astfel, Raffaele Garofalo a folosit noțiunea de crimă cu semnificația de
delict natural, în opoziție cu delictul convențional. În concepția lui Garofalo,
pentru ca un act să fie considerat crimă, acesta trebuie să producă "vătămarea
acelei părți a simțului moral care constă în sentimentele altruiste fundamentale,
mila și probitatea"14
. Într-o modalitate asemănătoare a fost definită noțiunea de
crimă și de Benigno di Tullio, care o considera ca fenomen care vatămă sentimente
altruiste fundamentale și încalcă condițiile normale de viață și moralitatea unei
societăți15
.
O altă încercare de definire a noțiunii de crimă îi aparține lui Raymond
Gassin, care face distincția între valorile-scop, care reprezintă bunurile protejate
12
Ibidem, p. 11.
13
A se vedea, în acest sens, G. Picca, La criminologie, 3e
ed., P.U.F., 1993, p. 5.
14
R. Garofalo, La criminologie, cinquieme edition entirement refondue et augmentee, Felix Alcan, editeur, 1905, p.
35.
15
Benigno di Tullio, Manuel d'anthropologie criminelle, Ed. Payot, Paris, 1951, p. 16.

7. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
prin legea penală, și valorile-mijloc, care sunt văzute ca mijloacele prin care se
poate aduce atingere acestor bunuri și care sunt de asemenea interzise de legea
penală. Dacă bunurile protejate de legea penală pot varia în timp și spațiu,
mijloacele incriminate prin care li se poate aduce atingere acestor bunuri au fost
întotdeauna aceleași: violența și viclenia16
.
Până în momentul de faţă nu există încă o definiţie a crimei unanim
acceptată în doctrina criminologică. Concluzia unanim acceptată însă a fost aceea
că crima este o realitate observabilă iar pentru înţelegerea ei trebuie ca cercetarea
să treacă dincolo de teoria clasică a doctrinei penale, în care infracţiunea este
privită ca o abstracţie juridică.
Este adevărat că, din punct de vedere penal, unde nu este lege nu avem nici
infracţiune, conform principiului nullum crimen sine lege. Pe de altă parte însă, pe
bună dreptate în literatura de specialitate17
s-a afirmat că noţiunea de crimă acoperă
o realitate umană şi socială care, înţeleasă ca fenomen, este anterioară legii. Crima
nu este creaţia legii penale, ea preexistă legilor penale, care şi-au găsit în crimă
raţiunea lor de a fi. Norma penală vine să sancţioneze un comportament preexistent
şi care cu timpul a fost considerat neconvenabil, ea nu creează comportamente. Pe
de altă parte, unele fapte sunt dezincriminate, dându-se frâu liber unor
comportamente interzise anterior18
.
Avându-se în vedere toate aceste fluctuaţii ale legii penale, se desprinde
concluzia că noţiunea de crimă cu care operează criminologia trebuie să
beneficieze de un anumit grad de autonomie.
Rezultă că noţiunea de crimă în sens criminologic trebuie să pornească de la
conceptul de infracţiune din dreptul penal, dar va trebui să mergă dincolo de acest
concept, aşa cum se întâmplă şi în realitatea criminologică19
.
16
R. Gassin, Criminologie, deuxieme edition, Dalloz, 1990, p. 53-54.
17
J. Pinatel, Traite de droit penal et Criminologie, Tome III, Ed. Dalloz, 1963, p. 40.
18
Valerian Ciolcei, op. cit., p. 12.
19
idem, p. 13