046 -calificarea_infractiunilor

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
CALIFICAREA INFRACŢIUNII
(Ciclul I)
AUTORI:
Alexandru Mariț
dr. în drept, conf. univ.
Eugen Florea
dr. în drept, conf. univ.
Lichii Boris
dr. în drept, lector superior
Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013

2
Cuprins
Tema 1. Calificarea infracţiunii – operaţiune esenţială de aplicare a normelor penale
§1. Noţiunea şi definiţia calificării infracţiunii
§2. Regulile şi scopul calificării infracţiunii
Tema 2. Tipuri de calificări
§1. Calificarea oficială
§2. Calificarea doctrinară
Tema 3. Legea penală—baza juridică a calificării infracţiunii
Tema 4. Componenţa de infracţiune, instrument de calificare a acesteia
Tema 5. Calificarea elementelor obiective a infracţiunii
§1. Calificarea obiectului infracţiunii
§2. Calificarea laturii obiective a infracţiunii
Tema 6. Calificarea elementelor subiective a infracţiunii
§1. Calificarea laturii subiective a infracţiunii
§2. Calificarea după subiectul infracţiunii
Tema 7. Calificarea în cazul pluralităţii de infracţiuni
§1. Calificarea concursului de infracţiuni
§2. Calificarea recidivei
Tema 8. Calificarea în cazul concurenţei normelor
§1. Concurs de calificări
§2. Concurenţa între normele generale şi speciale
§3. Concurenţa între două norme speciale
§4. Concurenţa între parte şi întreg
Tema 9. Calificarea unor forme speciale ale infracţiunii
§1. Calificarea infracţiunii neconsumate
§2. Calificarea participaţiei
Încheiere
BIBLIOGRAFIE
_Toc107015788

3
Introducere
În activitatea sa fiecare jurist zilnic întâlneşte nacesitatea aplicării legilor şi a altor acte normative.
Pentru rezolvarea cu succes a acestei probleme se cere o pregătire deosebită în special cunoaşterea
instituţiei calificării infracţiunii. Această noţiune este pe larg utilizată în activitatea organelor de drept, dar
puţin studiată şi comentată de literatura de specialitate.
Calificarea infracţiunii ne răspunde la întrebarea sa săvârşit sau nu infracţiunea. Reieşind din
aceasta, devine evidentă importanţa pe care o are această noţiune în ştiinţa dreptului penal. Pentru că cât
de corect va fi calificată fapta prejudiciabilă săvârşită depinde şi viitorul curs al cauzei penale şi echitatea
pedepsei. În cazul unei calificări incorecte se încalcă principiul legalităţii, echităţii şi vinovăţiei de aceea e
foarte important de a înţelege esenţa calificării infracţiunii pentru a nu face erori în aplicarea normelor
juridice .
Actualitatea subiectului abordat se explică nu numai prin includerea în noul Cod penal al
Republicii Moldova unui capitol ce în întregime reglementează instituţia calificării infracţiunii, dar şi prin
faptul că calificarea corectă este o garanţie a: a) drepturilor cetăţenilor; b) politicii statului privind
pedepsirea infracţiunilor; c) autorităţii justiţiei; d) statisticii judiciare.
Calificarea incorectă creiază o imagine falsă despre caracterul şi gradul prejudiciabil al fraudei
comise. Ea exclude individualizarea corectă a răspunderii şi a pedepsei penale şi are consecinţe juridice
negative pentru vinovat: imposibilitatea aplicării amnistiei, graţierii, reabilitării, condamnării
condiţionate, liberării de pedeapsă înainte de termen, aplicării incorecte a regimului şi a categoriilor
penitenciarilor în care se execută pedeapsa cu închisoarea şi este un impediment la reeducarea şi
resocializarea infractorului. Calificarea incorectă generează plângeri, reexaminări în instituţia de judecată
a cauzelor, ceea ce tergiversează soluţionarea cauzei, sustrage atenţia organelor respective.
Cercetări efectuate pe marginea temei propuse. Instituţia calificării infracţiunii a fost analizată de către
savanţii ruşi V.Kudreavţev, A. Gerţenzon, V Kurinov, G. Krigher, A.V. Naumov, A. Nikiforov, ale căror
idei au fost utilizate pe larg la elaborarea notelor de curs respective. Printre autorii români ce sau
aprofundat în cercetarea calificării infracţiunilor putem remarca: V. Stoica, F. Streteanu, V. Dongoroz,
Gh. Nistoreanu, N. Giurgiu. Mai putem remarca ţi autori din alte ţări cum ar fi: A. Dekeuwer, G.
Fiandaca, E. Musco, F. Antolisei, A. Blum. În ce priveşte cercetătorii autohtoni, Al. Borodac, I. Macari,
ş.a. se observă încercări de a aborda tema în cauză pe alocuri aducîndu-se propuneri revolute pentru
principiile statornice ale dreptului penal. Cu toate acestea instituţia calificării infracţiunii nu i se acordă
atenţia cuvenită, ceea ce şi a determinat alegerea temei în cauză pentru studiu în cadrul notelor de curs în
cauză.
Scopul lucrării. Calificarea infracţiunilor fiind un element costitutiv de aplicare a normelor
juridico-penale, este o instituţie specifică a dreptului penal utilizată pe larg în activitatea practică a
organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti. În acest context unul din obiectivele studiului
nostru este de a elabora şi a evidenţia noţiunea şi semnele calificării infracţiunii ca operaţiune esenţială a
realizării justiţiei penale, precum şi a elabora o sistematizare a regulilor de calificare a infacţiunilor avînd
rolul de direcţionare corectă a operaţiunii de calificare efectuată de organele judiciare.
Sarcinile lucrării. Pentru a ajunge la obiectivele propuse trebuie de îndeplinit următoarele
sarcini:
reflectarea elucidărilor din domeniul dreptului penal ce ţin de calificarea infracţiunilor la diferiţi
autori şi legislaţii penale străine;
evidenţierea etapelor componente a calificării infracţiunii;
stabilirea elementelor de aplicabilitate practică a lucrării şi constatarea scopului şi importanţei
practice a procesului de calificare a infracţiunii;
a efectua un studiu comparativ a calificării infracţiunilor la diferite etape ale dreptului autohton,
precum şi în diverse sisteme străine de drept;
cercetarea multiaspectuală a istituţiei componenţei de infracţiunii;
determinarea condiţiilor de calificare a elementelor infracţiunii: obiect, latura obiectivă, subiect,
latura subiectivă;
perfectarea modalităţilor de calificare a infracţiunii;
a propune pentru această instituţie a dreptului penal unele recomandări pentru ajustarea calificării
unor categorii speciale de infracţiuni.
Metodologia şi metoda efectuării studiului. Cercetarea ştiinţifică a procesului calificării
infracţiunilor se bazată pe folosirea a unei metodologii şi ansamblu de procedee şi metode cu ajutorul
cărora sa studiat instituţia în cauză în toată complexitatea sa. Din metodele ce stau la baza cercetării
folosite în notele date putem menţiona:

4
metoda logică – procesul de calificare a infracţiunii după forma sa logică, corespunde
silogismului deductiv. Stabilirea circumstanţelor reale serveşte drept premisă minoră, în calitate de
permisă majoră serveşte norma juridico-penală care "măsoară" datele stabilite, însă procesul de calificare
în genere nu poate fi redus numai la deducţie, deoarece adevărul la calificarea infracţiunii nu poate fi
stabilit fără legătura reciprocă dintre inducţie şi deducţie. De exemplu, circumstanţele reale ale faptei,
precum şi fiecare eveniment în parte poate fi determinat, îndeosebi, prin inducţie. Deci observăm că însăşi
procesul de calificare este o operaţiune logică;
metoda filosofică – norma juridico-penală, analizată din punct de vedere al categoriilor filosofice,
constituie o noţiune a generalului. Fiecare infracţiune concretă poate fi caracterizată ca o totalitate de
semne, ce se referă atît la persoana care a săvîrşit infracţiunea, cît şi la însăşi fapta prejudiciabilă.
Din alte metode aplicate putem menţiona pe cea cantitativă, calitativă, istorică, comparativă.
Baza normativă a lucrării constituie atît noul Cod penal al R.M. cît şi cel precedent. Pe larg sunt
folosite şi cercetate actele normative de peste hotare , cum ar fi: Codul penal al României, Federaţiei
Ruse, Franţei, în special în capitolul III al lucrării.
Structura lucrării a fost determinată de obiectul şi scopul de cercetare, în ea se conţine trei
capitole, introducere, încheiere şi suportul bibliografic.
Primul capitol format din patru secţiuni şi expune noţiuni generale privind calificarea infracţiunii,
regulile şi tipurile acesteia, precum şi corelaţia dintre calificarea infracţiunii şi legea penală în baza căreia
se face aceasta.
Capitolul doi cuprinde patru secţiuni şi conţin informaţii privind temeiul calificării – componenţa
de infracţiune. În următoarele trei secţiuni din acest capitol sunt expuse procedeele de calificare a:
obiectului, laturii obiective, subiectului, laturii subiective.
Ultimul capitol cuprinde modalităţi a calificării infracţiunii în cazul pluralităţii de infracţiuni,
concurenţei normelor, precum şi calificarea unor forme specialeale a infracţiunilor.

5
Tema 1. Calificarea infracţiunii – operaţiune esenţială de aplicare a normelor penale
§1 Noţiunea şi definiţia calificării infracţiunii
Este imposibil de a menţine ordinea în societate, de a apăra drepturile şi interesele cetăţenilor
numai prin convingere. De aceea, în unele cazuri, statul este nevoit să recurgă la aplicarea constrângerii
faţă de persoanele care au încălcat în mod grosolan legea pentru a-şi realiza interesele sale şi cele sociale
aplicând sancţiunea penală. Veriga centrală în aplicarea normelor juridice este instituţia calificarea
infracţiunii. Această noţiune este pe larg utilizată în activitatea organelor de drept, dar puţin studiată şi
comentată de literatura de specialitate.
Calificarea infracţiunii ne răspunde la întrebarea sa săvârşit sau nu infracţiunea. Reieşind din
aceasta, devine evidentă importanţa pe care o are această noţiune în ştiinţa dreptului penal. Pentru cât de
corect va fi calificată fapta prejudiciabilă săvârşită depinde şi viitorul curs al cauzei penale şi echitatea
pedepsei. În cazul unei calificări incorecte se încalcă principul legalităţii, echităţii şi vinovăţiei de aceea e
foarte important de a înţelege esenţa calificării infracţiunii pentru a nu face erori în aplicarea normelor
juridice .
A califica (din lat. qualis-calitate ), înseamnă a da o nota unui anumit fenomen, proces a
cunoaşte calităţile sale principale de asemenea aceasta presupune procesul de atribuire a unui fenomen,
eveniment fapte după semnele sau particularităţile sale calitative unei categorii, specii sau gen1
.
În domeniul dreptului a califica faptă înseamnă a-i da o apreciere juridică, a alege norma juridică
corespunzătoare care conţine elementele acesteia2
. Spre exemplu în dreptul internaţional privat,
calificarea este o operaţiune logico-juridică de determinare a sensului exact şi complet al noţiunilor
juridice care exprimă conţinutul şi legătura normei conflictuale, pentru a vedea dacă un raport juridic se
include sau nu în aceste noţiuni, sau ca o operaţiune de interpretare a unui raport juridic sau situaţii de
fapt concrete, pentru a vedea în conţinutul şi legătura cărei norme conflictule intră3
.
Calificarea infracţiunii este o parte componentă a calificării juridice ce se diferă de alte tipuri de
calificări (Calificarea delictului civil, contravenţiei administrative) prin aplicarea normelor de drept penal.
Codul penal al Republicii Moldova(adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003)
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova – 2003 nr.1 104-110; conţine un capitol întreg ce abordează
problema calificării infracţiunii în care defineşte în articolul 113 calificarea infracţiunii ca determinarea
şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele
componenţei infracţiunii prevăzute de norma penală.
În dreptul penal calificarea infracţiunii constituie o premiză, etapă, condiţie absolut necesară
pentru aplicarea normelor juridico-penală, adică ai da faptei prejudiciabile apreciere juridică adecvată,
invocând norma juridico-penală din codul penal . Aici se are în vedere atât dispoziţiile părţii speciale cât
şi celei generale. Cu toate acestea în literatura de specialitate se întâlnesc şi constatări ce derogă de la
regulile generale şi neglijează legătura indisolubilă între partea specială şi generală a dreptului penal .
Unii autori susţin că calificarea infracţiunii este aplicarea normei speciale în rezultatul stabilirii
corespunderii semnelor unei fapte prejudiciabile şi elementele unei infracţiuni concrete prevăzută de un
articol din partea specială a codului penal.
Calificarea infracţiunii are două sensuri 4
:
1. Procesul de identificare a elementelor unei sau altei infracţiuni în fapta unei
persoane.
2. Rezultatul acestor activităţi a organelor judiciare prin recunoaştere şi consacrare
în documentele juridice corespunzătoare.
Autorii ruşi Kudreavţev şi Kurinov consideră că acestea nu sunt sensuri ci componente a noţiunii
de calificare a infracţiunii. De aceea la definirea acesteia după părerea acestora e raţional a îmbina ambele
aspecte şi a defini calificarea infracţiunii ca determinarea şi consacrarea juridică a corespunderii exacte
între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune prevăzute de norma
juridică penală5
. Aici se are în vedere calificarea oficială, dar calificarea poate fi neoficială (efectuată de
doctrinari, studenţi) de aceea consacrarea juridică nu este component obligatoriu6
, astfel A.A.Gherţenzon
consideră că calificarea infracţiunii este stabilirea corespunderii între fapta concretă şi semnele unei
componenţe de infracţiune stabilite de legislaţia penală7
. Cu această definiţie puţin nu sunt de acord
11
Dicţionar explicativ, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 25.
2
I. Pitulescu; E. Dersidan; P. Abraham; I. Ranete, Dicţionar de termeni juridici uzuali, explicativ practic, Ed. Naţional, 1997, p. 62.
3
Victor Băieşu, Ion Căpăţână, Drept Internaţional Privat, note de curs, Chişinău, 2000, p.106.
4
Al. Borodac, Drept penal.Clificarea infracţiunii: Pentru instituţii de învăţămînt superior, Chişinău, 1996, p16.
5
В.Н. Кудрявцев, Общая теория квалификации преступлений. 2-е изд., Москва, 2001 г. p. 4.
6
А.И. Рарога, Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Москва, 2002 г. p.84-85.
7
А.А. Герцензои, Квалификация преступления, Москва, 1947, p.4, cit. de, В.Н. Кудрявцев, op. cit.p.11.

6
Gorelic U.U., Naumov A.V. şi Novicenco A.S. care susţin că în cazul calificării infracţiunii se stabileşte
identitatea între semnele faptei săvârşite şi semnele componenţei de infracţiunii , dar nu corespunderea
acestora motivând aceasta prin faptul că în cazul calificării se face suprapunerea semnelor faptei
prejudiciabile pe semnele formulate în norma penală, dar nu compararea acestor semne, ce duce la
corespunderea acestuia. Dacă în procesul suprapunerii toate semnele vor coincide atunci va fi o identitate
ceea ce este necesar pentru calificarea infracţiunii8
. Consider că o astfel de neînţelegere nu este atât de
esenţială şi ea a parvenit numai din cauza dezacordului în ceea ce priveşte cum se efectuează calificarea
infracţiunii.
Metodele prin care se efectuează calificarea faptei prejudiciabile nu influenţează la conţinutul şi
esenţa calificarea infracţiunii, sau vom suprapune asemenea fapte şi semnele componenţei de infracţiune
sau comparîndu-le pe acestea, în ambele cazuri noi trebuie să stabilim dacă se conţin în cazul concret
semnele componenţei de infracţiune indicate în lege sau să „introducem fapta în tiparul legi”9
.
Pentru a obţine acest rezultat calificarea trebuie să fie întemeiată, adică să se bazeze pe fapte
stabilite în lege, exactă adică să aibă trimitere nu la un articol anumit ci la aliniatul în care această
infracţiune este descrisă în detaliu şi în sfârşit deplină adică să aibă trimitere la toate normele juridice în
care sunt stipulate infracţiunile săvârşite.
În literatura de specialitate calificarea infracţiunii mai este denumită şi încadrarea juridică a
faptei10
. În opinia lui Gh. Nistoreanu şi V. Lazăr aceste două noţiuni au conţinuturi distincte, iar
operaţiunile ca atare la care ele se referă sunt de competenţa unor organe ce aparţin unor puteri distincte
de stat. Astfel, încadrarea juridică a faptei este o operaţiune ce se realizează în procesul aplicării legii
penale şi este menită să identifice cadrul ilegal de incriminare, precum şi concordanţa faptei concrete cu
modelul legii, corespunzător, această operaţiune este atribuită organelor judiciare în timp ce calificarea
juridică este o operaţiune care se realizează cu prilejul elaborării normelor penale speciale, atunci cînd
legiuitorul, definind trăsăturile faptei care constituie infracţiune stabileşte apartenenţa acesteia sferei
ilicitului penal, deosebind-o de faptele ce atrag o răspundere juridică de altă natură sau nu atrage nici o
răspundere juridică şi aceasta operaţiune este de atribuţia legiuitorului11
.
Studiind faptele infracţionale ale oamenilor, de fiecare dată, organele de drept trebuie să
hotărască dacă ele constituie o infracţiune şi dacă ele alcătuiesc o infracţiune unică (art.28 C.P.al R.M.), o
pluralitate de infracţiuni (art.32 C.P.al R.M.), sau o concurenţă a normelor penale (art.115 C.P.al R.M.).
În funcţie de aceasta, faptele infracţionale trebuie calificate în conformitate cu un singur sau mai multe
articole ale Părţii speciale a Codului penal.
Calificarea infracţiunilor reprezintă numai o etapă în procesul de aplicare a normelor juridice.
Aplicarea normelor juridice ca o formă de realizare a dreptului include atât procesul calificării
infracţiunilor, cât şi stabilirea pedepselor penale şi executarea lor.
Calificarea este un proces dinamic care la diferite etape pe un anumit caz are specificul său. În
linii generale se poate de spus că efectuarea calificării infracţiunii pe parcursul procesului penal merge de
la necunoaşterea la o cunoaştere completă. În timpul anchetării faptei infracţionale numărul, cantitatea
probelor sporeşte spre sfârşitul acesteia. Astfel la finisarea acesteia şi stabilirii ordonanţei de învinuire
organele de urmărire penală trebuie să cunoască toate datele despre infracţiunea săvârşită.
Calificării infracţiunii numai la prima vedere îi este specific caracterul static în realitate aceasta
este relativă. Doar fiind fixată în sentinţa de judecată calificarea infracţiunii devine stabilă.
Stabilirea circumstanţelor de fapt şi alegerea nomei juridice corespund ca parte şi întreg. Astfel la
calificarea infracţiunii se folosesc şi principiile metodologiei şi filozofiei. Din noţiunile filozofiei la
calificarea infracţiunii se folosesc următoarele: singularul şi generalul, concretul şi abstractul12
.
Norma juridico-penală, analizată din punct de vedere al categoriilor filosofice, constituie o
noţiune a generalului. Singularul prezintă obiectul, fenomenul sau procesul cu toate însuşirile ce le sunt
proprii, care le deosebesc de alte obiecte, fenomene sau procese. Fenomenul singular are o mulţime de
însuşiri diverse. Fiecare infracţiune concretă poate fi caracterizată ca o totalitate de semne, ce se referă
atît la persoana care a săvîrşit infracţiunea, cît şi la însăşi fapta prejudiciabilă.
În procesul cercetării şi anchetării cauzei penale pe executor, de obicei, îl interesează numai
semnele faptei concrete care au o importanţă juridico-penală, criminologică, procesuală sau altă
importanţă juridică. Pentru calificarea infracţiunii este necesar a stabili circumstanţele reale ce corespund
8
А.В Наумов, А.С. Новиченко, Законы логики при квалификации преступлений, Москва, 1978г. p 46.
9
O.Stoica, Drept penal, partea speciala, Iaşi, 1998, p.97.
10
Giurgiu Narcis Drept penal general:Doctrină,legislaţie, jurisprudenţă. Iaşi 1997p 21;Basarab Matei Drept penal: Partea generală; Vol.
1 , Iaşi 1996, p.38
11
Gh. Nistoreanu ş.a. , Drept penal. Partea specială. Editura „Europa-Nova”, Bucureşti, 1997, p.23.
12
Al Borodac,op.cit., p.10.

7
normei juridice-penale care formulează componenţa de infracţiune corespunzătore. Procesul de calificare
a infracţiunii după forma sa logică, corespunde silogismului deductiv13
. Stabilirea circumstanţelor reale
serveşte drept premisă minoră, în calitate de permisă majoră serveşte norma juridico-penală care
"măsoară" datele stabilite, însă procesul de calificare în genere nu poate fi redus numai la deducţie,
deoarece adevărul la calificarea infracţiunii nu poate fi stabilit fără legătura reciprocă dintre inducţie şi
deducţie. De exemplu, circumstanţele reale ale faptei, precum şi fiecare eveniment în parte poate fi
determinat, îndeosebi, prin inducţie14
.
Subordonarea circumstanţelor reale ale faptei unei anumite norme juridico-penale se face în baza
teoriei dreptului penal şi a dreptului de procedură penală, verificată de practica judiciară de mai mulţi ani,
precum şi de activitatea practică a organelor de anchetă penală şi a instanţelor de judecată.
§2. Regulile şi scopul calificării infracţiunii
Calificarea justă are o mare importanţă pentru promovarea politicii penale şi în mare măsură
determină succesul luptei contra criminalităţii, consolidarea ordinii de drept, ea este o condiţie absolut
necesară pentru respectarea legalităţii şi este o garanţie a drepturilor cetăţenilor.
Calificarea incorectă creează o imagine falsă despre caracterul si gradul prejudiciabil al fraudei
comise. Ea exclude individualizarea corectă a răspunderii şi a pedepsei penale şi are consecinţe juridice
negative pentru vinovat: imposibilitatea aplicării amnistiei, graţierii, reabilitării, condamnării
condiţionate, liberării de pedeapsă înainte de termen, aplicării incorecte a regimului şi a categoriilor
penitenciarilor în care se execută pedeapsa cu închisoarea şi este un impediment la reeducarea şi
resocializarea infractorului. Calificarea incorectă generează plîngeri, reexaminări în instituţia de judecată
a cauzelor, ceea ce tergiversează soluţionarea cauzei, sustrage atenţia organelor respective.
Prin urmare, calificarea corectă este o garanţie a:
a) drepturilor cetăţenilor;
b) politicii statului privind pedepsirea infracţiunilor;
c) autorităţii justiţiei;
d) statisticii judiciare. De exemplu, calificarea unei lipsiri de viaţă din imprudenţă ca
un omor intenţionat constituie o încălcare flagrantă a drepturilor cetăţenilor, deoarece
în acest caz infractorului, conform art.59 C.P. al R.M., nu i se poate aplica liberarea
condiţionată de răspundere penală.
Deşi calificarea infracţiunilor se efectuează conform prevederilor legislaţiei, totuşi anumite
greşeli se comit. Anual aproximativ zece la sută din sentinţe sînt supuse modificării.
Numai o conformare cu stipulaţiile legale şi o apreciere juridică corectă a faptei pot garanta o
pedeapsă echitabilă. În aşa fel se poate de spus că calificarea infracţiunii are scopul de a afla dacă conţine
fapta săvîrşită de infractor elementele componenţei de infracţiune, sau nu sa şăvîrşit nici o infracţiune.
Unii autori restrîng conţinutul scopului ce stă la baza calificării infracţiunii, reducîndu-l doar la o parte a
acestuia. Aşa de exemplu Kurinov B.A. spune că calificarea infracţiunii duce la concluzia ce normă
penală reglementează fapta prejudiciabilă15
. Însă sunt opinii care consideră că în procesul de aplicare a
normelor juridice se poate conchide că fapta persoanei nu conţine elementele componenţei de infracţiune.
Şi în acest caz tot va avea loc procesul de calificare a infracţiunii, ce se finisează cu concluzia că nici o
infracţiune nu sa săvîrşit. De exemplu ofiţerul de urmărire penală la calificarea decesului unei persoane
după ce a cercetat toate circumstanţele a ajuns la concluzia că a avut loc cazul fortuit şi moartea a survenit
fără vina cuiva, în aşa caz a indica o normă din partea specială nu este posibilă, pentru că fapta nu
conţine semnele vreunei infracţiuni. Consider ca această divergenţă a survenit din cauza că în cel de-al
doilea caz procesul calificării infracţiunii sa considerat ca o totalitate de acţiuni, cercetări a ofiţerului de
urmărire penală ce se finisează cu o concluzie, deci un proces materializat prin fapte concrete. Aceasta
fiind o definiţie a calificării infracţiunii din punct de vedere practic. Din punct de vedere teoretic
calificarea reprezintă un ansamblu de operaţiuni logice si este situaţia cînd existenţa a unei norme penale
în vigoare are vocaţia de a primi aplicarea cu privire la o faptă reală. În concluzie, se poate se poate de
spus că scopul calificării infracţiunii este de a da răspuns la întrebarea sa săvîrşit ori nu infracţiunea.
13
Dobrinescu, Introducerea în logica juridică, p.252
14
Ivan Macari, Drept penal al Republicii Moldova: partea specială ,Ed.CE USM, Ch 2003, p. 9
15
Куринов Б.А. Научные основы квалификации преступлений. М., 1984. p.21, cit. de В.Н. Кудрявцев, op. cit. p.4.

8
Pentru o calificare corectă este necesar de a stabili unele reguli ce vor uşura şi vor optimiza
procesul de calificare a infracţiunii. Aceste reguli de calificare sunt nişte principii de aplicare a normelor
juridice ce sunt stipulate în legea penală, hotărîrile Plenumului Curţii Supreme de Justiţie şi desigur
elaborate de practica judiciară şi doctrina dreptului. Este logic şi oportun de a delimita regulile existente
după criteriile calitative şi cantitative. Primele se caracterizează prin aplicarea acestora la mai multor sau
mai puţine infracţiuni şi se folosesc la stabilirea ordinii de drept. Celelalte constau în alăturarea la unul
sau alt compartiment din dreptul penal şi se aplică în scopuri ştiinţifice sau didactice.
Clasificarea regulilor după principiile cantitative se bazează pe corelaţia categoriilor: generalul,
specialul, singularul16
. Regulile generale sunt nişte principii de calificare şi se folosesc la calificarea
tuturor infracţiunilor. Regulile speciale se aplică la cazuri aparte, tipice de săvîrşire a infracţiunilor
precum şi la soluţionarea problemelor locale de drept penal. Numărul regulilor generale este mic şi nu
este nevoie de a le clasifica. Regulile speciale sînt mai numeroase şi este nevoie de a le sistematizează
pentru aplicarea mai uşoară şi rapidă a acestora. Cea mai fregventă clasificare în literatura de specialitate
este în trei grupe:
1. Regulile de calificare a infracţiunilor în limitele unei singure
componenţei de infracţiuni
2. Regulile de calificare a pluralităţii de infracţiune
3. Regulile de recalificare a infracţiunilor
Regulile singulare se folosesc în procesul de analiză juridică a unor componenţe de infracţiuni
concrete de aceia toate acestea constituie baza ştiinţei şi cursului de studiu a Părţii speciale dreptului
penal.
Autorul rus Gauhman diferenţiază următoarele reguli generale17
:
1. Infracţiunea se califică după legea penală, care este în vigoare. Legea penală nu poate
avea efect retroactiv, numai în cazul legii penale mai blînde. Interpretarea excesivă şi defavorabilă
este interzisă;
2. Pentru stabilirea timpului săvîrşirii infracţiunii pentru calificare se ia în vedere timpul
săvîrşirii acţiunii indiferent de survenirea urmărilor prejudiciabile;
3. Legea penală a Republicii Moldova se aplică asupra tuturor faptelor prejudiciabile
săvîrşite pe teritoriul ţării. Infracţiunile săvîrşite pe teritoriul străin pot fi calificate după legea penală
a Republicii Moldova dacă infracţiunile săvîrşite sînt îndreptate împotriva intereselor Republicii
Moldova, împotriva păcii si securităţii omenirii sau constituie infracţiune de război;
4. Fapta infracţională trebuie să se conţină în întregime în conţinutul normei penale din
partea specială şi fără a neglija stipulaţiile din normele aflate în partea generală;
5. Calificarea oficială ce stă la baza învinuirii trebuie să fie întemeiată pe fapte strict
determinate, dovedite după regulile stabilite de Codul de procedură penală al Republicii
Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003) // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova – 2003 nr.1 104-110;
6. Unii lucrători practice susţin că în genere nu există careva reguli generale de aplicare a
legii penale, fiindcă dacă orice faptă este individuală, atunci şi legea de fiecare dată va fi aplicată
altfel18
.
Din regulile speciale de calificare din cadrul unei singure componenţe de infracţiune o importanţă
deosebită au regulile de calificare a infracţiunii legate de specificul semnelor subiective a infracţiunii,
care sînt următoarele:
1.Fapta săvîrşită de o persoană de vîrsta cuprinsă între 14-16 ani, care conţine semnele a două
infracţiuni, pentru una din care răspunderea survine de la vîrsta de 16 ani, iar pentru cealaltă infracţiune
de la 14, fapta se va califica în baza normei ce prevede tragerea la răspunderea penală de la vîrsta de 14
ani.
2.Persoana poate fi pedepsită pentru infracţiunea intenţionată în componenţa căreia intrau şi
caracteristici obiective care nu erau acţiunea(inacţiunea) sau urmarea imediată, numai dacă ea era
cunoscută de existenţa acestora. Ea poate fi pedepsită conform altei norme ce nu prevede aceasta
stipulaţie, dacă nici astfel de normă nu există atunci fapta infractorului nu este infracţiune.
16
Л.Д. Гаухман, Уголовное право. Часть общая. Часть особенная. Москва: Юриспруденция, 1999, p.44.
17
Ibidem, p.45.
18
Al.Borodac, op.cit., p.25.

9
3. Persoana care crede că fapta sa nu este infracţiune dar în realitate este contrariul,
calificarea se va face în baza normei ce incriminează fapta dată, deci eruarea de drept nu este o cauză ce
înlătură răspunderea penală.
4. Fapta ce de fapt a prejudiciat alt obiect decît asupra căruia a fost îndreptată intenţia
infracţională se va califica ca tentativă de infracţiune în dependenţă de îndreptarea intenţiei acestuia
indiferent de obiectele lezate, iar dacă a trebuit sau putea să prevadă vătămarea celorlalte obiecte, el va
fi tras la răspundere pentru cumul de infracţiuni
5. Folosirea altor mijloace dar nu mai puţin eficiente (eroare în mijloace) la calificarea
infracţiunii nu influenţează.
6. Folosirea la săvîrşirea infracţiunii a unor mijloace ineficiente, în momentul de faţă, pe
care vinovatul le considera eficiente, se va califica ca tentativă la infracţiune în dependenţă de
îndreptarea intenţiei acestuia.
7. Folosirea la săvîrşirea infracţiunii a unor mijloace inapte, improprii a acelor mijloace
care, în orice condiţii, nu au aptitudinea de a produce rezultatul dorit.19
De exemplu, folosirea pentru
otrăvirea unei persoane a unei substanţe total inofensive, cum ar fi laptele.
8. Fapta ce a cauzat prejudiciu altei persoane decît celei asupra căreia a fost îndreptată
intenţia infracţională din motive independente de voinţa făptuitorului se va califica ca cumul de
infracţiuni: tentativă la infracţiune în dependenţă de îndreptarea intenţiei şi infracţiunea din imprudenţă
asupra persoanei prejudiciate de fapt.
9. Fapta la săvîrşirea căreia vinovatul conştientizează existenţa circumstanţelor atenuante
sau agravante, care de fapt lipseau, presupune tentativa la infracţiunile cu circumstanţe agravante sau
infracţiunea consumată cu circumstanţe atenuante.
O altă subgrupă de reguli speciale de calificare a unei singure infracţiuni sunt regulile de
calificare a infracţiunilor parţial neconsumate, care prevăd că în limitele unei singure componenţe de
infracţiune etapa ulterioară o conţine pe cea precedentă, adică actele de pregătire se încadrează în
tentativă, tentativa în infracţiunea fapt consumat şi respectiv faptul consumat în infracţiunea fapt epuizat.
Participaţia la infracţiune este una din cele mai periculoase forme de activitate infracţională, de
aceia la calificarea infracţiunii săvîrşite de mai multe persoane trebuie efectuată exact pentru ca fiecare
participant să răspundă personal pentru fapta săvîrşită. Pentru aceasta este nevoie de condus de anumite
reguli cum ar fi:
1. Fapta autorului ce execută şi actele complicelui, organizatorului, instigatorului absoarbe
în sine acţiunile celorlalte persoane.
2. Persoana participantă la săvîrşirea infracţiunii cu subiect special şi care nu are
caracteristicile ultimului, va răspunde doar pentru complicitate la această infracţiune
3. În cazul excesului de autor ultimul va răspunde pentru fapta săvîrşită, iar ceilalţi pentru
acea parte a acestia care se include în intenţia infracţională comună.
Ultimul set de reguli la calificarea infracţiunilor în limita unei singure componenţe de infracţiuni
se folosesc la calificarea legitimii apărări putative:
1. Cauzarea prejudiciului în cazul legitimii apărări putative nu atrage răspunderea dacă
persoana nu a prevăzut, nu trebuia şi nici nu putea să prevadă lipsa unui atac real şi nu a depăşit limitele
legitimii apărări.
2. Cauzarea prejudiciului în cazul legitimii apărări putative atrage răspunderea penală pentru
infracţiunea săvârşită dacă persoana nu a prevăzut, dar reieşind din circumstanţele săvîrşirii faptei, trebuia
sau putea să prevadă, că atacul real lipseşte.
Regulile speciale de recalificare a infracţiunii se aplică în cazul în care se schimbă legislaţia
penală. În acest caz recalificarea după o lege nouă este posibilă numai în cazul în care fapta săvîrşită este
reglementată atît de legislaţia precedentă cît şi de cea actuală şi plus la aceasta noua lege să fie mai blîndă
şi nicidecum să nu înrăutăţească situaţia infractorului. Recalificarea se face şi în cazul schimbării
circumstanţelor de fapt ce se oglindesc în materialele dosarului sau poziţia faţă de anumite probe la o
etapă mai avansată a procesului penal. Începînd de la transmiterea cauzei în judecată poate avea loc de
asemenea o recalificare imediată în instanţă. Dacă schimbările sunt esenţiale sau apar unele neclarităţi,
cauza se va transmite spre reanchetare. Poate avea loc modificarea învinuirii în instanţa de judecată, dacă
prin aceasta nu se agravează situaţia inculpatului (art.325 C.P.P. al R.M.) .
19
Al.Mariţ, Drept penal, partea generală. Legea penală, teoria infracţiunii, participaţia penală, vol 1, Chişinău 2002, p.252

10
Tema 2. Tipuri de calificări
§1 Calificarea oficială
Doctrina dreptului penal conţine două modalităţi de calificare a infracţiunilor: oficială(legală) şi
neoficială(doctrinară). Calificarea oficială este evaluarea juridico-penală a infracţiunii, efectuate asupra
fiecărui dosar penal aparte de reprezentanţii autorităţilor anume împuterniciţi20
. La art.113 C.P. al R.M. se
menţionează că calificarea infracţiunii se face la toate etapele procedurii penale de către persoanele care
efectuează urmărirea penală şi de către judecători. Adică, organul de urmărire penală, anchetatorul,
procurorul şi judecătorul, care examinează dosarul penal în conformitate cu competenţa sa, efectuează
calificarea infracţiunii concrete, atribuind-o la un articol concret al normei penale. Calificarea infracţiunii
efectuată de colaboratorii organelor de cercetare preliminară, de anchetatori şi procurori poartă un
caracter prealabil. Calificarea definitivă a infracţiunii o face numai instanţa de judecată.
În cadrul procedurii de calificare de către organele oficiale se pot distinge cinci etape esenţiale21
.
O anumită încadrare juridică pe plan mintal este realizată de funcţionarii de stat însărcinaţi cu
descoperirea infracţiunilor şi identificarea infractorilor chiar şi în etape ce preced procesul penal, dar
această încadrare se întemeiază pe elemente de fapt vagi, insuficient conturate. Calificarea juridică
propriu zisă se realizează numai odată cu începerea procesului penal şi reprezintă o operaţiune obligatorie
în anumite momente esenţiale ale acestuia. Prima etapă are legătură cu intentarea procesului pe cauza
săvârşirii infracţiunii. Art. 274 alin.(1) C.P.P. al R.M. stipulează că: Organul de urmărire penala sesizat in
modul prevăzut în art.262 şi 273 C.P.P. al R.M. dispune, prin rezoluţie, începerea urmăririi penale în
cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezulta elementele
infracţiunii si nu exista vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penala.
Calificarea începe cu înaintarea versiunilor referitor la aprecierea juridică, despre care sa făcut
cunoscut persoanei ce intentează dosarul referitor la o anumită infracţiune. Analizînd datele cunoscute la
acest moment, persoana trebuie să le sistematizeze într-un întreg şi să înainteze o presupunere, cărei
componenţe de infracţiune să atribuie fapta. Concluzia referitor la această problemă este esenţială pentru
desfăşurarea în continuare a procesului. Este evident că calificarea dată este doar una incipientă şi
nicidecum definitivă. În esenţă aceasta este doar o ipoteză referitor la caracterul infracţiunii săvîrşite ce
necesită un control ulterior. Ofiţerul de urmărire penală de regulă dispune doar de unele date de săvîrşire
a infracţiunii Însă pentru a înainta una sau mai multe versiuni referitor la fapta săvîrşită este destul şi
acestea. La calificare trebuie reflectate toate elementele componenţei de infracţiune. Dacă considerăm că
la momentul intentării procesului avem doar unul din ei, atunci celelalte evident că la această etapă
trebuie să le înlocuim cu presupuneri. Calificarea preliminară va fi mai dreaptă cu cît mai multe date
despre şăvîrşirea infracţiunii vom cunoaşte.
A doua etapă de calificare a infracţiunii se începe după intentarea procesului penal şi se finisează
cu emiterea ordonanţei de punere sub învinuire. Articolul 281 C.P.P. al R.M. susţine că: dacă, după
examinarea raportului organului de urmărire penala şi a materialelor cauzei, procurorul considera că
probele acumulate sînt suficiente, el emite o ordonanţa de punere sub învinuire a persoanei. Ordonanţa de
punere sub învinuire trebuie să cuprindă: formularea învinuirii cu indicarea datei, locului, mijloacelor şi
modului de săvîrşire a infracţiunii şi consecinţele ei, caracterului vinei, motivelor şi semnelor
calificative pentru încadrarea juridica a faptei, circumstanţelor în virtutea cărora infracţiunea nu a fost
consumata în cazul pregătirii sau tentativei de infracţiune, formelor de participaţie, dacă infracţiunea a
fost săvîrşită de un grup de persoane; circumstanţele care agravează răspunderea, menţiunea despre
punerea persoanei respective sub învinuire în calitate de învinuit în această cauză conform articolului,
alineatului şi punctului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă. Din punct
de vedere a calificării aceasta presupune că pentru înaintarea învinuirii este obligatoriu de stablit obiectul,
subiectul, latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii. Dar pentru aceasta este obligatoriu de stabilit în
procesul cercetării datele ce lipsesc şi a examina versiunile stabilite în prima etapă.
Dacă prima etapă se reduce la stabilirea unor ipoteze, atunci etapa a doua se axează pe analiza
acestor ipoteze, verificarea acestora în baza practicii şi experienţei. La momentul punerii sub învinuire
este obligatoriu, cel puţin în linii generale, a stabili corectitudinea versiunii înaintate (sau a o exclude şi a
înainta alta). Constatând după intentarea procesului a datelor de săvîrşire a infracţiunii, ofiţerul de
urmărire penală la început se conduce de acea ipoteză care a fost expusă în rezoluţia de începere a
procesului. Aceste ipoteze îi impun o anumită obligaţie şi anume: să studieze amănunţit fapta pentru a
20
Al. Barbăneagră, ş.a. Comentariu la Codul Penal al Republicii Moldova, Chişinău, 2003, p. 267.
21
Gh. Nistoreanu, op. cit. p.24

11
stabili dacă sînt toate elementele componenţei de infracţiune. Deseori pot apărea noi date ce pot duce la
apariţia unor noi ipoteze care la rîndul său trebuie dovedite prin anumite date concrete. Astfel
desfăşurarea urmăririi penale se aprofundează.
După încheierea urmăririi penale se începe cea dea treia etapă a calificării oficiale a infracţiunii
ce se fundamentează în înaintarea acuzării.(art. 282 al.(1) C.P.P. al R.M.) “Procurorul, după stabilirea
identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa de punere sub învinuire şi îi explică conţinutul
ei”. Desigur nu în toate cazurile a treia etapă se termină cu înaintarea acuzării, deseori apariţia unor noi
date contribuie la schimbarea poziţiei din etapele precedente şi cauza va fi transmisă la reanchetare sau va
fi schimbată sau modificată acuzarea. În această etapă are loc terminarea procesului şi trimiterea cauzei
procurorului. „Constatînd că probele administrate sînt suficiente pentru a termina urmărirea penală,
organul de urmărire penală înaintează procurorului dosarul însoţit de un raport, în care consemnează
rezultatul urmăririi”(art.289 al.(1) C.P.P al R.M.). Rechizitoriul este o punte de trecere la etapa a patra a
calificării. Dispozitivul acestuia trebuie să conţină “date cu privire la persoana învinuitului si formularea
învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a acţiunilor lui şi menţiunea despre trimiterea
dosarului în instanţa judecătorească competenta.(art. 296 al. (1) C.P.P. al R.M.). Ceia ce pentru organul
de urmărire penală presupune o concluzie pentru instanţele judecătoreşti este un punct de pornire.
Cea de-a patra etapă se începe odată cu trimiterea cauzei în judecată22
. Cauza se trimite în
judecată de către procurorul care a întocmit rechizitoriul (art. 297 al. (1) C.P.P. al R.M.). Aici judecătorul
trebuie să stabilească dacă legea penală a fost aplicată just faptelor imputate infractorului. Acuzarea dată
de organele de urmărire penală va fi verificată în instanţă. Aceasta poate fi schimbată în primul rînd în
rezultatul corectării erorilor în calificare, care puteau fi comise în etapele precedente sau din cauza
apariţiei unor date noi.
În aşa mod vine cea dea cincia etapă de calificare a infracţiunilor23
, care se materializează în
sentinţa de judecată. În partea introductivă a sentinţei se conţine “legea penala care prevede
infracţiunea de savîrşirea careia este învinuit inculpatul”.
(art. 393. al. (6) C.P.P al R.M.), iar partea descriptivă a sentinţei de condamnare cuprinde
descrierea faptei criminale, considerată ca fiind dovedită (art. 394 al. (1) C.P.P. al R.M.) şi încadrarea
juridică a acţiunilor inculpatului (art. 394 al. (5) C.P.P. al R.M.)
Calificarea juridică finală este rezultatul unui proces lung de evaluare sau reevaluare a calificării
iniţiale, proces care este contradictoriu şi priveşte, atît temeiurile de drept cît şi temeiurile de fapt pe care
se fundamentează calificarea juridică cuprinsă în hotărîrea definitivă a instanţei judecătoreşti. La
realizarea acestui proces contribuie multe persoane ce acţionează cu titlu oficial sau particular în forme şi
modalităţi prevăzute de normele dreptului penal şi procesual penal. Calificarea infracţiunilor are o mare
importanţă şi la stabilirea cauzei penale de către instanţele de apel şi recurs.
Vorbind despre calificarea infracţiunilor la diferite etape a procesului penal, trebuie de avut în
vedere că posibilităţile reale pentru asigurarea aprecierii juridice exacte şi depline a infracţiunii la etapa
iniţială a cercetării şi anchetei penale sînt foarte limitate. În fond la etapa intentării procesului penal
calificarea infracţiunilor poartă un caracter preliminar, orientativ, aproximativ. Din contra, la etapa
consumării anchetei penale calificarea infracţiunii trebuie să fie la maximum deplină şi corectă.
Calificarea juridică oficială apare deci ca o operaţiune care ţine de esenţa însăşi a realizării justiţiei
penale.
§2. Calificarea doctrinară
Calificarea doctrinară este aprecierea juridică corespunzătoare a faptei prejudiciabile efectuată de
diferite persoane: lucrători ştiinţifici, autori de manuale, monografii articole şi materiale didactice,
studenţi, care cercetează unele dosare penale. Unii savanţi jurişti greşit consideră că deoarece calificarea
juridico-penală constituie o modalitate a activităţii de aplicare a normelor de drept, orice calificare a
infracţiunii poate fi făcută doar de organele statale împuternicite special. Calificarea doctrinară nu are
importanţă juridică şi bineîţeles nu produce consecinţe juridice ale calificării legale, reflectînd numai
opiniile juridice ale unor cetăţeni şi neavînd putere obligatorie pentru organele ce aplică legea penală. Cu
toate acestea, ea are o însemnătate deosebită pentru dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, studierea
jurisprudenţei, elaborarea proiectelor de legi, dezvoltarea conştiinţei juridice a populaţiei. Pentru ca
doctrina juridică să contribuie cu succes la rezolvarea chestiunilor ce stau în faţa organelor de drept, să
acorde un ajutor real în lupta cu criminalitatea e necesar a cerceta atît probleme cu caracter individual cît
22
Кудрявцев В.Н., op.cit., p.207.
23
Idem.

12
şi cele generale ale dreptului şi a ramurilor sale, fiindcă anume în baza ultimelor pot fi soluţionate corect
probleme concrete ale practicii judiciare. Teoria generală a calificării infracţiunii, după conţinutul său,
fără îndoială, este o problemă a Părţii generale a doctrinei juridico penale. Calificarea unor categorii
aparte de infracţiuni, evident, trebuie făcută în Partea specială a dreptului penal, concomitent cu analiza
juridică a fiecărei componenţe concrete de infracţiune.
Calificarea neoficială poate fi făcută chiar de infractor. Astfel infractorul de cele mai multe ori
cunoaşte ce infracţiune săvîrşeşte, care norme penale le încalcă sau poate chiar şi cuantumul pedepsei. O
calificare greşită efectuată de infractor poate avea şi unele consecinţe juridice. Astfel dacă infractorul
califică fapta sa ca o anumită infracţiune, însă întradevăr aceasta nu este prevăzută ca infracţiune de codul
penal(infracţiune putativă), persoana nu va fi trasă la răspundere penală24
. Dacă infractorul consideră că
fapta sa nu este ilegală, iar calificarea greşită se datorează necunoaşterii legii penale sau interpretării
greşite a acesteia (eruarea de drept), care în realitate incriminează fapta social periculoasă, persoana va fi
trasă la răspunderea penală în conformitate cu legea.
24
Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации. Под. ред. Ю.М. Лебедева, Москова 1997, p.41.

13
Tema 3. Legea penală—baza juridică a calificării infracţiunii
Legea penală este unul din principalele mijloace ale statului în lupta cu criminalitatea, garantul
asigurării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Ea obligă organele corespunzătoare ale puterii de stat ca în
cazul săvîrşirii unei fapte prejudiciabile, interzise de legea penală, să-l tragă pe vinovat la răspundere
penală. Realizarea acestei sarcini se poate efectua doar prin calificarea infracţiunii. Rolul legii penale în
procesul calificării infracţiunilor este deosebit de mare. În primul rînd ea constituie baza juridică a
calificării infracţiunilor. În felul acesta în procesul calificării distingem două extremităţi: pe de o parte,
normele legii penale în care se conţine modelul legislativ al unei anumite categorii de infracţiuni, adică
componenţa de infracţiune, pe de altă parte un caz concret din viaţă, adică fapta infracţională comisă.
Procesul calificării infracţiunii se finisează cu concluzia cu privire la norma juridico-penală
cuprinsă în faptă prejudiciabilă examinată. Deci acest proces presupune invocarea unei norme concrete a
legii penale.
Articolul este elementul structural de bază al codului penal, care conţine, în principiu, prevederi
de sine stătătoare. Dar nu orice articol coincide cu norma penală, care are construcţie trihotomică: ipoteza,
dispoziţia, sancţiunea25
. Ipoteza descrie împrejurările, condiţiile sau faptele, în prezenţa cărora se aplică
norma penală. Dispoziţia este partea normei, în care se prescrie sau se interzice un comportament pentru
persoanele, care se află în condiţiile prevăzute de ipoteză. Sancţiunea este partea legii penale, care
determină tipurile de pedepse pentru fapta săvîrşită descrisă în dispoziţie.
Cele mai substanţiale şi tipice semne ale faptei prejudiciabile se conţin în dispoziţia normei
penale. După natura şi importanţa sa dispoziţia este elementul esenţial al normei penale deoarece
prevede conduita ce trebuie urmată, iar absenţa ei va lipsi de conţinut norma penală.
Calificarea faptelor infracţionale potrivit normelor cu dispoziţie descriptivă se efectuează
prin aceleaşi metode, legităţi ca şi în cazul dispoziţiilor simple. Dar cît de complet n-ar fi descrisă
fapta infracţională în normă penală, totuşi vor rămîne unele momente pe care legiuitorul sau în
genere nu le-a indicat, sau le-a indicat într-o formă generală. Este de observat că dispoziţiile
descriptive singure conţin un şir de termeni care trebuie interpretaţi anume în sensul introdus de
legiuitor în textul legii. De aceea în toate cazurile de aplicare a dispoziţiilor descriptive e necesar mai
întîi a dezvălui profund şi multilateral conţinutul termenilor stabiliţi de legislator26
.
Dispoziţia de blanchetă nu conţine descrierea tuturor caracteristicilor infracţiunii, dar pentru
dezvăluirea conţinutului se fac trimiteri la acte normative: hotărîrile şi dispoziţiile guvernului, regulile,
instrucţiunile, regulamentele şi ordinele ministerelor şi departamentelor. La aplicarea normelor cu
astfel de dispoziţie, pentru stabilirea semnelor care nu sînt direct indicate în ele, trebuie să ne referim
la acte normative ale ramurii de drept. Într-un caz aceste pot fi norme constituţionale, în altul - norme
ale dreptului civil, muncii, funciar, procedurii penale, ecologic, administrativ. Semnele unor astfel de
infracţiuni sînt, de regulă, multilaterale şi variabile şi de aceea repetarea lor în legea penală ar face-o
voluminoasă, incomodă pentru folosire şi ar necesita schimbarea ei ori de cîte ori ar fi modificate
normele la care se face trimitere27
.
Organul care aplică legea penală întotdeauna este obligat să descopere sensul real al normei
juridico-penale. În scopul interpretării legii penale este descoperirea voinţei legiuitorului exprimate în
normele penale ce o formează, constatarea înţelesului dispoziţiilor de drept penal pentru a putea stabili
dacă, şi în ce limite, norma penală îşi găseşte aplicarea în cazul concret. Interpretarea normelor de
drept penal în procesul calificării infracţiunilor este o necesitate, fiindcă oricît de clar ar fi ele
formulate, din cauza că ele se referă la fapte tipice, în timp ce trebuie aplicate la fapte concrete cu
trăsături proprii, este necesar să se stabilească, de fiecare dată, dacă sînt aplicabile pentru calificarea
infracţiunilor concrete. Varietatea cazurilor infracţionale concrete şi multitudinea aspectelor
particulare, care pun la îndoială aplicabilitatea normei penale, explică necesitatea, în toate cazurile a
interpretării cît mai adecvate a legii penale. Aceasta se explică prin fapte că unele texte ale legii
necesită o redactare mai substanţială, fiindcă nu sînt destul de clare, conţin termeni cu sensuri
multiple, ceea ce trezeşte anumite îndoieli privitor la conţinutul dispoziţiilor legale, creează dificultăţi
la utilizarea dispoziţiilor de blanchetă şi de trimitere.
Pentru lămurirea şi concretizarea deplină a conţinutului noţiunii calificării infracţiunii e
necesar a determina locul calificării infracţiunii în procesul aplicării normelor juridice, aceasta fiind
25
M. Basarab, Drept penal: partea generală, vol.I, Ed. Lumina LEX, 1997, p.27.
26
Al. Borodac, op. cit., p.24
27
Ibidem, p. 32.

14
numai o formă de realizare a dreptului. Prin realizarea dreptului se înţelege procesul de transpunere
în viaţă a conţinutului normelor juridice, în cadrul căruia cetăţenii ca subiecţi de drept respectă şi
execută dispoziţiile normative, iar organele de stat aplică dreptul în temeiul competenţei lor.
În literatura juridică există opinia unanimă ca aplicare a dreptului cunoaşte diferite faze, însă
privinţa nominalizării lor sînt păreri diferite. De exemplu profesorul rus V. Kudreavţev, consideră că
noţiunea aplicarea normei juridice include: 1) stabilirea circumstanţelor faptice; 2) alegerea şi analiza
normei juridice; 3) elaborarea şi adoptarea actului de aplicare a normei juridice; 4) elucidarea sensului
şi conţinutului normei; 5) interpretarea normei; 6) adoptarea actului de aplicare28
. Profesorul român
N. Popa, afirmă că aplicarea dreptului cunoaşte faze: 1) stabilirea stării de fapt; 2) alegerea normei de
drept; 3) interpretarea normei juridice; 4) elaborarea actului de aplicare. Existenţa acestor faze nu
înseamnă în nici un caz fragmentarea, fărâmiţarea procesului de aplicare; în realitate el este un proces
unitar. Din acest motiv este foarte greu de stabilit o ordine strictă a desfăşurării lor29
. Profesorii ruşi A.
Piontkovski şi V. Menşaghin30
, consideră că „procesul calificării infracţiuni comise de către
condamnat prezintă aplicarea legii penale la un caz concret” adică noţiunile în cauză sînt identice.
Conform afirmaţiilor lui V. Kudreavţev, I. Farber, P. Nedbailov, calificarea infracţiunii cuprinde
numai acea parte a procesului de aplicare a normelor juridice, care constă în alegerea normei juridico-
penale ce prevede fapta prejudiciabilă dată şi în fixarea acestei alegeri în actul de aplicare31
. Stabilirea,
verificarea şi clarificarea circumstanţelor cauzei, interpretarea normei juridice reprezintă, după părerea
lor numai nişte premize, condiţii ce asigură calificarea corectă a infracţiunii. Nu trebuie de confundat
fazele aplicării normelor juridice, de asemenea şi ale calificării infracţiunii, cu etapele procedurii
penale.
28
В.Н. Кудрявцев, op. cit. p.13.
29
N. Popa, Teoria Generală a Dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2002, p.220.
30
Пионтковский А.А., Меныпагин В.Д. Курс советского уголовного права. Особенная часть. Т.1. Москва, 1955 г.cit. de В.Н.
Кудрявцев, op. cit. p.12.
31
Ibidem, p.13.

15
Tema 4. Componenţa de infracţiune, instrument de calificare a acesteia
În realitate infracţiunea tot timpul este concretă şi răspunderea penală survine doar pentru
fapte reale, concrete semnele căreia se cuprind în componenţă de infracţiune. Pentru a determina ce
infracţiune anume s–a săvîrşit de persoana dată în situaţia concretă, adică a califica infracţiunea, se poate
doar prin intermediul aşa instrument cum este componenţa de infracţiune. Conţinutul infracţiunii este
totalitatea caracteristicilor specifice, tipice şi esenţiale ale acestor patru elemente ale sale, prevăzute în
ipoteza normei de incriminare, datorită cărora o infracţiune se distinge de toate celelalte infracţiuni fie din
grupe diferite, fie din aceiaşi grupă. Componenţa de infracţiune este unicul temei juridic pentru a trage
persoana ce a săvîrşit infracţiunea la răspundere penală. Prin desrierea şi interzierea sub sancţiune penală
a unor fapte, legiuitorul creează noţiunele diferitor infraţiuni. În acest scop, el prevede în fiecare normă
incriminatoare toate condiţiile pe care le considreă necesare şi suficiente pentru ca o faptă anumită să
constituie infracţiune. Totalitatea acestor condiţii formează conţinutul acelei infracţiuni. Desigur,
conţinutul infracţiunii, aşa cum este stabilit în norma incriminatoare, nu este decît tiparul sau modelul
abstrac al infracţiunii, este necesar săvîrşirea une fapte care să se încadreze în adestb tipar, adică să
corespudă mpdelului legal, să îndeplinească tote condiţiile cerite de lege pentru existenţa infracţiunii
respective. Astfel spus pentru a califica o faptă ca infracţiune trebuie de demonstrat că ea prezintă
conţinutul unei anumite infracţiuni.
După părerea lui A. Gherţenzon “toate semnele componenţei de infracţiune se conţin în
dispoziţia normei”. Trebuie de remarcat că dispoziţia normei este un element de structură a normei, în
care se descrie conţinutul acţiunii (infracţiunii) subiectului infracţiunii. Dispoziţia indică forma
comportamentului, ce dă naştere la anumite consecinţe juridice, Această opinie nu corespunde realităţii
“în articolele din legea penală, de regulă, nu-s indicaţii privind obiectul sau subiectul infracţiunii. Rezultă
că funcţia componenţei de infracţiune constă în a fi unealtă de calificare a infracţiunii. În aşa fel , dacă
componenţa de infracţiune ar coincide exact cu dispoziţia normei şi nu ar avea nici un element neprevăzut
de aceasta, atunci problema calificării infracţiunii ar fi foarte simplă era destul de a stabili numai ceea ce-i
stabilit în textul legii. Matei Basarab desfiinţează două tipuri de conţinuturi a infracţiunii: conţinutul
abstract(legal) şi conţinutul concret32
. Conţinutul abstract este acel prevăzut expres în lege iar cel concret
cuprinde pe lîngă caracteristicile specifice, tipice şi esenţiale ale conţinutului legal şi altele care nu au
relevanţă juridică în privinţa considerării fapte ca infracţiune. Între cele două conţinuturi există o strînsă
legătură, în sensul că cel concret îl cuprinde pe cel legal, însă este mai bogat decît acesta deoarece are şi
caracteristici în plus cu ajutorul cărora se stabileşte de către instanţă de judecată pericolul concret, care
poate fi diferit la infracţiuni de acelaşi fel. Totdeauna cînd se sevîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală,
organele judiciare trebuie să constate dacă ea întruneşte sau nu conţinutul legal al unei infracţiuni, după ce
vor stabili conţinutul ei concret . Această operaţie se numeşte încadrarea juridică a faptei adică stabilirea
în conţinutul faptei concrete a conţinutului legal al unei infracţiuni33
.
Conţinutul incriminării (sau al infracţiunii) este, deci , cu conţinutul noţiunilor diferitor
infracţiuni şi îndeplineşte în procesul adoptării interpretării şi aplicării legii , funcţia generală de
determinare, cunoaştere şi identificare a oricărei infracţiuni , constituind singura bază de caracterizare
juridico-penale a unei fapte, fie în etapa calificării ei juridice (în cursul procesului legislativ), fie în etape
încadrării juridice a unor fapte concrete34
. Componenţa de infracţiune joacă un rol important la calificarea
infracţiuni, de exemplu: “cendinţă de ai prelevă sau utiliză organele sau ţesuturile înainte de moarte sau
uciderea din acest motiv poate fi ca scopul acestuia şi va fi calificat ca omor cu scopul de a preleva ,
şi/sau utiliza, comercializă organele sau ţesuturile victimei (art.146. lit.(l)). Astfel de acţiuni nu va trebui
suplimentar de calificat conform articolului 158.CP.al RM. deoarece aceste semne caracterizează
infracţiunea de omor.
Teoria dreptului penal cunoaşte mai multe tipuri de clasificări a componenţelor de infracţiune:
După structura sa componenţele de infracţiune se împart în simple şi complexe . Sînt conţinuturi
simple acelea care cuprind condiţii necesare pentru existenţa infracţiunii într-o singură variantă sau
modalitate normativă. Conţinuturile complexe sînt acelea cînd infracţiunea este reglmentată în două sau
mai multe variante (art.188 C.P. al R.M.”Tîlhăria”) sau aceiaşi infracţiune apare conturată sub mai multe
modalităţi35
. În ipoteza unui conţinut complex alcătuit din variante independente ale aceleiaşi infracţiuni,
deşi conţinuturile acestora sînt alternative, infracţiunea putându-se realiza în oricare din alternativele sale
32
M. Basarab,op.cit., 1997, p.152.
33
А.А. Герцензои, Квалификация преступления, Москва, 1947, p.4, cit. de, В.Н. Кудрявцев, op. cit.p.65.
34
N. Giurgiu, Drept penal general: doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Ed. „SUNSET”,Iaşi, p.109.
35
C. Butiuc, Infracţiunea complexă, Ed. „AAL BECK”, 1999, P.40.

16
, pluralitatea de variante odată realizată nu reprezntă şi o pluralitate de infracţiuni, deci se va califica ca o
singură infracţiune indiferent de modalitatea efectuării acesteia.
După criteriul formelor infracţiunii se întîlnesc conţinuturi integral trunchiate sau atipice, care
corespund formelor atipice ale infracţiunii (tentativa, actele preparatorii, complicitatea). La calificarea
astfel de infracţiuni trebuie de luat în seamă toate condiţiile cerute pentru infracţiunea tip cît şi condiţiile
pentru existenţa tentativei la acea infracţiune sau, după caz, pentru existenţa instigării sau complicităţii36
.
După gradul prejudiciabil se disting conţinut de bază (tipic) şi conţinut agravant şi atenuant.
Calificînd infracţiunile cu conţinut de bază este necesar să găsim un număr minim de caracteristici ale
elementelor infracţiunii, care sînt necesare pentru existenţa ei37
. De exemplu furtul (art.186 al.(1) C.P. al
R.M.) Conţinutul agravant cuprinde pe lîngă caracteristicile conţinutului infracţiunii de bază şi alte fie
obiective , fie subiective, ori şi unele şi altele , denumite şi circumstanţe de agravare deoarece fac ca
infracţiunea să capete acest caracter. Aceste elemente agravante se întîlnesc în dispoziţia articolului 78
C.P al R.M. din parte generală. Unele circumstanţe agravante sînt stipulate chiar în conţinutul articolului
din partea specială, de exemplu omorul prin mijloace periculoase pentru viaţă şi sănătatea mai multor
persoane. (Art.145.lit.f C.P al R.M.). Conţinutul atenuant are unele caracteristici de ordin obiectiv sau
subiectiv datorită cărora infracţiunea prezintă un pericol mai redus în raport cu conţinutul ei de bază.
Aceste ceracteristici sînt denumite circumstanţe de atenuare. De exemplu: omorul în stare de afec
(art.146. C.P al R.M.). Caracteristic acestor componente în cadrul calificării constă că în faptul că în afară
de elementele constitutive generale ca subiectul, obiectul , latura obietivă şi subiectivă este obligatoriu de
constatat existenţa acelui element atenuant, la momontul de faţă afectul.
Întrucît componenţa de infracţiune are o anumită structură , ea trebuie să aibă o oarecare
costrucţie concretă. Prin structura conţinutului infracţiunii se îngele modul în care se organizează şi se
configurează ca părţi de aceluiaşi ansamblu diferite elemente componente de conţinutului infraţiunii.
Cunoaşterea structurii este importantă atît pentru determinarea elementelor componete ale conţinutului,
cît şi pentru cunoaşterea diferitor condiţii sau elemente pentru existenţa infracţiunii, a relaţiilor reciproce ,
precum şi a naturii şi poziţiei acetora în raport cu actul de conduită interzis. Aceasta înţelegere permite a
se cunoaşte care din elemenele şi condiţiile prevăzute de norma penală incriminatore sînt determinate
pentru existenţă infracţiunii şi deci esenţiale şi care accidentale sau circumstanţiale38
.
Structura componenţei oferă răspuns la întrebarea cînd infracţiunea se consideră terminată, ceia
ce are o importanţă deosebită pentru calificarea ei .
În componenţă de infracţiune se cuprinde o totalitate de semne juridice ce caracterizează
fapta concretă ca infracţiune39
Prin semn se înţelege îsuşirea, proprietatea, trăsătura, particularitatea
fenomenului sau faptului, după care se poate să-l cunoaştem, comparăm, identificăm,. În componenţa
infracţiunii se conţin aşa semne care sînt esenţiale, distinctive, necesare şi suficiente pentru calificarea
infracţiunilor. După opinia academicianului Kudreavţev, semnele componente de infracţiune, cu ajutorul
cărora fapta se califică ca infracţiune, trebuie să corespundă următoarelor cerinţe40
.
1. Împreună cu alte semne să-i determine caracterul prejudiciabil, vinovăţia şi ilegalitatea faptei.
2. Să deosebească o infracţiune de alte infracţiuni şi contravenţii.
3. Să fie direct indicate în lege sau să reiasă din ea la interpretare.
4. Să nu derive din alte semne.
5. Să fie proprii tuturor infracţiunilor ce aparţin de o anumită categorie.
La multe infracţiuni aceste semne sînt asemănătoare avînd doar o mică diferenţiere spre exemplu
furtul şi jaful se deosebesc doar prin modul sustragerii. Omogenitatea faptei permite legiuitorului a
constata interpretarea largă a noţiunii, săvîrşirea repetată a infracţiunii. Aşa o decizie legislativă
criminologic este foarte întemeiată spre exemplu potrivit art.186 C.P al R.M. repetarea infracţiunii.
Calificarea corectă a componenţelor înrudite e bazată pe strictă determinare a semnelor
distinctive, care există ori lipsesc în componenţa dată de infracţiune. Deseori componenţele înrudite se
raportează ce parte şi întreg. În acest caz fapta se va califica după norma specială ce conţine semnele
faptei comise. La calificarea componenţelor înrudite pe lîngă evidenţierea semnelor distinctive este
important de a stabili de asemenea şi elementele comune.
36
M. Zolyneak, M. I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed. “Chemarea” Iaşi 1999, p.190.
37
Al. Mariţ, op.cit., p.110.
38
N. Giurgiu, ibidem, p.110
39
I.Macari, ibidem, p.86
40
В.Н. Кудрявцев, op.cit., p.60.

17
Tema 5. Calificarea elementelor obiective a infracţiunii
§1. Calificarea obiectului infracţiunii
Stabilirea corectă şi în deplinătate a circumstanţelor obiective ale infracţiunii săvîrşite este
condiţia necesară pentru calificarea justă a faptei. Fiecare infracţiune în parte este însoţită de multiple şi
diferite circumstanţe, factori. Însă pentru calificarea corectă a faptei au însemnătate numai acele
circumstanţe obiective, care sînt totodată şi elemente ale componenţei de infracţiune. Deci, în primul rînd
trebuie stabilit obiectul infracţiunii, prin ce se manifestă latura obiectivă, cum se caracterizează latura
subiectivă a componenţei de infracţiune şi care este subiectul infracţiunii săvîrşite. Toate acestea se
stabilesc în baza prevederilor cuprinse în capitolele VI, VII, VIII şi IX din Partea Generală a Codului
penal al Republicii Moldova.
În primul rînd, se stabileşte conţinutul obiectului componenţei de infracţiune, pentru că anume el
conturează caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii. În doctrina dreptului penal se consideră de
către mai mulţi autori că obiectul infracţiunii îl formează relaţiile sociale ocrotite de normele dreptului
penal.
Academicianul rus V. Kudreavţev are părerea că obiectul infracţiunii cuprinde41
:
1. Relaţiile sociale reale între oameni;
2. Forma lor juridică, care reglementează conduita subiecţilor şi asigură apărarea
lor;
3. Premizele, condiţiile, formale materiale ale existenţei relaţiilor sociale.
În dispoziţia articolelor codului penal adeseori este descris numai un element din cele enumerate
mai sus, însă pentru calificarea adecvată este necesar a stabili toate elementele acestuia.
Acţiunea omului ca să fie considerate ca infracţiune trebuie să aducă atingere uneia din valorile
ocrotite de normele dreptului penal şi arătate în articolul respectiv a C.P. al R.M.
La calificarea infracţiunii trebuie de stabilit dacă sau lezat ori sau pus în pericol valorile sociale.
Autorul rus Alekseev42
diferenţiază valorile în: materiale şi morale în dependenţă de trebuinţele sociale
fizice şi psihice. Determinarea lezării valorilor la calificarea infracţiunii este mai puţin dificilă prin faptul
că acestea au de obicei o reflectare bănească ce se face prin aprecierea obiectului material. Aceasta este
specific infracţiunilor contra proprietăţii. Anumite dificultăţi survin la constatarea obiectului infracţiunii
la infracţiuni contra persoanei. Are dreptate Narcis Giurgiu43
cînd consideră că cel ce aplică dreptul, poate
deasemenea, deveni subiect evaluator. La un anumit moment se poate produce o discrepanţă flagrantă
între evaluarea abstractă a legiuitorului, materializată în norma penală şi calificarea efectuată de
judecătorul care se confruntă cu o acţiune sau inacţiune, cărei trebuie să i se găsească veşmîntul juridic
adecvat. De exemplu în articolul 14 aliniatul 2 C.P. al R.M. „nu constituie infracţiune acţiunea sau
inacţiunea care, deşi formal conţine semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar fiind lipsită de
importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil a unei infracţiuni” . Astfel putem sesiza că soluţia legală
examinează, opune evaluării legiuitorului pe acea a judecătorului asupra existenţei însăşi a infracţiunii,
implicit asupra caracterului de valoare socială a entităţii lezate de făptuitor. În alţi termeni calificînd
concret fapta săvîrşită şi constatînd o vătămare sau o periclitare neînsemnată a valorii sociale, judecătorul
deneagă valoarea socială respectivă, fapt ce este de competenţa legiuitorului.
Costică Bulai precizează mai multe categorii de obiecte ale infracţiunii, 44
ţinîndu-se seama de
anumite probleme teoretice şi practice privind structura părţii speciale a dreptului penal, determinarea
gradului de pericol social al infracţiunii, pentru o corectă calificare a acestora.
Sunt cunoscute astfel categoriile de obiecte juridice şi materiale, obiect juridic generic şi obiect
juridic specific, obiect juridic principal şi secundar(adiacent).
Prin obiect juridic generic se înţelege obiectul comun unui grup de infracţiuni, constituit dintr-un
fascicol de relaţii sociale formate în jurul şi datorită uneia dintre valorile fundamentale ale societăţii.
Obiectul juridic generic are o mare însemnătate în activitatea de aplicare a dreptului. Determinarea
corectă a obiectului juridic generic contribuie în special la calificarea infracţiunilor prin reducerea sferei
de căutare a normei de incriminare corespunzătoare. De exemplu, la stabilirea faptului că subiectul a
acţionat cu scopul de cupiditate, apare posibilitatea de a limita aria de căutare în principal la normele din
Capitolul VI „Infracţiuni contra patrimoniului”45
. Obiectul generic al infracţiunii face posibilă stabilirea
41
Ibidem, p.75.
42
S. Brînză, ,Corelaţia dintrerelaţia socială şi valoarea socială în contextul obiectului infracţiunii . //Revista Naţională de Drept,
nr.6/2003. p18.
43
N Giurgiu, op.cit., p.28.
44
C. Bulai ,op.cit., p.196.
45
S. Brînză, Analiza evoluţiei noţiunii de susrtagere. //Revista Naţională de Drept, nr..3/2003, p.4.

18
caracterului social-periculos al acţiunilor concrete. În unele cazuri deosebeşte infracţiunile de alte acţiuni
ilegale (delicte, contravenţii). Obiectul generic al infracţiunii nu-i permite însă a distinge specificul unor
infracţiuni apropiate una de alta. De aceia la calificarea infracţiunii teoria dreptului penal indică şi
obiectul nemijlocit al infracţiunii care formează valoarea socială concretă asupra căreia a atentat
infractorul. Noţiunea desfăşurată a obiectului nemijlocit se conţine numai în unele articole ale Părţii
speciale a codului penal . De exemplu, în calitate de obiect nemijlocit al Trădării de patrie art.337C.P. al
R.M. indică suveranitatea , inviolabilitatea teritorială sau securitate statului şi capacitatea de apărare a
RM.
În multe articole ale Părţii Speciale obiectul nemijlocit nu e indicat direct şi nu se determină
noţiunea lui. Profesoara rusă N. Kuzneţova a observat just că legiuitorul, ţinînd cont de regulile tehnicii
legislative şi de faptul că legea penală trebuie să fie cît mai laconică, iar volumul cît mai restrîns, mai des
în dispoziţia normelor penale descrie obiectul nemijlocit prin intermediul redării semnelor daunelor
prejudiciabile obiectelor materiale sau victimilor, şi locului săvîrşirii infracţiunii46
.
Distincţia între obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii are în vedere natura obiectului,
material sau nematerial. Obiectul juridic constituie valoarea socială împotriva cărei se îndreaptă acţiunea
sau omisiunea incriminată, şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia. Obiectul juridic al infracţiunii
prezintă interes cel puţin din două puncte de vedere47
:
1. pentru determinarea gravităţii diferitelor fapte infracţionale, gravitate
determinată de însemnătatea valorii sociale vătămate efectiv sau potenţial prin săvirşirea
faptei respective;
2. pentru calificarea juridică justă a infracţiunii, mai ales în situaţiile în care
există similitudini între infracţiuni în planul modului de realizare a acţiunii incriminate.
Obiectul juridic exisă la orice infracţiune, indiferent de existenţa şi a unei expresii materiale a
valorii sociale în cadrul obiectului respectiv. Obiectul juridic şi obiectul material se corelează ca o
categorie socială şi o categorie corporală(materială).
În opinia unor autori, infracţiunea poate aduce atingere obiectului apărării penale, atît în mod
nemijlocit, cît şi în mod mijlocit prin intermediul obiectuluiu material. În legătură cu aceasta, obiectul
material al infracţiunii, fie că este recunoscut ca factor de sine stătător şi obligatoriu, fie că este
recunoscut avind caracter facultativ, specific doar pentru unele infracţiuni. A.Piontkovskii nu consideră
necesară separarea obiectului juridic astfel spunînd „introducerea în teoria despre obiectul infracţiunii a
noţiunii de obiect material al infracţiunii nu este generată de necesitate şi nu este întemeiată
metodologic”. La infracţiunile de rezultat există o legătură mare între urmările prejudiciabile şi obiectul
material. Astfel acţiunea făptuitorului trebuie să fie îndreptat direct spre aceasta de al vătăma, sau
influenţa în altă formă. De aceia, numai condiţionarea reciprocă a celor două aspecte: acţiunea şi
orientarea ei asupra obiectului material al infracţiunii formează temei pentru recunoaşterea acţiunii în
calitate de infracţiune48
.Acele infracţiuni, care au obiect material, pot fi săvîrşite doar pe calea influenţării
asupra acestui obiect. În această ipostază, oricît ar dori subiectul producerea unei atingeri asupra
obiectului apărării penale, aceasta nu se va produce fără o influenţare corespunzătoare asupra obiectului
material. Totodată specificul obiectului material constă în aceia că, în majoritatea cazurilor, infracţiunea,
nu-i cauzează vreo vătămare. De exemplu, în cazul furtului, bunul sustras nu suferă nici o vătămare şi
continuă sa-şi exercite menirea socială, satisfăcînd necesităţile noului lui posesor. În asemenea cazuri la
calificarea infacţiunii este necesar de a stabili doar existenţa acestuia. În mod excepţional obiectul
material al infracţiunii este vătămat în cazul distrugerii sau deteriorării bunurilor, inclusiv a documentelor,
masivelor forestiere a mijloacelor de transport. În asemenea cazuri, la calificarea infracţiunii este necesar
de stabilit atît obiectul material, cît şi gradul deteriorării acestuia.
Există unele infracţiuni pentru a căror existenţă este necesar ca obiectul material să îndeplinească
anumite condiţii, cum ar fi ca să constea într-un bun mobil, să fie de o anumită natură, de exemplu să fie
un dosar, registru, document, sau orice alt înscris, ca în cazul sustragerii sau disrugerii de înscrisuri, să se
afle într-un anumit loc. În toate aceste cazuri la calificarea infracţiunii este necesar de a stabili dacă
obiectul îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege; în caz contrar fapta nu constituie infracţiune, chiar dacă
toate celelalte condiţii ar fi îndeplinite.
46
Кузнецов Н.Ф. Преступление и наказание в Англии, США, Франции, ФРГ, Японии. М. 1998 г., p.56.
47
S. Brînză,Hîrtiile de valoareca obict material al infracţiunii. //Revista Naţională de Drept, nr.9/2003, p.6.
48
S. Brînză,Însemnătatea obiectului material al infracţiunii. //Revista Naţională de Drept, nr.2/2004, p.6.

19
Există infracţiuni cu pluralitate de obiecte, aşa cum sînt, de exemplu, infracţiunile complexe şi
infracţiunile cu obiect juridic multiplu, necomplex, la care obiectul apărării penale este alcătuit din două
sau mai multe valori sociale. În aceste situaţii, în legătură unuia din acestea cu obiectul juridic generic al
infracţiunii, acestea se împart în obiect juridic principal şi obiect juridic secundar al infracţiunii.
În cadrul calificării stabilirea obiectului juridic principal ne permite a determina cărui grup de
infracţiuni aparţine acesta, căci obiectul juridic principal tot timpul se include în obiectul generic al
infracţiunii. Astfel la infracţiunea de tîlhărie, obiectul juridic principal constituie relaţiile sociale de ordin
patrimonial, deci din start vom atribui această infracţiune Capitolului al VIII-lea a Codului penal
infracţiuni contra patrimoniului. Stabilirea obiectului secundar de asemenea joacă un rol important la
calificarea infracţiunii pentru că în dependenţă de acesta se stabilesc unele din cele mai complicate
probleme a calificării cum ar fi: concretizarea maximă a caracterului prejudiciabil al multor infracţiuni;
precizarea structurii conţinuturilor şi determinarea funcţiilor unor asemenea subelemente structurale ca
metoda, scopul infracţiunii; profilarea momentului consumativ al unui şir de fapte infracţionale.
În concluzie se poate de spus că procesul calificării infracţiunii după obiect presupune elucidarea
următoarelor chestiuni:
1. care relaţii sociale au suferit sau au putut suferi în urma faptei comise;
2. care norme juridico-penale apără aceste obiecte;
3. alegerea dintre aceste norme a unei singure norme penale sau a unui
cumul de norme care trebuie invocate pentru calificarea faptei concrete.
Determinarea obiectului infracţiunii prezintă numai o etapă a calificării ei şi după cum s-a
menţionat, aceasta poate servi doar pentru efectuarea unei calificări preliminare, în baza căreia se poate
porni o cauză penală.
§2. Calificarea laturii obiective a infracţiunii
Latura obiectivă a infracţiunii constă în manifestarea exterioară a omului – acţiunea, inacţiunea –
care atinge, lezează valorile ocrotite prin lega pîna lă, atingere ce se poate manifesta printr-o anumită
schimbare în realitatea obiectivă, denumită urmare imediată infracţională.49
Privind componenţa externă a faptei penale, latura obiectivă cuprinde în mod necesar trei
elemente:
1. un act de conduită interzis;
2. urmare imediată;
3. legătură de cauzalitate între acţiunea şi urmarea respectivă.
Aceste trei elemente sînt necesare pentru structura laturii obiective a oricării infracţiuni. În unele
cazuri, incriminările din partea specială a legii penale prevăd însă şi condiţii, cerinţe suplimentare pentru
configurarea elementului material al infracţiunii, cum ar fi cele referitoare la mijloacele săvîrşirii,
condiţiile de loc, timp sau alte asemenea, situaţie în care demonstrarea prezenţei lor devine necesară
pentru existenţa faptei penale.
Fapta materială reprezintă principalul element al laturii obiective şi constă în actul de conduită
interzis, care poate fi o acţiune sau inacţiune. Acţiunea reprezintă o comportare pozitivă, o conduită a
făptuitorului prin care se face ceva, de natura să producă o schimbare în sfera relaţiilor sociale. Acţiunea
este legată de o normă prohibitivă. De cele mai multe ori acestea sînt descrise în dispoziţiile articolelor
din Partea specială de exemplu art. 140 „Propaganda războiului”, art. 168 „Muncă forţată”, art. 171
„Violul”, art.177 „Încălcarea inviolabilităţii vieţii personale” din Codul Penal al Republicii Moldova. În
asemenea dispoziţii sînt exact şi exhaustiv enumerate toate acţiunile prin care se poate săvîrşi fapta. De
exemplu art. 165 Codul Penal al Republicii Moldova „Traficul de fiinţe umane” se face prin recrutare,
transportare, transferul, adăpostirea sau primirea unei persoane cu un anumit scop. În asemenea cazuri
este destul de uşor a califica fapta doar prin identificarea unei acţiuni incriminate de legea penală.
Anumite probleme apar în cazul cînd legiuitorul nu descrie fapta infracţională doar numai urmările
prejudiciabile. De exemplu art. 145 Codul Penal al Republicii Moldova „Omorul intenţionat”. La
calificarea acestor infracţiuni trebuie de stabilit ce anume fapte ar putea să ducă la astfel de urmări căci un
anumit obiect nu poate fi lezat, sub diversele lui aspecte, prin orice acţiune, spre pildă, viaţa nu potae fi
lezată prin cuvinte, iar unele obiecte ale unor infracţiuni diferite pot fi lezate prin acelaşi fel de acţiuni. De
exemplu, prin lovire se poate vătăma sănătatea, sau integritatea corporală, poate fi ucisă o persoană ori să
se distrugă sau să degradeze un bun.
49
M. Basarab,op.cit., p.194.

20
Inacţiunea constă în abţinerea de a efectua o faptă pe care legea pretinde să fie îndeplinită,
încadrîndu-se în acest mod într-o normă onerativă. Inacţiunea nu este o caracteristică fizică, dar socială.
Din punct de vedere fizic persoana poate să se comporte activ, însă dacă ea nu îndeplineşte anumite
indicaţii prevăzute de lege, încălcînd-o în acest mod, sîntem în prezenţa unei infracţiuni. Prin esenţa sa
inacţiunea este o formă de comportare a omului mult mai complicată decît acţiunea. La calificarea unei
inacţiuni drept faptă infracţională în afară de legea penală încalcătă trebuie de stabilit existenţa unei
obligaţii şi posibilităţi reale a persoanei de a acţiona într-un anumit mod. Obligaţiunea de a acţiona poate
să reiasă din:
1. Indicaţia directă a legii sau a unui act normativ;
2. Îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau profisionale, precum şi din
relaţiile de rudenie sau alte relaţii personale;
3. Activitatea anterioară a persoanei.
La calificarea acţuinii (inacţiunii) o mare atenţie trebuie acordată infracţiunilor continuate sau
prelungite. În aceste cazuri trebuie să se ţină cont de faptul că ele necesită a fi delimitate de pluralitatea de
infracţiuni.
Calificare juridică penală după latura obiectivă a infracţiunii presupune pe lîngă elucidarea
acţiunilor periculoase şi determinarea consecinţelor survenite. Fiecare faptă infracţională săvîrşită aduce
anumite schimbări în lumea obiectivă şi are diferite consecinţe. Acestea se califică ca atare doar atunci
cînd acţiunea sau inacţiunea infracţională au pricinuit sau au putut să pricinuiască o daună reală esenţială
valorilor sociale ocrotite de legea penală. Ele în nici un caz nu pot exista fără obiect, sînt determinate de
conţinutul lui şi îi aduc daune social periculoase.
În funcţie de faptul dacă consecinţele criminale se includ sau nu în componenţa de infracţiune în
calitate de semne de sine stătătoare ale ei, în dreptul penal este acceptată divizarea tuturor componenţelor
de infracţiune în materiale şi formale.
Din ipotezele menţionate se poate de tras următoarea concluzie importantă. Dacă consecinţele
prejudiciabile nu sînt incluse în calitate de semn obligatoriu al infracţiunii, atunci lipsa lor nu exclude
posibilitatea calificării acţiunii (inacţiunii) infracţionale potrivit articolului care prevede infracţiunea dată.
Dacă însă consecinţele faptei prejudiciabile sînt prevăzute ca semn al componenţei de infracţiune
examinate, atunci lipsa lor exclude calificarea acţiunii(inacţiunii) săvîrşite drept componenţă de
infracţiune consumată iar uneori omite în genere existenţa oricărei componenţe de infracţiune.
Raportul de cauzalitate constituie a treia componenţă a laturii obiective a infracţiunii şi constă în
legătura de la cauză la efect ce trebuie să existe între fapta incriminată de lege şi urmarea pe care aceasta
o produce. Raportul de cauzalitate deşi caracteristic la toate infracţiunile în mod practic la calificarea
infracţiunii, problema stabilirii sale se pune numai în legătură cu infracţiunile materiale.
La calificarea infracţiunii pentru stabilirea existenţei raportului cauzal trebuie de respectat
următoarele reguli50
:
1. stabilirea corectă a antecedenţei cauzale. În acest scop, urmează să fie
identificate, în antecedenţa rezultatului, toate contribuţiile umane care ar putea avea
legătura cauzală cu aceasta;
2. stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. În antecedenţă
cazuală a rezultatului pot fi reţinute numai acele contribuţii cu privire la care sa stabilit nu
numai aspectul fizic, ci şi aspectul psihic al legăturii de cauzalitate;
3. determinarea contribuţiilor esenţiale şi a celor înlesnitoare.
În afara celor trei subelemente ale laturii obiective a infracţiunii analizate mai sus, există şi unele
împrejurări ca timpul, locul, modul şi mijloacele de săvîrşire a infracţiunii. Acestea sînt prezente cu
ocazie săvîrşirii oricărei infracţiuni concrete însă la calificarea acestora ele sînt obligatoriu de determinat
doar cînd acestea fac parte din componenţa de bază a infracţiunii sau în componenţa de agravare.
50
C. Bulai, Drept penal. Partea generală. Ed.” ALL BECK”, Bucureşti, 1997, p.185.

21
Tema 6. Calificarea elementelor subiective a infracţiunii
§1. Calificarea laturii subiective a infracţiunii
La calificarea infracţiunii latura obiectivă trebuie analizată în strînsă legătură cu latura subiectivă,
deoarece pentru existenţa infracţiunii nu se poate concepe o latură fără cealaltă, fiindcă ele formează o
unitate. Ca atare nu este suficient să se stabilească numai comiterea de către o persoană a acţiunii
(inacţiunii) şi urmarea periculoasă a acesteia, ci trebuie să se constate şi ca acestea au fost precedate şi
însoţite de procese psihice specifice vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii, întrucît răspunderea penală
presupune atît un temei obiectiv, cît şi unul subiectiv.
Trebuie de remarcat, că în practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti
din toate elementele componenţe de infracţiune cel mai dificil de stabilit şi demonstrat anume latura
subiectivă. Şi asta e destul de evident, pentru că să pătrunzi în gîndul, intenţiile, dorinţele, sentimentele,
persoanei ce a săvîrşit infracţiunea este practic imposibil fără dorinţa acestuia.
Latura subiectivă constă dintr-un complex de stări de conştiinţă specifice care preced şi însoţesc
actele exterioare. Elementul de bază ce trebuie stabilit la calificarea infracţiunii este vinovăţia. În cazul
anumitor infracţiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sînt
prevăzute şi alte condiţii referitoare la scop sau mobil 51
.
În conţinutul fiecărei infracţiuni intră un element subiectiv care este indicat în textul legii. Codul
penal al R.M. foloseşte pentru caracterizarea elementului subiectiv al diverselor infracţiuni două procedee
cu privire la anumite tipuri de participare la infracţiune (art. 17, 18 al Codului penal al R.M. unde sînt
descrise formele vinovăţiei), însă el indică, în mod special forma vinovăţiei necesară în însuşi textul
incriminator. Elucidarea intenţiei sau imprudenţei persoanei se poate efectua pe diferite căi. Forma
vinovăţiei poate52
:
a. fi direct indicată în lege, de exemplu omorul intenţionat (art. 145 C.P. al
R.M.);
b. rezultă direct din esenţa termenilor utilizaţi, bunăoară oprirea
samovolnică, fără necesitate, a trenului (art.270 C.P.al R.M.), poate fi savîrşit numai
intenţionat, iar pierderea documentelor ce conţin secret de stat (art. 345 C.P. al R.M.)
poate fi comisă numai din imprudenţă ;
c. reieşi din indicaţiile legii privind, buna ştiinţă motivului sau scopului
infracţiunii, ce caracterizează infracţiunea intenţionată, de exemplu art.192 C.P. al R.M
„Pungăşia”;
d. fi numai intenţionată în cazul componenţelor formale de infracţiune;
e. decurge din interpretarea sistematică a legii, cînd nu există condiţiile
subliniate mai sus. Trecerea sub tăcere a formei vinovăţiei în unele articole ale Părţii
speciale nu exclude chestiunea despre vinovăţia, dar cere elucidarea cu minuţiozitate a
părerilor legiuitorului referitor la forma ei.
Intenţia este prevăzută în art.17 al C.P al R.M. şi există atunci cînd persoana care a săvîrşit-o îşi
dădea seama de caracterul prejudiciabil a acţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau
admitea, în mod conştient survenirea acestor urmări. Numai unitatea acestor trei elemente, ce stabilesc
atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiune (inacţiune) şi concomitent, faţă de consecinţele, alcătuiesc
noţiunea penalo-juridică a intenţiei stabilite de legiuitor. Eliminarea din intenţia a unuia dintre aceste
elemente înseamnă golirea de conţinut a noţiunii.
Proba prevederii rezultatului se face analizîndu-se modul cum se acţionează şi împrejurările în
care a acţionat făptuitorul, ţinînd seama de experienţa de viaţă. Intenţia prezintă două modalităţi în funcţie
de atitudinea făptuitorului faţă de producerea faptului socialmente periculos; inenţia directă, intenţia
indirectă 53
.
Intenţia directă este cea mai gravă formă de conştientezarea a conduitei criminale şi deci a dolului
penal şi presupune două componente:
1. prevederea rezultatului;
2. urmărirea producerii sale.
De regulă, constatarea că făptuitorul a prevăzut, voit rezultatul socialmente periculos al faptei
săvîrşite, este suficient pentru a pune în evidenţă urmărirea acestuia. De aceia cînd rezultatul faptei este
51
V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea generală, Ed.Bucureşti, 1992, p. 114
52
Al. Borodac, ibidem, p.105
53
Al. Basarab, op.cit., p.111.

22
prevăzut şi producerea sa apare ca inevitabilă va exista întotdeauna şi vinovăţia sub forma intenţiei:
directe, chiar dacă nu toate urmările antrenate prin comiterea faptelor a fost şi dorită54
.
Dacă făptuitorul nu dorea şi nici nu accepta survenirea urmărilor prejudiciabile atunci fapta se va
califica în baza unei norme analoge ce presupune imprudenţa.
Pentru a califica o infracţiune ca săvîrşită din imprudenţă trebuie de stabilit dacă persoana care a
săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei,
dar a considerat în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu-şi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile; deşi trebuia şi
putea să le prevadă (art. 18 al C.P al R.M). Prin urmare, culpa în codul penal se înfăţişează în modalitatea
uşurinţei ori a neglijenţei. 55
Între modalităţile intenţiei şi ale imprudenţei nu se face vreo deosebire în privinţa calificării
infracţiunii. Acestea sînt definite însă pentru a distinge intenţia eventuală de culpa cu prevedere şi culpa
cu neprevedere de cazul fortuit56
. Cînd se constată că făptuitorul nu numai că nu a prevăzut, dar nici nu
putea să prevadă producerea rezultatului, nu mai există culpă şi deci vinovăţie; avem de a face cu un caz
fortuit.57
La cazul fortuit imposibilitatea, imprevizibilitatea este obiectivă şi generală, privind limitele
cunoaşterii în general, pe cînd în cazul inexistenţei vinovăţiei, din cauza lipsei de prevedere,
imprevizibilitatea este subiectivă şi deci personală, fiind determinată de starea şi condiţia făptuitorului
(debilitatea mintală, lipsa de discernămînt)58
.
Vinovăţia mixtă stipulată în articolul 19 C.P. al R.M. este o reunire a intenţiei şi imprudenţei,
adică există atunci cînd persoana prevede rezultatul acţiunii sale pe care-l doreşte, însă se produce un
rezultat mai grav decît acesta, pe care însă nu l-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să-l prevadă.59
În Codul penal al Republicii Moldova infracţiunile praeterintenţionate apar de principiu, ca
agravante ale unei infracţiuni tip. De exemplu art. 151 p.(2) Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale care a cauzat decesul victimei60
.
Motivul şi scopul infracţiunii interesează calificarea infracţiunii doar în cazul cînd în textul legii
penale se fac menţiuni despre acestea, atunci ele constituie semne esenţiale ale infracţiunii. Efectuînd
calificarea infracţiunii, trebuie de ţinut cont de faptul că legiuitorul, formulînd componenţele de
infracţiune, utilizează diverse construcţii lingvistice şi tehnico-juridice pentru includerea motivului şi
scopului în calitate de semne obligatorii ale laturii subiective. Alături de normele unde motivul şi scopul
sînt indicate clar, în Codul penal există şi aşa componenţe de infracţiuni în care legiuitorul n-a
nominalizat motivul şi scopul, însă ele reiese din construcţia legislativă a acestor componenţe.
§2. Calificarea după subiectul infracţiunii
Subiecţii infracţiunii sînt persoanele implicate în săvîrşirea unei infracţiuni, fie prin suportarea
consecinţelor, a răului cauzat prin săvîrşirea acesteia61
. Calificarea după subiect se face în baza articolului
21 C.P. al R.M., unde sînt stipulate condiţiile indispensabile pentru existenţa subiectului infracţiunii ce
sunt de două tipuri:
-unele dintre ele au un caracter general, propriu unei persoane pentru a putea fi subiect al
oricărei infracţiuni;
-altele sunt condiţii speciale, necesare pe lângă cele generale pentru ca o persoană să poată fi
subiect al anumitor infracţiuni.
Condiţiile generale ale subiectului nu sînt prevăzute în conţinutul ei juridic, ci rezultă din
momentele cu caracter general, cuprinse în partea respectivă a Codului Penal.
Condiţiile speciale, dimpotrivă, fiind necesare existenţei subiectului anumitor infracţiuni, trebuie
să fie prevăzute în conţinutul juridic al acestor infracţiuni sau să rezulte nemijlocit din ea.
Dar, cum am spus mai înainte pentru ca ele să existe se cere ca autorul să posede o anumită sau
anumite calităţi.
54
N. Giurgiu, op.cit., p.117.
55
V. Dobrinoiu, op.cit., p119
56
M. Basarab, op.cit., p.118
57
E V. Dongoroz, S.Kahane ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului Penal Romîn. Vol. IV. Partea specială. Ed.Academiei Republicii
Socialiste Romînia, Bucureşti, 1972, p.384;
58
Al. Mariţ, op.cit., p.196
59
M. Basarab, op.cit., p.242
60
Al. Mariţ, op.cit., p.209
61
C. Bulai, ibidem, p.201

046 -calificarea_infractiunilor

046 -calificarea_infractiunilor

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Viewers also liked

Viewers also liked (20)

Similar to 046 -calificarea_infractiunilor

Similar to 046 -calificarea_infractiunilor (20)

More from exodumuser

More from exodumuser (20)

046 -calificarea_infractiunilor