1. SILABUS TEORIA GENERALA A OBLIGATIILOR -
ID
I. Informaţii generale
· Date de identificare a cursului: In studiul dreptului civil, „Teoria generală a
obligaţiilor civile” deţine un rol esenţial. Studiul cursului este dedicat semestrului 2 al
anului II în cadrul Facultăţii de drept. Teoria generală a obligaţiilor civile este un modul
de studiu obligatoriu (DF – disciplină fundamentală).
Date de contact ale titularului de curs:
Nume: prof. univ. dr. LIVIU POP
Birou: Facultatea de drept, camera 4
Telefon: 0264/595504
Fax: 0264/595504
E-mail: liviupop@law.ubbcluj.ro
Consultaţii: miercuri, orele 12-14
Date de identificare curs şi contact tutori:
OBLIGATII
[Codul cursului] DID 2213
Anul II, semestrul 2
Curs obligatoriu
[Pagina web a cursului]
Tutore: Ionuţ-Florin Popa
e-mail tutore: office@ionut-popa.ro
Recomandări:
Pentru informaţii suplimentare sau complementare privind disciplina descrisă, utilizaţi
adresele de e-mail menţionate mai sus. Răspunsurile vor fi comunicate de tutorele
cursului în termen de 48 de ore.
De asemenea studenţii pot contacta profesorul/tutorele în cadrul orelor de consultaţii
menţionate mai sus, la sediul Facultăţii de drept.
· Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite
In vederea parcurgerii acestui curs, studenţii vor trebui să deţină ca şi premise esenţiale,
cunoştinţe dobândite în cadrul studiului de drept civil studiate în anul I de facultate. Lipsa
acestor cunoştinţe face imposibilă parcurgerea prezentului curs. Nu există însă condiţii
privind promovarea prealabilă a examenelor de drept civil din anul I.
In vederea abordării prezentului curs se recomandă actualizarea informaţiei parcurse la
disciplina drept civil în cursul anului I de studii.
· Descrierea cursului
Cursul de faţă cuprinde studiul raportului juridic obligaţional (în cadrul căruia se
regăsesc: teoria generală a contractului civil; faptele juridice licite; faptele juridice ilicite
– răspunderea delictuală; răspunderea civilă contractuală; aspecte comune ale obligaţiilor
civile; garantarea executării obligaţiilor; transmiterea, transformarea şi stingerea
obligaţiilor).

2. Parcurgerea şi promovarea acestui curs constituie o condiţie esenţială pentru studiul
ulterior al dreptului contractelor civile şi comerciale şi al dreptului comrcial în general.
Elementele de drept deprinse în cadrul acestei discipline constituie noţiuni permanente
pentru studiul dreptului civil.
· Organizarea temelor în cadrul cursului
In cadrul cursului, principalele teme abordate vor fi următoarele:
1. Generalităţi privind obligaţiile civile (noţiunea de obligaţie, structura obligaţiei,
clasificarea obligaţiilor);
2. Contractul civil - I (principiul autonomiei de voinţă şi limitele sale; încheierea
contractului);
3. Contractul civil – II (efectele contractului civil între părţi: principiul forţei obligatorii a
contractului şi limitele sale; teoria impreviziunii; efectele speciale ale contractului între
părţi – regula simetriei în contracte; excepţia de neexecutare; rezoluţiunea contractului;
riscurile contractului);
4. Contractul civil – III (efectele contractului faţă de terţi: principiul relativităţii efectelor
contractului; excepţii aparente şi excepţii reale de la principiul relativităţii efectelor
contractului – promisiunea pentru altul şi stipulaţia pentru altul; principiul opozabilităţii
efectelor contractului faţă de terţi; excepţia de la principiul opozabilităţii – simulaţia);
5. Actul juridic unilateral ca şi izvor de obligaţii (noţiunea de act juridic unilateral; este
actul juridic unilateral izvor de obligaţii ? posibile soluţii); Faptul juridic licit ca şi izvor
de obligaţii (îmbogăţirea fără justă cauză; gestiunea de afaceri; plata nedatorată);
6. Răspunderea civilă delictuală – I (principiile răspunderii civile; delimitarea răspunderii
civile delictuale faţă de alte forme de răspundere; posibile fundamente ale răspunderii
civile; răspunderea civilă subiectivă – prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate,
culpa sau greşeala; răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice);
7. Răspunderea civilă delictuală – II (răspunderi întemeiate pe ideea de culpă:
răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori; răspunderea
institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii sau ucenicii aflaţi sub
supravegherea lor; corelaţii între cele două forme de răspundere);
8. Răspunderea civilă delictuală – III (răspunderi întemeiate pe ideea de risc sau garanţie:
răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepusul său; răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale;
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului; răspunderea pentru
prejudiciile cauzate prin actele unei autorităţi publice care vatămă un drept al unei
persoane fizice sau juridice); efectele răspunderii civile delictuale – repararea
prejudiciului;
9. Răspunderea civilă contractuală (condiţiile răspunderii contractuale; daunele-interese;
evaluarea daunelor-interese; convenţii de modificare a răspunderii contractuale;
răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală – asemănări şi deosebiri;
problema cumulului celor două forme ale răspunderii);
10. Obligaţii afectate de modalităţi (Obligaţii sub condiţie; obligaţii cu termen; obligaţii
alternative; obligaţii facultative; obligaţii indivizibile; obligaţii solidare; obligaţii in
solidum);

3. 11. Garantarea executării obligaţiilor – I (dreptul de gaj general al creditorilor; acţiunea
oblică; acţiunea pauliană sau revocatorie);
12. Garantarea executării obligaţiilor – II (Garanţiile personale: fidejusiunea; cauţiunea
gestionarilor şi administratorilor; garanţiile reale: gajul; ipoteca; garanţia reală mobiliară;
privilegiile; dreptul de retenţie);
13. Transmiterea şi transformarea obligaţiilor civile (cesiunea de creanţă; subrogaţia în
drepturile creditorului prin plata creanţei; cesiunea de contract şi cesiunea de datorie;
novaţia; delegaţia);
14. Stingerea obligaţiilor civile (executarea voluntară în natură a obligaţiilor civile –
plata; executarea silită în natură a obligaţiilor civile- mijloace juridice de constrângere a
debiorului; alte mijloace de stingerea a obligaţiilor: compensaţia; darea în plată;
confuziunea; remiterea de datorie; imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de
către debitor).
Temele anterior indicate se regăsesc atât în suportul de curs alăturat (sau care va fi predat
studenţilor pe suport electronic) precum şi în bibliografia alternativă indicată mai sus.
Pentru dezvoltarea temelor, este recomandată lectura suplimentară. Literatura
suplimentară va fi indicată la cerere solicitanţilor de către profesor sau tutore.
· Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Pentru parcurgerea cursului se recomandă studenţilor ca ulterior lecturii obligatorii
prealabile a informaţiilor aferente celor 14 teme menţionate mai sus, să participe la
următoarele acţivităţi implicate de curs:
- întâlnirile periodice anunţate cu tutorele sau profesorul sau întâlnirile organizate
la cererea studenţilor cu tutorele;
- formularea de întrebări adresate profesorului sau tutorelui (în cadrul întâlnirilor
organizate sau prin mijloacele de comunicare directă menţionate mai sus);
- verificare prealabilă a cunoştinţelor (această verificare se va realiza printr-un test
sumar scris care va cuprinde întrebări cu caracter general despre temele care
urmează să fie abordate în cadrul întâlnirii cu profesorul sau tutorele);
- verificarea abilităţilor de sinteză ale studentului (această verificare presupune
întocmirea unei lucrări scrise pe o temă aleasă în urma discuţiei cu
profesorul/tutorele);
- verificarea abilităţilor practice ale studentului (presupune soluţionarea de speţe
care implică însuşirea prealabilă a cunoştinţelor din cadrul celor 14 teme
anunţate);
- examinarea propriu-zisă (participarea la examenul scris);
· Materiale bibliografice obligatorii
L. POP, „Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000 (lucrare care
stă la baza elaborării prezentului silabus şi a cărei sinteză şi actualizare se regăseşte în
cadrul Cap. II din actuala prezentare;

4. L. POP, „Tratat de drept civil. Obligaţiile”, Vol. I, „Regimul juridic general”, Ed. C-H-Beck,
Bucureşti 2006 (lucrarea reprezintă o sursă bibliografică necesară studenţilor care
doresc detalierea unora din temele de curs);
C. STATESCU, C. BIRSAN, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. All,
Bucureşti 1998 (sau oricare din ediţiile ulterioare ale acestei lucrări care reprezintă
bibliografie alternativă de interes pentru înţelegeraea şi aprofundarea temelor de curs);
T. R. POPESCU, P. ANCA, „Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Stiinţifică, Bucureşti
1968;
· Materiale şi instrumente necesare pentru curs
Nu sunt necesare echipamente, instrumente, materialele suplimentare pentru a participa la
un nivel optim la activităţile cursului datorită specificului informaţional al acestui curs.
Este binevenit şi recomandat accesul la internet în vederea utilizării mijloacelor
informatice de comunicare şi informare a studenţilor prin accesarea portalului Facultăţii
de drept şi a altor portaluri de interes (legislative sau de jurisprudenţă, forumuri de
discuţii juridice etc.).
· Calendar al cursului
- Desfăşurarea cursului presupune participarea la minimum două întâlniri cu profesorul
sau tutorele care vor avea loc la sediul Facultăţii de drept (4 aprilie 2009, respectiv 16
mai 2009);
- Participarea la aceste întâlniri presupune lectura prealabilă a temelor structurate mai sus
(primele 8 teme aferente primei întâlniri; celelalte teme aferente celei de a doua);
- Intâlnirile demarează cu o scurta testare a cunoştinţelor participanţilor prin oferirea de
răspunsuri scrise la câteva întrebări de ordin general di temele parcurse;
- In faza următoare, profesorul/tutorele va răspunde întrebărilor pregătite de studenţi;
- Urmează prezentarea chestiunilor considerate complexe şi dificil de înţeles de către
profesor;
- Ultima fază presupune testarea abilităţilor practice ale studentului prin dezbaterea unei
speţe în cadrul unei discuţii orizontale profesor-student;
- In cursul lunii iunie 2009 vor fi organizate două examinări ale studenţilor la datele
fixate de comun acord cu aceştia în cadrul primei întâlniri şi postate ulterior pe site-ul
Facultăţii;
- Calendarul poate suferi modificări la cererea studenţilor. Modificările pot presupune
suplimentarea întâlnirilor sau schimbarea datelor acestora;
· Politica de evaluare şi notare
Evaluarea şi notarea se vor face ţinându-se seama de următoarele criterii:
- Principala evaluare are loc în cadrul examenului şi presupune rezolvarea a 2
subiecte de sinteză, 1 subiect de interpretare a unui text legal data, 1 subiect
practic; nota maximă care poate fi obţinută prin participarea la examen este 9
(nouă). Fiecare subiect este notat cu 2 p. la care se adaugă 1 p. din oficiu;

5. - Evaluarea secundară va avea loc periodic în cadrul testelor prealabile întâlnirilor
şi prin prezentarea de lucrări scrise pe teme alese împreună cu profesorul/tutorele;
prezentarea de lucrări scrise şi participarea activă în cadrul întâlnirilor este cotată
cu 1 p.;
- Examenul de mărire presupune aceeaşi modalitate de notare ca şi în cadrul
examenului iniţial; de asemenea, repetarea examenului presupune îndeplinirea
aceloraşi criterii ca şi pentru examenul introductiv.
· Elemente de deontologie academică
Poziţia titularului cursului faţă de fraudă este cea prezentă în regulamentele Universităţii
şi va fi strict penalizată deoarece constituie un adversar al concurenţei corecte şi evaluării
corespunzătoare, contravenind scopurilor fundamentale ale învătământului universitar.
De aceea, se recomandă studenţilor evitarea situaţiilor limită generate de copierea în
cadrul examinării sau testării periodice precum şi plagiatul în cadrul lucrărilor de sinteză.
· Studenţi cu dizabilităţi
In vederea garantării unor şanse egale pentru studenţii aplicanţi şi a asigurării unei
concurenţe bazată pe criterii intelectuale, studenţii cu dizabilităţi vor beneficia de
sprijinul direct al titularului de curs/tutorelui în vederea identificării formulei optime de
parcurgere a cursului, respectiv de examinare a studentului. Se vor avea în vedere datele
de contact prezentate în rubrica „informaţii generale”.
· Strategii de studiu recomandate
Este de recomandat parcurgerea constantă şi cu caracter repetitiv a temelor de curs
indicate mai sus şi a bibliografiei suplimentare. Parcurgerea cursului în intervalul sesiunii
de exeamene nu este în principiu suficientă.
Pentru sedimentarea informaţiilor aferente, este necesară abordarea temelor prin lecturi
prealabile repetate anterioare întâlnirii cu profesorul/tutorele. De asemenea, este
recomandată identificarea chestiunilor neclare în cadrul studiului, notării acestora şi
discutării lor în cadrul întâlnirilor periodice cu profesorul/tutorele.
Sunt de asemenea recomandate întâlnirile în cadrul organizat între studenţi în vederea
discutării chestiunilor de interes din cadrul cursului, de preferinţă sub îndrumarea
tutorelui.
In vederea unei mai bune asimilări a informaţiilor, nu ezitaţi să utilizaţi forma scrisă a
rezumatelor, schemelor şi tabelelor, cuvintelor –cheie, cuvintelor – concept etc.
II. Suportul de curs propriu-zis
1
Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor

6. TITLUL I
CONSIDERATII GENERALE CU PRIVIRE LA OBLIGATIILE CIVILE
CAPITOLUL I
NOTIUNEA DE OBLIGATIE CIVILA. STRUCTURA. CLASIFICAREA
OBLIGATIILOR
§ 1. NOTIUNE
1. Terminologie. Termenul de obligaţie provine din latinescul “obligatio” care
însemna “a lega” (pe cineva), “din pricina” neexecutării prestaţiei pe care o datora altuia.
Semnificaţia termenului în dreptul roman era aceea de legătură materială, concretă
(“vinculum corporis”) între două persoane care permitea uneia dintre ele să pretindă
celeilalte executarea unei anumite prestaţii. Treptat, concepţia asupra obligaţiei a evoluat
spre ideea unei legături juridice între două persoane. Acestei ultime concepţii îi este
tributară definiţia obligaţiei formulată în Institutele lui Iustinian, definiţie care stă la baza
actualei accepţiuni a obligaţiei şi care merită astfel reţinută: “Obligatio est juris vinculum
quo necessitate adstringimur alicujus solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura”.
2. Definiţie. După o definiţie general acceptată în literatura română de
specialitate, obligatia este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are
posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai
multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea
constrângerii de către stat.
In accepţiunea sa clasică, raportul juridic de care se vorbeşte în definiţie se axează
pe dihotomia între cele două componente ale obligaţiei civile: pe de o parte latura sa
activă care priveste dreptul pe care îl are creditorul asupra debitorului (drept de creanţă)
iar pe de altă parte, latura sa pasivă care priveşte datoria ce incumbă debitorului. Altfel
spus, prima componentă pune accentul pe caracterul coercitiv al raportului obligaţional în
timp ce a doua componentă subliniază caracterul valoric al obligaţiei.
2
§ 2. STRUCTURA OBLIGATIEI
3. Elementele inerente raportului juridic obligaţional sunt: subiectele, conţinutul,
obiectul şi sanţiunea. Este esenţială analizarea tuturor celor patru elemente ale raportului
obligaţional deoarece numai în acest mod devin sesizabile diferenţele între diversele
tipuri de obligatii şi numai astfel permit o clasificare a acestora. Le vom analiza pe rând:
4. Subiectele raportului obligaţional. După modelul distincţiei făcute mai sus între
cele două laturi ale raportului obligaţional, şi de această dată avem de a face cu doi
subiecţi care corespund acestor două laturi: subiectul activ – creditor şi subiectul pasivdebitor.
In dreptul roman, cei doi subiecţi se numeau “reus credendi” respectiv “reus
debendi” (sensul termenului “reus” fiind acela de “pârât”), de unde se deduce că la
nevoie, creditorul îl putea “pârî” pe debitor.
In cadrul unui raport juridic unilateral, specific contractelor unilaterale, creditor
este numai o parte, iar cealaltă parte este debitor. Un exemplu îl constituie donaţia, în
cadrul căreia donatorul este numai debitor, iar donatarul este numai creditor. In cadrul
raporturilor juridice complexe, raportul obligaţional are şi el un caracter bilateral, în
sensul că subiecţii săi au în acelaşi timp dubla calitate de creditor şi debitor. Un exemplu
îl constituie contractul de vânzare-cumpărare, în cadrul căruia vânzătorul este creditor al
prestaţiei de plată a preţului şi totodată debitor al prestaţiei de predare a lucrului vândut,
în timp ce cumpărătorul este creditor al prestaţiei de predare şi totodată debitor al
prestaţiei de plată a preţului.
5. Conţinutul raportului de obligaţii. Noţiunea desemnează drepturile de

7. creanţă şi obligaţiile corespunzătoare acestora. In cadrul unui raport juridic unilateral
(cazul donaţiei), o parte este titulara unui drept de creanţă, în timp ce cealaltă este titulara
unei datorii. In cadrul raporturilor juridice bilaterale (cazul vânzării-cumpărării), ambele
părţi au simultan drepturi şi obligaţii reciproce.
Conţinutul raportului obligaţional poate fi determinat de voinţa părţilor (în cazul
majorităţii contractelor) sau de lege (în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii sau
în cazul contractelor de adeziune).
Este de reţinut că, în cadrul raportului în discuţie, dreptul de creanţă ca şi element de
patrimoniu are o semnificaţie specifică şi se distinge de dreptul real. In primul caz avem
de a face cu un “jus ad rem”, în virtutea căruia creditorul poate pretinde debitorului să
dea, să facă sau să nu facă ceva, debitorul fiind determinat sau determinabil în momentul
naşterii raportului obligaţional; în cele de al doilea caz evem de aface cu un “jus in re”, în
virtutea căruia titularul dreptului poate să exercite anumite prerogative asupra unui lucru
în mod nemijlocit, adică fără intervenţia vreunei alte persoane, ceea ce semnifică ideea
inexistenţei unui subiect pasiv propriu-zis.
6. Obiectul raportului juridic de obligaţii. Obiectul constă în conduita concretă
– acţiunea sau inacţiunea – la care este îndreptăţit subiectul activ şi la care este îndatorat
subiectul pasiv sau mai precis, prestaţia pe care o poate pretinde creditorul şi pe care
trebuie să o execute debitorul. Această prestaţie poate fi aceea de: a da (“dare”), a face
(“facere”) sau a nu face (“non facere”).
3
Prestaţia de a da reprezintă îndatorirea debitorului de a constitui sau transmite un
drept real. Astfel este îndatorirea vânzătorului de a transmite un dreptul de proprietate
asupra lucrului vândut, a debitorului gajist sau ipotecar de a constitui gajul sau ipoteca.
Existenţa categoriei enunţate este tot mai contestată în dreptul de inspiraţie franceză care
consacră principiul consensualismului cu privire la transmiterea proprietăţii. Unele
legislaţii moderne au chiar renunţat la reglementarea acestei obligaţii. Prestaţia de a face
constă în îndatorirea debitorului de a presta o lucrare, un serviciu sau, generic, orice
prestaţi pozitivă (alta decât aceea de a da) în favoarea creditorului. Se încadrează în
această categorie prestaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut, prestaţia de întreţinere
rezultată dintr-un contract de întreţinere, etc. Prestaţia de a nu face reprezintă conduita
negativă pe care debitorul este obligat să şi-o asume, adică abţinerea sa de la ceva ce ar fi
putut face dacă nu s-ar fi obligat faţă de creditor. Un exemplu pentru această categorie îl
constituie obligaţia de a se abţine de la acte de concurenţă neloială.
7. Sancţiunea obligaţiei. Inerentă obligaţiilor civile este sancţiunea, adică dreptul
creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru aducerea la îndeplinire
a obligaţiei. Atunci când acest element al raportului obligaţional lipseşte, avem de a face
cu o obligaţie imperfectă care se numeşte obligaţie naturală.
Natura sancţiunilor civile menite să concureze la executarea obligaţiilor este diversă.
Intre sancţiuni regăsim: acţiunea în justiţie împotriva debitorului prin care se solicită
executarea prestaţiei; daunele interese moratorii care constau în despăgubirile stabilite
pentru executarea cu întârziere a obligaţiei civile; clauza penală, care constă în
modalitatea convenţională de a evalua anticipat daunele-interese; executarea silită în
natură asupra bunurilor debitorului sau executarea silită prin echivalent.
In ce priveşte obligaţiile naturale, se consideră că şi acestea beneficiază de o
sancţiune. In situaţia în care asemenea obligaţii au fost executate voluntar de către
debitorul aflat în cunoştinţă de cauză, repetiţiunea nu mai poate fi admisă (art.1092 alin.2
C.civ.). Aşadar, excepţia pe care o poate ridica creditorul conferă acesteia natura unei

8. veritabile sancţiuni care insinuează obligaţiile naturale în schema cvadripartită sugerată în
paragrafele precedente.
§ 3. CLASIFICAREA OBLIGATIILOR
8. Criterii de clasificare. In lege şi literatura de specialitate se regăsesc mai multe
criterii de clasificare a obligaţiilor. Cunoaşterea rezultatului aplicării acestor criterii este
esenţială pentru înţelegerea modului în care funcţionează diferitele tipuri de obligaţii.
Pentru acest considerent le vom enumera succint:
a. După izvorul lor, obligaţiile se pot naşte din acte juridice sau din fapte juridice.
Clasificarea reprezintă o esenţializare a împărţirii utilizate de Codul civil, conform căruia
sursele obligaţiilor sunt contractuale, cvasicontractuale, delictuale şi cvasidelictuale,
categorii care datorită caracterului lor factice se consideră că trebuie regrupate în acte şi
fapte juridice.
b. După obiectul lor, obligaţiile sunt susceptibile de mai multe subclasificări:
- într-o primă abordare, ne putem referi la obligaţiile de a da, a face sau a nu face
şi pentru explicarea lor facem trimitere la paragrafele anterioare referitoare la
obiectul raportului juridic obligaţional; la rândul lor obligaţiile de a da şi de a
4
face sunt numite şi obligaţii pozitive, în timp ce obligaţiile de a nu face mai sunt
numite şi obligaţii negative;
- clasificarea în obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace s-a conturat la
sfârşitul secolului XX iar semnificaţia ei este remarcabilă pentru înţelegerea
raportului obligaţional. Obligaţiile de rezultat (sau determinate) sunt acelea prin
care debitorul îşi asumă ajungerea la un anume rezultat în favoarea creditorului
său, astfel încât simpla neajungere la rezultatul scontat prezumă o neexecutare
culpabilă din partea debitorului. Intră în sfera acestei obligaţii toate obligaţiile
de a da şi de a nu face precum şi o mare parte a obligaţiilor de a face (ca de
exemplu obligaţia vânzătorului de preda lucrul vândut, a antreprenorului de a
preda lucrarea contractată, etc.). Obligaţiile de mijloace (sau de prudenţă şi
diligenţă) sunt acelea prin care debitorul se obligă să depună toate diligenţele în
vederea obţinerii pentru creditor a rezultatului dorit, fără a garanta însă
îndeplinirea efectivă a acestui rezultat. Simpla neajungere la rezultatul dorit nu
atrage prezumţia neexecutării culpabile, aceasta rămânând să fie dovedită de
către creditor. Intră în sfera acestei categorii obligaţionale: obligatia de îngrijire
a medicului, obligaţia avocatului de a-l reprezenta în proces pe clientul său şi de
a-i apăra interesele, etc.
- o altă clasificare distinge între obligatiile pecuniare (care au ca obiect prestaţia
de a da o sumă de bani) şi obligaţiile de altă natură (care au ca obiect alte
prestaţii decât cele băneşti). Semnificaţia acestei clasificări este remarcabilă sub
următoarele aspecte: probaţiunea prejudiciului rezultat din neexecutare,
stabilirea întinderii daunelor interese moratorii, posibilitatea executării silite în
natură, aplicarea impreviziunii monetare, etc.
c. După sancţiunea lor, obligaţiile se clasifică în obligaţii civile perfecte şi obligaţii
naturale sau imperfecte. In prima categorie intră toate obligaţiile care beneficiază de
sancţiunea coerciţiei în caz de neexecutare, concretizat în acţiunea în justiţie sau în alt
mijloc ofensiv de executare. Dimpotrivă, obligaţiile naturale sunt acelea neînzestrate
cu acţiune în justiţie care şi-au pierdut dreptul la acţiune în sens material datorită
prescripţiei extinctive (obligaţii naturale degenerate) sau care s-au născut fără a fi
înzestrate cu acţiune în justiţie pentru a fi aduse la îndeplinire (obligaţiile civile

9. avortate). Specific tuturor obligaţiiolr naturale este faptul că atunci când debitorul le
execută voluntar se consideră că a făcut o plată valabilă şi chiar dacă nu ştia că
această obligaţie nu este însoţită de acţiune in justiţie, el nu mai are dreptul la
restituirea prestaţiei (art. 1092 alin.2 C.civ., art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958
privitor la prescripţia extinctivă; de asemenea, obligaţiile naturale, prin recunoaşterea
făcută de către debitor, pot fi novate în abligaţii civile perfecte; mai mult, obligaţiile
naturale pot chiar să fie garantate prin fidejusiune, gaj sau ipotecă.
d. După cum obligaţiile sunt sau nu afectate de modalităţi (termen, condiţie, sarcină,
etc.) se împart în: obligaţii pure (neafectate de modalităţi) şi obligaţii afectate de
modalităţi.
CAP. II
5
IZVOARELE OBLIGATIILOR
Astfel cum am arătat mai sus, clasificarea obligaţiilor reţinută de Codul civil în
virtutea unei tradiţii romane în obligaţii rezultate din contracte, cvasicontracte, delicte
şi cvasidelicte este considerată astăzi artificială pentru motivul esenţial că delictul,
cvasidelictul şi cvasicontractul reprezintă stricto sensu categoria faptelor juridice în
timp ce contractul se subsumează categoriei actelor juridice dar nu acoperă sfera
acestora în mod integral pentru că omite actele juridice unilaterale care sunt de
asemenea izvor de drepturi şi obligaţii. De aceea, esenţializarea clasificării
obligaţiilor şi apoi a surselor acestora este o soluţie firească. Tinând seama de
observaţiile făcute literatura de specialitate a grupat sursele obligaţiilor în două
categorii: faptele juridice (licite şi ilicite) şi actele juridice (contracte şi acte juridice
unilaterale).
TITLUL II
TEORIA GENERALA A CONTRACTULUI CIVIL
CAP. 1 NOŢIUNEA DE CONTRACT CIVIL. CLASIFICAREA
CONTRACTELOR.
§ 1. Noţiunea de contract. Libertatea contractuală şi limitele sale.
1. Noţiune. In general, literatura de specialitate concepe noţiunea de contract
(sinonimă cu aceea de “convenţie”) ca fiind un acord de voinţă realizat între două sau
mai multe persoane în scopul de a creea un raport juridic – dând naştere unei obligaţii
sau constituind un drept real – a modifica sau stinge un raport juridic preexistent.
Din definiţia de mai sus rezultă ca noţiunea de contract presupune un acord de
voinţe între două sau mai multe persoane, adică întâlnirea concordantă a voinţelor
individuale ale părţilor contractului, cu intenţia de a produce efecte juridice.
2. Acordul de voinţă, element esenţial al contractului, este guvernat de principiul
libertăţii contractuale, ceea ce presupune dreptul subiecţilor de drept de a încheia
contracte în mod liber. Acest principiu este dedus în literatura de specialitate dintr-un
principiu cu o aplicare mai largă, acela al autonomiei de voinţă. Conform acestuia din
urmă, voinţa juridică a părţilor are un caracter autonom în sensul că este aptă prin ea
însăşi să dea naştere contractului şi să producă efecte juridice. Corolarul său este
teoria consensualismului, conform căreia, pentru ca un contract să ia naştere şi să
producă efecte juridice este suficientă întâlnirea concordantă a voinţelor juridice, fără
a mai fi necesară îndeplinirea vreunei alte condiţii de valabilitate.
In mod tradiţional, autonomia de voinţă este asociată cu libertatea cvasiabsolută
de a încheia acte juridice şi de a le stabili conţinutul obligaţional. Această accepţiune,
în înţelesul său de bază, este tributară mentalităţii liberale care a dominat ştinţele

10. juridice în secolele XVIII- XIX. Treptat, această orientare ideologică şi-a pierdut din
consistenţă, sub influenţa tot mai intensă a normelor imperative care guvernează
anumite elemente ale convenţiilor şi care limitează într-o anumită măsură libertatea
6
contractuală a părţilor. Rezultatul la care s-a ajuns reprezintă într-o anumită masură
un compromis între dezideratele libertăţii contractuale şi necesitatea limitării
anumitor drepturi. Astfel, părţile pot încheia orice convenţii, numai că “nu se poate
deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea
publică şi bunele moravuri” (art. 5 C.civ.). Pe de altă parte, sub rezerva respectării
limitelor expuse, “convenţiile (…) au putere de lege între părţile contractante”.
Din expunerea de mai sus rezultă că libertatea contractuală cunoaşte anumite
limite: ordinea publică şi bunele moravuri.
Ordinea publică este concepută ca incluzând toate dispoziţiile imperative ale
dreptului public şi ale dreptului privat prin care se apără instituţiile şi valorile de bază
ale societăţii, se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor
persoanelor.
Bunele moravuri reprezintă o noţiune cu conţinut variabil în timp. Această
variabilă este dată de mentalitatea persoanelor. Noţiunea include totalitatea regulilor
de conduită conturate în conştiinţa societăţii şi a căror respectare s-a impus cu
necesitate. Conform opiniei unor autori, bunele moravuri nu sunt altceva decât
“ordinea publică morală”.
Sancţiunea nerespectării celor două limite ale libertăţii contractuale este nulitatea
absolută a contractului.
§ 2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR
3. Necesitatea clasificării.Parţial datorită reglementărilor din Codul civil, parţial
datorită doctrinei, în literatura de specialitate se cunosc mai multe clasificări ale
contractelor:
4. După conţinutul lor sunt:
· contracte sinalagmatice, adică acele contracte în care obligaţiile unei părţi
reprezintă cauza proximă a obligaţiilor celeilalte părţi. Părţile sunt simultan
creditor şi debitor iar obligaţiile acestoara sunt interdependente. Ex.:
contractul de vânzare cumpărare, contractul de schimb, contractul de
întreţinere, etc.
· contracte unilaterale, adică acele contracte care dau naştere la obligaţii doar
în sarcina uneia dintre părţi, astfel încât o parte este numai creditor iar cealaltă
este numai debitor. Ex.: contractul de donaţie, contractul de mandat,
contractul de depozit.
Importanţa acestei clasificări rezidă în următoarele:
- sub aspectul probei contractelor prin înscrisuri: în cazul contractelor
sinalagmatice pentru probarea lor este necesară existenţa unui înscris redactat în
dublu/multiplu exemplar (actul trebuie redactat în atâtea exemplare originale
câte părţi există); în cazul contractelor unilaterale înscrisul original poate fi
redactat într-un singur exemplar remis creditorului (dacă însă debitorul se obligă
sa achite o sumă de bani sau să dea o cantitate de bunuri generice, atunci este
necesar ca acesta să cuprindă formula “bun şi aprobat” scrisă de către debitor cu
propria mână);
- contractelor sinalagmatice li se aplică reguli speciale în privinţa efectelor pe
care acestea le produc şi care sunt specifice acestora: excepţia de neexecutare a

11. 7
contractului; rezoluţiunea contractului şi suportarea riscurilor neexecutării
contractului datorită forţei majore sau cazului fortuit;
1. După criteriul scopului urmărit de către părţi la încheierea contractului, acestea se
clasifică în:
· contracte cu titlu oneros, adică acel contract la încheierea căruia fiecare dintre
părţi doreşte obţinerea unui avantaj, folos, contraprestaţie în schimbul aceleia pe
care se obligă să o facă în favoarea celeilalte părţi. Ex.: contractul de vânzare
cumpărare, contractul de schimb, contractul de întreţinere, etc.
o La rândul lor, aceste contracte se subclasifică în contracte comutative
(acelea în cadrul cărora prestaţiile fiecărei părţi sunt determinate în chiar
momentul încheierii contractului) şi contracte aleatorii (acelea în cadrul
cărora existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau numai a uneia dintre
ele depinde de un eveniment incert)
· contractele de binefacre sau cu titlu gratuit, adică acel contract prin intermediul
căruia una dintre părţi se obligă să procure celeilalte un folos patrimonial fără a
urmări să primească ceva în schimb.
o La rândul lor, aceste contracte se subdivid în liberalităţi (contracte cu titlu
gratuit prin care una din părţi transmite celeilalte părţi un drept din
patrimoniul său fără a primi un contraechivalent) şi contracte de servicii
gratuite sau contracte dezinteresate (prin care o parte se obligă să facă un
serviciu celeilalte fără a se însărăci pe sine şi nici în scopul îmbogăţirii
celeilalte părţi).
Importanţa acestei clasificări rezidă în următoarele:
- cu privire la capacitate: legea interzice persoanelor lipsite de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă precum şi reprezentanţilor
acestora să facă donaţii în numele celor pe care îi reprezintă;
- sub aspectul formei: donaţia trebuie să îmbrace forma autentică în timp ce
celelalte contracte iau naştere valabil pe cale consensuală;
- liberalităţile au caracter intuitu personae în timp ce celelalte acte nu au acest
caracter; etc.
2. După criteriul modului lor de formare valabil, contractele se clasifică în:
· contracte consensuale (care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor
cu privire la elementele esenţiale ale contractului, fără a mai fi necesară vreo
altă formalitate). Ex.: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb;
· contractele solemne (acelea, pentru a căror încheiere valabilă, legea pretinde
îndeplinirea unor anumite condiţii de formă, simplul acord de voinţă fiind
insuficient pentru a da naştere contractului). Ex.: contractul de donaţie,
contractul de ipotecă;
· contractele reale (acele contracte pentru formarea valabilă a cărora, pe lângă
acordul de voinţe mai este necesară şi remiterea materială a lucrului care este
obiectul prestaţiei uneia dintre părţi). Ex.: împrumutul de consumaţie,
depozitul, contractul de gaj;
3. După criteriul reglementării exprese a contractelor de către lege, contractele se
clasifică în:
8
· contracte numite (reglementate expres de lege). Ex.: contractul de vânzarecumpărare,
contractul de schimb; contractul de donaţie. Acestora li se vor

12. aplica regulile prevăzute de lege pentru fiecare contract în parte;
· contracte nenumite (nereglementate expres de lege şi lipsite de o denumire
legală) . Ex.: contractul de întreţinere, contractele de prestări servicii. Acestora
li se vor aplica regulile comune tuturor contractelor astfel cum acestea sunt
prevăzute de lege şi nicidecum regulile contractului numit cel mai apropiat
sub aspectul conţinutului sau obiectului său;
4. După criteriul modului de executare, contractele se clasifică în:
· contracte cu executare instantanee sau imediată (în cadrul cărora părţile au
obligaţia să execute prestaţiile ce şi le datorează în unul şi acelaşi moment
care coincide, de regulă, cu momentul încheierii contractului. Ex.: contractul
de vânzare cumpărare (de regulă);
· contracte cu executare succesivă (în cadrul cărora părţile sau numai una
dintre părţi are obligaţia de a-şi executa obligaţia într-o anumită perioadă de
timp, în mod continuu sau succesiv, la anumite intervale de timp). Ex.:
contractul de închiriere, contractul de rentă viageră.
Interesul practic al clasificării rezidă în efectele diferite pe care le produce
desfiinţarea contractelor ca efect al rezoluţiunii sau rezilierii respectiv nuităţii
acestora. In cazul primei categorii efectele sunt retroactive, pe când în cazul celei de a
două, efectele se produc numai pentru viitor.
5. După criteriul posibilităţii părţilor de a influenţa conţinutul contractului prin
intermediul negocierii, contractele se clasifică în:
· contracte negociate (în care toate condiţiile, conţinutul şi efectele sunt
determinate de negocierea liberă între părţi);
· contracte de adeziune (al căror conţinut este prestabilit în întregime de către
una dintre părţi, cealaltă parte neavând puterea de a le influenţa);
· contracte forţate (a căror încheiere este obligatorie prin lege). De regulă
acestea sunt la rândul lor contracte de adeziune.
CAP. II. INCHEIEREA CONTRACTULUI
§ 1. ACORDUL DE VOINŢE
1. Elementele acordului de voinţe. Pentru ca un contract să fie valabil încheiat este
necesar să existe un acord de voinţe în scopul de a produce efecte juridice. Pentru
existenţa acestui acord de voinţe este necesar ca voinţele părţilor să concorde în scopul
producerii de efecte juridice. Voinţele juridice devin concordante în momentul în care
propunerea unei părţi este acceptată de cealaltă parte. Din acest raţionament rezultă că
acordul de voinţe se divide în două elemente: oferta de a contracta şi acceptarea ofertei.
9
2. Oferta de a contracta reprezintă propunerea făcută unei persoane de a încheia un
contract. Fiind o manifestare de voinţă, oferta trebuie să îndeplinească toate condiţiile de
valabilitate ale consimţământului, precum şi să fie:
- fermă şi neechivocă, în sensul că ea trebuie să exprime voinţa neîndoielnică de a
încheia contractul prin simpla ei acceptare;
- precisă şi completă, în sensul că trebuie să cuprindă toate elementele necesare
realizării acordului de voinţe mai ales cu privire la natura şi obiectul
contractului.
3. Forţa obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ei intempestivă.
Pentru a stabili caracterul obligatoriu sau facultativ al menţinerii ofertei şi
eventuala răspundere pentru situaţia în care nu era admisibilă revocare sa, trebuie să
distingem între următoarele situaţii:

13. a. oferta este adresată unei persoane prezente (aflată faţă în faţă cu ofertantul; este
asimilată acestei situaţii şi oferta lansată în cadrul convorbirii telefonice cu potenţialul
acceptant). Dacă:
- oferta nu cuprinde nici un termen de acceptare şi este acceptată pe loc de către
destinatarul ofertei, atunci revocarea sa nu mai este posibilă întrucât contractul
s-a născut în mod valabil şi va fi supus principiului forţei obligatorii a
contractelor;
- oferta cuprinde explicit sau implicit un termen de acceptare. In această situaţie
este obligatorie menţinerea ofertei în intervalul de timp care reprezintă termenul
cuprins expres sau nu în ofertă. Revocarea sa va fi considerată intempestivă
dacă se produce înainte de expirarea termenului;
b. oferta este adresată unei persoane absente (care nu se află în acelaşi loc, faţă în
faţă cu ofertantul). In acest caz distingem observăm următoarele:
- oferta trimisă unei persoane absente poate fi revocată în mod liber de către
ofertant până în momentul ajungerii ei la destinatar sau cel târziu simultan cu
momentul ajungerii acesteia la destinatar;
- după momentul ajungerii ofertei la destinatar fără ca aceasta să fie revocată
distingem după cum oferta include sau nu un termen de acceptare:
- dacă oferta include un asemenea termen, atunci ea trebuie să fie
menţinută în intervalul respectiv de timp. Imediat ce termenul a expirat
fără ca oferta să fie acceptată, aceasta devine caducă;
- dacă oferta nu include nici un termen de acceptare expres, atunci se
consideră că ea trebuie menţinută un termen rezonabil de timp pentru a
putea fi analizată şi acceptată de către destinatarul acesteia.
In ambele situaţii, dacă ofertantul decedează sau devine incapabil înainte de
acceptarea ofertei, atunci aceasta este lovită de caducitate astfel incât o eventuală
acceptare nu mai produce nici un efect.
In toate cazurile în care revocarea ofertei are loc în mod intempestiv (adic ă fără ca
revocarea să fie permisă) acceptantul este îndreptăţit să solicite obligarea ofertantului la
daune interese pe temeiul răspunderii civile delictuale.
Oferta de a contracta se deosebeşte de aşa-numitul antecontract (convenţia prin
care două părţi se obligă să încheie în viitor un alt contract, al cărui conţinut esenţial este
determinat în prezent), deoarece prima are natura unui act juridic unilateral pe când cea
de a doua are o natură contractuală, deci de act juridic bilateral.
10
4. Acceptarea constă în manifestarea de voinţă a unei persoane de a încheia un contract
în condiţiile stabilite prin oferta ce i-a fost adresată în acest scop.
Pe lângă condiţiile de validitate prevăzute de lege pentru voinţa juridică în general,
acceptarea trebuie să îndeplinească anumite condiţii suplimentare:
- să fie pură şi simplă, adică în concordanţă totală cu oferta (destinatarul trebuie
să accepte integral oferta; orice rezervă sau propunere de schimbare a
conţinutului ofertei reprezintă de fapt o contraofertă)
- să fie neîndoielnică (condiţia este esenţial să fie îndeplinită mai ales în acele
situaţii în care oferta se consideră acceptată în mod tacit);
- să nu fie tardivă (ceea ce presupune că ea trebuie să intervină în termenul de
validitate al ofertei; dacă intervine ulterior acestui termen ea este caducă);
Acceptarea poate fi expresă (manifestată în scris sau verbal) sau tacită (atunci când
rezultă cu certitudine din anumite acţiuni ale destinatarului ofertei, cum ar fi un început

14. de executare al contractului.
De regulă, tăcerea se consideră în dreptul modern că nu are valoare juridică. Totuşi,
prin excepţie, tăcerea poate fi înzestrată cu o asemenea valoare atunci când părţile doresc
aceasta sau atunci când legea prevede (de ex.: art. 1437 C.civ. care prevede tacita
relocaţiune). De asemenea, uneori jurisprudenţa apreciază că simpla tăcere mai are
valoare de acceptare în situaţia în care oferta este făcută exclusiv în interesul
destinatarului.
§ 2. DETERMINAREA MOMENTULUI ŞI LOCULUI ŞI ÎNCHEIERII
CONTRACTULUI
5. Momentul încheierii contractului. In cadrul contractelor consensuale, momentul
incheierii contractului coincide cu acela al realizării acordului de voinţă. In cazul
contractelor solemne, acest moment este dat de îndeplinirea formalităţilor pretinse de
lege.
Stabilirea momentului încheierii contractului prezintă interes datorită necesităţii
determinării capacităţii părţilor, pentru determinarea legii aplicabile în cazul conflictului
de legi în timp, pentru stabilirea începutului prescripţie extinctive, termenelor suspensive
sau extinctive, etc.
La stabilirea momentului încheierii contractului trebuie să ţină seama de mai multe
situaţii posibile:
- când potenţialii contractanţi se afla faţă în faţă (sau contractează telefonic),
momentul încheierii contractului coincide cu acela al declarării acceptării
ofertei, dacă aceasta se face fără rezerve şi imediat;
- când potenţialii contractanţi nu sunt prezenţi faţă în faţă (când oferta se trimite
prin poştă, telegraf, telex, fax, etc), este din nou necesar sa distingem intre
contractele sinalagmatice si cele unilaterale. In cazul contractelor sinalagmatice,
în literatura de specialitate s-au propus mai multe sisteme de determinera a
momentului încheierii contractului: sistemul emisiunii acceptării (contractul se
consideră încheiat când destinatarul s-a hotărât să accepte oferta, chair dacă nu a
comunicat-o), sistemul expedierii acceptării (contractul se consideră încheiat
când destinatarul a expediat acceptarea, chiar dacă aceasta nu a ajuns la
11
ofertant), sistemul recepţiunii acceptării (contractul se consideră încheiat când
ofertantul a primit acceptarea în sens material, chiar dacă nu a luat cunoştinţă
efectiv de conţinutul acesteia), sistemul informării (contractul se consideră
încheiat când ofertantul a luat cunoştinţă efectiv de existenţa acceptării, pentru
că numai în acest moment voinţele juridice se întâlnesc). In dreptul român a fost
adoptat acest ultim sistem, cu urmatorul corectiv: se consideră că din moment ce
ofertantul a receptat acceptarea operează prezumţia simplă că a luat la
cunoştinţă imediat de conţinutul acceptării. Aşadar, contractul se prezumă
încheiat în momentul recepţiei acceptării de către ofertant.
In cazul contractelor unilaterale s-a consacrat, cu anumite excepţii, sistemul
emisiunii acceptării, prezumându-se că acceptarea a intervenit în momentul primirii
ofertei.
6. Locul încheierii contractului.
In cazul contractelor simalagmatice între persoane neprezente se consideră că
locul încheierii contractului este acela unde ofertantul primeşte corespondenţa cu
acceptarea.
In cazul contractelor unilaterale se consideră că locul încheierii contractului este

15. acela unde acceptantul a primit oferta.
In cazul contractelor solemne se consideră că locul încheierii contractului este
acela unde s-au îndeplinit formalităţile prevăzute de lege pentru încheierea lor.
Determinarea locului încheierii contractului are importanţă în materie procesual civilă
(pentru stabilirea competenţei teritoriele a instanţelor) şi în materia dreptului
interneţional privat ( pentru stabilirea legii aplicabile).
CAP. III. EFECTELE CONTRACTULUI
1. Enumerarea principiilor. Indeobşte se consideră că efectele contractului sunt
guvernate de două principii generale: principiul forţei obligatorii a contractelor şi
principiul relativităţii efectelor contractului.
I. PRINCIPIUL FORŢEI OBLIGATORII A CONTRACTELOR
§ 1. ENUNŢAREA PRINCIPIULUI. FUNDAMENT ŞI CONSECINŢE
2. Principiul forţei obligatorii a contractelor. Conform art.969, al.1, C.civ. “convenţiile
legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Aceasta reprezintă consacrarea
legală a principiului enunţat, conform căruia contractul este legea părţilor, acestea fiind
ţinute să îl respecte întocmai (pacta sunt servanda).
3. Din enunţul expus rezultă următoarele caracteristici ale forţei obligatorii:
a. obligaţia părţilor de a executa întocmai contractul (executarea trebuie să aibă
loc în condiţiile şi termenele stabilite de convenţia părţilor);
12
b. irevocabilitatea contractului pe calea unilaterală (contractele, astfel cum
rezultă şi din dispoziţiile art.969 al.2 C.civ., nu pot fi revocate ca efect al voinţei
unei singure părţi, ci doar printr-o manifestare de voinţă simetrică încheierii
contractului, dar contrară acesteia – motiv pentru care se vorbeşte de simetria în
contracte).
Revocarea prin consimţământ mutual reprezintă de fapt un nou contract prin care
se desface contractul încheiat între aceleaşi părţi. De regulă revocarea contractului
produce efecte numai pentru viitor.
Revocarea unilaterală a contractului este posibilă numai dacă părţile au prevăzut
expres această posibilitate în contract (cu condiţia ca legea să permită inserarea
unei asemenea clauze), precum şi atunci când legea permite revocarea (este vorba
în special de contractele încheiate pe durată nedeterminată cu executare succesivă,
dar şi de anumite contracte încheiate pe durată determinată, cum ar fi închirierea
de lociunţe, contractul de mandat, etc.).
Uneori, încetarea contractelor pentru viitor poate avea loc şi forţat, adică chiar
împotriva voinţei părţilor. Un asemenea caz este acela al contractelor intuitu
personae, care încetează ca efect al decesului contractantului vizat la încheierea
contractului.
c. executarea cu bună credinţă a contractului. Conform art.970, al.1 C.civ.,
convenţiile trebuie executate cu bună credinţă, ceea ce implică obligaţia de
loialitate (de informare reciprocă pe toată durata executării contractului) şi
obligaţia de cooperare (fiecare parte trebuie să se comporte în aă fel încât sâ nu
impună celeilalte părţi cheltuieli inutile în executarea contractului).
d. Obligaţia instanţelor de judecată de a respecta contractul. Această latură a
forţei obligatorii presupune obligaţia judecătorului competent de a soluţiona orice
litigiu legat de contract ţinând seama de stipulaţiile contractuale şi neputându-le
modifica.
Interpretarea contractului de către instanţa de judecată trebuie să ţină seama de

16. stipulaţiile contractuale, dar şi de o sumă de reguli legale, menite să ajute la
determinarea voinţei reale a părţilor contractante (regula priorităţii voinţei reale
prev. de art.977 C.civ.) şi la interpretarea clauzelor confuze, contradictorii şi a
celor tacite (expuse de art.978-art.985 C.civ.).
e. Impreviziunea în contracte.O altă chestiune care priveşte principiul forţei
obligatorii este soluţionarea problemei dacă în cazul contractelor cu executare
succesivă şi a celor afectate de un termen suspensiv este posibilă adaptarea
prestaţiilor în funcţie de fluctuaţiile monetare generate de conjunctura economică,
concretizate în fenomene de inflţie sau deflaţie. De regulă, părţile se obligă ţinând
seama de conjunctura prezentă în momentul încheierii contractului. Lipsa de
prevedere a posibilelor modificări valorice a elementelor contractuale şi
rezolvarea acestui neajuns sunt desemnate prin termenul de impreviziune. Mai
precis impreviziunea a fost definită ca paguba pe care o suferă una din părţile
contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între
prestatţiile sale şi contraprestaţiile celelialte părţi, în cursul executării
contractului, determinat de fluctuaţiile monetare.
Desigur că părţile contractante prin acordul lor de voinţă, pot să corecteze
dezechilibrul lor contractual cauzat de fluctuaţia monetară. De asemenea, părţile
13
pot anticipa un asemenea dezechilibru şi stipula o clauză contractuală a cărei
funcţie să fie aceea de a opera în cazul producerii dezechilibrului (clauză de
indexare). Mai este posibilă şi stipularea unor clauze de revizuire a contractului,
clauze care obligă parţile ca la anumite intervale de timp să revadă şi să reajusteze
dacă este cazul, prestaţiile lor, ţinând seama de schimbările economice. Spre
deosebire de clauzele de indexare, care operează automat, clauzele de revizuire
generează o obligaţie de renegociere a unor elemente contractuale.
Legiuitorul poate interveni de asemenea, prin norme imperative asupra
contractului, putând dispune readaptarea contractelor şi procedând la indexarea
sau reevaluarea prestaţiilor, chiar şi în cazul impreviziunii.
f. Problema revizuirii contractului şi reechilibrării prestaţiilor de către legiuitor
şi de instanţele de judecată. Se pune însă întrebarea dacă în lipsa unei prevederi
legale sau a unei stipulaţii contractuale, precum şi în lipsa unei convenţii de
reevaluare, instanţele de judecată ar putea fi îndreptăţite să modifice contractul în
sensul revizuirii şi adaptării sale la circumstanţele economice ? In susţinerea unui
răspuns afirmativ s-au invocat mai multe argumente, între care ideea că părţile au
înţeles să se oblige raportat la situaţia din momentul contractului, că a profita de
impreviziune este inechitabil, că neadaptarea prestaţiilor ar reprezenta o
îmbogăţire fără just temei a creditorului, etc. In opinia majoritară însă, oglindită în
mare parte de jurisprudenţă, teza revizuirii contractelor pentru impreviziune este
respinsă. Argumentul principal este legat de forţa obligatorie a contractului.
Urmarea respingerii acestei teze este aplicarea principiului nominalismului
monetar, conform căriua în obligaţiile pecuniare, puterea de plată a banilor
rămâne beschimbată, chiar dacă puterea lor de cumpărare s-a modificat până la
scadenţa datoriei.
Cu titlu de excepţie însă, se admite că în anumite contracte este necesară aplicarea
impreviziunii. Sunt avute în vedere anumite contracte cu executare succesivă
(cum ar fi contractul de închiriere sau de rentă viageră), precum şi contractele care
generează “datorii de valoare” (obligaţii al căror obiect îl constituie valori

17. exprimate în sume de bani, cum ar fi obligaţia de întreţinere rezultată din
contractul de întreţinere).
II. EFECTELE SPECIALE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE
§ 1. PRINCIPIUL RECIPROCITĂŢII ŞI INTERDEPENDENŢEI
OBLIGAŢIILOR PĂRŢILOR ÎN CONTRACTELE SINALAGMATICE.
Obligaţiile părţilor au în contractele sinalagmatice un caracter reciproc şi
interdependent, care permite circumstanţierea următoarelor efecte speciale:
i.obligaţiile trebuie să fie executate simultan, cu excepţia cazurilor în care natura
acestora sau voinţa părţilor instituie o excepţie de la regulă. In consecinţă, orice
parte contractantă are dreptul să refuze a-şi executa obligaţia cât timp cealaltă
parte nu şi-a executat obligaţiile- excepţia de neexecutare a contractului.
ii.dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să
solicite desfiinţarea contracvtului- rezoluţiunea contractului.
14
iii.Dacă un eveniment independent de voinţa părţilor împiedică executarea
obligaţiilor uneia dintre părţi contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată
de obligaţiile sale- suportarea riscurilor contractuale.
§ 2. EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE A CONTRACTULUI
4. Noţiune. Temei juridic. Posibilitatea unei părţi a contractului de a nu-şi executa sau
de a refuza să-şi execute obligaţiile contractuale atâta timp cât cealaltă parte nu şi-a
executat propriile obligaţii se cheamă excepţie de neexecutare a contractului. De
exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul poate refuza predarea
bunului cât timp cumpărătorul nu a plătit preţul.
Excepţia de neexecutare nu este reglementată de Codul civil în mod expres, ci
doar sub forma unor aplicaţii practice. Literatura de specialitate şi jurisprudeţa au stabilit
însă care sunt coordonatele acestui mecanism juridic.
5. Condiţiile de invocare ale excepţiei de neexecutare sunt următoarele:
- obligaţiile reciproce ale părţilor să aibă temeiul în acelaşi contract;
- cocontractantul să-şi fi executat obligaţiile contractuale;
- neexecutarea obligaţiilor chiar parţială fiind, trebuie să fie suficient de importantă
raportată la economia contractului;
- neexecutarea să nu se datoreze faptei părţii care invocă excepţia de neexecutare;
- raportul contractual să implice executarea simultană a obligaţiilor contractuale.
6. Excepţia de neexecutare a contractului, în cazul în care sunt întrunite cumulativ
condiţiile menţionate, operează exclusiv în puterea părţii care o invocă, adică fără
intervenţia instanţei de judecată şi fără a fi necesară condiţia punerii în întârziere a
celeilalte părţi.
7. Efectul principal al excepţiei de neexecutare constă în suspendarea executării
prestaţiilor celui care o invocă, contractul rămânând temporar neexecutat.
8. Calificarea juridică. Excepţia de neexecutare este considerată a fi un mijloc de
apărare a părţii care o invocă şi totodată un mijloc de presiune al celeilalte părţi.
§ 3. REZOLUŢIUNEA CONTRACTULUI
9. Noţiune. Reglementare. Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract
sinalagmatic cu executare dintr-o dată la cererea uneia din părţi, pentru motivul că
cealaltă parte nu şi-a executat culpabil obligaţiile la care s-a îndatorat. Reglementarea
rezoluţiunii este prezentă în art. 1020-1021 C.civ. care se completează cu diverse
prevederi speciale aplicabile anumitor contracte.
10. Felurile rezoluţiunii. Din analiza textelor legale rezultă că regula o constituie

18. rezoluţiunea judiciară (care trebuie pronunţată de instanţa de judecată), sau rezoluţiunea
convenţională (în cazul căreia rolul instanţei în pronunţarea rezoluţiunii este redus sau
chiar înlăturat, uneori rezoluţiunea operând în puterea exclusivă a creditorului).
15
11. Pentru a opera rezoluţiunea judiciară este necesar să fie întrunite următoarele
condiţii:
- una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile contractuale. Neexecutarea totală va
determina întotdeauna pronunţarea rezoluţiunii. Neexecutarea parţială determină
rezoluţiunea numai în cazul în care partea din obligaţie neexecutată poate fi
considerată ca fiind esenţială la încheierea contractului. Tot o neexecutare
parţială reprezintă şi întârzierea în executarea obligaţiilor, mai ales când
creditorul nu mai are nici un interes să primească prestaţia de la debitor.
- neexecutarea trebuie să se datoreze culpei pârâtului. In cazul în care
neexecutarea este consecinţa unor împrejurări neimputabile celeilalte părţi,
suntem în prezenţa chestiunii riscurilor contractuale, şi nu a rezoluţiunii.
In cazul în care sunt întrunite condiţiile menţionate, creditorul obligaţiei neexecutate
beneficiază de un drept de opţiune între a cere rezoluţiunea contractului sau executarea
silită a debitorului.
In literatura de specialitate, alături de cele două condiţii enumerate anterior, se
vorbeşte şi de cerinţa punerii în întârziere a debitorului.
12. Rezoluţiunea convenţională a contractelor este prezentă în acele situaţii în care
operează anumite clauze conbtractuale exprese în conţinutul cărora sunt stabilite
modalităţile în care funcţionează rezoluţiunea contractului, părţile urmărind astfel
limitarea sau chiar înlăturarea rolului instanţei de judecată în pronunţarea rezoluţiunii.
Aceste stipulaţii contractuale se numesc pacte comisorii. In literatura de specialitate se
vorbeşte de existenţa a patru tipuri de pacte comisorii:
- pactul comisoriu expres de gradul I este clauza contractuală prin care părţile
stipulează că în cazul neexecutării obligaţiilor de către una din părţi, contractul
va fi rezolvit. Includerea într-un contract a acestei clauze este inutilă întrucât
reia precederile art.1020 C.civ., rezoluţiunea rămânând exclusiv judiciară.
Totuşi, în cazul contractelor în cadrul cărora rezoluţiunea nu este prevăzută de
lege sau este prevăzută restrictiv, stipulatea acestei clauze este eficientă (de ex.
In cazul convenţiei de partaj).
- pactul comisoriu expres de gradul II este clauza prin care părţile stabilesc că în
cazul în care o parte nu va executa obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să
desfiinţeze unilateral contractul. Rezoluiţiunea va opera în acest caz în baza
declaraţiei unilaterale de rezoluţiune, emisă de parte îndreptăţită. Debitorul însă
va putea să-şi execute obligaţiile sale până în momentul punerii în întârziere,
evitând astfel rezoluţiunea. Instanţa nu va putea acorda nici u termen de graţie.
- pactul comisoriu expres de gradul III constă în clauza prin care se prevede că în
cazul în care o parte nu va executa obligaţiile sale până la un anumit termen,
contractul este rezolvit de plin drept. Instanţa de judecată nu va putea acorda
termen de graţie şi nici să se pronunţe cu privire la oportunitatea rezoluţiunii.
Este însă necesar ca debitorul să fi fost pus în întârziere.
- pactul comisoriu expres de gradul IV este clauza contractuală prin care părţile
prevăd că în cazul neexecutării obligaţiilor contractul se desfiintează de plin
drept, fără punerea în întârziere a debitorului şi fără intervenţia instanţei de
judecată. Ajungerea la termen a obligaţiei neexecutate are ca efecte rezoluţiunea

19. 16
de plin drept a contractului, cu condiţia ca creditorul să nu opteze pentru
executarea silită a prestaţiilor.
13. Atât în cazul rezoluţiunii judiciare cât şi în cazul rezoluţiunii convenţionale, efectele
desfiinţării contractului sunt identice, ele având un caracter retroactiv, operând atât
pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc), ca şi când contractul nu s-ar fi
încheiat. Intre părţi rezoluţiunea contractului are ca efect încetarea raportului contractual,
ca şi când contractul nu s-ar fi încheiat, iar în cazul în care părţile au executat anumite
prestaţii, acestea vor trebui restituite (conform principiului restitutio in integrum) în
temeiul îmbogăţirii fără justă cauză sau plăţii nedatorate.
Faţă de terţi, de principiu, rezoluţiunea desfiinţează toate drepturile consimţite în
favoarea acestora de către dobânditorul prestaţiei, care a format obiectul contractului
rezolvit (resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis). De la ambele principii expuse mai
sus există mai multe excepţii, cum ar fi: invocarea prevederile art. 1909 al 1 C.civ.
privind efectele posesiei de bună credinţă aspura bunurilor mobile; invocarea de către terţ
a principiului error communis facit jus, etc.
In cazul contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, desfiinţarea lor pentru
neexecutarea obligaţiilor de către una din părţi se numeşte reziliere. Aceasta are ca efecte
desfiinţarea contractului numai pentru viitor. Cu toate acestea condiţiile în care operează
rezilierea sunt identice cu ncele ale rezoluţiunii.
§ 4. RISCURILE CONTRACTULUI
14. Punerea problemei. In cazul imposibilităţii fortuite de executare generate de un caz
fortuit sau de forţă majoră, obligaţiile contractuale se sting. Prin excepţie, executarea lor
este suspendată când imposibilitatea are un caracter temporar.
In cazul contractelor unilaterale, obligaţia debitorului se stinge atunci când
survine un caz de forţă majoră.
In cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate se aplică regula
conform căreia debitorul suportă riscul neexecutării (res perit debitori). Astfel, riscul
neexecutării este suportat de către partea a cărei obligaţii, datorită forţei majore, nu mai
poate fi executată. Atunci când obligaţia a devenit doar parţial imposibil de executat este
posibilă reducerea corespunzătoaqre şi proporţională a contraprestaţiei celeilalte părţi sau,
atunci când ceea ce ar putea fi executat nu mai asigură nici măcar parţial scopul
contractului, încetarea în întregime a contractului.
15. Principii. In contractele sinalagmatice translative de proprietate trebuie să distingem
între riscul imposibilităţii de executare a contractului (căruia i se aplică regula res perit
debitori) şi riscul pieirii fortuite a bunului căruia i se aplică regula conform căreia riscul
pieirii fortuite a bunului va fi suportat de catre proprietarul bunului din momentul
producerii riscului (res perit domino). Pentru nuanţarea acestei ultime reguli sunt însă
necesare mai multe distincţii:
- în cazul contractelor consensuale pure şi simple prin care se transmite dreptul de
proprietate asupra unui bun cert riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de
către proprietar chiar dacă obligaţia de predare a bunului nu a fost executată de
către înstrăinător (conform art. 971 şi 1295 al.1 Cod civil). Prin excepţie, atunci
17
când înstrăinătorul a fost pus în întârziere cu privire la predarea bunului, riscul
pieirii fortuite va fi suportat de către înstrăinător, mai puţin în situaţia în care
acesta probează că lucrul ar fi pierit chiar dacă s-ar fi aflat în paza
dobânditorului;

20. - în cazul contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior momentului
încheierii contractului (cazul înstrăinărilor bunurilor de gen, când transferul
proprietăţii se realizează abia cu ocazia individualizării lor prin măsurare,
cântărire, etc.) riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de către înstrăinător,
până în momentul stabilit de către părţi pentru realizarea transferului dreptului
de proprietate. In plus, mai trebuie reţinut că, în cazul pieirii fortuite a unor
bunuri de gen, contractul nu va înceta, înstrăinătorul fiind ţinut să procure
bunuri de gen de aceeaşi calitate şi cantitate cu cele promise;
- în cazul contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie,
regula este că riscul pieirii fortuite a bunului obiect al contractului, va fi suportat
de persoana care după regulile incidente modalităţilor obligaţiilor are calitatea
de proprietar actual al bunului. In cazul condiţiei suspensive, riscul va fi
suportat de către înstrăinător până în momentul împlinirii condiţiei iar în cazul
condiţiei rezolutorii va fi suportat de către dobânditor până în momentul
împlinirii condiţiei. In concluzie, întotdeauna, riscul va fi suportat de către
partea care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie.
CAP. IV. EFECTELE CONTRACTULUI FATA DE TERTI
Secţiunea I
RELATIVITATEA EFECTELOR CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI ŞI
OPOZABILITATEA CONTRACTULUI FAŢA DE TERŢI
§ 1. PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI
1. Noţiune şi justificare. Orice contract are menirea principală de aproduce efecte între
părţile sale. Se pune însă întrebarea dacă va produce vreun efect juridic în raport cu terţii
faţă de contract. Răspunsul la această întrebare este dat de principiul relativităţii efectelor
contractului.
Conform art. 973 C. civ.: “Convenţiile nu au efect decât între părţile contractante”.
Se consideră că acest text legal consacră principiul relativităţii efectelor contractului.
Potrivit acestui principiu contractul încheiat între părţi nu poate da naştere la drepturi şi
obligaţii în favoarea respectiv, în sarcina unei persoane care nu a participat la încheierea
contractului. Nimeni nu poate deveni creditor sau debitor printr-un contract la care nu şi-a
dat consimţământul.
§ 2. DOMENIUL DE APLICARE AL PRINCIPIULUI
2. Determinarea noţiunilor de părţi, terţi şi succesori în drepturi ai părţilor
(avânzicauză).
Intinderea efectelor contractului poate fi determinată cu condiţia să putem
distinge între persoanele care au calitatea de părţi ale contractului şi acelea care au
18
calitatea de terţi. In literatura de specialitate se ditinge între mai multe categorii de
participanţi la raporturi juridice, în vederea decelării relativităţii efectelor contactului:
- părţile contractante: sunt persoanele fizice sau juridice care au participat efectiv,
personal şi direct sau prin reprezentant la încheierea contractului şi faţă de care efectele
acestuia se produc pe deplin;
- terţii propriu-zişi: sunt persoanele fizice sau juridice care nu au participat în nici
un fel la încheierea contractului, neavând deci calitatea de părţi. Faţă de acestea
contractul nu produce nici un efect neputând da naştere la drepturi şi obligaţii în favoarea
sau în sarcina lor;
- succesorii în drepturi ai părţilor (“avânzii cauză”). Aceste persoane sunt terţi
dacă ţinem seama de criteriul participării efective la contract, pentru că nu au consimţit în

21. nici un fel la producerea efectelor sale. Cu toate acestea, dacă ţinem seama de efectele pe
care le produce contractul asupra lor, mai firesc este să încadrăm aceste persoane în
categoria părţilor. Distincţia nu este însă atât de evidentă, pentru că ea depinde de
categoria succesorilor în drepturi. Putem determina astfel:
· succesorii universali sau cu titlu universal. Aceste persoane dobândesc
nefracţionat sau fracţionat (în sensul că primesc doar o cotă parte)
patrimoniul autorului lor. Intră în una dintre aceste două categorii:
succesorul legal unic/succesorii legali, legatarul universal/legatarul cu titlu
universal, persoana juridică ce dobândeşte întregul patrimoniu al altei
persoane juridice/persoana juridică ce dobândeşte o fracţiune din
patrimoniul unei persoane juridice. Deoarece acestor persoane li se
transmit drepturile şi obligaţiile autorului lor (adică patrimoniul acestuia
sau o fracţiune din patrimoniul acestuia), rezultă că li se transmit toate
drepturile şi obligaţiile rezultate din contractele la care a consimţit autorul
lor. De aceea, aceste categorii de persoane ar trebui să fie mai degrabă
asimilate părţilor, pentru că în persoana lor contractul îşi produce efectele
ca şi cum ar fi participat personal la încheierea sa. Regula comportă două
excepţii, când efectele contractului nu se produc faţa de cele două
categorii menţionate mai sus: a. Atunci când părţile contractului au
prevăzut că efectele sale nu se vor putea produce cu privire la succesorii
universali/cu titlu universal; b. contractele intuitu personae încetează (de
regulă) la moartea părţii în considerarea calităţilor căreia s-a încheiat
contractul; c. moştenitorul legal rezervatar devine terţ faţă de actele pe
care le încheie autorul în scopul fraudării intereselor sale;
· Succesorii cu titlu particular. Sunt acele persoane care dobândesc de la
autor unul sau mai multe drepturi determinate. Are această calitate, de
exemplu, cumpărătorul unui bun. O asemenea persoană nu poate fi
considerată ca un continuator al personalităţii autorului, astfel incât nu îi
succede în drepturi şi obligaţii, spre deosebire de categoria din paragraful
prcedent. In concluzie, contractul încheiat de către autor nu va produce
nici un efect asupra acestei categorii de subiecţi. Prin excepţie, succesorul
cu titlu particular este ţinut să respecte obligaţiile sau sarcinile reale
născute din contractele încheiate de autorul său în legătură cu bunul sau
dreptul ce i-a fost transmis (dacă acestea sunt strâns legate de bunul
dobândit – cum ar fi obligaţiile propter rem, dacă se nasc dintr-un contract
19
care are dată certă anterioară contractului încheiat cu succesorul cu titlu
particular şi dacă sunt îndeplinite cerinţele de publicitate, când acestea
sunt necesare);
· Creditorii chirografari: sunt acea categorie de creditori a căror singură
garanţie comună şi proporţională a realizării drepturilor lor de creanţă o
constituie patrimoniul debitorului lor. Patrimoniul debitorului reprezintă
gajul lor general. Această categorie este indirect afectată de fluctuaţiile
patrimoniale generate de contractele încheiate de debitor cu terţii. Unii
autori asimilează categoria lor terţilor iar alţii o asimilează avânzilorcauză.
Includerea lor în ultima categorie enunţată, este preferabilă, pentru
că numai astfel se pot justifica anumite mijloace pe care le are creditorul
de a-şi conserva gajul său general şi anume: acţiunea oblică şi acţiunea

22. pauliană, dreptul de a cere separaţia de patrimonii sau de a interveni în
procesul de ieşire din indiviziune, etc. Deşi îi considerăm avânzi cauză,
trebuie să precizăm că în cazul în care debitorul încheie acte simulate în
scopul fraudării lor, creditorii devin terţi faţă de actul secret.
§ 3. OPOZABILITATEA CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI
3. Necesitatea distincţiei între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea lui
faţă de terţi. Relativitatea efectelor convenţiei implică ideea că terţii nu pot deveni
creditori sau dabitori ca urmare a unui contract la a cărui încheiere nu au participat. Cu
toate acestea, încheierea unui contract produce anumite efecte şi faţă de terţi. Domeniul
acestor efecte este guvernat de opozabilitatea faţă de terţi.
Dincolo de efectele juridice pe care le produce, contractul constituie un fapt social
care trebuie respectat ca atare. Respectul pe care terţii îl datorează situaţiei rezultate din
contract se suprapune unei accepţiuni largi a ideii de opozabilitate.
In raporturile dintre părţi opozabiliatea efectelor contractului se confundă cu
relativitatea efectelor sale, sau mai precis cu principiul forţei obligatorii a contractului
între părţi.
4. Opozabilitatea contractului faţă de terţi se traduce stricto sensu prin obligaţia
acestora de a respecta situaţia juridică rezultată din contract. Dintre cazurile de aplicare a
opozabilităţii se pot aminti:
· invocarea contractului ca titlu sau probă pentru dobândirea unui drept, faţă
de un terţ;
· invocarea contractului ca just titlu, în cazul uzucapiunii de la 10 la 20 de
ani;
· invocarea contractului ca probă a justei cauze a îmbogăţirii faţă de
persoana care invocă îmbogăţirea fără just temei.
5. Importanţa distincţiei între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea
efectelor faţă de terţi. Opozabilitatea efectelor contractului se deosebeşte de relativitatea
efectelor sale. Esenţa acestei diferenţe rezidă în diferenţa de regim juridic aplicabilă
nerespectării situaţiei izvorâtă din contract, precum şi în cazul probaţiunii judiciare.
a. Atunci când una dintre părţile actului juridic cauzează un prejudiciu celeilalte
părţi, prin neexecutarea obligaţiilor sale, se va angaja răspunderea sa
20
contractuală; atunci când o terţă persoană aduce atingere unui drept dobândit
prin contract de către una din părţi, cauzându-i astfel un prejudiciu, ne aflăm
în prezenţa angajării răspunderii delictuale;
b. In ipoteza unui litigiu între părţi, proba contractului se face potrivit normelor
care se referă la dovada actelor juridice (art. 1191 C. civ. şi urm.); terţii pot
dovedi însă exstenţa şi conţinutul unui act juridic, folosind orice mijloc de
probă, deoarece, pentru ei, contractul este un fapt juridic.
Opozabilitatea contractului poate fi invocată de către părţi faţă de terţi (în ipoteza în
care terţul este complice la neexecutarea unei obligaţii contractuale, sau atunci când
împiedică prin fapta sa executarea unei obligaţii contractuale), după cum poate fi
invocată şi de către terţi faţă de părţi (în ipoteza în care neexecutarea unei obligaţii
contractuale de către una din părţi cauzează un prejudiciu unui terţ). De asemenea, se
consideră uneori, că opozabilitatea poate fi invocată de către terţi faţă de terţi (ipoteza
titlului invocat în cadrul unei acţiuni în revendicare, titlu ce constă în convenţia
translativă de proprietate dintre una dintre părţile procesului şi un terţ). Unii autori,
consideră că efectele opozabilităţii sunt prezente şi sub aspect probatoriu, deoarece

23. contractul este o sursă de informaţii cu implicaţii juridice (un contract anterior de
locaţiune care cuprinde inventarul bunurilor închiriate, poate fi invocat ca mijloc de
probă în litigiul purtând asupra stării bunurilor închiriate, dintre locatarul actual şi
proprietar).
SECTIUNEA A II-A
EXCEPŢIILE DE LA PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII CONTRACTULUI FATĂ
DE TERŢI
§ 1. NOTIUNEA DE EXCEPTIE. CLASIFICAREA EXCEPTIILOR
6. Noţiune. Excepţia de la principiul relativităţii efectelor contractului presupune acea
situaţie în care o persoană care nu a participat la încheierea contractului dobândeşte
obligaţii şi drepturi izvorâte din acest contract.
Prima situaţie de excepţie (obligaţii în sarcina unei persoane care nu a participat
la încheierea contractului din care acestea rezultă şi nu are nici calitatea de având-cauză)
nu poate fi admisă în nici un caz deoarece ar reprezenta o încălcare a libertăţii
persoanelor. Nimeni nu poate fi obligat împotriva voinţei sale printr-un contract la
încheierea căruia nu şi-a dat consimţământul. Unii autori au susţinut totuşi că există
asemenea excepţii: contractul colectiv de muncă şi acţiunile directe, promisiunea pentru
altul (convenţia de porte-fort). In realitate, toate aceste aşa-numite excepţii nu sunt decât
aparente, deoarece sursa reală a obligaţiilor în sarcina terţilor o constituie legea (în cazul
contractului colectiv de muncă şi al acţiunilor directe), iar în ce priveşte promisiunea
pentru altul, aceasta, astfel cum vom vedea, nu dă naştere la obligaţii în sarcina terţului
care nu a participat la convenţie. De aceea, este preferabil să numim aceste excepţii
“aparente”.
A doua situaţie de excepţie poate fi imaginată cu privire la ipoteza în care, din
contractul încheiat între două persoane ia naştere un drept în favoarea unui terţ care nu a
21
participat la încheierea contractului din care rezultă dreptul şi care nu are nici calitatea
de având cauză. Nici o regulă morală nu se poate opune unei atare posibilităţi.
Dimpotrivă, acceptarea unei soluţii în sensul determinat mai sus, poate simplifica
anumite raporturi juridice. Acesta este motivul pentru care se admite că excepţia reală de
la relativitatea contractului faţă de terţi este stipulaţia pentru altul.
§ 2. PROMISIUNEA PENTRU ALTUL - EXCEPŢIE APARENTĂ DE LA
PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI
7. Definiţie. Promisiunea faptei altuia sau convenţia de porte-fort este convenţia sau
clauza dintr-o convenţie prin care o persoană (debitorul) se obligă faţă de o altă persoană
(creditorul) să obţină consimţământul unei alte persoane (terţ) pentru încheierea unui
contract sau pentru ratificarea unui contract deja încheiat.
După cum rezultă din definiţia de mai sus, obiectul promisiunii pentru altul îl
constituie obligaţia asumată de către promitentul debitor de a determina un terţ să încheie
sau să ratifice un contract. Din promisiunea încheiată între părţi, nu poate rezulta nici o
obligaţie în sarcina terţului. O convenţie contrară, ar fi inopozabilă acestuia din urmă.
8. Aplicaţii practice. Promisiunea pentru altul cunoaşte mai multe aplicaţii practice: în
cazul contractului de mandat, al coproprietăţii, al unor acte juridice încheiate în numele şi
pe seama unor persoane absente sau incapabile de a contracta.
9. Efectele convenţiei de porte-fort. Convenţia de porte-fort are ca efect naşterea unei
obligaţii de a face în sarcina debitorului-promitent. Această obligaţie are ca obiect
prestaţia de a determina pe terţ să încheie sau să ratifice un act juridic. Obligaţia asumată
de către debitorul-promitent este o obligaţie de rezultat.

24. Dacă terţul a încheiat sau a ratificat actul juridic, atunci se consideră că obligaţia
asumată de către debitor a fost îndeplinită. Mai departe, executarea efectivă a obligaţiei
rezultate din acest act juridic de către terţ, nu mai este în sarcina debitorului promitent.
Cu toate acestea, este posibil ca, prin promisiunea faptei altuia, debitorul-promitent să se
oblige şi la garantarea executării obligaţiei de către terţ. In acest caz, pe lângă convenţia
de porte-fort, mai avem de a face şi cu o fidejusiune accesorie obligaţiei principale a
terţului faţă de creditorul acestuia.
Dacă terţul nu a încheiat sau ratificat actul juridic, atunci, în sarcina debitoruluipromitent
se angajează răspunderea contractuală pentru neexecutarea oligaţiilor sale.
Libertatea părţilor de a stabili conţinutul contractului permite acestora să facă din
obligaţia de a determina pe terţ să încheie sau să ratifice contractul, o simplă obligaţie de
mijloace. Este posibil ca debitorul-promitent să se oblige faţă de creditorul său să depună
toate diligenţele pentru a-l determina pe terţ să contracteze sau să ratifice contractul. In
acest caz avem de a face cu o aşa-numită promisiune de “bune oficii”. Lipsa
consimţământului terţului nu va avea ca efect prezumarea neexecutării obligaţiei
debitorului-promitent. Dimpotrivă, sarcina probei acestei neexecutări va reveni
creditorului care trebuie să dovedească nedepunerea de către debitor a tuturor diligenţelor
pentru a-l convinge pe terţ să-şi ea consimţământul.
22
§ 3. CONTRACTUL ÎN FAVOAREA UNEI TERŢE PERSOANE SAU
STIPULAŢIA PENTRU ALTUL
10. Definiţie. Contractul în favoarea unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul
reprezintă un contract sau o clauză dintr-un contract prin care o parte numită promitent,
se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei
alte persoane, străină de contract, numită terţ beneficiar.
Deşi nu este reglementată expres în Codul civil, prezenţa unor aplicaţii
reglementate expres, precum şi utilitatea sa practică, au drept consecinţă considerarea sa
ca excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Dintre aplicaţiile sale practice expres reglementate, merită amintite: posibilitatea
stipulării rentei viagere în favoarea unei terţe persoane (art. 1642 alin. 1 Cod civil),
donaţia cu sarcină stipulată în favoarea unei terţe persoane (dedusă din interpretarea art.
832 şi 829 Cod civil), contractul de transport în favoarea unui terţ-destinatar (dedus pe
cale de interpretare din prevederile art. 432-434 şi 438 Cod comercial), stipularea plăţii
indemnizaţiei de asigurare în favoarea uni terţe persoane (Legea nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările).
11. Problema valabilităţii stipulaţiei pentru altul. Pentru ca stipulaţia pentru altul să fie
valabilă, ea trebuie să respecte condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 şi
următoarele din Codul civil, referitoare la capacitate, consimţământ, obiect şi cauză. Pe
lângă acestea, mai este necesară îndeplinirea a două condiţii specifice:
- stipulaţia să fie certă şi neîndoielnică. Din redactarea stipulaţiei trebuie să
rezulte cu fermitate că terţul beneficiar dobândeşte un drept de sine-stătător,
putând pretinde prmitentului executarea faţă de sine a unei anumite prestaţii;
- terţul beneficiar să fie determinat sau determinabil. Pentru a fi îndeplinită
această condiţie nu este absolut necesar caterţul să fie o persoană individualizată
în momentul perfectării simulaţiei. Este admisibil ca individualizarea să se
realizeze la un moment ulterior (în cazul asigurărilor de răspundere civilă sau
asigurărilor de viaţă şi sănătate, determinarea terţului beneficiar se poate realiza
în momentul producerii riscului sau chiar la un moment ulterior). Terţul

25. beneficiar desemnat prin stipulaţie poate să fie chiar şi o persoană viitoare (care
nu există în momentul încheierii contractului), cum ar fi stipulaţia în beneficiul
unei fundaţii care urmează să fie înfiinţată. Terţul beneficiar poate să fie chiar şi
o persoană incapabilă sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Legat de condiţiile de validitate, este important să reţinem că stipulaţia pentru altul
poate să persupună un act juridic tripartit, care să includă şi consimţământul terţului
beneficiar sau un act juridic bipartit, încheiat prin participarea stipulantului şi
promitentului. In concluzie, participarea terţului la încheierea stipulaţiei nu are nici o
înrâurire cu privire la validitatea actului juridic. Cu toate acestea, consimţământul terţului
beneficiar (concretizat în acceptarea stipulaţiei, sau mai precis a dreptului născut în
favoarea sa), reprezintă o condiţie de eficacitate a stipulaţiei. Stipulaţia în favoarea unui
terţ nu are nici un efect dacă terţul nu doreşte să dobândească vreun drept rezultat din
acest act juridic şi refuză să confirme stipulaţia făcută în favoarea sa.
23
12. Efectele stipulaţiei pentru altul.
In raporturile dintre stipulant şi promitent se stabilesc raporturi juridice obişnuite,
după tiparul relaţiei contractuale, cu singura diferenţă că prestaţia rezultată din stipulaţie
va trebui executată în favoarea unui terţ şi nu a stipulantului. Pentru a obţine executarea
prestaţiei, stipulantul are la îndemână toate mijloacele conferite de dreptul comun:
executarea silită în natură sau prin echivalent, excepţia de neexecutare a contractului,
rezoluţiunea, pretinderea de daune-interese (care pot fi chiar evaluate anticipat prin
intermediul clauzei penale).
Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar sunt guvernate de naşterea unui drept
direct în patrimoniul terţului-beneficiar fără a trece pin patrimoniul stipulantului.
Dobândirea dreptului are loc în mod originar, în momentul încheierii contractului. In
consecinţă, terţul beneficiar nu este ţinut a suporta concursul creditorilor stipulantului şi
nici eventuala insolvabilitate a acestuia. Totodată, dreptul rezultat din stipulaţie poate fi
transmis pe cale succesorală chiar înainte de confirmarea sa de către beneficiar.
Cu toate că terţul beneficiar şi promitentul nu se găsesc într-un raport contractual,
primul are calitatea de creditor iar celălalt de debitor. Terţul are dreptul: să pretindă
executarea prestaţiei promitentului, în condiţiile cuprinse în stipulaţie, putând în acest
sens să recurgă la executarea silită în natură sau prin echivalent; să folosească acţiunile
oblică sau pauliană dacă raportul juridic existent între terţ şi stipulant permite aceasta; să
se folosească de garanţiile speciale (gaj, ipotecă, fidejusiune) constituite de către
promitent prin contractul încheiat cu stipulantul. Terţul beneficiar nu are însă dreptul să
solicite rezoluţiunea contractului care cuprinde stipulaţia pentru altul, deoarece acţiunea
în rezoluţiune nu poate fi accesibilă unei persoane terţe faţă de contract (regulă dedusă
din principiul relativităţii efectelor contractului), pentru că terţul nu justifică un interes
legitim în a solicita rezoluţiunea care nu are cum să-i profite.
Promitentul poate să opună terţului beneficiar excepţiile inerente raporturilor
contractuale dintre el şi stipulant: excepţia neexecutării contractului, în cazul în care
stipulantul nu îşi îndeplineşte obligaţiile, nulitatea contractului, neîndeplinirea sau
îndeplinirea unei condiţii suspensive, respectiv rezolutorii, neîmplinirea termenului
suspensive de executare, solicitarea termenului de graţie, etc.
Raporturile dintre terţul beneficiar şi stipulant. Din mecanismul stipulaţiei pentru
altul nu rezultă nici un raport de obligaţii între terţul beneficiar şi stipulant. Ei nu pot
acţiona unul împotriva celuilalt pe cale directă pentru că nu îi leagă nici un raport
contractual. Ei pot însă să acţioneze unul împotriva celuilalt pe cale indirectă, folosind

26. acţiunea oblică şi acţiunea pauliană.
Independent de stipulaţie, de regulă, stipulantul şi terţul beneficiar sunt angajaţi întrun
raport de creanţă preexistent stipulaţiei. In acest caz rolul contractului în favoarea
terţului este acela de a stinge două raporturi de creanţă prin intermediul unei singure
operaţiuni: obligaţia stipulantului faţă de terţul beneficiar (rezultată dintr-un contract
originar sau dintr-un alt fapt juridic) precum şi obligaţia promitentului faţă de stipulant
(care poate avea şi ea o existenţă anterioară, sau poate să se nască odată cu stipulaţia).
Este posibil şi ca între stipulant şi terţul beneficiar să nu existe un raport obligaţional
originar. In acest caz, stipulaţia reprezintă o donaţie indirectă făcută în favoarea terţului.
Literatura de specialitate este de acord că o asemenea donaţie trebuie să întrunească toate
condiţiile de validitate ale donaţiei, mai puţin forma autentică a acesteia. De asemenea
24
regimul ei va fi acela de drpet comun al donaţiilor, urmând a i se aplica, dacă este cazul,
reducţiunea liberalităţii excesive, raportul succesoral, etc.
Legat de efectele stipulaţiei se mai pune întrebarea dacă una dintre părţi (în temeiul
unei clauze revocatorii) sau ambele părţi, prin acordul lor (mutuus dissensus), decid
revocarea beneficiului stipulaţiei, ce efecte poate să producă această revocare. Revocarea
se consideră că nu este posibilă. Aşadar, de regulă, stipuaţia este irevocabilă, cu
următoarele excepţii: a. dacă revocarea a fost prevăzută în contract, ea se poate realiza,
dar numai până în momentul confirmării dreptului de către terţul beneficiar; b. în cazul
contractului de asigurare, asiguratul are dreptul să revoce tot timpul vieţii stipulaţia făcută
în favoarea unei terţe persoane; c. în cazul contractului de transport, expeditorul are
posibilitatea să revoce dreptul destinatarului de a primi marfa, până în momentul remiterii
scrisorii de trăsură.
SECTIUNEA A IIIA
SIMULAŢIA- EXCEPŢIE DE LA OPOZABILITATEA CONTRACTULUI FAŢĂ
DE TERŢI
§ 1. CARACTERIZARE GENERALĂ
13. Noţiune. Simulaţia este o operaţiune juridică cu caracter complex care constă în
încheierea şi existenţa concomitentă între aceleaşi părţi a două contracte: unul aparent sau
public prin care se creează o situaţie juridică aparentă contară realităţii şi un alt act secret,
care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau modificând efectele
produse în aparenţă de contractul public.
In cazul simulaţiei, între aceleaşi părţi se încheie un act secret al cărui rol este acela
de stabili raporturile reale dintre părţi (actul secret, contraînscrisul) şi care exprimă voinţa
reală a acestora, precum şi un act public (actul ostensibil, aparent) al cărui rol este de a
disimula faţă de terţi adevăratele raporturi dintre părţi şi care nu produce nici un efect
între părţile simulaţiei (cu excepţia cazului când părţile au prevăzut şi producerea unor
efecte subsidiare ale actului public prin chiar actul secret).
14. Reglementare. Conform art. 1175 Cod civil: “actul secret, care modifică un act
public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un
asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”. Textul legal este
laconic, însă din interpretarea sa reiese limpede că efectele simulaţiei reprezintă o
excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului, deoarece, actul secret încheiat
între părţi nu poate fi opus terţilor, deşi forţa sa obligatorie se menţine în raporturile
dintre părţi.
15. Condiţiile simulaţiei:
a. contraînscrisul să fie un act secret. Este necesar pentru a fi în prezenţa

27. simulaţiei caatul care oglindeşte voinţa reală a părţilor să nu fie cunoscut
terţilor. Contraînscrisul îşi pierde caracterul secret în toate cazurile când
face obiectul unor operaţiuni de publicitate, cum ar fi înscrierea actului în
cartea funciară, darea de dată certă, etc. In schimb, îndeplinirea
formalităţilor fiscale (cum ar fi înregistrarea actului secret la organele
25
fiscale în vederea stabilirii impozitului aferent), încheierea actului chiar în
formă autentică, nu duc la pierderea caracterului secret al
contracînscrisului.
b. contraînscrisul să fie contemporan cu actul public. Contemporaneitatea
celor două acte trebuie înţeleasă în sensul că se referă la acestea ca la
negotium şi nu ca la acte în sens material. Astfel, este indiferent dacă sub
aspect temporal înscrisul constatator al actului secret a fost redactat după
actul aparent dacă existenţa sa ca negotium, era anterioară actului public.
Cele două acte trebuie să coexiste în timp, fiind necesar ca actul secret,
dacă a fost încheiat anterior să fie încă în vigoare între părţi la data
perfectării actului public.
Nu poate fi vorba de simulaţie atunci când actul public a fost încheiat
anterior actului secret. In acest caz poate fi vorba de un act secret menit să
modifice sau să înlăture efectele actului public în condiţiile în care ambele
acte exprimă voinţa reală a părţilor.
c. să existe intenţia comună a părţilor de a simula. Pentru a fi în prezenţa
simulaţiei, este necesar ca între părţi să existe un acord simulator, ceea ce
presupune intenţia lor comună de a efectua o operaţiune complexă menită
să ascundă terţilor adevăratele raporturi dintre ele. Acordul simulator
implică reprezentarea atât a actului public cât şi a celui privat, precum şi a
efectelor pe care acestea le vor produce.
§ 2. FORMELE SIMULAŢIEI
16. Fictivitatea (simularea consimţământului). Suntem în prezenţa acestei forme de
simulaţie atunci când actul public exprimă o stare de fapt şi de drept care în realitate nu
există. Actul secret prevede că actul public este inexistent sau că nu va produce nici un
efect juridic. Realitatea este în acest mod complet disimulată faţă de terţi. Ex.: actul
aparent de vânzare-cumpărare încheiat între A şi B reprezintă un act public menit să
sustragă bunul vândut de la executarea silită pe care o pot începe creditorii vânzătorului
A, în realitate, părţile prevăzând printr-un act secret că vânzarea –cumpărarea nu a avut
loc.
17. Deghizarea. Acest caz de simulaţie presupune încheierea unui contract care dă
naştere adevăratelor raporturi dintre părţi, contract pe care, pentru a-l ţine secret în tot sau
în parte, îl îmbracă în forma unui alt contract. De regulă, prin actul public se ascunde
natura actului secret (simularea cauzei actului juridic), cum este în cazul unei donaţii
deghizată printr-un act public de vânzare-cumpărare (deghizare totală), putând însă să
ascundă doar anumite clauze ale actului real (deghizare parţială), cum ar fi în cazul
declarării în actul public al unui preţ mai mic decât cel real (simularea obiectului actului
juridic).
18. Interpunerea de persoane. In acest caz de simulaţie, părţile actului aparent prevăd,
într-o convenţie secretă, faptul că una dintre ele nu are callitatea de parte contractantă şi
stabilesc cine este adevăratul contractant. De exemplu, părţile pot să încheie un act public
de donaţie prin care să fie desemnat donatar o persoană interpusă pentru faptul că,

28. datorită unei incapacităţi legale adevăratul donatar nu poate primi în mod public donaţia
26
de la donator. Pentru a fi în prezenţa acestei simulaţii este necesar ca acordul simulator să
existe între toate cele trei persoane participante la simulaţie.
Simulaţia prin interpunere de persoane nu se confundă cu mandatul fără
reprezentare. In cazul celui din urmă, o persoană numită mandatar încheie pe seama
mandantului (fără a face cunoscută identitatea acestuia) un act juridic. Terţul care încheie
actul juridic cu mandatarul nu are cunoştinţă de existenţa mandatului.
§ 3. SCOPURILE ŞI LIMITELE SIMULAŢIEI
19. Scopurile simulaţiei. Simulaţia este întotdeauna marcată de un scop abstract care
constă în intenţia de a ascunde terţilor actul secret încheiat între părţi. Pe lângă acest scop
abstract, părţile pot fi animate de o multitudine de scopuri concrete. Părţile pot să
urmărească eludarea unei dispoziţii legale legate de plata unor taxe şi impozite (cazul
fraudei fiscale), sustragerea unor bunuri de la executare (frauda civilă) sau scopuri care
nu presupun nimic ilicit, cum ar fi intenţia donatorului de a-şi ascunde adevărata
identitate faţă de donatar.
20. Limitele simulaţiei sunt legate de scopurile pe care ea le urmăreşte. Dacă intenţia
părţilor este aceea de a eluda o dispoziţie legală imperativă (cum ar fi cea care prohibeşte
vânzările între soţi sau cea care impune părţilor contractului de vânzare-cumpărare
încheiat în formă autentică să declare preţul real) atunci sancţiunea este, de regulă,
nulitatea absolută a întregii operaţiuni. Uneori, pentru restabilirea ordinii legale
încălcate, nu este nevoie de o sancţiune atât de severă. In cazul nerespectării dispoziţiilor
legale privind rezerva succesorală, sancţiunea aplicabilă va fi reducţiunea liberalităţii
excesive. In fine, dacă simulaţia nu urmăreşte vreun scop ilicit, sancţiunea specifică a
simulaţiei este inopozabilitatea faţa de terţi a situaţiei juridice rezultate din actul secret.
§ 4. EFECTELE SIMULAŢIEI
21. Efectele simulaţiei în raporturile dintre părţi. In raporturile dintre părţile
simulaţiei, în concordanţă cu principiul voinţei reale (art. 977 Cod civil) şi cu principiul
forţei obligatorii (art. 969 Cod civil), va produce efecte actul juridic secret şi nu cel
aparent. Aceleaşi efecte se vor produce şi în raport cu succesorii universali şi cu titlu
universal ai părţilor (art. 1175 teza I Cod civil). Prin excepţie, în situaţia în care simulaţia
este realizată în scopul fraudării intereselor acestor categorii de succesori, efectele actului
secret nu se vor produce faţă de ei, întrucât trebuie consideraţi terţi într-o asemenea
situaţie. Tot terţi sunt consideraţi şi succesorii cu titlu particular, precum şi creditorii
chirografari.
22. Efectele simulaţiei faţă de terţi. In raporturile faţă de terţi, potrivit art. 1175 teza II
Cod civil, actul secret nu poate avea nici un efect. In consecinţă, terţilor nu le va putea fi
opusă decât situaţia rezultată din actul public, deşi aceasta nu corespunde realităţii. Actul
secret, deşi cuprinde adevăratele raporturi dintre terţi, este inopozabil terţilor. In acest
mod simulaţia reprezintă o excepţie de la opozabilitatea contractului faţă de terţi. Pentru
ca efectele actului secret să nu se producă, este necesar ca terţii să nu fi avut cunoştinţă de
existenţa şi conţinutul actului secret, adică să fie de bună-credinţă. In cazul în care au
27
avut cunoştinţă de existenţa actului secret, în momentul încheierii simulaţiei, actul secret
le va fi opozabil, pentru că în ce îi priveşte, şi-a pierdut caracterul secret.
Cu toate acestea, se consideră că terţii pot să învoce efectele actului secret care
sunt în favoarea lor. De exemplu, creditorul chirografar poate să invoce dispoziţiile
actului secret din care rezultă că debitorul său nu a vândut de fapt imobilul proprietatea sa