curs 7 utm criminologie

1. Universitatea Titu Maiorescu
Facultatea de Drept din București
lector univ.dr. Bogdan Vîrjan
CRIMINOLOGIE
CURS 7
C) Procedee utilizate în cercetarea criminologică
Prin procedee înțelegem acele mijloace care sunt folosite pentru a ajunge la
rezultatele dorite în cercetarea criminologică.
Procedeele utilizate în cercetarea criminologică pot fi grupate în două
categorii: metode şi tehnici.
C1) Metode
Cuvântul metodă provine din cuvintele grecești meta, cu înțelesul spre, și
odos, care înseamnă cale. Astfel, într-o traducere liberă prin metodă înțelegem
calea care trebuie urmată.
Având în vedere acest înțeles al cuvântului metodă, putem defini metoda
ştiinţifică drept ansamblul procedeelor care conduc gândirea spre cunoaştere1
.
Logica, admite existenţa a două metode generale: inducţia şi deducţia.
a) Metoda inductivă constă în ansamblul procedeelor prin care gândirea trece
de la particular la general.
Inducţia este considerată o metodă mai puţin riguroasă în comparaţie cu
deducţia. Cu toate acestea, stă la baza celor mai importante descoperiri ale
spirirului uman.
b) Metoda deductivă reprezintă un ansamblu de procedee care constau în
aplicarea unui principiu general la un caz particular2
.
1
Valerian Cioclei, op. cit. p. 38.
2
D. Julia, Dictionaire de la philosophie, Ed. Club France Loisirs, avec l'autorisation de la Libraire Larousse, 1984,
p. 60, 138, 158 și 175, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 38.

2. Lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan 2
Primele cercetări ştiinţifice în criminologie au fost dominate de utilizarea
metodei inductive, aceasta fiind principalul instrument de lucru pentru şcoala
pozitivistă, deşi pozitiviştii nu excludeau utilizarea metodei deductive.
În realitate, cercetarea criminologică foloseşte ambele metode de cercetare,
fie individual, fie, cel mai frecvent, combinate în cadrul unei metode mai vaste,
care poartă denumirea de metoda empirică, pe care o vom explica în continuare.
c) Metoda empirică este proprie ştiinţelor empirice, bazate pe observarea
realităţii şi pe experienţă, şi este rezultatul combinării primelor două metode.
Această metodă o întâlnim prima oară la teoria generală a cunoașterii fizice,
care a fost elaborată de J. Stuart Mill. În schema clasică a metodei empirice se
disting trei etape: 1) observarea faptelor, 2) inducţia ipotezei şi 3) verificarea
experimentală.
Observarea faptelor prezintă trei particularități în cercetarea criminologică:
a) percepţia directă a fenomenului criminal este rară şi întâmplătoare3
.
b) criminalitatea se caracterizează prin subiectivitate, complexitate şi
istoricitate, prin urmare, în cercetarea criminologică ne întâlnim cu fapte
obiective, simple şi care să se reproducă la infinit.
c) este foarte greu ca persoana care analizează faptele în mod obiectiv să fie
neutră, având în vedere că în mod natural orice persoană tinde să se asocieze cu
realitatea pe care o observă4
.
Inducţia ipotezei include metoda generală a inducţiei şi are la bază
observarea faptelor, pe baza căreia încearcă enunţarea unei ipoteze.
Verificarea experimentală include metoda generală a deducţiei şi constă în
verificarea ipotezei pe baza unor fapte noi sau a unui număr sporit de observaţii
particulare.
Particularitatea acestei etape constă în aceea că în cazul fenomenului
criminal, ca în cazul oricărui fenomen social, experimentul este foarte dificil şi
adesea imposibil5
, având în vedere că nu se pot produce crime în laborator6
.
Există totuşi posibilitatea efectuării unor experimente indirecte, cum este cazul
3
A se vedea J. Larguier, Criminologie et science penitentiaire, sixieme edition, Dalloz, 1989, p. 12.
4
R. Gassin, op. cit., p. 73.
5
Enrico Ferri, La sociologie criminalle, traduit de l'italien par I. Terrier, Ed. Felix Alcan, Paris, 1905, p. 184
6
R. Gassin, op. cit. p. 76.

3. Lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan 3
testelor efectuate în legătură cu evaluarea agresivităţii. De asemenea, nu trebuie
uitat tratamentul penal, care are şi valoarea unui experiment făcut faţă de
condamnat7
. Un astfel de experiment este incomplet însă, având în vedere că nu
se poate stabili rezultatul în cazul în care ar fi fost aplicat un alt tratament
aceluiaşi condamnat8
.
Mai trebuie spus că nu este obligatorie folosirea celor trei etape și nici
ordinea acestora, deoarece spre exemplu, se poate întâmpla ca formularea unei
ipoteze să aibă loc înainte sau concomitent cu observarea faptelor9
.
Metoda empirică poate fi considerată ca fiind principala metodă folosită în
cercetarea criminologică.
Bineînțeles că în afară de cele trei metode generale, în cercetarea
criminologică putem întâlni și alte metode.
C2) Tehnici de cercetare
Prin tehnică de cercetare se înţelege felul practic în care se utilizează o
metodă, procedeul concret prin care se obţin date și informații în legătură realitatea
studiată10
.
Diferenţa dintre noţiunile de tehnică şi metodă constă în aceea că tehnica
permite doar o culegere a datelor cu privire la un fenomen, în timp ce metoda
permite cunoaşterea de ansamblu a fenomenului studiat, înţelegerea acestuia.
În cercetarea criminologică sunt utilizate în concret foarte multe procedee.
Prin urmare, prezentarea tehnicilor este la rândul său diversă şi niciodată nu poate
fi completă. În aceste condiţii, va fi făcută o clasificare a tehnicilor în funcţie de
diferenţierea între cercetarea criminalităţii (tehnici macro-criminologice) şi
cercetarea crimei ca fenomen individual (tehnici micro-criminologice)11
.
C2.1) Tehnicile macro-criminologice sunt procedee care permit obţinerea
de date cu privire la criminalitate, măsurarea acesteia.
7
Valerian Cioclei, op. cit., p. 40.
8
J. Larguier, op. cit., p. 12.
9
Valerian Cioclei, op. cit., p. 40.
10
Valerian Cioclei, op. cit., p. 41.
11
idem, p. 42.

4. Lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan 4
Principalele tehnici macro-criminologice sunt: a) statisticile criminale, b)
tehnicile de evaluare a "cifrei negre a criminalităţii" şi c) estimările privind
"costul" crimei.
a) Statisticile criminale - sunt procedee prin care se contabilizează şi exprimă
numeric diferitele categorii de criminalitate. Sunt tehnici cantitative, care folosesc
în primul rând cunoaşterii descriptive.
Există două tipuri de statistici:
- statistici oficiale, care sunt realizate de poliţie, parchete, instanţe de
judecată sau alte instituţii de stat;
- statistici private, care sunt realizate de cercetători individuali, grupuri
de cercetare sau organizaţii neguvernamentale.
Statisticile criminale sunt utilizate cel mai des, fiind importante nu doar în
cercetarea criminologică ci şi în domeniul justiţiei penale sau în politica
anticriminală.
Datele oferite de statisticile criminale sunt relative, deoarece există diferiţi
factori, atât obiectivi cât și subiectivi, care le pot vicia. Pentru acest motiv, aceste
date trebuie să fie interpretate cu prudenţă.
Factorii obiectivi care pot determina vicierea statisticilor pot fi:
- modificări intervenite în legislaţie în ceea ce privește incriminarea
unor fapte;
- modificări intervenite în sistemele de înregistrare şi prelucrare a
datelor, precum și eventualele erori materiale în înregistrare;
- fluctuaţiile din activitatea de cercetare a organelor represive.
Factori subiectivi care pot determina vicierea datelor statistice pot fi:
- falsificarea efectivă a datelor;
- prezentarea incompletă a datelor şi punerea în lumină cu precădere
doar a anumitor cifre, în detrimentul altor cifre la fel de relevante;
- campaniile împotriva anumitor infracţiuni, prin care activitatea
organelor de cercetare penală este îndreptată în mod dezechilibrat doar
spre anumite fapte penale.
Acțiunile de exploatare în interes politic a unor date statistice, care sunt
prezentate trunchiat în mijloacele de informare în masă, pot genera o imagine total

5. Lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan 5
deformată cu privire la fenomenul criminal12
. În literatura de specialitate s-a arătat
că statisticile criminale joacă un rol important în imaginea care se formează în
societate despre criminalitate, acestea fiind exploatate deseori în jocurile politice
pentru a orienta anumite politici în societate13
.
b) Tehnicile de evaluare a cifrei negre a criminalității - reprezintă acele
procedee prin care se stabileşte cu aproximaţie valoarea cifrei negre a criminalităţii.
Acestea sunt de două feluri:
1. Anchetele de auto-confesiune;
2. Anchetele de victimizare.
c) Estimările privind costul crimei - constau în evaluarea prejudiciilor materiale
cauzate prin comiterea de infracţiuni, precum şi în evaluarea cheltuielilor
autorităților necesare întreţinerii şi funcţionării aparatului cu atribuții în prevenirea
și represiunea fenomenului criminal.
C2.2) Tehnicile micro-criminologice sunt procedeele care permit
cunoaşterea crimei ca fenomen individual. Sunt tehnici calitative şi folosesc atât
cunoaşterii etiologice cât şi celei dinamice.
Principalele tehnici micro-criminologice sunt: a) examenul clinic, b)
biografiile criminale, c) studiile de urmărire şi d) studiile prin “cohorte”.
a) Examenul clinic - presupune observarea persoanei condamnate la locul de
detenţie. Examenul clinic constă în principal în: i) control medical: general
patologic, psihiatric şi eventual psihologic, care poate fi precedat de ii) studierea
dosarului de personalitate, întocmit în cursul procesului penal, şi poate fi urmat de
iii) anchetă socială completă (în care este analizată situaţia materială, profesională
etc.).
b) Biografiile criminale reprezintă procedee prin care este investigat trecutul
criminalului prin: interviuri cu acesta, analiza unor surse cu caracter biografic cum
ar fi fişe medicale, cazier judiciar sau acte civile, la care se pot adăuga mărturisiri
ale condamnaţilor, adică însemnări în care condamnaţii îşi descriu propriul trecut
dintr-o pornire sinceră şi dezinteresată. În momentul de față, cercetările
criminologice încearcă să folosească cât mai eficient această tehnică de cercetare14
.
12
A se vedea în acest sens J.C. Chesnais, Histoire de la violence en Occident de 1800 a nos jours, Ed. Robert Lafont,
Paris, 1081, p. 76, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 43.
13
Valerian Cioclei, op. cit., p. 44.
14
M. Cusson, Deliquants pourqoui?, Ed. Armand Colin, 1981, p. 7.

6. Lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan 6
c) Studiile de urmărire (numite şi follow up studies) sunt procedee care
urmăresc evoluția criminalului pe o perioadă lungă de timp (5-15 ani după
executarea pedepsei).
Cele mai cunoscute studii de acest gen au fost efectuate în SUA în anii 50-
60. Studiile au urmărit grupuri de minori delincvenți în evoluția lor după ce au avut
contact cu justiția penală, fiind desprinse concluzii interesante cu privire la anumite
aspecte, cum ar fi personalitatea infractorului sau starea de pericol, fiind întocmite
chiar tabele de predicție rămase celebre în literatura de specialitate15
.
d) Studiile prin “cohorte” reprezintă procedee destinate a identifica “evoluția
colectivă” a unui ansamblu de persoane, care aparțin unei anumite categorii sociale,
respectiv “cohortă”.
“Cohorta” reprezintă mai mulți indivizi care au trăit în aceeași perioadă de
timp un eveniment foarte important în existenţa lor, cum ar fi naşterea sau
căsătoria16
. În cercetarea criminologică cohortele se stabilesc în funcţie de
evenimente cum ar fi: anul de condamnare sau anul de eliberare din penitenciar.
Metodele şi tehnicile analizate sunt specifice cercetării fundamentale, având
în vedere că ele permit cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului criminal. Aceasta nu
exclude însă utilizarea aceloraşi procedee şi în cercetarea aplicativă, cu
particularităţile specifice. Toate aceste procedee au însă în comun aceeaşi finalitate,
aşa cum vom vedea în continuare.
D) Finalitatea cercetării criminologice
Atunci când ne propunem să stabilim finalitatea cercetării criminologice va
trebui să identificăm scopul şi funcţiile acesteia.
D1) Scopul cercetării criminologice
Având în vedere dublul caracter al cercetării criminologice, atât de știință
teoretică sau fundamentală, cât și de știință practică sau aplicativă, putem face
distincția între scopul imediat și scopul mediat al cercetării criminologice.
15
A se vedea în acest sens, E.T. Glueck, La conformation somatique dans la prevision de la delinquance, R.S.C. nr.
1/1958, p. 81, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 45.
16
A.-M. Favard, J. Pinatel, Etude par cohortes, A.I.C. 1979-1980, Volume 18 nr. 1, p. 12.

7. Lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan 7
a) Scopul imediat constă în cunoaşterea fenomenului criminal în toată
complexitatea lui, prin stabilirea cauzelor şi condiţiilor care îl determină si
respectiv favorizează, precum şi a proceselor care îl caracterizează.
b) Scopul mediat constă în stabilirea celor mai eficiente mijloace utilizate în
practica anticriminală, pentru limitarea fenomenului criminal şi a consecinţelor
acestuia.
Tendinţa criminologiei de umanizare a reacţiei sociale faţă de fenomenul
criminal reprezintă aspectul cel mai important al finalităţii cercetării criminologice,
care poate fi numit drept „supra-scop” al acesteia17
.
D2) Funcţiile cercetării criminologice
Într-o delimitare cu caracter general, care pleacă de la distincția dintre
criminologia teoretică și cea practică, cercetarea criminologică îndeplineşte o
funcţie teoretică si o funcţie practică18
.
Într-o altă clasificare, în literatura de specialitate19
s-a făcut o delimitare mai
amănunţită, între funcţia teoretico-explicativă, pe de o parte, si funcţiile aplicativă
şi prospectivă, pe de alta parte.
Într-o a treia clasificare20
pe care o considerăm și cea mai completă, sunt
reţinute patru funcţii ale cercetării criminologice:
a) funcţia descriptivă – stabileşte caracteristicile generale ale fenomenului
criminal;
b) funcţia explicativă – descifrează natura, cauzele şi condiţiile
comportamentului criminal;
c) funcţia predictivă – încearcă anticiparea evoluţiei fenomenului criminal;
d) funcţia profilactică – încearcă să găsească cele mai eficiente remedii ale
fenomenului criminal.
17
Valerian Cioclei, op. cit., p. 47.
18
Valerian Cioclei, op. cit., p. 47
19
A. Dincu, Bazele criminologiei, Ed. Pro Arcadia, 1995, p. 34 și 39, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 47.
20
R.-M. Stănoiu, Criminologie, vol. I, Ed. Oscar Print, București, 1995, p. 28-29.

8. Lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan 8
E) Definiţia criminologiei
Caracterul compex şi dificil de abordat al fenomenului criminal a impus
existenţa unor maniere diferite de abordare, concretizate în diverse tipuri de
definiţii.
Tipuri de definiţii
1. O primă diferenţiere are ca sursă principală perceperea sau abordarea
diferită a domeniului criminologiei. Au existat două tendinţe:
- pe de o parte, tendinţa de realizare a unor cercetări specializate, cu
caracter etiologic;
- pe de altă parte, o tendinţă integratoare, de reunire a tuturor
cercetărilor specializate sub umbrela unei ştiinţe unice, complexe.
Aceste tendinţe au determinat două maniere de definire a criminologiei:
a) definiţiile de tip restrictiv – considerau criminologia drept o ştiinţă a
cauzelor criminalităţii, străină de preocupările profilactice;
b) definiţiile de tip extensiv – care au prezentat criminologia drept o ştiinţă
integratoare, preocupată atât de etiologia criminală, cât şi de aspectele
preventiv-represive.
2. A doua diferenţiere rezultă din abordarea diferită a obiectului
criminologiei. Astfel, primele cercetări criminologice s-au caracterizat prin
sciziunea între definirea criminologiei ca ştiinţă a crimei şi definirea criminologiei
ca ştiinţă a criminalului. Evoluţia teoriilor moderne aduce noi divergenţe, cum ar fi
opoziţia între ştiinţa factorilor şi ştiinţa proceselor sau opoziţia contemporană între
criminologia trecerii la act şi criminologia reacţiei sociale.
Bineînţeles că toate aceste divergenţa şi-au găsit reflectarea în modalitatea de
definire a criminologiei.
Amintim una din primele şi cele mai citate definiţii ale criminologiei, cea
dată de E. Durkheim, care priveşte criminologia drept o ştiinţă a crimei afirmând că
«numim crimă orice act pedepsit şi facem din crimă astfel definită obiectul unei
ştiinţe speciale, criminologia».
Cea mai reprezentativă definiţie de tip extensiv este cea dată de Enrico Ferri
în lucrarea Sociologie criminală, acesta considerând criminologia ca fiind «studiul
ştiinţific şi experimental al delincventului şi, prin urmare, al mijloacelor preventive
şi represive care pot apăra societatea».

9. Lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan 9
În prezent, doctrina criminologică este dominată de o viziune echilibrată în
ceea ce priveşte definiţia criminologiei, reţinându-se atât preocupările etiologice şi
dinamice în raport cu fenomenul criminal cât şi preocupările profilactice.
Așa cum am mai arătat, criminologia poate fi definită ca ansamblul
cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă, pe de o parte, cu studierea
fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a acestuia iar, pe de altă
parte, cu evaluarea practicii anticriminale, în scopul optimizării acesteia.