Delincventa

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA
ROTARI Oxana
Delincvența Juvenilă:
probleme actuale și
căi de soluționare
Monografie
Chişinău, 2010

Recenzenţi:
Trofim Carpov, doctor în drept, conferenţiar universitar ULIM;
Elena Safalero, judecător la Curtea Constituţională a Republicii Moldova;
Xenofon Ulianovschi, doctor în drept, conferenţiar universitar ULIM, Preşedintele Colegiului Penal al Curţii de Apel a Republicii Moldova
Prezenta lucrare reprezintă o versiune adaptată pentru publicare a tezei de doctorat a dnei Oxana ROTARI cu titlul “Criminalitatea minorilor: aspect penal, psihologic şi criminologic” susţinută public la 17 martie 2007 în cadrul Consiliului Ştiinţific Specializat – 12.00.08 Drept penal (Drept penal şi criminologic), ULIM.
Asistenţă computerizată: Aliona Rotari
Redactor: Ala Rusnac
Coperta: Anna Ivanova
Lucrarea a fost recomandată spre publicare de Senatul
Universităţii Libere Internaţionale din Moldova
(Proces-verbal Nr 5 din 27.01.2010).
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
Rotari Oxana
Delincvența juvenilă: probleme actuale și căi de soluționare:Monografie / Oxana Rotari; Univ. Liberă Intern. din Moldova, Fac. Drept. – Ch. – ULIM, 2010 (Tipogr. Foxtrot SRL) – 202 p.
Bibliogr. pag. 180 (127 titl.)
20 ex.
ISBN 978-9975-101-19-6
343.9(075.8) R 82
ISBN 978-9975-101-23-3
343.224.1
R 82

3
OXANA ROTARI
CUPRINS
Introducere..................................................................................................... 5
Capitolul I. Tratamentul penal al minorilor
§ 1. Sorgintea noţiunilor de “delincvenţă juvenilă” şi “minoritate
penală” şi a constituirii unei tratări penale distincte............................... 14
§ 2. Evoluţia conceptului de minoritate penală ............................................. 22
§ 3. Răspunderea penală a minorilor conform legislaţiei autohtone.............. 31
§ 4. Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state......................... 45
Capitolul II. Personalitatea delincventului minor: concept şi aspecte
psihologice, sociale şi biopsihice
§ 1. Personalitatea delincventului juvenil: la confluenţa factorilor
psihologici şi psihosociali....................................................................... 82
§ 2. Coraportul aspectelor sociale şi biologice ale personalităţii criminalului
minor şi rolul factorilor psihici în etiologia criminală............................ 88
§ 3. Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai
delincvenţei juvenile............................................................................. 102
§ 4. Narcomania – un viciu al adolescenţilor contemporani (aspecte teoretice
şi studiu practic).................................................................................... 113
Capitolul III. Măsuri de profilaxie şi prevenţie a delincvenţei juvenile
§ 1. Modalităţile de intervenţie privind ameliorarea situaţiei minorului
infractor................................................................................................. 122
§ 2. Necesitatea implementării instituţiei probaţiunii în cazul
minorilor în Republica Moldova........................................................... 131
§ 3. Munca în folosul comunităţii prin prisma minorului delincvent.......... 150
Sinteza rezultatelor obţinute..................................................................... 163
Propuneri şi recomandări......................................................................... 174
Biblografia.................................................................................................. 180
Adnotări...................................................................................................... 188
Abrevieri..................................................................................................... 192
Anexe........................................................................................................... 193

4
DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE
OXANA ROTARI

5
OXANA ROTARI
Cu toată dragostea dedic această
carte scumpelor mele nepoţele
Nicoleta şi Andreea
Fiecare dintre noi trebuie să lupte
pentru idealul şi pentru convingerile sale.
(I. Ripert)
Omul nu e liber să facă orice, dar e liber
să gîndească orice.
(H. Grohus)
Cunoaşte-te pe tine însuşi.
(Socrate)
Nimeni nu iubeşte prin el însuşi şi pentru el în-suşi
- fiecare iubeşte prin alţii şi pentru alţii.
(Rudolf von Jhering)
Dacă femeia nu are dreptate – cere-i iertare.
(proverb francez)
Principiile dreptului sunt: a trăi onest, a nu vătă-ma
pe altul, a-i da fiecăruia ceea ce i se cuvine.
(Ulpian)
Legea universală este: acţionează exterior în aşa
fel încît întrebuinţarea liberă a voinţei tale să
poată coexista cu libertatea oricărui altuia.
(E. Kant)

6
OXANA ROTARI

7
OXANA ROTARI
Introducere
1. Virtutea este temeiul cunoscut şi aplicat.
( Socrate)
2. Temeiul legii îl reprezintă înţelepciunea.
(Platon)
3. Pentru a nu abuza de putere trebuie ca puterea
scă oprească puterea.
(Montesquieu)
Mileniul trei reclamă necesitatea elaborarării unor strategii în continuă
modificare de autoevaluare şi autoperfecţionare a societăţii. În acest context,
un rol aparte revine studierii şi combaterii criminalităţii minorilor ca un factor
inerent oricărei societăţi. Sub aspect statistic, observăm scăderea infracţiunilor
săvârşite de minori în România de la 14,4 % în 1991 până la 7 % în 2002. 1 Si-tuaţia
este similară şi în Federaţia Rusă, unde numărul infracţiunilor săvârşite
de minori a scăzut de la 8,5 % în 1991 până la 5,5 % în 2002.2 De altă natură,
însă, este situaţia în R.M., unde ponderea minorilor condamnaţi a ajuns de la
11,2 % în 2003 la 14,1 % în 2005.3 Astfel, pentru infracţiuni excepţional de
grave, deosebit de grave şi grave au fost condamnaţi circa 77, 6 %.
În acest context, considerăm bine-venită implicarea UNICEF-ului, In-stitutului
pentru Reforme Penale (în continuare IRP), în promovarea reforme-lor
în domeniul Justiţiei Juvenile. Astfel, în septembrie 2003 reprezentanţa
UNICEF în Moldova a implementat proiectul “Alternative la detenţie şi asis-tenţă
juridică pentru minorii din sistemul de justiţie penală”; în august 2004
a fost iniţiat proiectul “Acordarea asistenţei juridice şi psihosocicale pentru
copii în sistemul de justiţie penală”. În luna noiembrie 2003, Fundaţia SOROS
- Moldova, în scopul unei continuităţi a activităţilor, a asigurat implementarea
proiectului “Reforma sistemului pedepselor penale şi promovarea alternative-lor
la detenţie”.4
1 Jecu V., “Prevenirea delincvenţei juvenile şi minorul victimă”, Bucureşti, 1998, pag. 45.
2 Кузнецова Н., “Криминология”, Москва, 2004, стр. 263.
3 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, Chişinău, 2005, nr. 8, pag. 13-14.
4 IRP, “Lucruri mici pentru un viitor mare”, Chişinău, 2004, pag. 2.

8
OXANA ROTARI
De asemenea, în perioada 25-26 mai 2004 IRP a organizat seminarul
“Reforma Justiţiei Juvenile în RM. Probleme şi perspective”.5 La 11.01.2005
s-a desfăşurat seminarul de instruire “Implementarea probaţiunii presenţiale şi
a muncii neremunerate în beneficiul comunităţii pentru minori în sistemul de
justiţie penală”.6 La 1-2 aprilie 2005 a avut loc seminarul de instruire pentru
colaboratorii instituţiilor penitenciare din Chişinău, Rezina, Cahul, Lipcani,
Rusca, Bălţi, Tighina, în care sunt deţinuţi minorii în conflict cu legea.7 Iar în
perioada 4-10 iulie 2005, în cadrul proiectului “Alternative la detenţie pentru
copiii în conflict cu legea”, desfăşurat în parteneriat şi cu sprijinul financiar
al Reprezentanţei UNICEF în Moldova, a fost efectuată o vizită de studiu în
Polonia, care a avut drept scop studierea aprofundată a practicii şi legislaţiei
avansate de tratament al copiilor în conflict cu legea.8
Prin urmare, actualitatea temei propuse pentru studiu este determinată
de:
- creşterea numărului infractorilor, precum şi diversificarea infracţiuni-lor
săvâşite de către minori;
- necesitatea constituirii unei metodologii şi a unei metode implicate în
cercetarea delincvenţei juvenile în scopul identificării particularităţi-lor
infracţiunilor săvârşite de către minori, a factorilor ce contribuie la
orientarea minorilor spre un comportament în dezacord cu legea şi a
condiţiilor de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor;
- modificarea şi completarea legislaţiei în domeniu;
- apariţia în RM a unor noi servicii promovate atât prin intermediul
organismelor statale, cât şi în sectorul nonguvernamental (ofiţeri de
probaţiune, centru de plasament pentru minori etc.). De aceea, cerce-tarea
este de actualitate, oferind acestor servicii o bază metodologică
în vederea organizării activităţii monorilor cu comportament delin-cvent.
Criza adolescenţei intensifică tendinţele de autocunoaştere, identificare
şi afirmare. În opinia cercetătorilor, adolescenţii manifestă un interes sporit
5 IRP, “Buletin informativ”, Chişinău, 2004, nr. 2, pag 6.
6 IRP, “Buletin informativ”, Chişinău 2005, nr. 1, pag. 3.
7 IRP, “Buletin informativ”, Chişinău, 2005, nr. 2, pag. 2.
8 IRP, UNICEF, “Justiţia Juvenilă”, Buletin informativ, Chişinău, 2005, pag. 2.

9
OXANA ROTARI
pentru fenomenul social. Fiind conştienţi de lacunele pe care le au la acest
capitol, ei se angajează cu curiozitate excesivă în perceperea şi evaluarea am-bianţei.
În acest context, cercetătorul rus E. Enikeev distinge:
- Reacţia de protest faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din par-tea
adulţilor, sau invers, de interdicţii abuzive, care pot provoca o
stare de înstrăinare, tendinţa de a părăsi casa, vagabondajul, iar uneori
chiar un comportament antisocial;
- Reacţia de negare a modelului propus de adulţi;
- Reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu;
- Reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un domeniu extrem de
dificil;
- Reaţia de emancipare, de eliberare de standardele impuse de adulţi
într-o formă radicală, manifestată prin negarea valorilor şi a normelor
cu caracter social;
- Reacţia de aderare la grup, în special la cel al semenilor;
- Reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea
unei subculturi specifice adolescenţilor.9
Cercetătorii Eleonora şi Sheldon Gluck, studiind două loturi de minori
(delincvenţi şi nedelincvenţi), au evidenţiat următoarele deosebiri:
- Din punct de vedere temperamental, delincvenţii sunt mai energici,
mai impulsivi, agresivi, distructivi, adesea chiar sadici;
- Au o constituţie cu precădere mezomorfică (atletică);
- Tind spre exprimări directe, nu împărtăşesc valorile şi normele soci-ale;
- Provin în special din familii instabile sub aspect afectiv, lipsite de
ţinută morală.
După cercetătorul român N. Mitrofan, delincvenţii juvenili pot fi clasi-ficaţi
în funcţie de o serie de criterii:
− Prezenţa sau absenţa intenţiei;
− Numărul de infracţiuni comise;
− Gradul de normativitate psihică;
9 Еникеев М., “Основы общей и юридической психологии”, Москва, 1996, стр. 315-
316.

10
OXANA ROTARI
− Gradul de responsabilitate;
− Motivaţia.10
Tematica dată sub aspect psihologic şi-a găsit reflectarea în lucrările
unor asemenea cercetători precum: Mitrofan N, Rusnac S., Vasiliev V., Pinatel
J., Staub H. etc. Aspectul penal al problemei este reflectat în lucrările autorilor
Carpov T., Barbăneagră A., Ulianovschi X., Eriomin V., Kuzneţova N., Kar-peţ
I., Iakovleva etc. Perspectiva criminologică a criminalităţii minorilor este
elucidată în cercetarea savanţilor: Gladchi I., Pitulescu I., Voicu C., Gorceac
L. etc.
Din cele menţionate anterior conchidem că problema criminalităţii mi-norilor
este una cheie în criminologie. De altfel, problema a stârnit nu doar
interesul juriştilor, ci şi al psihologilor, pedagogilor. Necesitatea de viziuni noi
asupra acestei probleme e vădită. Dacă o vom neglija azi, mâine vom avea o
generaţie tânără de infractori – oameni care şi-au ratat viitorul nu numai din
propria vină, ci şi din cauza indiferenţei sociale generale, precum şi a celor
chemaţi să le faciliteze integrarea în ambianţa socială, marcată actualmente de
procese perturbatorii.
Scopul de bază al prezentei lucrări vizează analiza aprofundată a con-cepţiilor,
ipotezelor, afirmaţiilor doctrinare ale specialiştilor în materie de
drept penal, criminologie, psihologie atât din Republica Moldova, cât şi din
alte state, precum şi elaborarea măsurilor de profilaxie şi combatere a acestui
flagel.
Obiectivul principal trasat este de a conferi o nouă dimensiune acestui
fenomen atât de pe poziţiile domeniului ştiinţific, cât, mai cu seamă, de pe
poziţiile sociale ale condiţiilor materiale de viaţă.� �În vederea atingerii obiecti-vului
preconizat, ne propunem să abordăm următoarele probleme:
- Analiza originii şi evoluţiei criminalităţii minorilor;
- Analiza comparată a tratamentului penal al minorului în legislaţiile
unor state;
- Sinteza rezultatelor cercetărilor psihologice în problema investigată;
- Studierea independenţei factorilor de risc ai delincvenţei juvenile;
- Fundamentarea necesităţii prevenirii şi combaterii acestui flagel;
- Definirea şi completarea noţiunilor operaţionale;
10 Mitrofan N., Butoi T., “Psihologia judiciară”, Bucureşti, 1994, pag. 76.

11
OXANA ROTARI
- Studiul statistic comparat.
În scopul atingerii obiectivului investigat, urmărind abordarea graduală
a problemelor enunţate, în procesul elaborării lucrării de faţă a fost selec-tat
materialul doctrinar teoretic, normativ-legislativ, precum şi cel referitor la
concepţiile în materia delincvenţei juvenile.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetării îl constituie te-zele
principale ale filozofiei dreptului, teoriei dreptului internaţional, dreptului
penal naţional şi internaţional, dreptului procesual-penal, al psihologiei sociale
şi judiciare, medicinei, biologiei, precum şi altor materii socio-umane care au
fost puse la baza studiului. Atenţionăm asupra faptului că metodele, tehnicile,
procedeele folosite au fost determinate de pronunţatul caracter interdisciplinar
al fenomenului supus studiului. Prin urmare, investigarea problemei în cauză
s-a bazat pe studierea materialului legislativ existent în domeniu, folosind în
plan diacronic şi sincronic diverse metode generale şi speciale, respectiv:
- Metoda analizei istorice, folosită pentru cercetarea sorginţii noţiunilor
“delincvenţă juvenilă” şi “minoritate penală”, precum şi în vederea
stabilirii evoluţiei acestora;
- Metoda analizei logice (analiza deductivă, inductivă, generalizare,
specificare) utilizate constant pe tot parcursul lucrării;
- Metoda analizei comparative, folosită cu incidenţă maximă în vede-rea
stabilirii răspunderii penale a minorilor în diferite state;
- Metoda statistică, folosită în vederea elucidării caracterului cantitativ-calitativ
al delincvenţei juvenile;
- Metoda analizei sistematice, care a avut drept scop cercetarea reguli-lor
juridice comunitare de ordin instituţional, material şi procedural;
- Metoda previzională sau prospectivă care a avut drept scop elabo-rarea
politicilor în materie de prevenire şi combatere a delincvenţei
juvenile.
Suportul teoretico-ştiinţific al investigaţiilor a fost determinat de rea-lizările
doctrinare ale unor asemenea state ca: Franţa, Germania, România,
Rusia, Ucraina, Polonia, Australia, Elveţia, Argentina, Olanda, Danemarca,
Suedia, Japonia şi, bineînţeles, Republica Moldova.
Baza juridico-doctrinară a investigaţiei este fundamentată şi de lucră-rile
iluştrilor savanţi atât din ţară, cât şi de peste hotare, respectiv: Carpov T.,

12
OXANA ROTARI
Barbăneagră Al., Brînză S., Ulianovschi X., Gladchi Gh., Rusnac S., Ciobanu
I., Pitulescu I., Kuzneţova N., Luneev V., Mitrofan N. etc.
Baza normativ-legislativă, metodologică şi empirică a lucrării o con-stituie
Principiile Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenţei Juvenile
(Principiile de la Riyadh), Regulile Minime ale Naţiunilor Unite referitoare la
măsurile neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), Ansamblul Regulilor
Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori
(Regulile de la Beijing); Recomandarea 1526 (2001) a Adunării Parlamenta-re
a Consiliului Europei “O campanie împotriva traficului de minori pentru
dezamorsarea filierei de est a Europei: cazul Moldovei”; Recomandarea 1065
(1987) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind traficul şi alte
forme de exploatare a copiilor; Convenţia Europeană pentru prevenirea tortu-rii
de la 02.05.1996.
Lucrarea în cauză prezintă un studiu special în domeniul criminalităţii
minorilor, fiind la interferenţa a trei ştiinţe, respectiv: drept penal, criminolo-gie
şi psihologie cu implicaţii în medicină, sociologie etc., fapt ce dovedeşte
caracterul complex al problemei supuse studiului. Tangenţial unele aspecte
ale demersului investigativ au fost reflectate în tezele de doctorat realizate de
Stamate S., Bujor V., Marian C., Ursu V., Bîrgău M., Corcenco A.
În vederea atingerii obiectivelor trasate ale investigaţiei, a fost cercetat
fenomenul delincvenţei juvenile sub toate aspectele posibile – de la concepte,
sensuri, definiţii, evoluţie istorică, aspect compartiv până la propuneri concre-te
în materie de prevenţie.
Prezintă interes, de asemenea, anchetele statistice efectuate pe două
eşantioane de control, respectiv studenţi şi liceeni, în vederea stabilirii impac-tului
folosirii substanţelor narcotice şi catalogării acestora în categoria facto-rilor
de risc ai delincvenţei juvenile.
Nu mai puţin relevante s-au dovedit a fi rezultatele anchetării minorelor
deţinute la Rusca şi în Izolatorul de detenţie preventivă din Chişinău cu privire
la afirmaţiile psihologilor S. Freud, D. Aichon, Kate Freidlender referitor la
problema investigată.
Un rol aparte revine studiului comparat al legislaţiei penale în circa 15
state şi concluziilor de rigoare, şi anume, instituirea judecătoriilor specializate
pentru minori, al căror personal ar avea o pregătire necesară nu doar în dome-

13
OXANA ROTARI
niul dreptului, ci şi al psihologiei sociale şi, implicit, al psihologiei minorilor,
aplicarea în mod prioritar a măsurilor educative, precum şi sistematizarea într-un
capitol aparte a pedepselor aplicate minorilor şi a particularităţilor acestor
pedepse.
Susţinem şi în continuare ideea conform căreia este mult mai simplu
să preîntâmpini o maladie decât să o tratezi, fapt pentru care a fost studiată
instituţia probaţiunii şi a muncii în folosul comunităţii în speranţa ca tinerii
delincvenţi să fie resocializaţi, pentru ca ulterior să nu completeze rândul in-fractorilor
majori.
Suntem de părerea că propunerile enunţate, odată implementate, vor
îmbunătăţi considerabil legea penală naţională atunci când discrepanţele încă
sesizabile vor dispărea, acesta fiind un deziderat realizabil!
Importanţa teoretico-aplicativă a studiului întreprins este argumentată
de:
- Analiza complexă a problemei: criminalitatea minorilor sub aspect
penal, criminologic şi psihologic cu elucidarea unor asemenea aspec-te
ca: vârsta şi particularităţile răspunderii penale a minorilor; intere-sele
şi aptitudinile delincventului minor; individualităţile tipologice
de caracter ale acestuia, stabilirea factorilor de risc şi coraportului
dintre aspectele sociale şi biologice ale personalităţii criminalului mi-nor;
elaborarea măsurilor de profilaxie şi combatere;
- Elucidarea premiselor, genezei şi evoluţiei istorice a problemei in-vestigate
prin prisma legislaţiei babiloniene (Codul lui Hamurapi),
legislaţiei Romei şi Greciei Antice (Legea Cornelia de Sicaris), legis-laţiei
franceze (instituţia Brephotropia), legislaţiei spaniole (Codul lui
Alfons al X-lea din 1263), legislaţiei gemane (Ordonanţa lui Carol al
V-lea din 1532), precum şi a legislaţiei din Ţările Româneşti (Pravila
lui Matei Basarab de la 1652, Pravila lui Vasile Lupu de la 1646,
Codul penal al lui Barbu Ştirbei de la 1853), a legislaţiei actuale din
Republica Moldova;
- Studierea sub aspect comparat a legislaţiei vizând răspunderea pena-lă
a minorilor în diverse state (România, Franţa, Germania, Olanda,
Polonia, Japonia etc.) în vederea elucidării aspectelor pozitive şi a
formulării unor noi propuneri;

14
OXANA ROTARI
- Vizitarea şi anchetarea minorilor deţinuţi în penitenciarele din Rusca,
Lipcani şi Izolatorul de detenţie preventivă din Chişinău în scopul
elaborării politicilor optime de resocializare a acestor minori;
- Investigarea sociologică a liceenilor şi studenţilor în vederea stabilirii
factorilor de risc ai delincvenţei juvenile;
- Studierea literaturii de specialitate, sistematizarea practicii aplicării
legislaţiei penale naţionale şi internaţionale, a legislaţiei altor state,
fapt ce ne face să concluzionăm că perfecţionarea legislaţiei penale,
a practicii aplicării acesteia reprezintă una dintre cele mai importante
probleme atât ale ştiinţei criminologice, cât şi ale dreptului penal;
- Analiza literaturii de specialitate în domeniul investigat şi elaborarea
studiilor de caz prezentate în cadrul conferinţelor naţionale şi inter-naţionale.
Concluziile şi recomandările prezentei lucrări pot fi de un real folos la
trasarea unor direcţii distincte în materie de prevenţie a criminalităţii minori-lor.
Autoarea îşi propune să sensibilizeze opinia publică în domeniul investi-gat,
or de fiecare membru al societăţii, în mod special de jurişti, criminologi,
psihologi depinde viitorul acestui stat, în mod special integrarea reprezentan-ţilor
tinerei generaţii în viaţa economică, socială, politică a ţării.
Pornind de la considerentele enunţate anterior, ne exprimăm speranţa ca
lucrarea să-şi găsească potenţialul cititor nu doar în rândul specialiştilor, stu-denţilor,
masteranzilor, doctoranzilor şi lucrătorilor practici, dar şi în persoana
cititorului neavizat.
Cercetarea a fost elaborată în cadrul Catedrei Drept Penal de la Depar-tamentul
Drept, ULIM şi reprezintă rezultatele cercetării întreprinse pe par-cursul
a nouă ani de activitate.
Materialele cercetărilor, concluziile şi recomandările investigaţiilor
şi-au găsit reflectare în publicaţiile conferinţelor internaţionale: simpozioa-nele
ştiinţifice “Simposia Professorum” din cadrul Departamentelor Drept,
Psihologie şi Asistenţă Socială, ULIM, precum şi în revistele de specialitate
“Analele Ştiinţifice ale ULIM”, “Analele Ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel
Mare”, “Avocatul Poporului”, “Themis” etc.
Totodată conţinutul lucrării a fost discutată în cadrul catedrelor drept
Penal, a departamentului Drep, ULIM şi a catedrei Psihologie socială din ca-

15
OXANA ROTARI
drul departamentului Psihologie şi asistenţă socială, ULIM, precum şi a semi-narelor
de profil interuniversitar.
Materialele cercetărilor sunt utilizate de autoare în procesul de predare
a cursurilor: drept penal, statistica judiciară, criminologie, drept execuţional
penal în cadrul Departamentului Drept, ULIM.
Lucrarea include trei capitole; caracteristica generală ca iniţiere în stu-diu;
încheierea ce inserează concluzii şi recomandări; bibliografia având la
bază suportul documentar şi doctrinar al lucrării; adnotarea; cuvintele-cheie
ale lucrării; lista abrevierilor şi anexele.

16
OXANA ROTARI
Capitolul I. Tratamentul penal al minorilor
Nu trebuie să-i conducem pe oameni cu ajutorul
unor măsuri extreme.Trebuie să fim cumpătaţi în
folosirea mijloacelor pe care natura ni le pune la
dispoziţie pentru a-i conduce.
(Montesquieu).
§ 1. Sorgintea şi conţinutul noţiunilor de delincvenţă juvenilă, minori-tate
penală şi a constituirii unei tratări penale distincte
Realitatea practică, precum şi studiul literaturii de specialitate relevă
faptul că fenomenele sociale, regăsite în conţinutul conceptelor de devianţă,
delincvenţă, infracţionalitate, criminalitate, preocupă tot mai intens nu numai
specialiştii în domeniu, ci şi factorii politici, guvernamentali, opinia publică,
în general, atât pe plan intern, regional, cât şi internaţional.
Asemenea preocupări sunt pe deplin justificate, dacă se are în vedere
faptul că urmările acestor fenomene, mai ales ale celor care intră sub incidenţa
delincvenţei, infracţionalităţii şi criminalităţii afectează, în cel mai înalt grad,
valorile fundamentale ale societăţii, pe un plan mai larg, şi ale persoanelor
direct vizate, pe unul mai restrâns, respectiv drepturile şi libertăţile funda-mentale
ale omului, existenţa şi buna funcţionalitate a societăţii democratice
şi instituţiilor statului său de drept.
Un segment distinct al acestor preocupări este caracterizat de delin-cvenţa
juvenilă, determinată de implicarea din ce în ce mai mare a minorilor
în comiterea faptelor antisociale, de vârsta tot mai scăzută a participanţilor
proveniţi din această categorie, de efectele faptelor lor în plan individual şi
social.
Ar fi de remarcat că atât în unele discursuri teoretice, cât şi în limbajul
practicienilor se invocă, destul de frecvent, noţiunile de - devianţă, delincven-ţă,
delincvenţă juvenilă, infracţionalitate, criminalitate, uneori cu anumite con-fuzii
şi, oricum, mai puţin accesibile publicului larg, cu atât mai mult cu cât în
luările de poziţii pe această problemă accentul a revenit genului proxim şi mai

17
OXANA ROTARI
TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR
puţin diferenţelor specifice. În astfel de condiţii am apreciat că o caracteristică
mai profundă a conotaţiilor termenilor de referinţă ar fi bine-venită.11
Aşadar, conceptul de “delincvenţă juvenilă” cuprinde două noţiuni dis-tincte,
care urmează a fi precizate, şi anume, conceptul de devianţă şi concep-tul
de juvenil.12 Deşi ambii termeni au intrat în limbajul curent şi par să aibă
semnificaţii bine determinate şi univoce, ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri
diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific. Adică, lip-sa
unei definiţii unanim acceptate constituie o sursă de confuzii, care poate
distorsiona rezultatele investigaţiilor criminogene. Termenul de “delincven-ţă
juvenilă” nu se întâlneşte nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici în
dreptul pozitiv din alte state. El este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor
criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracţi-uni
în funcţie de criterii de vârstă, consolidându-se în mod justificat, că faptele
penale prezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate
biologică, cu precădere mintală a subiectului activ al infracţiunii.
Conceptul de “delincvenţă juvenilă” este sinonim în anumite limbi, cum
ar fi italiana, germana, franceza, cu noţiunea de “criminalitate juvenilă” (cri-minalita
giovanile, criminalite juvenile, juderd kriminalitat). Cu toate acestea,
la origine, şi anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite.
Verbul “delinquere” avea accepţia de “a greşi”, “a scăpa din vedere”, “a lipsi”
(subiectul “delictul” semnifica, în primul rând, “greşeală”), în timp ce prin
“crimen” se înţelegea “crima” la care se asociau semnificaţiile de “acuzare”,
“imputare”, “pricinuire a unui rău”. Interesant e că în literatura de specialitate
anglo-saxonă, cu precădere în cea nord-americană, termenul de “delincvenţă”
a păstrat semnificaţia sa originară (delinquency), care nu se confundă cu sfera
şi conţinutul noţiunii de “criminalite” (criminality).
Prin delincvenţă, în opinia cercetătorului I. Pitulescu, urmează să se
înţeleagă o serie de fapte ilicite, indiferent de faptul dacă au sau nu un caracter
penal (fuga de la domiciliu, absenţa repetată şi îndelungată de la şcoală etc.).
Un interes deosebit prezintă şi abordarea psihologică a acestei noţiuni,
prin care se încearcă să se explice în ce măsură individul dispune de o capa-
11 Rotaru O., “Delincvenţa juvenilă şi regimul penal al minorilor. Sorgintea noţiunilor”, În
“Avocatul poporului”, Chişinău, 2005, nr. 4-6, pag. 26-28.
12 Aramă E., “Istoria dreptului”, Chişinău, 1997, pag. 23-24.

18
OXANA ROTARI
citate intelectuală, afectivă şi volitivă, capabilă să menţină un echilibru între
interesele, nevoile şi aspiraţiile sale, precum şi a mijloacelor legitime de re-alizare
a acestora. Din această perspectivă, criminalul apare ca un individ cu
o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră
în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în
care trăieşte. Prin urmare, se încearcă a fi scoase în evidenţă atât personalitatea
delincventului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care
declanşează trecerea la actul delincvent.
În opinia criminologilor francezi, impulsurile şi instinctele antisociale
coexistă în acelaşi individ, alături de cele sociale, într-o formă mai mult sau
mai puţin latentă. Astfel, J. Pinatel susţine în lucrarea “Teoria personalităţii
criminale” că diferenţa dintre personalitatea delincventului şi nondelincven-tului
rezidă în gradul diferit de intensitate a anumitor trăsături specifice. De
aceea, “trecerea” la comiterea delictelor, care se produce mult mai rapid în ca-zul
delincventului, se datorează anumitor trăsături ce caracterizează persona-litatea
acestuia, şi anume: egocentrismul, agresivitatea, labilitatea, indiferenţa
afectivă, indiferenţa morală.
R. Stănoiu consideră că, în anumite cazuri, poate fi identificată o “stare
periculoasă a subiectului”, care explică înclinaţia acestuia de “a trece la act”.
Sub aspect psihologic, criminalitatea apare ca un produs ineluctabil al
personalităţii individului, ea incluzând acele comportamente care violează
normele juridice, întrucât indivizii respectivi nu dispun de capacitatea de a le
respecta şi a de li se supune. 13 Din acest motiv, unii psihologi sunt tentaţi să
considere delincvenţa ca o formă de “ajustare” a unei inferiorităţi fizice sau
a unei frustraţii, ceea ce generează predispunerea individului către agresivi-tate
şi violenţă. De aceea capacităţile funcţionale ale indivizilor urmează a fi
apreciate numai în raport cu standardele normative, iar imposibilitatea de a
respecta aceste reguli trebuie asociată controlului motivaţiilor individuale şi
responsabilităţii individului implicat în actul antisocial.14
Transgresând normele şi valorile sistemului social, individul poate fi,
deci, atât o persoană insuficient maturizată sub raport social sau neintegrată
social, cât şi o persoană care refuză sau nu poate să se supună normelor juri-
13 Pitulescu I., “Delincvenţa juvenilă”, Bucureşti, 2002, pag. 17.
14 Кудрявцев В., “Криминология”, Москва, 1995, стр. 17-18.

19
OXANA ROTARI
dice ale colectivităţii.15 Conform acestei perspective, comportamentul delin-cvent
se datorează fie unor dificultăţi care-l împiedică pe individul respectiv
să acţioneze conform prescripţiilor normei, fie existenţei unei personalităţi
perfecte, normele căreia sunt incompatibile cu standardele de normalitate şi
moralitate ale grupului sau colectivităţii din care face parte. Pornind de la
aceste considerente, distingem:
a. delincventul nevrotic, care manifestă un comportament generat de
conflictele de natură psihică;
b. delincventul patologic, al cărui comportament este determinat în
mod organic;
c. delincventul normal, care se identifică cu modelul obişnuit de de-lincvent,
preluându-i caracteristicile.
Evidenţiind aceste trăsături ale personalităţii delincvenţiale, ştiinţa psi-hologică
este obligată să le pună în dependenţă de caracteristicile mediului
social şi cultural în care trăieşte individul, apelând la rezultatele cercetărilor
sociologice.
Reieşind din cele menţionate anterior, considerăm posibil ca termenul
de “delincvenţă juvenilă” să fi fost introdus şi generalizat cu intenţia de a nu
asocia conotaţiile prea grave ale conceptului de “criminalitate” cu faptele co-mise
de minori.
Întrucât în vorbirea curentă din ţara noastră, precum şi din alte state ca
România, Italia, Franţa cuvântul “crimă” este asociat cu un regim sever de
executare a pedepselor, s-a introdus, prin acceptarea tacită, şi conceptul de
“delincvenţă”, generalizându-l în mod treptat în cazul minorilor, fără să se eli-mine
însă conceptul de “criminalitate”. De aceea aceste cuvinte continuă să fie
folosite cu aceeaşi semnificaţie. Spre exemplu, în Franţa şi în Italia termenul
de “criminalitate juvenilă” este întâlnit cu precădere în literatura juridică, în
timp ce sintagma “delincvenţă juvenilă” este folosită mai frecvent în cercetă-rile
criminologice, sociologice şi psihologice.
În legătură cu utilizarea în literatura penală a termenului de “minor”, V.
Dongoroz consideră că acesta prezintă inconvenientul de a fi prea vag şi de a
crea confuzia cu accepţia pe care acest cuvânt o are în dreptul civil. Amintim
15 Кузнецова H., “Криминология”, Москва, 1994, стр. 7-11.

20
OXANA ROTARI
că minoritatea penală nu este echivalentă cu minoritatea civilă, limitele lor
superioare fiind diferite.
De aceea s-a propus ca în ştiinţa penală să fie folosiţi termenii de “co-pil”,
“adolescent”, “adult” şi “vârstnic”, care corespund adesea unor tratamen-te
penale diferite, termeni cu care operează ştiinţa criminologică.
În dreptul internaţional se conturează tot mai mult un consens în a de-fini
drept copil orice persoană sub vârsta de 18 ani. În acest sens, oricine sub
această vârstă are dreptul la protecţie specială în cadrul unui proces. Regulile
Naţiunilor Unite cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate definesc
drept minor “orice persoană sub vârsta de 18 ani”.16 Articolul 1 al Convenţiei
ONU cu privire la drepturile copiilor defineşte copilul drept “orice persoană
în vârstă de pînă la 18 ani, cu excepţia cazurilor când majoratul este atins mai
devreme în conformitate cu legislaţia naţională”, astfel că vârsta majoratului
este determinată de fiecare stat în parte. La stabilirea limitei de vârstă de la
care copiii răspund penal trebuie luată în considerare maturitatea emoţională,
mentală şi intelectuală a copiilor.
Prevederile Convenţiei au fost incluse în dreptul naţional al R.M. Ast-fel,
Legea cu privire la drepturile copiilor prevede că un copil este orice per-soană
sub 18 ani, iar Codul penal al R.M stabileşte limita de vârstă de la care
începe răspunderea penală – 16 ani.17
În unele lucrări cu referire la delincvenţa juvenilă este întâlnit şi terme-nul
de “predelincvenţă”. El desemnează în mod nedifirenţiat fie situaţia mino-rului
care, deşi a săvîrşit o faptă prevăzută de lege, nu răspunde totuşi penal
din cauza vârstei, fie situaţia minorului care are un comportament imoral, fără
ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală. Se prezumă astfel că mi-norul
respectiv este un delincvent potenţial. Dar, etichetarea anticipată a unei
conduite ca fiind premonitorie pentru un comportament infracţional viitor este
improprie şi nu reflectă o analiză conceptuală corectă.18
De aceea în unele legislaţii cu caracter de ocrotire (România, Franţa),
minorii aflaţi în asemenea situaţii sunt încadraţi în categoria “copiilor în peri-col”
de a comite fapte penale datorită condiţiilor necorespunzătoare de mediu
16 Regula 11 (a) din Regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate.
17 IRP, Ghid pentru specialiştii în domeniul justiţiei penale, Chişinău, 2004, pag. 5.
18 Cioclei V., “Manual de criminologie”, Bucureşti, 1999, pag. 37-42.

21
OXANA ROTARI
social şi unei ambianţe imorale care favorizează sau pot induce comportamen-te
deviante.
Totodată conceptul de “delincvenţă” nu este sinonim şi, deci, nu se con-fundă
cu noţiunea de “devianţă”. Altfel spus, sfera conceptului de “devianţă”
este mai largă şi cuprinde ca formă particulară noţiunea de “delincvenţă”. În
acest sens s-a arătat că devianţa constă în “orice act, conduită sau manifestare
care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social
particular”.19 Este un tip de comportament care se opune celui convenţional
sau conformist şi cuprinde nu numai încălcările legii, ci orice “deviere” de
conduită care nu are un caracter patologic constatat medical şi reprezintă o
abatere de la normele sociale, fiind definită sau percepută astfel de membrii
unui grup social.
În unele lucrări de referinţă din domeniul sociologiei se dă o extensie
excesivă acestui termen, care duce la confundarea lui cu orice abatere de la
aşteptările unui grup sau ale unei colectivităţi complexe, considerându-se în
mod nejustificat că aceste aşteptări sunt echivalente cu normele sociale scrise
sau nescrise existente în societate. Atât în limba română, cât şi în cea franceză,
termenul “devianţă” este preluat din limba engleză, în care “deviance” are în-ţelesul
de abatere de la normele acceptate. Originea cuvântului o găsim în lim-ba
latină, în care verbul “deviare” înseamnă “abatere de la drum” (via - cale,
drum); elementul esenţial pentru înţelegerea accepţiei exacte a termenului de
“devianţă” îl reprezintă conceptul de “normă”.
Unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai logicii deontice G.H. von
Wright, arată că termenul “normă” este sinonim cu “model”, “standard”, “re-glementare”,
“regulă” şi “lege”, dar în nici un caz cu “aşteptare”. El este întâl-nit
cu înţelesul de “lege” în ştiinţele naturii şi în logică. Spre deosebire încă de
fenomenele lumii naturale, unde normele au un caracter descriptiv, relevând
legi sau regularităţi care nu pot fi modificate, în viaţa socială normele scrise
sau nescrise prescriu o anumită conduită, asociind întotdeauna încălcare lor
cu un anumit tip de sancţiune (morală sau legală). Cu alte cuvinte, normele
sociale nu rezultă din relaţiile interne, impersonale şi de neschimbat, care di-rijează
fenomenele şi procesele din lumea naturală, ci au un caracter exterior
şi variabil în timp şi spaţiu, fiind o creaţie a omului. Ele au rolul de a orienta
19 Nistorianu Gh., Păun C., “Criminologie”, Bucureşti, 1995, pag. 23-26.

22
OXANA ROTARI
comportamentele individuale sau colective, în funcţie de anumite criterii ge-nerale
acceptate ca reguli de conduită. O asemenea orientare este nu numai
recomandată, ci şi impusă prin reacţia socială (sancţiunea) pe care o generează
încălcarea unei norme cu un anumit grad de generalitate. Aceasta se explică
prin faptul că normele sociale, prin sancţiunile lor, sunt instrumente de apărare
a valorilor la care se raportează majoritatea membrilor unui grup social cu o
organizare stabilă şi de durată.
Susţinem părerea conform căreia conceptul de “devianţă” poate fi de-finit
ca un comportament uman individual sau colectiv, care încalcă una sau
mai multe norme scrise sau nescrise impuse printr-un sistem de reacţii sociale
(sancţiuni) care ocrotesc valorile general acceptate de un grup social relativ
stabil şi de durată.
Autorii lucrării “Concepţii şi teorii psihologice şi psihosociale privind
delincvenţa”20 consideră că există trei tipuri de devianţă: morală, funcţională
şi penală, în timp ce I. Pitulescu susţine existenţa a încă două tipuri: devianţa
minorilor cu tulburări de comportament şi devianţa alienaţilor mental.
Din cele menţionate anterior conchidem că termenul “juvenil” (delin-cvenţa
juvenilă) se referă numai la grupa de vârstă a minorităţii (minoratului).
Considerăm oportună precizarea, deoarece unii cercetători au inclus în con-ţinutul
acestui termen şi categoria aşa-numiţilor “tineri adulţi”. Suntem de
părerea însă că extinderea înţelesului adjectivului “juvenil” la grupe de vârstă
care au depăşit pragul minorităţii este excesivă şi nejustificată. În primul rând,
nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte limita superioară a aşa-numitei
grupe de vârstă a “tinerilor adulţi”. Unii cercetători se referă la grupa de vârstă
19 - 21 de ani, alţii o extind până la vârsta de 23 sau chiar de 25 ani. Argumen-tul
invocat pentru includerea faptelor săvârşite de aceşti tineri în conceptul de
“delincvenţă juvenilă” nu mai este de natură strict psihologică sau psihosocia-lă.
21 Deşi, luarea în considerare a unor asemenea motive poate să pară nejusti-ficată
în condiţiile în care maturitatea biologică şi mintală accelerată a copiilor
şi adolescenţilor este un fenomen aproape general în lumea contemporană,
totuşi ele sunt menţinute în susţinerea caracteristicilor aparte ale tinerilor din
20 Stoica M., “Concepţii şi teorii psihologice şi psihosociale privind delincvenţa”, Arad,
1997, pag. 3-9.
21 Rădulescu S., “Introducere în sociologia delincvenţei juvenile”, Bucureşti, 1990, pag. 53-
57.

23
OXANA ROTARI
această grupă de vârstă.22 În plus, s-a recurs la argumente sociale şi de politică
penală. S-a arătat că, din cauza complexităţii vieţii sociale din statele care au
atins un anumit grad de dezvoltare economică, integrarea în structurile sociale
de muncă necesită o prelungire a duratei şcolarizării, precum şi o perioadă mai
lungă de adaptare.
Pe de altă parte, aplicarea unui regim sancţionar identic cu cel al adul-tului
ar întrerupe pentru o durată mai mare continuitatea acestui proces de
formare, pregătire şi integrare a “tânărului adult”, facilitând marginalizarea
lui socială postpenală şi sporind dificultăţile inserţiei sale în viaţa activă. De
aceea, pentru “tinerii adulţi” s-a preconizat un regim sancţionator aparte, care
priveşte atât durata anumitor pedepse, cât şi modul de executare a lor. Mai
mult ca atât, aceste considerente psihologice, sociale şi de o politică penală au
fost consacrate în legislaţia penală din unele state dezvoltate. Spre exemplu,
în Germania Legea privind instanţele judecătoreşti pentru minori (Judendgeri-chtsgesetz)
din 11.12.1974 prevede că “tânărul adult” între 18 şi 21 de ani nu
poate fi condamnat decât la o pedeapsă de maximum 10 ani, iar atunci când
din examenul de personalitate rezultă că dezvoltarea morală şi psihică este
întârziată, judecătorul poate dispune aplicarea uneia dintre măsurile educa-tive
sau pedepsele prevăzute de lege pentru minori. De asemenea, legea din
12.08.1966, prin care se legiferează modul de executare a măsurii disciplinare
cu caracter penal “arestul pentru minori” (arestul în timpul liber, arestul de
scurtă durată de la una la şase zile, arestul de lungă durată de la o săptămână la
patru săptămâni), prevede că poate fi aplicată şi “tinerilor adulţi”.
În România, în cadrul reformei din 1977 a regimului minorilor, s-a pre-conizat
o reducere cu o pătrime a pedepselor în cazul tinerilor cu vârsta cu-prinsă
între 18 şi 21 de ani neîmpliniţi.23
Ar fi de menţionat că în SUA în categoria “tineri adulţi” intră persoa-nele
cu vârsta cuprinsă între 20 şi 23 de ani, în timp ce în Republica Moldova
răspunderea penală survine de la 16 ani, iar în cazuri speciale (şi anume, în
cazul comiterii infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional de grave)
de la 14 ani. Considerăm că, problema sistemului sancţionator penal dis-tinct
pentru “tinerii adulţi” trebuie să constituie obiectul unei cercetări
22 Oancea I., “Probleme de criminologie”, Bucureşti, 1998, pag. 15-21.
23 Pitulescu I,. Op.cit., pag. 58

24
OXANA ROTARI
ştiinţifice complexe, în care să se analizeze contextul social, moral şi eco-nomic
dintr-o anumită ţară şi într-o anumită etapă istorică, luându-se în
considerare şi eficacitatea lui preventivă generală şi specială. Mai întâi de
toate este însă necesară o analiză a conceptului de “tânăr adult” pentru a
se preciza temeiurile de natură diferită care impun şi justifică din punct
de vedere logic folosirea acestui termen în cercetarea criminologică şi în
legislaţia penală din ţara noastră. Criminalitatea persoanelor din catego-ria
“tinerilor adulţi” nu poate fi integrată în sfera şi conţinutul de “delin-cvenţă
juvenilă” care, în opinia noastră, cuprinde infractorii minori între
14 şi 18 ani neîmpliniţi.
§ 2. Evoluţia conceptului de minoritate penală.
O pedeapsă este justă cînd este echivalentă cu
infracţiunea.
(I.Кant )
Minoritatea penală este un concept cunoscut din timpuri străvechi de
unele popoare şi care şi-a găsit expresia juridică în legislaţia scrisă sau în
dreptul cutumiar al primelor organizări statale. Deşi informaţiile în această
privinţă sunt lacunare ori incerte, se poate spune că încă din cele mai vechi
timpuri copilul şi, într-o oarecare măsură, adolescentul au fost consideraţi o
categorie juridică distinctă, cu drepturi şi răspunderi limitate. Această diminu-are
a responsabilităţii a fost consacrată în primul rând prin dispoziţiile cu ca-racter
penal. De aceea s-a şi spus că “dreptul minorului”, ca ansamblu coerent
de norme juridice codificat în unele state moderne (de exemplu: Germania),
îşi are originea în vechile legislaţii penale, care atenuau răspunderea copiilor
şi adolescenţilor pentru săvârşirea anumitor fapte considerate infracţiuni.
Cercetările istorice n-au scos însă în evidenţă o asemenea orientare în
legile anterioare instituţiilor juridice ale Romei şi Greciei Antice. Cu toate
acestea, însă, criteriul de vârstă este luat în considerare doar ca element de
compoziţie al pedepsei în cadrul unui sistem de drept bazat pe justiţia privată,
în care ideea de reparare a prejudiciului prin răspundere şi prin echivalenţa
pedepsei cu paguba suferită este predominantă. Ca exemplu poate fi menţionat
dreptul vechilor evrei, în care atenuarea pedepsei în cazul unei fapte comise

25
OXANA ROTARI
de un copil este determinată de considerente strict obiective, care aveau în ve-dere
capacitatea de muncă a vinovatului. Răspunderea unui minor (copil) care
urma să fie sacrificat religios pentru fapta săvârşită costă mult mai puţin decât
cea a unui adult în vârstă de până la 60 de ani.24 Mai mult, legislaţia babiloni-ană
(Codul lui Hamurapi) face răspunzător pentru un prejudiciu nu pe cel care
l-a cauzat, ci persoana care este mai aptă să dea o satisfacţie materială victimei
sau rudelor acesteia. Neglijarea totală a criteriului subiectiv în aprecierea vi-novăţiei
făptuitorului şi luarea în considerare numai a elementului obiectiv şi
material a fost şi una dintre cauzele care a determinat aplicarea pedepsei unor
grupuri sau colectivităţi şi chiar animalelor şi cadavrelor.Ideea răspunderii su-biective
este întâlnită, într-o formă rudimentară, şi în operele unor filozofi din
Grecia Antică. Spre exemplu, Aristotel considera că actele involuntare (exem-plu:
uciderea din culpă) nu trebuie pedepsite, întrucât nu au fost săvârşite cu
intenţie. De pe această poziţie el susţine iresponsabilitatea penală a copilului.
Aceeaşi teză este susţinută şi de Platon pentru anumite fapte comise de un
copil. Cu toate acestea, în dreptul pozitiv atenian omuciderea involuntară era
pedepsită şi în cazurile când fapta era săvârşită de un copil.25
La romani însă apare cu mult mai multă claritate ideea de responsabi-litate
determinată de maturizarea fiziologică şi implicit psihică. Astfel, unii
jurisconsulţi considerau că vârsta constituie un element suficient pentru pre-zumarea
pubertăţii, stabilind vârsta de la 14 ani ca element de referinţă pen-tru
debutul acestei perioade din dezvoltarea psihofiziologică a fiinţei umane.
Asocierea acestor criterii (habitus corporis et numerus annorum) cu un sistem
de sancţiuni care atenuau răspunderea penală a impuberului constituie prin-cipalul
element invocator care va marca întreaga evoluţie a dreptului penal.
În susţinerea acestui punct de vedere reamintim că în lucrarea “Instituţiile”,
deşi se referă la domeniul dreptului privat, jurisconsultul Gaius (sec. II d.Hr.)
prezintă modul în care dreptul roman pozitiv nuanţa conceptul de “impuber”,
prefigurând astfel ideea relativ modernă de “discernământ”. El făcea o dis-tincţie
între “puberi” şi copii “pubertaţi proximi” (aproape de pubertare). Spre
exemplu, pentru fiecare gen de furt (furtul flagrant, furtul de imobil, furtul de
24 Чиркин C., “История государства и права зарубежных стран”, Москва, 2000, стр.
12-14.
25 Rotaru O., “Evoluţia conceptului de minoritate penală”, Chişinău, ULIM, Symposia profes-sorum,
2002, pag. 191-198.

26
OXANA ROTARI
oameni liberi etc.) se prevedea o anumită pedeapsă. Este foarte probabil că,
în multe din aceste cazuri, răspunderea impuberului era înlăturată pe conside-rente
de vârstă sau de imaturitate biologică. De exemplu, Legea Cornelia de
Sicaris considera că dolul (vinovăţia) nu era compatibil cu nivelul de matu-ritate
psihică şi somatică a copilului (infans) sub 7 ani în cazul în care acesta
săvârşea o omucidere. El era asimilat cu alienatul mintal (furiosus).
Împăratul Theodosiu (379-395 d. Hr.) este cel care legal a stabilit pragul copi-lăriei
(infantia) la vârsta de 7 ani. Pentru anumite fapte, copiii de sex masculin
în vârstă de până la 10, 5 ani şi cei de sex feminin care nu au împlinit 9, 5 ani
erau asimilaţi cu infantes, adică cu copiii de până la 7 ani.
Împăratul Justian (527-565 d. Hr.) va fixa împlinirea vârstei de 14 ani
ca debut al pubertăţii. În mod tradiţional, fata de 12 ani era considerată puberă
(nubilă). Cu toate acestea, spre apusul imperiului, în perioada când frecvenţa
foarte mare şi amploarea tulburărilor interne ameninţau stabilitatea puterii,
era aplicat principiul “malitia supplet aetatem” (răutatea se substituie vârstei),
adică gravitatea faptei şi pericolul ei social determină prezumţia de responsa-bilitate
a minorului, indiferent de vârsta acestuia, ceea ce reprezintă un regres
în tratamentul penal al minorului. De exemplu, deşi minorul era exclus de la
tortură, în cazul crimelor de lezmajestate (fapte care aduceau jignire persoanei
sau autorităţii unui suveran), el putea fi supus unui asemenea tratament, în aşa
mod admiterea acestei excepţii a permis o serie de abuzuri care au devenit
regulă.
Destrămarea şi căderea Imperiului Roman a fost un proces de lungă du-rată,
în care dreptul cutumiar al popoarelor cucerite sau al popoarelor migra-toare
a dobândit o importanţă covârşitoare. Obiceiurile lor juridice, influenţate
adesea de cele ale localnicilor şi ale locului, au devenit principalul izvor de
drept în epoca timpurie a Evului Mediu.
Conform obiceiurilor multor popoare migratoare, cum au fost cele ve-nite
din nordul Europei, o persoană care nu purta arme din cauza vârstei fra-gede
era considerată minor. În cazul în care minorul săvârşea o infracţiune,
el era exonerat de plata amenzii către colectivitate (fredus), în schimb familia
sa urma să plătească răscumpărarea pedepsei private (faidus), pentru a nu fi
supusă răzbunării victimei. Prin urmare, răspunderea penală a minorului era
condiţionată iniţial de un anumit grad de maturizare somatică.

27
OXANA ROTARI
În studii relativ recente privitoare la evoluţia răspunderii penale a mino-rului
s-a arătat că, ulterior, sub influenţa obiceiurilor locale în care se manifes-tase
influenţa legislaţiei romane, s-au stabilit anumite criterii obiective, care
luau în considerare vârsta minorului. Astfel, la franci şi la saxoni vârsta era de
12 ani, la suabi - 13 ani, iar la francii tripuari, burgunzi şi vizigoţi - 14 ani.26
Stabilirea minorităţii în funcţie de vârstă genera însă numeroase difi-cultăţi,
din cauza obligativităţii documentelor de stare civilă care să ateste
data naşterii. Şi în materie de răspundere există o varietate foarte mare de
puncte de vedere şi de soluţii judiciare. În unele legislaţii locale, neîmplinirea
vârstei stabilite constituia o cauză irefutabilă de înlăturare a răspunderii pe-nale
a minorului, în timp ce, potrivit altor cutume, ea ducea doar la atenuarea
pedepselor. În literatura de specialitate se menţionează o cutumă din Ragusa,
prin care minorul era scos de sub jurisdicţia de drept comun, faptele sale fiind
judecate de suveranul cetăţii, ceea ce constituie un început de specializare a
instanţelor pentru minori şi o intenţie explicită de a asigura minorilor respec-tivi
o protecţie juridică.
În sec. IV în Franţa este menţionată existenţa unui stabiliment pentru
copiii abandonaţi, numit Brephotropia. Instituţii similare bazate pe ideea de
ocrotire şi educaţie sunt menţionate şi în documentele din sec. V (în Franţa) şi
sec. VIII (în Italia), ele fiind considerate drept pietre pe temelie ale viitoarelor
instituţii de reeducare.
Odată cu apariţia şi consolidarea statelor europene centralizate şi în
perioada anterioară Revoluţiei Franceze, un regim jurisdicţional bazat pe li-bertatea
neîngrădită a judecătorului se instaurează nu numai în Franţa, ci şi în
alte ţări occidentale. Au fost abandonate criteriile care stabileau răspunderea
minorului în funcţie de aptitudinile sale psihice şi somatice de a mânui armele
în raport cu o vârstă la care se prezumă că a ajuns la o anumită fază de dez-voltare
biologică. Nici ordonanţa penală din 1670 din Franţa (act de referinţă
în aplicarea justiţiei criminale) nu conţine vreo menţiune în legătură cu un
regim sancţionar diferit pentru minori. S-a arătat că situaţia aparte a minorului
care nu împlinise vârsta răspunderii penale a fost eliminată din criteriile de
individualizare şi aplicare a sancţiunilor, deşi în dreptul pozitiv al epocii re-
26 Smochină A., “Istoria statului şi dreptului ţărilor de peste hotare”, Chişinău, 2002, pag.
37-49.

28
OXANA ROTARI
spective se păstrează prin cutumă împărţirea tripartită a răspunderii minorului
în funcţie de vârsta şi de gravitatea faptei (iresponsabil, răspundere atenuată
şi răspundere deplină).
Studiile de drept comparat referitoare la regimul penal al minorilor din
aceeaşi perioadă au pus în evidenţă o serie de similitudini, dar şi de diferen-ţe
între Franţa şi alte state europene. De exemplu, în Anglia se admitea că
minorul care nu a împlinit vârsta de 7 ani nu răspundea penal, iar cel care
avea vârsta între 7 şi 14 ani era pedepsit ca un adult, dacă se dovedea că avea
capacitatea de a-şi da seama de vinovăţia cu care a săvârşit fapta. În Spania,
Codul lui Alfons al X-lea din 1263 consacră principiul că minorul care nu a
împlinit 10,5 ani sau chiar 12/14, în cazul fetelor şi băieţilor care săvârşeau
o infracţiune contra bunelor moravuri, nu era pedepsit penal. De asemenea,
minorul care nu a împlinit 17 ani nu putea fi supus torturii şi beneficia de o
răspundere atenuată.27
În vechiul drept german, ordonanţa din 1532 a lui Carol al V-lea, deşi
nu se referea în mod special la iresponsabilitate sau răspunderea atenuată a
minorului, conţinea totuşi o dispoziţie care punea accent pe elementul subiec-tival
infracţiunii, fapt ce permitea practicii judiciare să diferenţieze aplicarea
pedepsei în funcţie de vârsta făptuitorului.
În Ţările Româneşti, Pravila lui Matei Basarab din 1652 din Muntenia
(“Îndreptarea legii”) şi Pravila lui Vasile Lupu din 1646 din Moldova prevăd
o serie de dispoziţii prin care se consacră iresponsabilitatea minorului care
nu a împlinit 7 ani (aşa-numiţii “coconi “) şi o răspundere atenuată pentru cei
în vârstă de până la 12 ani (în cazul femeilor) şi 14 ani (în cazul bărbaţilor).
Mai mult, pentru anumite fapte este prevăzută o atenuare a pedepselor şi în
cazul tinerilor în vârstă de până la 25 de ani, care erau consideraţi tot minori.
În ambele legi se constată influenţa dreptului roman preluat prin intermediul
legislaţiei bizantine.28
În această perioadă se constată o anumită orientare spre constituirea
unui sistem de individualizare a executării pedepselor prin înfiinţarea unor
stabilimente anume destinate condamnaţilor minori. De exemplu, papa Cle-ment
al XI-lea a construit în 1703 o închisoare pentru minori, iar Maica Tereza
27 Smochină A., Op. Cit. pag. 79.
28 Pitulescu I., Op.cit. pag. 89-93.

29
OXANA ROTARI
a construit în nordul Italiei un penitenciar în care funcţionau secţii speciale
destinate femeilor şi minorilor. Drept exemplu de organizare modernă de către
unul dintre întemeietorii ştiinţei penitenciare, englezul John Howard (1726-
1790), a fost menţionată închisoarea pentru minori înfiinţată în 1775 la Gand
(Ţările de Jos).
Revoluţia Franceză din 1789 a constituit un moment de cotitură în drep-tul
penal al minorului şi în modul cum va fi conceput în sec. XIX - XX sis-temul
represiunii judiciare în statele europene. Acest moment este marcat de
apariţia Codului revoluţionar francez de la 1791 (precedat de publicarea cele-brului
Tratat al lui Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse” de la 1766,
în care pentru prima dată este utilizată noţiunea de “discernământ” preluată
din limba latină, verbul “discernere” are înţelesul de “a spera”, “a distinge”,
“a înţelege”): “Atunci când un acuzat declarat vinovat a comis infracţiunea
pentru care este urmărit înaintea împlinirii vârstei de 16 ani, juraţii vor decide
conform normelor obişnuite de deliberare asupra următoarei probleme: vino-vatul
a săvârşit infracţiunea cu sau fără discernământ?”.
Primele texte legale importante din sec. XIX, care se referă la regimul
penal al minorului, le găsim în Codul Penal din 1853 al lui Barbu Ştirbei, care
în art. 54 menţionează că minorul în vârstă de până la 8 ani nu răspunde penal,
fiind considerat iresponsabil. Art. 55 prevedea că minorul între 8 şi 15 ani nu
răspunde penal decât dacă se dovedeşte că “acuzatul a lucrat fără pricepere”.
Prevederile din Codul Penal al lui Barbu Ştirbei sunt preluate şi intro-duse
în Codul Penal din 1864, care prevede în Titlul VI “Despre cauzele care
apără de pedeapsă sau micşorează pedeapsa” următoarele:
Art. 61 - Infracţiunea comisă de un copil mai mic de 8 ani deplini nu se
pedepseşte,
Art. 62 - Crimele sau delictele comise de un minor, ce are vârsta de la
8 ani deplini până la 15 ani deplini, nu se vor pedepsi, dacă se va decide de
judecată că acuzatul a lucrat fără pricepere.
Codul de procedură penală din 1864 nu prevedea instanţe şi proceduri
speciale de judecată pentru minorii infractori, astfel încât regimul executării
pedepsei privative de libertate de către minori nu s-a deosebit multă vreme

30
OXANA ROTARI
de cel al condamnaţilor adulţi, care se caracteriza printr-un mod inuman de
detenţie în localuri sau încăperi insalubre.29
Prima reformă a regimului penitenciar care a avut loc în Moldova în
1832 în temeiul Regulamentului Organic a omis însă separarea infractorilor
minori de cei adulţi. Această măsură a fost luată cu 30 de ani mai târziu, în
1864, prin “Regulamentul general pentru arestele districtuale din toată ţara”
(1864), care pregătea intrarea în vigoare a Codului penal din 1864. El va ră-mâne
în vigoare până în 1874, când a fost adoptată “Legea asupra regimului
închisorilor” şi a fost elaborat şi aplicat “Regulamentul general al casei cen-trale
de corecţiune pentru minori”, prin care au fost create aşa-numitele “case
de educaţiune corecţionale”, atât pentru infractorii minori, între 8 şi 20 de ani,
care acţionaseră cu discernământ, cât şi pentru cei care nu împliniseră vârsta
de 8 ani şi săvârşiseră fapte prevăzute de legea penală. În ambele tipuri de
instituţii minorii trebuiau să efectueze munci agricole, fiind pregătiţi ca uce-nici
într-o meserie. În fond, se aplicau dispoziţiile Codului Ştirbei, preluate în
Codul penal din 1864, singurul element novator fiind înfiinţarea unei închisori
pentru minori la mănăstirea Cernica.
În 1936 intră în vigoare un nou Cod Penal, al cărui art.138 prevedea
că: “Minor este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani; copilul este minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani; adolescent este minorul între 14 şi 19 ani
neîmpliniţi”.30
Ulterior, este elaborat un act normativ de modificare a regimului per-sonal
al minorului şi anume, Legea din 24 septembrie 1938, conform căreia
minor este acela care nu a împlinit vârsta de 18 ani.
În urma tratatului Ribbentrop-Molotov din 23.08.1940 pe teritoriul
Moldovei a fost folosită legislaţia Ucrainei.31
La 23 martie 1961 a fost adoptat Codul Penal al RSSM. Art. 10 al aces-tuia
prevedea: “Sunt supuse răspunderii penale persoanele care în momentul
săvârşirii infracţiunii au împlinit vârsta de 16 ani. Persoanele între 14 şi 16 ani
care au săvârşit o infracţiune urmau a fi supuse, conform Codului Penal din
29 Ibidem, pag. 95-99.
30 Уголовный кодекс УССР, Москва, 1950, стр. 37-38.
31 Tratatul Ribbentrop-Molotov din 23.08.1940.

31
OXANA ROTARI
1961, răspunderii penale numai în baza art. 88-91, 93; art. 95-98, art. 102, art.
121, art. 120, art. 123, art. 127, art. 225.2, 227.1, 83”.32
Conform actualului Cod Penal, răspunderea survine de la 16 ani (în
unele cazuri de la 14 ani), deşi au fost tentative de a micşora această vârstă
până la 12 ani.
Cercetările din domeniul psihologiei, pedagogiei etc. susţin faptul că
odată cu atingerea vârstei de 12-13 ani minorul este în stare să-şi aprecieze
conştient comportamentul său, să prevadă consecinţele lui, iar în legătură cu
aceasta şi să aleagă varianta care-i convine mai mult, care corespunde intere-selor
sale.
Standardele internaţionale şi garanţiile minime pentru justiţia penală
juvenilă sunt stabilite în Convenţia ONU “Cu privire la drepturile copilului”.
Astfel, art. 40 dispune că statele vor stabili o vârstă minimă sub care copiii
vor fi prezumaţi neavând capacitatea de a viola legea penală. Deşi convenţia
respectivă nu stabileşte expres vârsta concretă minimă care ar duce la dobân-direa
capacităţii penale, Comitetul ONU responsabil de monitorizarea con-formării
cerinţelor convenţiei a criticat jurisdicţiile în care vârsta minimă de
răspundere penală este de 12 ani sau inferioară acesteia. Un alt document de
importanţă primordială în acest domeniu îl reprezintă Regulile de la Beijing –
Regulile standard minime ale ONU pentru administrarea justiţiei juvenile,
în comentariile cărora se menţionează că “vârsta minimă a răspunderii pena-le
diferă pe larg graţie condiţiilor istorice sau culturale. Abordarea modernă
trebuie să ia în consideraţie faptul dacă copilul poate trăi în conformitate cu
componentele morale şi psihologice ale răspunderii penale. Aceasta înseamnă
că un copil, în virtutea discernământului şi înţelegerii sale individuale, poate
fi tras la răspundere pentru un comportament esenţialmente antisocial. Dacă
vârsta răspunderii penale este fixată la un nivel prea jos sau dacă nu există o
limită minimă de vârstă, noţiunea de răspundere ar deveni fără sens”.33
În baza celor menţionate anterior conchidem că vârsta minimă a răs-punderii
penale nu trebuie să fie inferioară vârstei când persoana capătă anu-mite
cunoştinţe, inclusiv în domeniul dreptului, experienţă de viaţă, ajunge la
32 Codul Penal al RM din 1961, Chişinău, 1961, pag. 27-28.
33 Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., “Drept penal. Partea generală”, Chişinău,
2005, pag. 176-177.

32
OXANA ROTARI
un nivel de maturitate necesară pentru a se putea conforma principiilor legii
penale.
Standardele internaţionale stabilesc un număr de principii directoare
privind justiţia juvenilă. Acestea se bazează pe obligaţiile statului de a asigura
interesul superior al fiecărui copil şi de a garanta ca măsurile luate faţă de co-piii
care au încălcat legea să fie proporţionale cu gravitatea infracţiunii comise
şi iau în considerare circumstanţele personale ale fiecărui minor.
Conform art. 24 (1) al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Ci-vile
şi Politice, precum şi Principiului nr. 2 al Declaraţiei drepturilor copilului,
“orice copil are dreptul la protecţie din partea familiei, statului şi societăţii,
drept ce rezultă din statutul său de minor”.
Art. 3 (1) al Convenţiei cu privire la drepturile copilului stipulează că
interesul superior al copilului trebuie să fie luat în considerare cu prioritate în
toate acţiunile ce vizează copiii, inclusiv cele întreprinse de judecată, institu-ţiile,
organele administrative sau legislative.
Regulile 5 şi 17.1 de la Beijing prevăd că sistemul de justiţie juvenilă
trebuie să evidenţieze starea minorului şi să asigure că orice reacţie faţă de
copiii care au încălcat legea este întotdeauna proporţională cu personalitatea
acestora şi cu circumstanţele faptei săvârşite.
Art. 40 (1) al Convenţiei cu privire la drepturile copilului stabileşte că
statele trebuie să recunoască dreptul fiecărui copil, acuzat de comiterea unei
infracţiuni, de a fi tratat într-o manieră compatibilă cu promovarea simţului de
demnitate şi valoare ale minorului, luând în considerare vârsta minorului şi
dorinţa de a promova reintegrarea copilului şi asumarea unui rol constructiv
în societate.
Sistemele de justiţie juvenilă ar trebui să promoveze drepturile şi sigu-ranţa
copiilor, să protejeze starea fizică şi mentală a minorilor şi să ia în calcul
necesitatea de reabilitare a acestora, garanţiile respective fiind stipulate de
art. 14 (4) al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice,
precum şi de Regula nr.1 din regulile ONU cu privire la protecţia minorilor
privaţi de libertate.
Art. 5 (e) al Principiilor de la Riyadh stabileşte că politicile promovate
trebuie să ia în consideraţie faptul că comportamentul adolescentului face ade-sea
parte din procesul de maturizare şi de creştere şi tinde să dispară spontan, în

33
OXANA ROTARI
majoritatea cazurilor, odată cu maturizarea şi transformarea într-un om adult.34
Prin urmare, susţinem ideea conform căreia minoritatea constituie în general o
scuză atenuată legală, stabilindu-se o prezumţie de iresponsabilitate, prezum-ţie
care până la o anumită vârstă (sfârşitul copilăriei) are un caracter absolut,
înlăturând răspunderea penală, pentru ca ulterior, până la vârsta majoratului,
să aibă un caracter relativ, putând fi contrazisă prin dovezi din care rezultă că
minorul este răspunzător din punct de vedere penal pentru fapta săvârşită. Se
are deci în vedere o abatere complexă a răspunderii penale a minorului, în care
prevalează un examen global al personalităţii acestuia, care poate să conducă
o instanţă specializată de judecată la pronunţarea unei măsuri educative cu
caracter de ocrotire sau cu caracter penal ori la pronunţarea unei pedepse pe
baza cunoaşterii evoluţiei morale şi dezvoltării psihice a minorului.35
§ 3. Răspunderea penală a minorilor conform legislaţiei autohtone
Nimeni nu poate să trăiască în linişte în mijlocul
duşmanilor, urii, măniei, vicleşugurilor.
(B.Spinoza)
Conform alin.1, art. 21 CP al RM, “sunt pasibile de răspundere penală
persoanele fizice responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au îm-plinit
vârsta de 16 ani”.
Calitatea de subiect al infracţiunii presupune aptitudinea biopsihică a
persoanei de a înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile de comportare prevăzute
de normele dreptului penal, precum şi capacitatea de a-şi stăpâni şi a dirija în
mod conştient actele de conduită în raport cu cele existente.
Reieşind din particularităţile dezvoltării biopsihice a persoanei, în teo-ria
dreptului penal s-a impus necesitatea de a stabili o limită de vârstă sub care
răspunderea penală a minorului să fie exclusă.
Pentru ca o persoană să poată fi subiect al infracţiunii, ea trebuie să
fi atins, în momentul săvârşirii infracţiunii, o anumită limită de vârstă. Or,
numai la o anumită vârstă, şi nu de la naştere, omul dobândeşte capacităţile
34 IRP, “Ghidul pentru specialişti din domeniul justiţiei juvenile”, Chişinău, 2004, pag. 6-7.
35 Rotaru O., „Evoluţia conceptului de minoritate penală”, Chişinău: ULIM, Symposia
professorum, 2005, pag. 191- 198.

34
OXANA ROTARI
psihice care-i oferă posibilitatea de a conştientiza acţiunile sale şi de a şi le
putea stăpâni.
Din alin.1, art. 21 CP rezultă că minorul care nu a împlinit vârsta de 14
ani nu poate fi subiect al infracţiunii. Această înseamnă că, până la atingerea
vârstei de 14 ani, din punct de vedere penal, inexistenţa responsabilităţii per-soanei
fizice este absolută şi în niciun caz nu se va putea dovedi existenţa ei.
Vârsta generală pentru tragerea la răspundere penală a persoanei fizice
este de 16 ani. Minorii între vârsta de 14 şi 16 ani poartă răspundere penală
numai săvârşirea infracţiunilor indicate expres în alin. 2, art.21.36
Prin urmare, legea penală prevede două limite de vârstă la care persoa-na
poate fi trasă la răspunde penală: 14 şi 16 ani.
În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei trebuie să se dovedească
vârsta precisă a minorului (ziua, luna, anul naşterii). Astfel, conform Hotărârii
Plenului CSI cu privire la practica judiciară, în cauzele penale privind minorii
se consideră că persoana a atins vârsta respectivă nu în ziua naşterii, ci înce-pând
cu ziua următoare a acesteia. La constatarea vârstei de către expertiza
medico-legală ziua naşterii inculpatului urmează a fi considerată ultima zi a
acelui an, care este stabilită de experţi, iar în cazul constatării vârstei printr-un
număr minimal şi un număr maximal de ani, instanţa de judecată urmează să
reiasă din vârsta minimală a acestei persoane presupusă de expertiză.37
Temeiurile răspunderii penale sunt unice şi se aplică în egală măsură
faţă de orice persoană care a împlinit vârsta cerută de lege (art. 5 şi art. 51 CP).
Însă vârsta minorului este luată în consideraţie la individualizarea răspunderii
penale şi a pedepsei penale.
Astfel, persoana în vârstă de până la 18 ani poate fi liberată de răspun-dere
penală în temeiul prevederilor art. 54 CP38: ”persoana în vârstă de până
la 18 ani care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin
gravă poate fi liberată de răspundere penală dacă s-a constatat că corectarea ei
este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale”.39
36 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu,Chişinău, 2003, pag. 73-75.
37 Hotărârea cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii din
22.11.2004.
38 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 74.
39 Codul Penal al Republicii Moldova. Chişinău, 2002, pag. 45.

35
OXANA ROTARI
Aplicarea liberării de răspundere penală minorilor este posibilă numai
în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative:
• Infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima dată;
• Infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;
• Instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a indi-vidului
este posibil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.
Infracţiunea se consideră comisă pentru prima dată, când persoana care
nu a împlinit 18 ani a comis într-adevăr pentru prima dată o infracţiune sau
în cazul în care această infracţiune este comisă nu pentru prima dată, dar cu
condiţia că pentru infracţiunea anterior săvârşită au trecut termenele de pre-scripţie
pentru tragerea la răspundere penală sau au fost stinse antecedentele
penale.
Se consideră uşoară sau mai puţin gravă infracţiunea pentru care legea
penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani
sau până la 5 ani inclusiv (art.16 CP).
Drept condiţie care ar putea servi ca temei de constatare că persoana
poate fi corectată fără a fi supusă răspunderii penale amintim diverse circum-stanţe
atenuante ce se referă atât la personalitatea infractorului, cât şi la fapta
săvârşită, cum ar fi: căinţa sinceră, autodenunţarea, contribuţia activă la des-coperirea
infracţiunii, repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea
daunei cauzate şi alte împrejurări.40
În corespundere cu prevederile alin. 2 al prezentului articol, în cazul în
care sunt întrunite condiţiile indicate anterior, faţă de minori pot fi aplicate o
serie de măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în partea gene-rală
(cap. X) şi specificate ca măsuri de siguranţă în art. 98, şi anume:
• Măsuri de constrângere cu caracter medical;
• Măsuri de constrângere cu caracter educativ;
• Expulzarea;
• Confiscarea specială.
Art. 54 din Codul Penal prevede liberarea de răspunderea penală a mi-norilor.
Aplicarea liberării de răspundere penală a minorilor este posibilă numai
în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative:
40 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 150.

36
OXANA ROTARI
• infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima oară;
• infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;
• instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a mi-norului
este posibil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale,
ţinând cont şi de recomandările serviciilor de resocializare expuse în
raportul anchetei sociale.
Art. 93 din Codul Penal prevede liberarea de pedeapsă a minorilor.
Dacă la momentul pronunţării sentinţei se constată că scopul pedepsei
poate fi atins fără aplicarea pedepsei penale, inculpatul minor poate fi liberat
de pedeapsa respectivă şi internat într-o instituţie specială de învăţământ şi
de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin apli-carea
altor măsuri de constrângere cu caracter educativ prevăzute de art. 104
Cod Penal.41
Conform art.311, alin. 1 Cod de Executare al RM hotărârea instanţei
de judecată adoptată în temeiul art.54 şi 104 din CP, se expediază oficiului de
executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului.
Astfel, avertismentul în calitate de măsură de constrângere cu caracter
educativ, conform art.104 CP RM, constă în explicaţia dată minorului despre
pericolul pe care îl prezintă fapta comisă şi preîntâmpinarea de a nu săvârşi
noi infracţiuni. Codul Penal nu se referă expres la conţinutul acestei măsuri
educative, a cărei parte integrantă constă în explicaţia dată minorului despre
pericolul pe care îl comportă în sine infracţiunea, despre daunele survenite în
urma săvârşirii infracţiunii, cu preîntâmpinare că, în cazul săvârşirii de noi
infracţiuni, faţă de el vor fi luate măsuri mai severe, inclusiv aplicarea pedep-sei
cu toate consecinţele negative prevăzute de legea penală. Această măsură
educativă poate fi aplicată minorilor în vârstă de 14-15 ani în cazul săvârşi-rii
de infracţiuni neînsemnate (uşoare sau mai puţin grave), al căror pericol
social caracteristic infracţiunii concrete nu este evident pentru adolescenţii
de această vârstă (de exemplu, în cazul săvârşirii infracţiunilor în domeniul
informaticii).
Alin. 2, art. 311 cod de executare al RM prevede că avertismentul, ca
măsură de constrângere, se face în scris, contra semnătură, în termen de 5 zile,
41 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele
penale privid minorii din 22.11.2004.

37
OXANA ROTARI
în sediul oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciul mino-rului.
Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată
care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii.
Factorul negativ prezent în cazul aplicării acestei măsuri este că ea nu
va avea efect fără vreo explicaţie nu numai a consecinţelor juridice – lucru
pe care îl poate face judecătorul, dar şi a semnificaţiei sociale, de fapt a celor
săvârşite – lucru pe care trebuie să-l facă un psiholog.
O altă măsură de constrângere cu caracter educativ este încredinţarea
minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc
sau organelor specializate de stat, măsură care constă în transmiterea obli-gaţiei
şi împuternicirea persoanelor nominalizate (părinţi, tutore, curator, rudă
apropiată, organele de tutelă şi curatelă etc.) de a exercita controlul asupra
comportamentului minorului, a întreprinde activităţi educative în vederea în-depărtării
lui de la mediul criminal şi formării unei personalităţi socializate.
Această măsură poate fi efectivă dacă mediul familial sau cel în care se află
minorul îl poate influenţa pozitiv.
La aplicarea acestei măsuri instanţa de judecată trebuie să se convingă
că persoanele cărora minorul le este încredinţat se bucură de autoritate, au
o influenţă pozitivă asupra acestuia şi pot exercita controlul corespunzător
asupra lui.
Alin. 3, art.311 Cod de executare al RM prevede că oficiul de executare
în a cărui rază teritorială se află domiciul minorului asigură primirea semnă-turilor
persoanelor responsabile pentru plasarea, ca măsură de constrângere,
a minorului sub supravegherea părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau a
organelor specializate de stat. Oficiul de executare informează, în termen de
5 zile, instanţa de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea
hotărârii.
Aplicarea acestei măsuri este imposibilă când nu se găseşte o persoană
sau o instituţie care să înfăptuiască supravegherea minorului în cauză; în ase-menea
cazuri măsura internării într-o instituţie specială de reeducare pare a fi
cea mai bine-venită.
Obligarea minorului de a repara daunele cauzate constă în recupe-rarea
prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin săvârşirea infracţiu-nii.
La aplicarea acestei măsuri trebuie să se ia în considerare starea materială

38
OXANA ROTARI
a minorului, prezenţa surselor de venit propriu, angajarea în câmpul muncii
etc.
Repararea daunei poate avea loc şi prin efectuarea lucrărilor de resta-bilire,
reparaţie de către minor, prestarea anumitor servicii. În aceste cazuri,
instanţa trebuie să ţină cont atât de capacităţile fizice, cât şi de abilităţile de
muncă ale minorului.42
Alin. 4, art.311 Cod de executare al RM prevede că hotărârea privind
obligarea ca măsură de constrângere, a minorului de a repara prejudiciile cau-zate
se expediază pentru executare oficiului de executare în a cărui rază terito-rială
se află domiciliul minorului. Oficiul de executare informează, în termen
de 5 zile, instanţa de judecată despre executarea hotărârii.
Soluţionând acţiunea civilă în procesul penal în conformitate cu art.
387 CPP, instanţa de judecată concomitent va aplica şi prevederile art.1407
CC, care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un minor cu
vârsta cuprinsă între 14 şi18 ani.
În cazul când minorul de 14-18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente
pentru repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat integral sau în
partea nereparată de către părinţi (adoptatori) sau curator, dacă nu demon-strează
că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.
Obligaţia părinţilor (adoptatorilor) sau curatorului de a repara preju-diciul
cauzat de un minor de 14 - 18 ani încetează în cazul în care autorul
prejudiciului a atins majoratul, precum şi în cazul când, înainte de a fi atins
majoratul, acesta dobândeşte bunuri sau venituri suficiente pentru repararea
prejudiciului.
Această obligaţiune a persoanelor indicate încetează odată cu atingerea
majoratului de către condamnat, precum şi în cazul în care el, până la atinge-rea
majoratului, dispune de sume băneşti ce urmează a fi încasate de la con-damnat
şi de la părinţii sau tutorii acestuia, sau dispune de venituri ori de alt
patrimoniu suficient pentru restituirea pagubei cauzate prin infracţiune.43
În contextul celor menţionate anterior venim cu propunerea de a com-pleta
sistemul pedepselor cu o asemenea pedeapsă adresată minorilor. Pe-
42 IRP, UNICEF, “Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie. Raport de moni-torizare.”,
Chişinău, 2005, pag. 22-23.

39
OXANA ROTARI
deapsa de a obliga minorul să repare paguba ar putea fi aplicată acestuia în
calitate de pedeapsă alternativă pedepsei cu închisoarea sau arestul, exclus
ca pedeapsă la 29.06.06. Actualmente, fiind o măsură educativă, aplicabilă
în cazul liberării minorului de răspundere penală sau pedeapsă, datorită par-ticularităţilor
de ordin biopsihologic ale personalitărţii minorului, ea nu este
tot timpul percepută de către minor ca o responsabilizare pentru faptele sale.
Din aceste considerente, completarea cadrului de pedepse din Codul Penal cu
o asemenea pedeapsă poate avea un efect educativ mai mare decât în cazul
aplicării acesteia în urma liberării de răspundere sau pedeapsa penală.
Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de
reabilitare psihologică. Măsura dată, care poartă un caracter mixt, complex
educativ-curativ, se ia faţă de minorii, ale căror deficienţe fizice sau psihice,
inadaptabilitate socială, traumă psihică, rezultate din comiterea infracţiunii
sau cauzate de mediul lor de viaţă, împiedică formarea normală a persona-lităţii
lor. Măsura dată nu este privativă de libertate şi se aplică atunci când
tratamentul medical poate fi efectuat şi în condiţii de aflare a minorului la
libertate.
Alin. 5, art. 311 Cod de executare al RM prevede că hotărârea privind
obligarea, ca măsură de constrângere ca măsură de constrângere a minorului
de a urma tratamentul medical, de erabilitare psihologică se trimite oficiului
de executare în a cărui rază teritorială se află domiciul minorului, care asigură
controlul executării de către minor a măsurii cu caracter educativ aplicate. În
termen de 5 zile de la terminarea cursului de tratament, oficiul de executare
încunoştiinţează despre aceasta instanţa de judecată anexând rezultatele trata-mentului.
Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de
reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare reprezintă o măsură
educativă privativă de libertate, care constă în plasarea minorului în instituţiile
speciale menţionate pe o perioadă nedeterminată, care însă nu poate dura mai
mult decât până la atingerea vârstei de 18 ani. În cazuri excepţionale, prelun-girea
termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea vârstei
de 18 ani este permisă numai până la absolvirea unei şcoli de cultură generală
sau de meserii (alin. 2, art. 93 CP).

40
OXANA ROTARI
Instituţiile speciale de învăţământ şi de reeducare sunt şcolile de tip
internat sau casele de copii, unde se efectuează o supraveghere deosebită, care
nu poate fi realizată în regim de libertate, în cadrul altor măsuri, în special prin
încredinţarea acestor minori părinţilor sau altor persoane. Aceste instituţii sunt
destinate minorilor care necesită condiţii speciale de educare şi supraveghere.
În aceste instituţii minorul urmează programe de instruire sau pregătire profe-sională
corespunzătoare aptitudinilor sale. În RM există o instituţie rezidenţi-ală
specială plasată în satul Soloneţ, Soroca şi care încearcă să obţină statut de
centru de reabilitare social-pedagogică pentru copii şi adolescenţi, cu scopul
refacerii psihologice şi a reintegrării sociale a acestora.
Alin. 6, art. 311 Cod de Executare al RM prevede hotărârea privind
internarea, ca măsură de constrângere, a minorului într-o instituţie specială de
învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare se tri-mite
oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul minoru-lui,
care asigură plasarea minorului în instituţia stabilită. Oficiul de executare
informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată care a examinat cauza în
fond despre executarea hotărârii. 44
În cazul internării într-o instituţie curativă şi de reeducare, măsura dată,
ca şi măsura obligării la tratament medical de reabilitare psihologică, are o
natură complexă educativ-curativă, destinată minorilor care suferă de anumite
reţineri în dezvoltarea mentală, fie alte deficienţe de adaptare, de ordin psiho-logic,
alte maladii psihice sau fizice, care nu pot fi înlăturate, iar tratamentul
nu poate fi efectuat decât în urma internării în aceste instituţii (şcoli internate,
instituţii curative). Măsura dată este destinată minorilor care au nevoie con-comitent
de îngrijire medicală şi de un regim special de instruire şi educaţie.
Necesitatea aflării în această instituţie trebuie periodic examinată, iar măsura
internării trebuie anulată în cazul dispariţiei cauzelor care au dus la aplicarea
ei şi dacă pare a fi oportună aplicarea faţă de minor a altor măsuri educative.
45
Art. 487 CPP al RM stabileşte că aflarea minorului în instituţia specială
de învăţământ şi de reeducare sau în instituţia curativă şi de reeducare poate fi
44 Codul de Executare al Republicii Moldova. Chişinău, 2005, pag. 54.
45 IRP, UNICEF, “Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie. Raport de
monotorizare.”, Chişinău, 2005, pag. 23.

41
OXANA ROTARI
încetată până la atingerea majoratului dacă minorul, datorită corectării nu mai
are nevoie de influenţare prin această măsură. Prelungirea aflării persoanei
în instituţiile menţionate după atingerea majoratului se admite doar până la
terminarea de către ea a învăţământului general sau profesional. Chestiunea
încetării sau prelungirii duratei aflării persoanei în instituţiile menţionate se
soluţionează, în temeiul demersului organuli specializat de stat care asigu-ră
corectarea minorului de către judecătorul de instrucţie al instanţei care a
adoptat sentinţa sau al instanţei în raza teritorială a căreia se găseşte domiciliul
minorului, în termen de 10 zile de la primirea demersului.
La examinarea demersului sunt citaţi minorul condamnat, reprezentan-tul
lui legal, apărătorul, procurorul şi reprezentantul organului specializat de
stat. Neprezentare acestor persoane, cu excepţia procurorului, nu împiedică
execuatrea demersului în cazul în care cauza poate fi examinată în lipsa lor.46
În conformitate cu art.111 alin.1 lit. (a) al Codului Penal, minorii în
privinţa cărora au fost aplicate măsuri de constrângere cu caracter educativ se
consideră ca neavând antecedente penale.
Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri de constrângere
cu caracter educativ, iar în cazul eschivării sistematice de la măsurile de con-strângere
cu caracter educativ de către minor, instanţa de judecată, la propune-rea
organelor de stat specializate, anulează măsurile aplicate şi trage vinovatul
la răspundere.47
Săvârşirea infracţiunii de către un minor constituie o circumstanţă ate-nuantă
la stabilirea pedepsei (p. 6 art.76 CP), faţă de minori nu se aplică de-tenţiunea
pe viaţă (alin.3 art. 71 CP: ”detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată
femeilor şi minorilor”), închisoarea ca pedeapsă faţă de ei poate fi aplicată pe
un termen ce nu depăşeşte 15 ani (alin. 3 art. 70 CP: “La stabilirea pedepsei
pentru o persoană care la data săvârşirii infracţiunii nu a atins vârsta de 18 ani,
termenul închisorii nu poate depăşi 15 ani”).
Cercetând faptele săvârşite de persoane în vârstă de până la 18 ani, in-stanţa
de judecată trebuie să studieze detaliat toate împrejurările care au avut
puncte de contact cu infracţiunea şi au contribuit la săvârşirea acesteia. Art.
475 CPP al RM prevede că judecată este întotdeauna obligată să stabilească:
46 CPP al Republicii Moldova. Chişinău, pag. 310.
47 Codul Penal al Republicii Moldova. Chişinău, 2002, pag. 79-85.

42
OXANA ROTARI
1. vârsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);
2. condiţiile în care trăieşte şi este ducat minorul, gradul de dezvolta-re
intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile carac-terului
şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui;
3. influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;
4. cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii.
Judecata este întotdeauna obligată să cerceteze condiţiile în care a trăit
şi a fost educat minorul-infractor, cauzele şi condiţiile care au contribuit la
săvârşirea infracţiunii concrete.48
Conform alin.1, art. 21 CP RM, pentru ca persoana fizică să fie pasibilă
de răspundere penală, pe lângă vârsta cerută de lege aceasta urmează a fi şi
responsabilă. Astfel, dacă în art. 21 CP responsabilitatea este prevăzută ca
semn ce caracterizează persoana fizică în calitate de subiect al infracţiunii,
atunci art. 22 CP ne dă noţiunea acesteia: ”Responsabilitatea reprezintă starea
psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudici-abil
al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţi-unile”.
Şi în acest context menţionăm că definirea responsabilităţii reprezintă
un factor novator pentru actuala legislaţie penală, deoarece în CP din 1961
aceasta era lipsă, considerându-se că responsabilitatea constituie condiţia nor-mală
a persoanei, deşi acest lucru rezultă din reglementările art.11 CP: ”Nu
formează infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă este săvârşită de o
persoană iresponsabilă”.
În opinia cercetătorilor V. Dongoroz şi I. Vintilă, responsabilitatea re-prezintă
starea psiho-fizică a persoanei care are capacitatea de a înţelege ca-racterul
faptelor sale, de a-şi da seama de valoarea şi de urmările lor, precum
şi capacitatea de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu
acţiunile proprii. Prin urmare, starea de responsabilitate sau de capacitate psi-hică
a persoanei presupune că aceasta posedă însuşirile psihice, precum ar fi
inteligenţa, raţiunea, care o fac capabilă să înţeleagă caracterul socialmente
periculos al acţiunilor sau inacţiunilor pe care le săvârşeşte şi să fie capabilă
de a se abţine de la săvârşirea acţiunilor interzise sau să efectueze acţiunile
ordonate de lege.49 I. Moraru şi V. Predescu definesc responsabilitatea drept
48 Borodac A., Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994, pag. 88.
49 Dongoroz V., Vintilă. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol.I.

43
OXANA ROTARI
totalitatea particularităţilor psihice ale individului care-l fac pe acesta capabil
să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale în strânsă legătură cu legile
de dezvoltare a societăţii şi să aprecieze consecinţele faptelor sale atunci când
el acţionează contrar acestei unităţi.50
Prin urmare, responsabilitatea reprezintă starea psihologică proprie
normală, fiind în acelaşi timp opusă responsabilităţii prevăzute de art. 23 CP,
respectiv, persoana nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale
sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări
psihice temporare sau a altei stări patologice.
Considerăm oportun a sublinia că iresponsabilitatea trebuie deosebită
de arieraţia sau înapoierea mintală a minorului, care facilitează considerabil
capacitatea lui de a înţelege sensul acţiunilor şi de a le dirija. În cazul când
apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea de per-cepere
justă a împrejurărilor ce au importanţă pentru cauza penală, este nece-sară
efectuarea expertizei medico-legale: psihologice, psihiatrice ori psiholo-go-
psihiatrice. În acest sens, în şedinţa de judecată pot fi audiaţi şi specialişti
în domeniul psihologiei copiilor şi adolescenţilor (psiholog, asistent social şi
pedagog). În cazul când se constată că minorul suferă de debilitate mentală,
care nu este legată de o boală psihică, instanţa de judecată trebuie să stabileas-că
dacă el a fost pe deplin conştient de săvârşirea actelor şi să aplice procedu-rile
judiciare prevăzute în art. 475, alin. 2 CPP.51
Art. 143 al CPP al RM indică expres cazurile în care efectuarea exper-tizei
este absolut necesară. Astfel, expertiza psihiatrico-legală a minorilor re-prezintă
un lucru extrem de dificil atât sub aspect medical, cât şi juridic. Difi-cultăţile
expertizei psihiatrico-legale a minorilor, adică a persoanelor cu vârsta
de până la 18 ani, sunt determinate atât de particularităţile comportamentale
specifice acestei vârste, cât şi de evoluţia manifestărilor clinice (care diferă de
cea urmărită la adulţi) ale maladiilor psihice. Psihozele acute la această vârstă
se manifestă adeseori atipic, polimorf, nediferenţiat, prezentând dificultăţi în
diagnosticul pozitiv şi cel diferenţiat. Concomitent la minori sunt constatate
Bucureşti, 1969, pag. 393.
50 Moraru I., Predescu V. Criterii de stabilire a responsabilităţii în expertiza psihiatrică
judiciară. Bucureşti, 1962, pag. 103.

Delincventa

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Viewers also liked

Viewers also liked (12)

Similar to Delincventa

Similar to Delincventa (20)

More from exodumuser

More from exodumuser (20)

Delincventa