Successfully reported this slideshow.
We use your LinkedIn profile and activity data to personalize ads and to show you more relevant ads. You can change your ad preferences anytime.

123681161 reghini-suport-de-curs

13,614 views

Published on

  • Sex in your area is here: ♥♥♥ http://bit.ly/2u6xbL5 ♥♥♥
       Reply 
    Are you sure you want to  Yes  No
    Your message goes here

123681161 reghini-suport-de-curs

  1. 1. UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” FACULTATEA DE DREPT Conf. dr. IONEL REGHINI DREPT CIVIL SUPORT DE CURS 1
  2. 2. CUPRINS: Capitolul I Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul juridic civil………………………………………… p. 5 Capitolul II Capacitatea persoanei fizice …………p. 23 Capitolul III Identificarea şi localizarea persoanei fizice .. …………………………………………………….. p. 45 Capitolul IV Persoana juridică …………………... p. 63 Capitolul V Bunurile şi clasificarea lor …………. p. 80 Capitolul VI Drepturile subiective. Clasificarea, exercitarea şi ocrotirea lor …………………………………….. p. 83 Capitolul VII Actul juridic civil ………………….. p.100 Chestionare pentru lucrările de control ………… p.125 2
  3. 3. Precizări prealabile. 1. Suportul de curs este doar o sinteză a principalelor teme şi probleme abordate în cursurile scrise, consacrate materiei “Drept civil. Partea generală. Persoanele. ” Ca atare, parcurgerea suportului de curs nu este suficientă pentru pregătirea examenului la această disciplină. Pregătirea pentru acest examen presupune parcurgerea unuia dintre cursurile scrise indicate ca material bibliografic. Suportul de curs este util prin aceea că scoate în evidenţă cele mai importante şi semnificative probleme pe care această materie le ridică şi poate contribui la fixarea cunoştinţelor dobândite în urma studiului individual. 2. În cuprinsul cursurilor scrise care le aveţi la dispoziţie, sunt evocate frecvent numeroase texte de lege, din Codul civil sau din alte acte normative. Este, desigur util să cunoaşteţi conţinutul acestora precum şi actul normativ în care ele pot fi găsite (Codul civil, Decretul nr. 31/1954, Decretul nr. 167/1958 etc.), dar nu este cazul să vă încărcaţi memoria şi să pierdeţi timpul reţinând şi numărul articolului, ori chiar a alineatului în care sunt cuprinse aceste reglementări. Ar fi un efort inutil, mai ales dacă ţinem seama de faptul că legislaţia noastră este într-o permanentă schimbare, cât şi de faptul că elaborarea unui nou Cod civil nu numai că se impune dar pare a fi iminentă. 3. Nu este cazul să memoraţi exprimările folosite de unul sau altul dintre autorii materialelor bibliografice. Puteţi să folosiţi şi chiar este indicat să formulaţi exprimări proprii, cu condiţia de a nu denatura sensul reglementărilor legale pe care încercaţi să le explicaţi. O prezentare într-o manieră personală a problemelor studiate nu face decât să dovedească faptul că acestea au fost înţelese. Or, ceea ce ne interesează - atât în perspectiva examenului ce îl veţi susţine şi care se cere promovat, cât şi în ideea că 3
  4. 4. parcurgerea oricărei materii este o treaptă în procesul de formare a dumneavoastră ca practicieni ai dreptului -, este înţelegerea spiritului şi a sensului reglementărilor legale şi nu reţinerea mecanică a acestora. Nu însemnă însă că nu trebuie memorat nimic. Dimpotrivă, există o seamă de reglementări fundamentale – ca, de exemplu, cele care privesc condiţiile de valabilitate ale actelor juridice, regimul juridic al nulităţilor actului juridic, categoriile de bunuri şi regimul juridic al acestora etc. -, care caracterizează diferitele instituţii juridice şi care trebuiesc reţinute, fiindcă ele sunt, veritabile şi în acelaşi timp indispensabile, “instrumente de lucru” în procesul de interpretare şi aplicare corectă a dreptului. Reţinerea lor este necesară deoarece, informatizarea permite astăzi accesul oricui şi într-un interval scurt de timp la orice text de lege. Esenţial este ca, mai întâi, să şti ce să cauţi şi unde să cauţi, iar apoi să şti să interpretezi ceea ce ai găsit. Dar, nu poţi nici să cauţi şi nici să interpretezi corect, dacă nu stăpâneşti instrumentele de care vorbeam mai înainte. 4. Pentru a facilita fixarea cunoştinţelor de bază, la sfârşitul capitolelor şi, uneori, chiar a anumitor paragrafe, am formulat o seamă de întrebări. De multe ori răspunsul la acestea nu poate fi găsit în cuprinsul suportului de curs. El poate fi dat numai în urma consultării materialului bibliografic. 5. Activităţile tutoriale se desfăşoară sub forma unor discuţii, deci nu sunt activităţi de predare a materiei aferente temelor anunţate. Prin urmare, prezenţa la aceste activităţi vă este utilă numai în măsura în care aţi studiat tema anunţată pentru respectiva activitate tutorială. 6. Bibliografia indicată este ordonată alfabetic, după numele autorului. Prin urmare această ordine nu indică o preferinţă a noastră pentru una sau alta dintre lucrările indicate, ori pentru autorii acestora. Dimpotrivă, puteţi utiliza aceea dintre lucrările indicate care vă este la îndemână. 7. Este în curs de apariţie primul volum al cursului elaborat de Ionel Reghini şi Şerban Diaconescu. Acesta acoperă materia corespunzătoare capitolelor I – IV din prezentul suport de curs. 4
  5. 5. Capitolul I Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul juridic civil. & 1. Definirea dreptului civil. Într-o primă accepţiune dreptul civil are înţelesul de drept subiectiv, adică înţelesul de putere conferită unei persoane de lege sau de un act juridic, putere în virtutea căreia, acea persoană, poate ea însăşi să acţioneze sau poate să pretindă altuia să acţioneze într-un fel oarecare. Aşa, spre pildă, proprietarul unui bun este titularul unui drept subiectiv în temeiul căruia el are puterea să stăpânească bunul, să îl folosească ori să îl încredinţeze altuia spre folosinţă, la fel cum are puterea să dispună de bun vânzându-l, donându-l etc., ori consumându-i substanţa. Tot astfel, acela ce vinde un bun are un drept subiectiv în temeiul căruia poate să primească preţul bunului vândut şi, ca atare, poate să-i ceară cumpărătorului să-l achite; iar acela care a închiriat un bun are un drept subiectiv în temeiul căruia poate să-i ceară locatarului să plătească chiria etc. Această primă accepţiune a dreptului civil o vom avea în vedere ceva mai încolo, cu ocazia examinării conţinutului raportului juridic civil şi a clasificării drepturilor subiective. Într-o a doua accepţiune, dreptul civil desemnează una dintre ramurile sistemului nostru de drept, adică o grupare de norme şi instituţii juridice reunite laolaltă, în principal, datorită obiectului lor comun de reglementare. În această din urmă accepţiune, dreptul civil apare ca o componentă a dreptului obiectiv, adică a unui ansamblu de norme de conduită care pot exista şi se pot aplica indiferent de cunoaşterea sau perceperea lor subiectivă de către persoanele fizice sau juridice. Iar, în măsura în care este vorba de anumite norme juridice concrete, care există şi se aplică la un moment dat, ramura dreptului civil este parte a dreptului pozitiv. Acesta este înţelesul pe 5
  6. 6. care îl vom avea în vedere, cu prioritate, în partea de început a materiei. Legislaţia noastră nu defineşte dreptul civil ca ramură de drept şi nici nu îi precizează obiectul sau domeniul de reglementare. În literatura noastră de specialitate dreptul civil a fost şi este definit, de regulă, ca fiind acea ramură a sistemului de drept, sau acel ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Uneori această definiţie este completată cu precizarea că normele dreptului civil reglementează şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice, în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile. & 2. Norma de drept civil. Noţiune. Clasificare. Norma de drept civil este, asemenea tuturor normelor juridice sau de drept, o regulă de conduită cu caracter general, impersonal şi de aplicare repetată, regulă ale cărei prevederi pot fi impuse, la nevoie, făcând uz de forţa de constrângere a statului. Normele dreptului civil se pot grupa în două mari categorii: norme imperative (de ordine publică şi de ordine privată) şi norme dispozitive. Primele sunt acelea de la care părţile nu se pot abate, iar celelalte, pe cale de consecinţă, sunt cele de la care părţile se pot abate fără a suporta vreo consecinţă juridică. . Normele dreptului civil sunt norme de drept comun. Expresia drept comun desemnează norma juridică sau gruparea de norme juridice prin care se înfăptuieşte reglementarea legală generală, de principiu, a unui raport social sau a unui domeniu de raporturi sociale, reglementare care primeşte aplicare într-un anumit domeniu, ori de câte ori (sau în măsura în care) acel domeniu nu este supus unei reglementări legale speciale, derogatorii. În comparaţie cu dreptul civil - care este dreptul comun -, celelalte ramuri ale dreptului privat constituie doar un drept special sau categorial. Distincţia dintre dreptul comun şi drepturile categoriale nu este numai de natură teoretică. Prin consecinţele sale ea evocă o altă distincţie, care se face 6
  7. 7. cu ocazia clasificării nomelor juridice. Este vorba de distincţia dintre normele generale sau de aplicaţie generală şi normele speciale sau de aplicaţie specială. În altă ordine de idei, normele dreptului civil sunt, în bună măsură, norme supletive, denumite astfel fiindcă rostul lor este acela de a suplini voinţa părţilor, atunci când aceasta nu a fost exprimată îndestulător la încheierea unui contract. Existenţa acestei categorii de norme juridice apare ca o necesitate în contextul libertăţii contractuale, care conferă părţilor posibilitatea de a încheia acele contracte pe care ele le voiesc şi de a stabili conţinutul acestora. Or, în multe cazuri, părţile nu pot sau nu vor, la data încheierii contractului, să prevadă toate situaţiile ce se vor ivi în raporturile dintre ele şi, în consecinţă, nu cuprind în contract clauze care să reglementeze aceste situaţii. Altfel spus, de multe ori, contractul este incomplet. Aşa fiind, legiuitorul a instituit, preventiv, o categorie specială de norme juridice menite să umple “golurile” contractuale şi care sunt denumite sugestiv norme supletive. Spre exemplu, executarea contractului de vânzare-cumpărare implică, printre altele, o seamă de cheltuieli legate de predarea şi de ridicarea bunurilor vândute, cheltuieli a căror repartizare între părţi se va face potrivit înţelegerii acestora. Astfel, părţile se pot înţelege ca toate cheltuielile să fie suportate de către vânzător ori de către cumpărător, la fel cum se pot înţelege ca fiecare să suporte o jumătate sau o anumită parte din aceste cheltuieli. Cum problema unor astfel de cheltuieli se poate ridica în mod obişnuit şi cum este cu putinţă ca părţile să nu-i dea o rezolvare prin clauzele contractului, legiuitorul a intervenit cu o dispoziţie supletivă prevăzând, prin art. 1317 C. civ., că “Spezele predării sunt în sarcina vânzătorului, şi ale ridicării în sarcina cumpărătorului, dacă nu este stipulaţiune contrarie”. Întrebări. 1.Ce înseamnă “drept comun” şi care sunt consecinţele calificării normelor de drept civil ca fiind “norme de drept comun”? 2.Ce sunt normele supletive şi care este utilitatea lor? 7
  8. 8. 3.Cum pot fi clasificate normele imperative şi care este 8 utilitatea acestei clasificări? 4.Ce sunt normele permisive? Cuvinte şi expresii cheie. Imperativ; onerativ; prohibitiv; supletiv; permisiv; drept comun; ordine publică; ordine privată. & 3. Aplicarea normelor juridice în timp. Conflictele de legi în timp. Problema stabilirii domeniului temporal al acţiunii normelor juridice se ridică în modul cel mai firesc deoarece, aşa cum se obişnuieşte a se spune “legea nu este eternă”, ea este elaborată în considerarea unor realităţi şi, ca atare, este indicat ca ea să existe şi să se aplice doar atâta timp cât aceste realităţi există şi nu se modifică, la fel cum este indicat ca ea să fie abrogată ori modificată odată cu dispariţia sau modificarea realităţilor care au generat-o. Succesiunea în timp a normelor juridice care au acelaşi domeniu de reglementare (proprietate, contracte, căsătorie, etc.) - succesiune care implică existenţa unor norme vechi şi a unor norme noi -, poate să creeze conflicte de legi (norme) în timp sau conflicte de legi intertemporale. Problema centrală a acestor conflicte este aceea de a şti dacă o anumită situaţie juridică este reglementată de legea (norma) veche sau de legea (norma) nouă. Să ne imaginăm un exemplu. La data încheierii unei căsătorii, legea reglementează într-un anumit fel relaţiile patrimoniale dintre soţi. În timpul căsătoriei apare o nouă reglementare a acestor relaţii. Ca urmare, se va naşte întrebarea: noua reglementare se aplică doar relaţiilor patrimoniale ce se vor stabili în căsătoriile care se vor încheia ulterior apariţiei ei sau şi relaţiilor ce se stabilesc în căsătoriile încheiate anterior şi care există la data intrării ei în vigoare? 3.1. Soluţionarea conflictelor de legi prin norme tranzitorii. Datorită faptului că asemenea conflicte generează situaţii complexe, care dacă nu sunt rezolvate unitar pot crea inechităţi grave, legiuitorul intervine frecvent prin norme tranzitorii, care delimitează
  9. 9. domeniul temporal de acţiune al legilor aflate în conflict, indicând dacă o anumită situaţie juridică este reglementată de legea veche ori de legea nouă sau, dacă este cazul, în ce măsură este reglementată de una sau de alta dintre legile aflate în conflict. Ca urmare, prin aceste norme tranzitorii nu se reglementează nemijlocit anumite relaţii sociale ci se soluţionează conflictul de legi prin stabilirea domeniului temporal de aplicare al fiecăreia dintre normele aflate în conflict Existenţa unor norme tranzitorii s-ar putea spune că este soluţia ideală pentru conflictele de legi intertemporale. Astfel de conflicte se cer însă a fi soluţionate şi în lipsa unor dispoziţii tranzitorii, iar rezolvările ce se dau trebuie să fie, de principiu, aceleaşi de fiecare dată. 3.2. Soluţionarea conflictelor de legi în timp în lipsa unor 9 norme tranzitorii. a. Principiul neretroactivităţii. Prin însăşi dispoziţia de început a Codului civil (art. 1), legiuitorul de la 1865 a prevăzut că “Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”. Prevederea din art. 1 C. civ. este privită ca fiind purtătoarea unui principiu fundamental în materia aplicării normelor juridice în timp. Este vorba de principiul neretroactivităţii legilor (normelor juridice) . Potrivit acestuia norma juridică nouă (legea nouă) nu se poate aplica situaţiilor juridice trecute şi efectelor acestora, în măsura în care ele s-au produs. Sau, altfel spus, norma juridică, în general, nu se poate aplica acelor situaţii şi efecte juridice care sunt anterioare momentului zero al acţiunii ei în timp. Cum însă Codul civil este, în bună măsură, o lege ordinară, s-a admis că legiuitorului îi este îngăduit să elaboreze legi cu caracter retroactiv prin care să fie reglementate situaţii juridice anterioare lor. Constituţia României din 1991 prevede însă, în art. 15 (2), că “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.” Textul art. 15 (2) ne ocazionează următoarele observaţii: 1) el se aplică deopotrivă atât legilor cât şi celorlalte acte normative, indiferent că acestea sunt de domeniul dreptului privat sau a dreptului public, excepţie făcând dispoziţiile
  10. 10. legale cu caracter penal şi contravenţional; 2) legiuitorul este oprit să mai elaboreze acte normative care, expres sau implicit, ar avea caracter retroactiv; 3) în art. 15 (2) din Constituţie nu se mai regăseşte prevederea “ea n-are putere retroactivă”, pe care o întâlnim în partea finală a art. 1 C. civ. Principiul neretroactivităţii legii a fost perceput ca fiind fundamental cât priveşte aplicarea normelor juridice (legilor) în timp, însă era vădit că el nu soluţiona complet conflictul de legi fiindcă se rezuma la determinarea domeniului temporal în care normele juridice nu-şi puteau găsi aplicare, fără a face referire şi la acela în care ele îşi găsesc aplicare. b. Principiul aplicării imediate a legii noi. Datorită faptului că principiul neretroactivităţii nu a reuşit să dea o soluţie completă conflictelor de legi în timp, doctrinar s-a formulat un principiu complementar, respectiv principiul aplicării imediate a legii (normei juridice) noi. Potrivit acestui principiu norma juridică nouă se aplică tuturor situaţiilor juridice viitoare şi efectelor acestora, precum şi efectelor situaţiilor juridice trecute în măsura în care acestea nu s-au produs până la data aplicării normei noi, fiind totodată exclusă aplicarea normei vechi cât priveşte reglementarea situaţiilor juridice viitoare şi a efectelor lor. Din aplicarea concurentă a acestor principii se poate contura următoarea soluţie de principiu a conflictelor de legi: situaţiile juridice trecute - în raport de “momentul zero” al aplicării unei norme juridice - (facta praeterita) rămân supuse normelor juridice în vigoare la data când ele s-au stabilit şi s-au consumat (normelor vechi), deoarece normele noi nu pot retroactiva; situaţiile juridice viitoare (facta futura) – în raport de acelaşi moment – vor fi supuse numai normelor juridice noi, deoarece normele anterioare (vechi) nu ultraactivează; situaţiile juridice pendente (facta pendentia) - în raport de acelaşi moment – în măsura în care s-au consumat, vor fi supuse normelor vechi, iar în măsura în care nu s-au consumat vor fi supuse normelor noi. 10
  11. 11. Exemplu. În cazul unui testament putem lesne observa că el este un act juridic care se săvârşeşte de către autorul său în timpul vieţii, dar care îşi produce efectele abia la data deschiderii succesiunii, adică la moartea autorului său. Or, dacă în perioada de timp cuprinsă între momentul întocmirii testamentului şi momentul morţii autorului său s-a schimbat legea succesorală, iar noile dispoziţii legale prevăd, pe de o parte, alte cerinţe privind forma testamentului, iar, pe de altă parte, reglementează altfel decât legea anterioară efectele testamentului, se poate ridica problema de a şti în ce măsură respectivului testament i se va aplica legea în vigoare la data întocmirii lui şi în ce măsură i se va aplica legea în vigoare la data deschiderii succesiunii. Soluţia care se desprinde din aplicarea concurentă şi complementară a celor două principii este aceea că forma testamentul şi celelalte condiţii de valabilitate ale acestuia, se vor supune legii în vigoare la data întocmirii lui (legii vechi) - întrucât legea nouă nu retroactivează şi, prin urmare, nu le poate reglementa -, iar efectele testamentului se vor se vor supune legii în vigoare la data când ele se produc (legii noi), fiindcă legea nouă se aplică imediat şi, prin urmare, le reglementează, iar legea veche nu poate ultraactiva şi, ca atare, nu le poate reglementa. & 4. Acţiunea normelor juridice în spaţiu. Conflictele de legi 11 în spaţiu şi soluţionarea lor. Uneori raporturile juridice au un caracter internaţional, datorită faptului că un anumit element al lor este un străin sau de extraneitate. Astfel, părţile pot să aibă cetăţenii sau naţionalităţi diferite, situaţie care raportată fiind la dreptul unui anumit stat este exprimată prin formularea: “una dintre părţi are cetăţenie sau naţionalitate străină”; bunul care formează obiectul actului juridic se află pe teritoriul altui stat decât acela căruia părţile îi aparţin prin cetăţenie; încheierea actului juridic, care generează raportul juridic, are loc pe teritoriul altui stat decât acela al cetăţeniei părţilor, etc.
  12. 12. Existenţa acestor elemente face ca raportul juridic să aibă legătură concomitent cu norme juridice ce aparţin legislaţiilor unor state diferite. Astfel, spre pildă, cetăţenia română a uneia dintre părţile unui act juridic cât şi încheierea acelui act pe teritoriul României, leagă acel act şi raportul juridic pe care el îl generează de legislaţia română. Dar, cetăţenia străină a celeilalte părţi şi faptul că bunul ce formează obiectul actului juridic se află pe teritoriul altui stat, leagă acelaşi raport juridic de legislaţia statului respectiv. Or, în condiţiile în care legislaţiile statelor conţin, pentru acelaşi domeniu, reglementări diferite, nu este indiferent ce lege aplicăm pentru reglementarea unui anumit raport juridic. Această stare, caracterizată prin faptul că un anumit raport juridic sau o anumită situaţie juridică se află sub incidenţa unor reglementări ce aparţin unor sisteme de drept diferite, este denumită doctrinar “conflict de legi în spaţiu”. Rezolvarea conflictului presupune determinarea reglementării legale aplicabile raportului juridic cu elemente de extraneitate sau, după caz, determinarea măsurii în care acelui raport îi este aplicabilă una sau alta dintre reglementările aflate în conflict. Fiecare stat şi-a elaborat un sistem propriu de norme juridice, denumite norme conflictuale, prin care se determină situaţiile în care îşi poate găsi aplicare o lege străină cât şi măsura acestei aplicări. În ansamblul lor, aceste norme alcătuiesc ceea ce se cheamă sistemul de drept internaţional privat al fiecărui stat. În concluzie, aspectul internaţional al acţiunii normelor juridice în spaţiu este caracterizat de posibilitatea apariţiei unor conflicte de legi, iar rezolvarea acestora se face prin aplicarea normelor conflictuale. Exemplu. Articolul 11 din Legea nr. 105/1992 - care este principala reglementare în materie conflictuală din dreptul nostru - prevede că “Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii 12
  13. 13. speciale, nu se prevede altfel”. Iar potrivit art. 12, al. 1 “Legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză”. Ca urmare, un conflict al legilor privind starea civilă şi capacitatea părţilor unui raport juridic, generat de faptul că una dintre părţi este cetăţean român iar cealaltă este cetăţean străin, se rezolvă astfel: cetăţeanul român va avea starea (starea civilă) şi capacitatea ce îi sunt conferite de legea română atât în cazul în care el se află în România cât şi în cazul în care el se află în străinătate; tot astfel, cetăţeanul străin va avea starea şi capacitatea determinate de legea sa naţionale, atât în cazul în care se află la el în ţară cât şi în cazul în care se află în România Întrebări. 1. Care sunt principiile aplicării normelor juridice în timp? 2.Poate legiuitorul să elaboreze norme juridice care să prevadă, în însăşi textul lor, că au un caracter imperativ? 3. În ce constă neretroactivitatea normelor juridice? 4. Ce este conflictul de legi intertemporal? 5. Ce sunt normele tranzitorii? 6. Ce sunt conflictele de legi în spaţiu? 7.Ce sunt normele conflictuale? 8. În ce constă elementul străin sau de extraneitate şi care sunt 13 consecinţele sale? Cuvinte şi expresii cheie. Neretroactivitate; ultraactivitate; norme tranzitorii; conflict de legi în timp; conflict de legi în spaţiu; element de extraneitate. & 5. Raportul juridic civil.
  14. 14. 5.1. Noţiune. Fiind o specie a raportului juridic, raportul juridic civil a fost definit, la rândul lui, ca fiind acel raport social care este reglementat de normele dreptului civil. Prin urmare, ceea ce pare să transforme întotdeauna un anumit raport social într-un raport juridic este existenţa unei norme juridice care reglementează acel raport. După părerea noastră, raportul juridic civil este relaţia socială care rezultă din acele împrejurări cărora normele dreptului le conferă calitatea de izvoare ale raporturilor juridice civile. Evidenţierea legăturii dintre raportul juridic şi izvorul său ne apare cu atât mai necesară cu cât izvorul raportului juridic poate avea un rol decisiv în determinarea naturii acestuia, operaţiune care poate întâmpina unele dificultăţi mai cu seamă atunci când este vorba de raporturi de drept privat. Aceasta deoarece raporturile de drept privat - şi în special cele civile şi comerciale - au unele trăsături comune, cum sunt, de exemplu, egalitatea părţilor şi libertatea de voinţă a acestora. Observând însă care este izvorul raportului juridic, putem spune, de exemplu, că dacă un raport juridic izvorăşte din acte sau fapte de comerţ, acel raport nu mai poate fi unul de natură civilă, ci unul de natură comercială. Tot astfel, dacă un raport juridic rezultă dintr-un contract individual de muncă, acela este un raport juridic de muncă şi nicidecum unul de natură civilă. 5.2. Trăsături specifice. 5.2.1. Generalitatea izvoarelor raportului juridic civil. Atât în lucrările de teorie generală a dreptului cât şi în cele consacrate studiului raportului juridic civil sau actului juridic civil, izvoarele raportului juridic (deci şi ale raportului juridic civil) sunt considerate a fi acele împrejurări - acţiuni ale omului ori fenomene naturale –, cărora normele dreptului le conferă eficacitate juridică. Luând drept criteriu conexiunea lor cu voinţa umană, izvoarele raporturilor juridice civile sunt clasificate în două grupe: evenimente sau fapte naturale şi acţiuni omeneşti. 14
  15. 15. Evenimentele sau faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa umană şi de a căror producere normele dreptului civil leagă o seamă de efecte juridice. Pot fi incluse în această categorie: naşterea, moartea, calamităţile naturale etc. Acţiunile omeneşti sunt la rândul lor grupate în două categorii: acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice. Primele alcătuiesc categoria actelor juridice (contractul şi actul unilateral), iar celelalte alcătuiesc categoria faptelor juridice (licite şi ilicite). Distincţia dintre aceste două categorii are multiple semnificaţii practice, în special, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, reprezentarea şi dovezile ce sunt admise de lege pentru a proba existenţa unui act sau fapt juridic ş.a. Este mai indicat ca izvoarele raportului juridic civil să fie abordate într-o manieră mai pragmatică, astfel încât, fără a ignora generalizările făcute în teoria generală a dreptului, să fie puse în evidenţă, cu prioritate şi pe înţeles, principalele izvoare ale raporturilor juridice civile şi particularităţile acestora. Aceste izvoare sunt: a) contractul civil; b) actul unilateral de drept civil; c) faptele ilicite cauzatoare de prejudicii unei alte persoane; d) faptele licite; e) evenimentele. a. Contractul civil. Contractul civil este o specie a actului juridic civil. Art. 942 C. civ. defineşte contractul ca fiind “acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”. Contractul este un însemnat izvor al raporturilor de drept comercial şi de dreptul muncii. Tocmai de aceea, în cele ce preced, respectiv atunci când am enumerat izvoarele raportului juridic civil, am făcut menţiunea că este un asemenea izvor doar contractul civil. Prin urmare, se ridică în mod necesar problema delimitării contractului civil de alte contracte şi în special de contractul comercial. 15
  16. 16. În acest sens, trebuie precizat că, pe lângă contractele esenţialmente civile, cum sunt cele cu titlu gratuit, şi a celor pe care legea le declară, expres sau implicit, ca necomerciale - ca, de exemplu, acelea care au ca obiect bunuri imobile -, ori de câte ori, dacă printr-o dispoziţie expresă a legii sau prin trăsăturile sale particulare, un anumit contract nu este ori nu poate fi calificat ca fiind unul comercial, de muncă, administrativ etc., acel contract trebuie considerat ca fiind un contract civil. Este, printre altele, o consecinţă a faptului că normele dreptului civil sunt dreptul comun şi în privinţa izvoarelor raporturilor juridice de drept privat, ceea ce face ca ele să-şi găsească aplicare şi în această materie, ori de câte ori nu sunt aplicabile normele specifice unei alte ramuri a dreptului privat; iar această consecinţă ne îndreptăţeşte, la rândul ei, să vorbim despre “generalitatea izvoarelor raportului juridic civil”, ca trăsătură a acestuia. Exemplu. Contractul care se încheie între un avocat şi clientul său este un contract civil întrucât, pe de o parte , legea nu îl califică în nici un fel, iar, pe de altă parte, trăsăturile sale nu justifică o calificare a lui ca fiind un contract comercial, de muncă sau de altă natură. b. Actul unilateral de drept civil. Actul unilateral de drept civil este o manifestare unilaterală de voinţă, făcută (exprimată), în temeiul legii ori a unui contract cu intenţia de a produce efecte juridice şi care este în măsură să producă prin ea însăşi astfel de efecte. Exemple: denunţarea unilaterală a unui contract încheiat pe durată nedeterminată; revocarea unui contract de mandat; recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei; testamentul ş.a. Datorită structurii sale unilaterale, actul juridic unilateral nu se confundă şi, ca atare, nu trebuie confundat cu contractul unilateral. Acesta din urmă – cu toate că se numeşte unilateral –, este un act de structură bilaterală, adică un contract, a cărui încheiere presupune un 16
  17. 17. acord de voinţe. Denumirea de contract unilateral este dată de faptul că el crează obligaţii numai pentru una dintre părţile contractante. Exemplu. Revocarea unui contract de mandat este un act unilateral, deoarece nu presupune consimţământul celeilalte părţi; în schimb, înţelegerea (acordul de voinţe) prin care una dintre părţi se obligă să garanteze o obligaţie pe care cealaltă parte şi-o asumă faţă de un terţ este un contract unilateral (cauţiune sau fidejusiune) deoarece crează obligaţii numai pentru garant. c. Faptele ilicite cauzatoare de prejudicii. Din punct de vedere al dreptului civil, prin faptă ilicită se desemnează acea acţiune sau inacţiune a unei persoane, care încălcă drepturile subiective sau interesele legitime ale altei persoane şi îi cauzează astfel un prejudiciu patrimonial sau, după caz, nepatrimonial. Este ceea ce rezultă şi din art. 998 C. civ. care dispune că “Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara". Prin urmare, spre deosebire de fapta ilicită de natură penală (infracţiunea) cât şi spre deosebire de fapta ilicită de natură administrativă (contravenţia), care nu pot exista decât în măsura în care legea le prevede şi le califică în mod expres drept infracţiuni ori contravenţii, faptele ilicite civile sunt determinate doar generic de către legiuitor prin rezultatul lor, respectiv cauzarea unui prejudiciu ca urmare a încălcării drepturilor ori a intereselor legitime ale unei persoane. Faptele cauzatoare de prejudicii, care mai sunt denumite sugestiv delicte civile, dau naştere unor raporturi juridice obligaţionale, în conţinutul cărora intră dreptul victimei de a cere şi de a obţine repararea prejudiciului suferit şi obligaţia corelativă a autorului faptei ilicite de a repara prejudiciul cauzat. Aceste raporturi sunt specifice unei forme a răspunderii juridice, cunoscută sub denumirea de răspundere civilă delictuală. 17
  18. 18. d. Faptele juridice licite. Acestea sunt acţiuni omeneşti săvârşite voluntar şi fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care produc totuşi anumite efecte expres prevăzute de lege, îndeosebi datorită faptului că săvârşirea lor afectează interesele altuia. Faptele juridice licite generatoare de raporturi obligaţionale, sunt denumite, în Codul civil, cvasi-contracte. Codul civil reglementează două fapte licite care sunt izvor de raporturi juridice obligaţionale. Este vorba de gestiunea de afaceri şi plata nedatorată. Plecând de la aceste reglementări, practica judecătorească şi doctrina au conturat şi un al treilea fapt licit izvor de obligaţii, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză. Faptele licite mai sunt uneori şi izvoare de raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi reale. În această calitate ele sunt denumite moduri de dobândire a dreptului de proprietate. Exemplu. Plata unei sume de bani făcută, din eroare, către o persoană care nu este îndreptăţită să o primească, generează, pentru cel ce a primit-o, o obligaţie de restituire. e. Evenimentele. Denumite uneori “fapte naturale”, evenimentele sunt, aşa cum am mai arătat, împrejurări străine voinţei umane de survenirea cărora legea condiţionează producerea anumitor efecte juridice. Exemplu. Moartea unei persoane dă naştere raporturilor juridice legate 18 de succesiunea acelei persoane. 5.2.2. Calitatea părţilor raportului juridic civil. În raporturile juridice de drept civil, ambele părţi apar, de regulă, în simpla lor calitate de persoane fizice sau juridice, spre deosebire de alte raporturi de drept privat, cum sunt cele comerciale, în care părţile au fie deopotrivă calitatea de comerciant, fie una dintre ele are calitatea de comerciant, persoană fizică sau juridică, pe când cealaltă parte are calitatea de consumator.
  19. 19. 5.2.3. Egalitatea părţilor şi libertatea voinţei lor. Dacă opusul egalităţii este subordonarea şi dacă trăsătura caracteristică a subordonării constă în aceea că numai una dintre părţile unui anumit raport - fie el juridic fie de altă natură -, îşi poate exprima voinţa, cealaltă fiind obligată să se supună, atunci “esenţa” egalităţii părţilor nu constă în altceva decât în faptul – sau mai ales în faptul –, că părţile sunt în principiu, deopotrivă şi necondiţionat, îndreptăţite şi, mai cu seamă, libere să-şi manifeste voinţa. 5.2.4. Caracterul preponderent patrimonial raporturilor juridice civile. Din punct de vedere al conţinutului lor toate raporturile juridice – deci nu numai cele civile -, pot fi, după caz, ori patrimoniale ori nepatrimoniale. Sunt raporturi patrimoniale acelea care au în conţinutul lor un drept (drepturi) patrimonial (e); iar dreptul patrimonial este acela care are ca obiect un bun sau, în general, o valoare economică, ce poate fi evaluată şi exprimată în bani. Exemplu. Dreptul de proprietate. Sunt raporturi nepatrimoniale acelea care au în conţinutul lor un drept (drepturi) nepatrimonial (e); iar dreptul nepatrimonial este acela al cărui obiect nu are o valoare economică, ceea ce înseamnă că nu poate fi evaluat şi exprimat în bani. Exemplu. Dreptul persoanei de a consimţi la prelevarea de organe sau 19 ţesuturi în scopuri terapeutice. Raporturile patrimoniale de drept civil pot fi grupate în două categorii. Prima este categoria raporturilor care au în conţinutul lor drepturi reale, fapt pentru care sunt mai sunt denumite şi raporturi reale, iar cea de a doua este categoria raporturilor care au în conţinutul lor drepturi de creanţă, şi care sunt denumite raporturi de obligaţii, raporturi obligaţionale, obligaţii civile sau pur şi simplu obligaţii.
  20. 20. Raporturile nepatrimoniale de drept civil sunt, de asemenea, grupate, în funcţie de conţinutul lor, în următoarele categorii: - raporturi care au în conţinutul lor drepturi ce privesc existenţa şi integritatea persoanei fizice (dreptul la viaţă, sănătate, integritate corporală reputaţie etc.); - raporturi care au în conţinutul lor drepturi privitoare la atributele de identificare ale persoanelor fizice şi juridice, (dreptul la nume, la denumire, la domiciliu, etc.); - raporturi care au în conţinutul lor drepturi generate de creaţia intelectuală (drepturile nepatrimoniale rezultate din crearea unei opere artistice, literare, ştiinţifice etc.). 5.2.5. Caracterul divizibil al raportului civil cu pluralitate de subiecte. Putem vorbi despre o pluralitate de subiecte în situaţia în care un anumit raport juridic are fie mai multe subiecte active, fie mai multe subiecte pasive, fie deopotrivă atât mai multe subiecte active cât şi mai multe subiecte pasive. Pluralitatea de subiecte poate să apară practic în toate categoriile de raporturi juridice civile, dar în raporturile care au un subiect pasiv nedeterminat (cum sunt cele de proprietate) pluralitatea poate să privească, în mod firesc, numai subiectul activ al acestora. Exemplu. Există o pluralitate de subiecte active în cazul coproprietăţii. În raporturile obligaţionale civile, pluralitatea de subiecte este cârmuită, indiferent de forma ei, de regula divizibilităţii. Aceasta înseamnă că, atunci când un raport obligaţional cunoaşte o pluralitate de subiecte, obiectul său se împarte între subiectele raportului, fiecare subiect fiind îndreptăţit, după caz, să pretindă doar partea sa şi fiind îndatorat să execute tot numai partea sa. De la regula divizibilităţii obiectului obligaţiilor civile cu pluralitate de subiecte, legea consacră două excepţii. Este vorba despre obligaţiile solidare şi despre obligaţiile indivizibile, care - tocmai fiindcă sunt excepţii de la regula divizibilităţii - trebuiesc dovedite atunci când sunt invocate. Dimpotrivă, în raporturile 20
  21. 21. obligaţionale cu caracter comercial, spre deosebire de cele de drept civil, în situaţia unei pluralităţi de debitori (pluralitate pasivă), regula este solidaritatea (pasivă) şi nu divizibilitatea. Aceasta deoarece, în cazul raporturilor comerciale solidaritatea nu mai trebuie dovedită. Ea se prezumă până la proba contrară (art. 42 C. com.). Obligaţiile solidare sunt acele raporturi obligaţionale cu pluralitate de subiecte, care conferă oricărui creditor solidar posibilitatea de a cere de la debitor plata în întregime a datoriei sau, după caz, obligă pe oricare debitor solidar la executarea întregii prestaţii la care are dreptul creditorul. Exemplu. Dacă prin fapta lor ilicită mai multe persoane cauzează cuiva un prejudiciu, autorii faptei vor răspunde solidar faţă de victimă. Aceasta înseamnă că victima va putea să ceară oricăruia dintre autori să repare integral acel prejudiciu. Obligaţiile indivizibile sunt acele obligaţii cu pluralitate de subiecte al căror obiect este nesusceptibil de a fi divizat, fie datorită naturii sale indivizibile, fie datorită convenţiei părţilor care îl consideră indivizibil cu toate că prin natura sa el este divizibil. În primul caz indivizibilitatea este naturală iar în cel de al doilea este convenţională. Exemplu. Sunt indivizibile prin natura lor obligaţiile de a nu face, întrucât nu pot fi executate fracţionat, la fel cum este indivizibilă şi obligaţia de a preda un bun care nu poate fi divizat fără a-şi modifica destinaţia economică iniţială (un autoturism). Întrebări. 1. Ce este raportul juridic civil? 2. Ce înţelegeţi prin generalitatea izvoarelor raportului juridic 21 civil? 3. Ce înţelegeţi prin egalitatea părţilor şi ce alte raporturi juridice se mai caracterizează prin această trăsătură?
  22. 22. 4. Care este diferenţa dintre contractul unilateral şi actul 22 unilateral? 5. După ce criterii putem aprecia că un anumit contract este contract civil? 6. De câte feluri sunt raporturile patrimoniale? 7. Ce sunt delictele civile şi prin ce se deosebesc ele de faptele ilicite cu caracter penal? 8. Prin ce se caracterizează solidaritatea şi indivizibilitatea? Cuvinte şi expresii cheie. Izvor al raportului juridic; contract civil; contract comercial; act juridic unilateral; contract unilateral; delict civil; fapt juridic licit; patrimonial; nepatrimonial; egalitate; pluralitate; indivizibilitate; solidaritate. Bibliografia de bază, aferentă capitolului I . Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 2000, sau orice ediţie ulterioară (Partea întâi, Titlul I şi capitolele I şi II din Titlul II). Gabriel Boroi, Drept civil. Teoria generală (Partea generală), Ed “ALL”, Bucureşti, 1997 sau orice altă ediţie ulterioară, (Capitolul I şi din Capitolul II – secţiunea I şi subsecţiunea I din secţiunea a II-a). Ernest Lupan, Introducere în dreptul civil, Ed. “Argonaut”, Cluj-Napoca, 1999 sau 2003 (Capitolul I şi Secţiunile 1 şi 2 din Capitolul II. Mircea Mureşan, Petru Ciacli, Drept civil. Partea generală, Ed. “Cordial Lex”, Cluj-Napoca, 2001 (Titlul I şi Capitolele I şi II din Titlul II).
  23. 23. Ovidiu Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a VI-a (sau o ediţie anterioară), Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002 (Capitolul I şi paragrafele 1 şi 2 din Capitolul II). Capitolul II Capacitatea persoanei fizice. & 1. Consideraţii introductive. 1.1. Noţiune. În vorbirea curentă, cuvântul persoană este folosit îndeobşte pentru a desemna, la modul general, un individ al speciei umane, un om considerat în totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice. În limbajul juridic, cuvântul persoană a avut şi are o semnificaţie specială, el desemnând şi denumind omul în calitatea sa de “fiinţă juridică”. Pentru a desemna însă calitatea omului de “fiinţă juridică”, legiuitorul nu s-a mărginit la a folosi pur şi simplu cuvântul persoană, ci a creat conceptul de persoană fizică. Nevoia de a crea acest concept s-a impus, mai cu seamă, datorită faptului că raporturile juridice s-au stabilit şi se stabilesc nu numai între indivizi dar şi între grupuri de indivizi, respectiv între structuri create şi organizate de oameni tocmai cu scopul de a se putea realiza participarea acestora la raporturile juridice, independent de cei care le-au creat şi le alcătuiesc. Acestea din urmă sunt persoanele juridice (societăţi comerciale, asociaţii, fundaţii etc.). 1.2. Persoana fizică şi capacitatea juridică. Aşa cum am arătat, “persoana fizică” este, întâi de toate, o denumire convenţională dată omului ca entitate juridică, ca participant individual la raporturile juridice. Ea este deci o calificare dată de lege individului şi nu o însuşire sau o vocaţie specială a acestuia. O asemenea vocaţie trebuie însă în mod necesar să existe, căci altfel 23
  24. 24. persoana fizică ar fi o formă lipsită de conţinut. Această necesară vocaţie şi-a găsit însă expresia într-un alt concept, acela de capacitate juridică, consacrat, mai ales, doctrinar şi jurisprudenţial şi care desemnează vocaţia sau îndreptăţirea persoanei fizice de a participa, în general, la raporturile juridice şi de a dobândi drepturi şi obligaţii. Dispoziţiile legii civile fac distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Doctrinar la acestea a fost adăugată şi capacitatea delictuală, adică aptitudinea persoanei de a răspunde pentru faptele ei ilicite cauzatoare de prejudicii. & 2. Capacitatea de folosinţă. 2. 1. Noţiunea şi caracterele capacităţii de folosinţă. Potrivit art. 5, al. 2, din Decretul nr. 31/1954, “Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”. Caracterul abstract al capacităţii de folosinţă subliniază faptul că, potenţial, de la naştere, orice persoană are acces la toate drepturile şi obligaţiile pe care legea le recunoaşte persoanei fizice. Caracterul general al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este unanim acceptat şi, în consecinţă, evidenţiat în literatura noastră de specialitate. Aceasta, mai cu seamă, pentru a se sublinia faptul că persoana fizică, spre deosebire de persoana juridică, poate avea toate şi/sau oricare dintre drepturile civile recunoscute de lege. În schimb, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. De aceea, se spune că persoana juridică, prin opoziţie cu persoana fizică, are o capacitate specială de folosinţă. Unicitatea şi universalitatea capacităţii de folosinţă constau în aceea că un om nu se poate multiplica în mai multe fiinţe juridice şi, ca urmare, nu poate avea mai multe capacităţi de folosinţă. Aceasta deoarece, aşa cum am mai arătat, capacitatea de folosinţă se contopeşte şi se confundă, în cele din urmă, cu însăşi calitatea de subiect de drept. Fiind unică, capacitatea de folosinţă este şi universală, ceea ce înseamnă că un om este aceeaşi fiinţă juridică 24
  25. 25. indiferent de profesie, ocupaţie, cât şi de deplasarea sa în spaţiu dintr-un stat în altul etc. Egalitatea capacităţii de folosinţă rezultă fără echivoc din dispoziţiile Constituţiei, cele ale Decretului nr. 31/1954, cât şi cele ale unor convenţii internaţionale evocă ideea egalităţii capacităţii de folosinţă a tuturor persoanelor. Legalitatea capacităţii de folosinţă rezultă din faptul este, în exclusivitate, o creaţie a legii. Aceasta înseamnă că numai prin lege se poate determina momentul în care începe şi se sfârşeşte capacitatea de folosinţă, la fel cum tot numai prin lege se pot determina, cu titlu de excepţie, eventualele incapacităţi de folosinţă. Legalitatea capacităţii de folosinţă determină implicit şi două consecinţe, respectiv inalienabilitatea şi intangibilitatea ei. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că nimeni nu poate renunţa la capacitatea sa de folosinţă şi, pe de altă parte, că eventualele restrângeri ale capacităţii de folosinţă (incapacităţi de folosinţă) trebuie să fie expres prevăzute de lege. 2.2. Începutul capacităţii de folosinţă. 2.2.1. Dobândirea capacităţii de folosinţă din momentul naşterii persoanei. Articolul 7, al.1, din Decretul nr. 31/1954, dispune : “Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia”. Prin urmare, singura cerinţă ce se impune pentru a putea vorbi despre capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este ca această persoană să existe, adică să se fi născut şi să nu fi decedat. 2.2.2. Recunoaşterea condiţionată a anumitor drepturi din momentul concepţiei persoanei. Potrivit art. 7, al. 2, din Decretul nr. 31/1954, “Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu”. Această dispoziţie legală este privită ca fiind expresia unei excepţii de la regula dobândirii capacităţii de folosinţă de la naşterea persoanei, excepţie concretizată în aceea că persoana fizică 25
  26. 26. dobândeşte capacitate de folosinţă, anticipat, condiţionat şi limitat, chiar înainte de naşterea sa. Este o capacitate anticipată deoarece ea se dobândeşte înainte de naştere, respectiv de la concepţie; este o capacitate condiţionată fiindcă ea se pune în discuţie doar atunci când copilul se naşte viu; şi este limitată fiindcă ea priveşte doar drepturile copilului nu şi obligaţiile acestuia. Condiţiile acestei recunoaşteri. Privind dispoziţia din art. 7, al 2, ca o excepţie de la regula privitoare la dobândirea capacităţii de folosinţă din momentul naşterii, în literatura de specialitate s-a apreciat că ea (această excepţie) poate găsi aplicare doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii : a) copilul că se nască viu, fără a fi şi viabil; b) copilul să fie chemat să dobândească anumite drepturi; c) copilul să fi fost conceput la data dobândirii drepturilor, ceea ce se stabileşte prin prezumţia legală potrivit căreia “timpul cuprins între a treisuta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi” (art. 61 C. fam.). 2.3. Încetarea capacităţii de folosinţă. 2.3.1. Constatarea fizică morţii. Moartea unei persoane, care marchează începutul capacităţii de folosinţă, se constată, cel mai adesea şi în modul cel mai firesc, prin examinarea şi identificarea medicală şi, dacă este cazul, criminalistică, a cadavrului acelei persoane. În urma acestei constatări se eliberează certificatul medical constatator al decesului şi apoi, pe baza acestuia, se întocmeşte, în registrul de stare civilă pentru decese, actul de deces al persoanei. În acesta se consemnează şi data decesului, dată care marchează momentul încetării capacităţii de folosinţă şi a calităţii de subiect de drept a persoanei respective. În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată (art. 21 din Decr. nr. 31/1954). Aceste persoane se numesc comorienţi. 26
  27. 27. 2.3.2 Încetarea capacităţii de folosinţă. Declararea judecătorească a morţii. Constatarea fizică a morţii presupune, aşa cum am arătat, existenţa cadavrului identificat al persoanei cât şi constatarea medicală a instalării morţii. Uneori însă persoana dispare în împrejurări excepţionale care îndreptăţesc a se presupune moartea (război, cutremur, naufragiu), fără a se găsi cadavrul acelei persoane. Alteori persoana dispare pur şi simplu de la domiciliul ei, lipsind vreme îndelungată, fără a exista ştiri din care să rezulte că ea este în viaţă. Dispariţia persoanei impune, şi într-un caz şi în celălalt, necesitatea clarificării situaţiei juridice a celui dispărut. În acest scop, legea a instituit procedura judiciară specială a declarării morţii, prin care se stabileşte, cu caracter de prezumţie, faptul morţii unei persoane dispărute şi momentul când aceasta a survenit. Reglementând procedura declarării morţii, legiuitorul a ţinut seama de faptul că împrejurările care ocazionează dispariţia persoanei sunt diferite şi că, prin specificul lor, ele impun un tratament juridic diferit. Tocmai de aceea el a instituit două varietăţi (cazuri) ale declarării judecătoreşti a morţii: pe de o parte declararea morţii celui dispărut în împrejurări excepţionale şi, pe de altă parte, declararea morţii celui care a dispărut de la domiciliu. A. Cazul persoanei care a dispărut în împrejurări excepţionale. Potrivit art. 16, al.3, din Decretul nr. 31/1954 “Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia”. B. Cazul persoanei care a dispărut de la domiciliul său. Această varietate de declarare a morţii se deosebeşte de esenţial de cea prezentată mai înainte, mai ales, prin faptul că procedura judecătorească a declarării morţii nu poate fi pornită fără ca, în prealabil, să se parcurgă o altă procedură judecătorească, aceea a declarării dispariţiei. 27
  28. 28. B.1. Declararea dispariţiei prin hotărâre judecătorească. Potrivit art. 16, al.1, din Decretul nr. 31/1954 “Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă”. Rezultă, din acest text, că pentru a se putea admite o cerere de declarare judecătorească a dispariţiei este necesară întrunirea cumulativă a două condiţii şi anume: a. persoana să lipsească vreme îndelungată şi nejustificat de la domiciliul său; b. de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut mai mult de un an. Procedura declarării judecătoreşti a dispariţiei este instituită de legiuitor cu scopul unic de a permite celor interesaţi să ceară, ulterior îndeplinirii ei, declararea judecătorească a morţii celui dispărut. Ca urmare, pare firesc ca hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei să nu producă nici un efect asupra capacităţii de folosinţă a celui declarat dispărut. Aceasta rezultă, de altfel, din prevederea art. 19 din Decretul. nr.31/1954, potrivit căreia “Cel dispărut (declarat dispărut – p.n.) este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă irevocabilă”. Aşa fiind, pe de o parte, succesiunea celui dispărut nu se va deschide, iar, pe de altă parte, cel dispărut va fi chemat, asemeni oricărei persoane aflate în viaţă, la moştenirea rudelor sale predecedate; căsătoria celui dispărut nu se desface şi ca urmare soţul prezent nu se poate recăsători fără ca, în prealabil, să divorţeze de cel dispărut etc. În aceste condiţii, se poate spune că singurul efect cert al hotărârii de declarare a dispariţiei constă în îndeplinirea uneia dintre cerinţele de fond prevăzute de lege pentru declararea judecătorească a morţii persoanei care lipseşte de la domiciliul său. B.2. Declararea morţii prin hotărâre judecătorească. Potrivit art. 16, al. 2, din Decretul nr. 31/1954, “Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişării extrasului de pe 28
  29. 29. hotărârea prin care s-a declarat dispariţia”. Din acest text rezultă că pentru a putea fi declarată moartea unei persoane care lipseşte de la domiciliul său, trebuie întrunite cumulativ mai multe condiţii. a. Să existe o hotărâre irevocabilă de declarare a dispariţiei, pronunţată în condiţiile înfăţişate în cele ce preced. b. Să fi fost respectată cerinţa afişării acestei hotărâri, prevăzută de art. 39 din Decretul nr. 32/1954, fiindcă şi de îndeplinirea acestei cerinţe depinde admiterea cererii de declarare a morţii. c. Să fi trecut cel puţin patru ani de la data ultimelor ştiri din care rezultă că cel ce urmează a fi declarat mort era în viaţă. La fel ca în cazul declarării dispariţiei, data ultimelor ştiri trebuie considerată aceea la care aceste ştiri au fost emise şi nu aceea la care ele au fost recepţionate iar dovada acestei date se va putea face, dacă este cazul, prin orice mijloc de probă. În situaţia în care ziua ultimelor ştiri nu se poate stabili, pentru calcularea termenului de patru ani se va avea în vedere ultima zi a lunii din care provin ultimele ştiri, iar atunci când nu se poate stabili nici luna se va avea în vedere ultima zi a anului calendaristic (art. 17, al. 1, din Decretul nr. 31/1954). d. De la afişarea timp de 30 de zile a hotărârii de declarare a dispariţiei, potrivit art. 39 din Decretul nr. 32/1954, să fi trecut cel puţin 6 luni. Stabilirea datei morţii. Potrivit art. 18, din Decretul nr. 31/1954, “De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţii”(al.1); Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările (al. 2). Cel puţin două concluzii se pot desprinde din această dispoziţie legală. O primă concluzie este aceea că instanţa, prin hotărârea judecătorească de declarare a morţii, este obligată să stabilească data morţii. O a doua concluzie este aceea că, din moment ce se stabileşte potrivit cu împrejurările, data morţii nu este niciodată aceea a pronunţării hotărârii declarative de moarte şi nici aceea a 29
  30. 30. rămânerii irevocabile a acestei hotărâri, ci este întotdeauna o dată stabilită prin hotărârea judecătorească de declarare a morţii. Rectificarea datei morţii. Indiferent după care dintre regulile menţionate se stabileşte data morţii, există întotdeauna posibilitatea ca ulterior să apară indicii mai concludente cu privire la data morţii sau chiar dovezi cu privire la această dată. De aceea art. 18, alineatul ultim, dispune că “Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii…. dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată”. Efectele hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii. Potrivit art. 18, al.1, “De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii”. Aşa fiind, de la data prezumată a morţii încetează drepturile viagere ale celui dispărut (cum sunt: uzufructul, dreptul la rentă viageră sau întreţinere dobândite prin contracte încheiate de defunct în timpul vieţii ş.a.); se deschide succesiunea celui declarat mort, fiind chemaţi la moştenire acei moştenitori legali sau testamentari care erau în viaţă la data stabilită ca fiind dată a morţii; încetează căsătoria celui declarat mort ş.a. B.3. Anularea hotărârii declarative de moarte. Prin art. 20 al. 1 din Decretul nr. 31/1954, legiuitorul a prevăzut că “Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea”. Efectele anulării hotărârii declarative de moarte. Două efecte sunt avute în vedere, cu precădere, de către legiuitor. Este vorba despre situaţia bunurilor celei ce a fost declarat mort şi de situaţia căsătoriei acestuia. Situaţia bunurilor celui ce a fost declarat mort. Din moment ce acela care a fost declarat mort este considerat că a fost tot timpul în viaţă, succesiunea lui trebuie privită ca nedeschisă. Aşa fiind, pare cât se poate de firesc ca el să redobândească bunurile avute anterior declarării morţii şi aflate la moştenitori la data anulării hotărârii declarative de moarte . Pe de altă parte, potrivit regulii de drept, exprimată în adagiul “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, 30
  31. 31. anularea unui act juridic desfiinţează atât drepturile dobândite (de primul dobânditor) prin efectul actului anulat ulterior, cât şi drepturile subsecvente, dobândite de terţi prin acte încheiate cu primul dobânditor. Ca urmare, anularea hotărârii declarative de moarte va implica şi desfiinţarea actelor prin care moştenitorii au transmis bunuri din succesiune unor terţe persoane. De aceea legiuitorul, prin art. 2o, al 2, din Decretul nr. 31/1954, a prevăzut că în cazul anulării hotărârii declarative de moarte “Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă.” Această ultimă prevedere a art. 20 este o excepţie de la regula restituirii bunurilor către cel ce a fost declarat mort, excepţie care se fundamentează atât pe buna-credinţă a dobânditorului şi caracterul oneros al dobândirii, cât mai ales pe aparenţa calităţii de moştenitor creată de hotărârea judecătorească de declarare a morţii şi eroarea comună pe care aceasta a generat-o. Situaţia căsătoriei celui ce a fost declarat mort. Pentru a preîntâmpina starea teoretică de bigamie, creată de recăsătorirea soţului celui declarat mort, legiuitorul, prin art. 22 C. fam., a prevăzut că “În cazul în care soţul unei persoane declarate moartă s-a recăsătorit, şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. (al. 1); Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. (al. 2)”. Întrebări. 1. Ce este capacitatea de folosinţă? 2. Din ce moment se dobândeşte, de regulă, capacitatea de 31 folosinţă? 3. În ce condiţii se recunoaşte capacitatea copilului conceput? 4. Care este prezumţia timpului legal al concepţiei? 5. În ce situaţie se constată fizic moartea unei persoane?
  32. 32. 6. Care sunt cele două varietăţi ale declarării morţii şi prin ce 32 se deosebesc ele? 7. Cum se stabileşte data morţii declarată judecătoreşte? 8. În ce situaţii se pune problema anulării declarative de moarte? 9.Care este situaţia bunurilor şi a căsătoriei celui care a fost declarat mort, în urma anulării hotărârii declarative de moarte? Cuvinte şi expresii cheie. Moarte fizic constatată; moarte judecătoreşte declarată; comorienţi; data ultimelor ştiri; prezumţie; concepţie; dispariţie; data morţii; rectificare; titlu oneros; titlu gratuit; bună-credinţă. & 3. Capacitatea de exerciţiu. 3.1. Definiţie. Caractere. Potrivit art. 5, al. 3, din Decretul nr. 31/1954, “Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”. Asemeni capacităţii de folosinţă, capacitatea de exerciţiu se caracterizează prin: legalitate, deoarece dobândirea, conţinutul şi încetarea ei sunt stabilite prin lege; intangibilitate şi indisponibilitate, deoarece capacitatea de exerciţiu se poate restrânge sau înlătura numai potrivit legii deci nu şi prin voinţa titularului ei ori a unei alte persoane (art. 6 din Decretul nr. 31/1954); egalitate, deoarece la fel ca în cazul capacităţii de exerciţiu nu sunt admise diferenţieri cu caracter discriminator ( art. 4 din Decretul nr. 31/1954); generalitate, deoarece, în măsura în care persoana a dobândit capacitatea de exerciţiu ea poate încheia orice act juridic cu excepţia acelora care îi sunt interzise expres de lege.
  33. 33. 3.2. Capacitatea de exerciţiu şi discernământul. Încheierea de acte juridice în vederea dobândirii şi exercitării de drepturi şi a asumării şi executării de obligaţii presupune existenţa discernământului persoanei, adică a facultăţii de a judeca şi de a aprecia corect asupra necesităţii şi oportunităţii încheierii unui act juridic, ca urmare a evaluării raţionale a consecinţelor acestuia. Or, persoana fizică are această facultate doar de la o anumită vârstă, după o oarecare experienţă de viaţă şi în condiţiile unei stări normale de sănătate mintală. De aceea, spre deosebire de capacitatea de folosinţă - care se dobândeşte, instantaneu şi complet, din momentul naşterii şi, limitat, chiar din momentul concepţiei -, capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se dobândeşte numai în măsura împlinirii unei anumite vârste, a existenţei unui discernământ suficient format şi odată cu acumularea unei experienţe corespunzătoare de viaţă. Două concluzii trebuie desprinse din cele arătate până acum. Discernământul este o premisă a capacităţii de exerciţiu fără a se confunda însă cu aceasta din urmă. Este concluzia care se desprinde mai întâi din împrejurarea că existenţa discernământului şi respectiv lipsa de discernământ sunt stări de fapt care pot caracteriza o persoană indiferent de vârsta acesteia, în vreme ce capacitatea de exerciţiu este o stare de drept care se dobândeşte numai de la împlinirea unei anumite vârste. Aceasta nu însemnă însă că ar putea avea discernământ o persoană de vârstă foarte fragedă. Dar poate avea discernământ fără a avea şi capacitate de exerciţiu o persoană apropiată de vârsta majoratului, la fel cum poate fi lipsită, uneori, de discernământ o persoană majoră care are deplină capacitate de exerciţiu, cum este, de exemplu, persoana care suferă de alienaţie sau debilitate mintală şi nu a fost pusă sub interdicţie. 3.3. Capacitatea deplină de exerciţiu. Potrivit art.8 din Decretul nr. 31/1954, “Capacitatea deplină de exerciţiu începe la data când persoana devine majoră.” (al. 1) “Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani.” (al. 2) “Minorul care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta capacitatea deplină de exerciţiu.” (al. 3). 33
  34. 34. Capacitatea deplină de exerciţiu conferă persoanei îndreptăţirea de a încheia singură şi personal orice acte juridice, pentru a dobândi astfel drepturi noi ori pentru a-şi exercita drepturile ce le are şi de a-şi asuma obligaţii noi ori de a le executa pe acelea care le are. În al doilea rând, capacitatea deplină de exerciţiu conferă persoanei îndreptăţirea de a-şi stabili pe cale contractuală (deci printr-un act juridic) un reprezentant convenţional (mandatar) prin intermediul căruia să încheie acte juridice, atunci când nu poate ori nu doreşte să le încheie personal. În sfârşit, capacitatea deplină de exerciţiu îndreptăţeşte persoana să încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane, fie în calitate de reprezentant legal al acesteia (părinte sau tutore) fie în calitate de reprezentant convenţional (mandatar). 3.4. Capacitatea de exerciţiu restrânsă. 3.4.1. Reglementare. “Minorul, care a împlinit vârsta de paisprezece ani, are capacitatea de exerciţiu restrânsă” (art.9, al. 1, din Decretul nr. 31/1954). ”Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a părintelui sau a tutorelui.” (al. 2) Ţinând seama de aceste dispoziţii legale, putem defini capacitatea restrânsă de exerciţiu ca fiind aptitudinea persoanei, cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, de a încheia acte juridice personal însă, de regulă, numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal iar uneori şi a autorităţii tutelare, spre a preveni astfel posibilele abuzuri ale terţilor. 3.4.2. Aspecte caracteristice. Atât dispoziţiile legale cât şi consideraţiile doctrinare făcute pe marginea acestora, permit evidenţierea unor aspecte caracteristice ale capacităţii restrânse de exerciţiu. Dintre acestea le vom reţine, în cele ce urmează, pe acelea care ne par mai semnificative. 34
  35. 35. A. Persoanele afectate. Singura categorie de persoane care beneficiază de o capacitate de exerciţiu restrânsă este aceea a minorilor având vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani. B. Domeniul de aplicare. Capacitatea restrânsă de exerciţiu – ca, de altfel şi capacitatea deplină de exerciţiu ori lipsa acesteia -, priveşte doar actele juridice încheiate de către minor nu şi faptele juridice ilicite al căror autor este minorul. C. Caracterul prealabil şi special al încuviinţării. Încuviinţarea pe care este chemat să o de a ocrotitorul legal sau/şi autoritatea tutelară pentru încheierea unor acte juridice de către minor trebuie să fie prealabilă actului, aşa cum prevede expres art. 9, al . 2, din Decretul nr. 31/1954, precum şi art. 133 C. fam. Potrivit art. 130, al. 2, C. fam. “Încuviinţarea se va da pentru fiecare act în parte”. Textul art. 130 se referă în mod expres doar la încuviinţarea care se dă de către autoritatea tutelară. Este însă lipsit de îndoială faptul că şi încuviinţarea dată de ocrotitorul legal va trebui să aibă tot caracter individual, adică se va trebui dată pentru fiecare act în parte. Prin urmare, o încuviinţare globală şi anticipată va fi lipsită de eficacitate, fiindcă ea ar avea practic semnificaţia unei înlăturări parţiale - printr-un act unilateral - a capacităţii restrânse de exerciţiu. D. Ocrotitorul legal şi reprezentantul legal. Atât art. 9 din Decretul nr. 31/1954 cât şi art. 133 C. fam., prevăd că părinţii şi tutorii încuviinţează actele juridice pe care le încheie minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani; iar din dispoziţiile art. 105, al. 1, C. fam. şi ale art. 124, al. 1, C. fam. rezultă că tot părinţii şi tutorii sunt aceia care îl reprezintă, la încheierea actelor juridice, pe minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Deosebirea dintre cele două situaţii în care se află părinţii şi tutorii este vădită şi ea nu ţine doar de modul de exprimare al legiuitorului Aceasta deoarece, în primul caz, părintele sau tutorele se mărgineşte doar să încuviinţeze actele pe care le încheie personal minorul, pe când, în cel de al doilea caz, părintele sau tutorele încheie el însuşi acte juridice în numele şi pe seama minorului. De 35
  36. 36. aceea, în primul caz (acela al minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă), părintele sau tutorele este doar un ocrotitor legal al minorului, în schimb, în cel de al doilea caz (acela al minorilor lipsiţi de capacitate de exerciţiu), părintele sau tutorele este şi un reprezentant legal al minorului. E. Acte pe care minorul le poate încheia singur. Exemple. a. Actele de conservare, care au un caracter necesar şi urgent, şi ca finalitate păstrarea unui drept ori preîntâmpinarea pierderii lui şi presupun cheltuieli neînsemnate faţă de rezultatul lor; asemenea acte, care prin excelenţă nu pot fi vătămătoare pentru minor, sunt de exemplu: înscrierea unei ipoteci în registrul de publicitate, trimiterea unei somaţii sau notificări ş.a. b. Actele mărunte, necesare satisfaceri trebuinţelor curente ale minorului, caracterizate prin faptul că au o valoare relativ redusă, se execută de îndată ce au fost încheiate şi, de asemenea, nu pot fi păgubitoare pentru minor; astfel de acte sunt: cumpărăturile obişnuite din magazine făcute în scopul satisfacerii trebuinţelor minorului, achiziţionarea unor bilete de spectacol, de călătorie etc. c. Actele de administrare a bunurilor şi a patrimoniului în măsura în care nu sunt lezionare, adică în măsura în care nu produc minorului o pagubă datorită disproporţiei vădite dintre prestaţia proprie şi prestaţia celeilalte părţi; sunt, spre pildă, acte de administrare: actele prin care se închiriază anumite bunuri ale minorului, actele de înstrăinare a anumitor bunuri aflate în pericol de a pieri sau a se strica, actele prin care se angajează anumite lucrări pentru repararea bunurilor minorului ş.a. F. Acte pe care minorul le poate încheia numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal. În această categorie sunt cuprinse numai actele de administrare a bunurilor sau a patrimoniului, la care am făcut deja referire în legătură cu categoria anterioară. . G. Acte pe care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă le poate încheia numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. Potrivit art. 133, al.2, C. fam., “Dacă 36
  37. 37. actul pe care minorul urmează să-l încheie face parte dintre acelea pe care tutorele (minorului lipsit de capacitate de exerciţiu p.n. I.R.) nu le poate încheia decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare, va fi necesară şi prealabila încuviinţare a acesteia”. Iar potrivit art. 129, al. 2, C. fam., “Tutorele nu poate, fără prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, să facă valabil înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie orice alte acte care depăşesc dreptul de a administra”. H. Acte pe care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu le poate încheia valabil chiar dacă ar exista încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. Este o categorie restrânsă şi cu un conţinut expres determinat de lege. Aceasta deoarece ea cuprinde doar câteva acte care, în mod vădit, pot periclita interesele patrimoniale ale minorului. Astfel, potrivit art. 133,al. 3, C. fam., “Minorul nu poate să facă, nici cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţiile altuia” I. Sancţionarea actelor încheiate fără respectarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de exerciţiu restrânsă. Capacitatea de exerciţiu restrânsă şi rigorile ei privitoare la încheierea actelor juridice, au caracterul unor măsuri de protecţie dispuse de legiuitor pentru ocrotirea minorului. Ca atare, sancţiunea care se impune în cazul nesocotirii lor este aceea a nulităţii relative. În acest sens, art.133 C. fam., după ce în al. 1, 2 şi 3, stabileşte regulile ce trebuie urmate în cazul încheierii de acte juridice de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dispune în al. 4 că “ Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor de mai sus ( adică cele din al. 1, 2 şi 3 p. n. I. R.) sunt anulabile.”, ceea ce înseamnă că sunt sancţionate cu nulitate relativă. J. Încetarea capacităţii restrânse. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a fost concepută de legiuitor ca o stare tranzitorie între lipsa capacităţii de exerciţiu şi capacitatea deplină de exerciţiu. De aceea, în modul cel mai firesc, capacitatea restrânsă de exerciţiu va înceta fie odată cu ajungerea persoanei la majorat şi dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, fie odată cu punerea sub interdicţie 37
  38. 38. judecătorească şi dobândirea statutului de persoană lipsită de capacitate de exerciţiu. Pe de altă parte, deoarece femeia care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători, iar prin excepţie, atunci când s-a obţinut dispensă de vârstă, se poate căsători şi femeia care a împlinit 15 ani (art. 4, al. 2 şi 3, C. fam.) şi deoarece femeia căsătorită dobândeşte deplină capacitate de exerciţiu, se poate spune că încetarea capacităţii restrânse de exerciţiu are loc şi ca urmare a căsătoriei femeii minore. În sfârşit, pare de la sine înţeles că şi capacitatea restrânsă de exerciţiu încetează odată moartea persoanei, fizic constatată sau judecătoreşte declarată. 3.5. Lipsa capacităţii de exerciţiu. 3.5.1. Enunţare. Cazuri. Potrivit art. 11 din Decretul nr. 31/1954, “Nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani; b) persoana pusă sub interdicţie”. În ambele cazuri, lipsirea de capacitatea de exerciţiu apare ca o măsură de protecţie a persoanei faţă de propriile sale acte. Aceasta deoarece atât minorii care nu au împlinit 14 ani cât şi cei puşi sub interdicţie sunt, de regulă, lipsiţi de discernământ - cei dintâi datorită vârstei fragede iar ceilalţi datorită alienaţiei ori debilităţii mintale - şi, în consecinţă, fără să-şi dea seama, pot încheia acte juridice care să le fie defavorabile. Prin urmare, şi într-un caz şi în celălalt, lipsa capacităţii este determinată de lipsa discernământului, ceea ce nu face însă ca lipsa capacităţii de exerciţiu să se confunde cu lipsa discernământului. Este ceea ce rezultă şi din faptul că există persoane capabile dar care temporar sunt lipsite de discernământ, la fel cum există persoane puse sub interdicţie şi, ca atare, lipsite de capacitate de exerciţiu dar care, temporar, pot avea discernământ. Trebuie însă să precizăm şi în acest context, că în cazul actelor juridice încheiate de persoanele lipsite de capacitate, prezenţa sau lipsa discernământului nu are nici o 38
  39. 39. relevanţă, întrucât aceste acte sunt oricum anulabile pentru lipsa capacităţii de exerciţiu. Prima categorie de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, aceea minorilor care nu au împlinit paisprezece ani nu ridică nici o problemă sub aspectul determinării ei. De aceea ne vom opri, în cele ce urmează, doar asupra celei de a doua categorii, aceea a persoanelor puse sub interdicţie. 3.5.2.Punerea sub interdicţie judecătorească. A. Noţiune. Reglementare. Punerea sub interdicţie este o măsură de ocrotire a persoanei fizice, caracterizată de faptul că, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, o persoană lipsită de discernământ datorită alienaţiei sau debilităţii mintale este privată de capacitatea de exerciţiu şi, în consecinţă, i se numeşte un tutore care să o ocrotească şi să o reprezinte în actele juridice. debilităţii mintale. Punerea sub interdicţie este reglementată atât în Codul familiei, prin textele cuprinse de la art. 142 la 151 (sub titlul “Interdicţia”), cât şi în Decretul nr. 32/1954, în textele cuprinse de la art. 30 la 35 (sub titlul “Procedura interdicţiei”). Competenţa instanţelor de judecată cât priveşte soluţionarea cererilor de punere sub interdicţie este reglementată de Codul de procedură civilă în art. 2, lit. g. B. Condiţii. Art. 142, al. 1, C. fam. dispune că: “Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori a debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie”. Prin urmare, s-a apreciat că cerinţele ce trebuie întrunite pentru ca o persoană să poată fi pusă sub interdicţie, cerinţe prevăzute expres şi limitativ de art. 142, al.1, C. fam., sunt: a) o persoană să fie în neputinţă de a se îngriji de interesele sale; b) această neputinţă să se datoreze lipsei de discernământ; c) lipsa de discernământ să fie cauzată de alienaţia sau debilitatea mintală de care suferă acea persoană C. Aspecte procedurale şi de publicitate. Punerea sub interdicţie a unei persoane se face printr-o procedură judecătorească, 39
  40. 40. deci ca urmare a unui proces finalizat de o hotărâre judecătorească irevocabilă. Competenţa de a soluţiona cererea de punere sub interdicţie revine Tribunalului (art. 2, lit. g, C. proc. civ.) în circumscripţia căruia se află domiciliul celui care urmează a fi pus sub interdicţie. După ce a devenit irevocabilă, hotărârea de punere sub interdicţie se comunică, fără întârziere, de către instanţa care a pronunţat-o sau, dacă este cazul, de către instanţa care a respins calea de atac exercitată împotriva hotărârii de admitere a cererii de punere sub interdicţie (instanţa de apel sau de recurs), instanţei locului unde naşterea celui pus sub interdicţie a fost înregistrată, spre a fi transcrisă în registrul anume destinat (al. 3). Transcrierea hotărârii de punere sub interdicţie în registrul anume destinat este o măsură de publicitate şi are o importanţă practică deosebită deoarece, potrivit al. 4, “Incapacitatea celui pus sub interdicţie nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data transcrierii hotărârii, afară numai dacă cel de al treilea a cunoscut interdicţia pe altă cale”. Aceasta înseamnă că dacă cel pus sub interdicţie încheie un act juridic - după ce hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie a devenit irevocabilă, dar înainte ca ea să fie transcrisă -, tutorele interzisului va putea cere anularea acestui act, pe motiv de lipsă a capacităţii de exerciţiu, numai în cazul în care va dovedi că cel cu care interzisul a contractat a cunoscut interdicţia pe o cale oarecare. Dacă o astfel de dovadă nu va putea fi făcută acţiunea în anularea actului nu va putea fi admisă decât dacă se va proba că cel pus sub interdicţie a fost lipsit de discernământ în momentul încheierii actului juridic. În schimb, dacă hotărârea de punere sub interdicţie a fost transcrisă atunci ea devine opozabilă terţilor, întrucât aceştia pot lua cunoştinţă despre ea consultând registrul în care a fost transcrisă şi, ca urmare, tutorele celui pus sub interdicţie poate cere anularea actului pe considerentul lipsei de capacitate a interzisului. 3.5.3. Consecinţele lipsei capacităţii de exerciţiu. 40
  41. 41. A. Nevalabilitatea actelor încheiate de persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu. Legea prevede implicit interdicţia ca cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu să încheie acte juridice personal. Astfel, art. 11 din Decretul nr. 31/1954, dispune în al. 2 că “Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”; iar art. 25, al. 2, din Decretul nr. 32/1954 dispune că “Actele juridice, ce se încheie de către minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani, sunt anulabile pentru incapacitate , chiar dacă nu este leziune”. După cum se poate observa textul art. 25 se referă în mod expres doar la minorii care nu au împlinit patrusprezece ani, însă, pentru identitate de raţiune, el se aplică şi în cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu datorită punerii sub interdicţie judecătorească. Întrucât legea foloseşte exprimarea “anulabile” şi întrucât incapacitatea minorului şi a interzisului este o incapacitate de protecţie, nu încape îndoială că sancţiunea aplicabilă actelor încheiate personal de cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu este nulitatea relativă. Aceasta poate fi invocată numai de către incapabil, prin reprezentantul său legal şi nicidecum de către persoana capabilă care a contractat cu un incapabil. În acelaşi sens, art. 43 (2) C. proc civ. dispune actele de procedură îndeplinite de cel ce nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Totuşi, din raţiuni practice, se admite că atât minorul cât şi cel pus sub interdicţie pot încheia personal două categorii de acte juridice. Este vorba despre actele mărunte, necesare satisfacerii trebuinţelor curente ale incapabilului şi despre actele de conservare, la care am făcut referirile ce se cuvin atunci când ne-am ocupat de capacitatea restrânsă de exerciţiu. B. Reprezentarea legală a celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu. În legătură cu această formă de reprezentare, trei probleme socotim necesar a fi abordate, cu precădere. Este vorba despre: noţiunea de reprezentare legală; determinarea celor care au calitatea 41
  42. 42. de reprezentant legal; determinarea limitelor reprezentării legale a celor lipsiţi de capacitate. Persoanele şi autorităţile care au calitatea de reprezentant legal. Calitatea de reprezentant legal o au, după caz: părinţii; tutorele; curatorul, atunci când acesta îi înlocuieşte pe părinţi ori pe tutore; Comisia pentru protecţia copilului. Limitele puterilor reprezentantului legal. Atunci când ne referim la aceste limite avem în vedere determinarea categoriilor de acte pe care, în numele celui lipsit de capacitate de exerciţiu, reprezentantul legal le poate ori nu le poate încheia, după cum urmează: a) singur; b) cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare; c) în urma unei decizii a autorităţii tutelare; d) este oprit să le încheie chiar dacă ar exista încuviinţarea autorităţii tutelare. a. Acte pe care reprezentantul legal le poate încheia singur. În primul rând, cu toate că legea nu conţine nici o dispoziţie în acest sens, trebuie să admitem că reprezentantul legal va putea să încheie singur, în numele incapabilului, acele acte pe care incapabilul însuşi le poate încheia personal. Este vorba despre actele de conservare a bunurilor minorului sau interzisului şi actele necesare satisfacerii trebuinţelor curente ale acestuia. În al doilea rând, potrivit art. 129, al. 2, C. fam. tutorele - şi pe cale de consecinţă, oricare dintre ceilalţi reprezentanţi legali -, nu poate fără încuviinţarea autorităţii tutelare să încheie “acte care depăşesc dreptul de a administra”. Per a contrario, înseamnă că atât tutorele cât şi ceilalţi reprezentanţi legali pot să încheie acte de administrare a bunurilor incapabilului, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. În al treilea rând, reprezentantul legal poate să încheie singur şi acte de administrare a patrimoniului incapabilului, acte care se caracterizează prin faptul că, deşi implică înstrăinarea unor bunuri şi, ca urmare, sunt prin natura lor acte de dispoziţie, beneficiază de regimul actelor de administrare datorită rezultatului lor. Este cazul actelor de înstrăinare a bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii, precum şi a celor devenite nefolositoare pentru minor (incapabil), 42
  43. 43. acte pe care reprezentantul legal le poate încheia, potrivit art. 129, al. 4, C. fam., fără a fi necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. b. Acte pe care reprezentantul legal le poate încheia doar cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. În această categorie trebuie cuprinse potrivit art. 129, al. 2, art. 131 şi art. 126 C. fam., următoarele acte: - acte prin care se înstrăinează bunurile incapabilului, mai puţin cele supuse pieirii sau stricăciunii, care pot fi înstrăinate de către reprezentantul legal fără încuviinţarea autorităţii tutelare (art. 129, al.4, C. fam.) - acte prin care se gajează sau se ipotechează bunuri ale incapabilului pentru garantarea unor datorii personale ale acestuia; - acte prin care se renunţă la drepturile patrimoniale ale incapabilului; - acte care depăşesc dreptul de a administra, adică, în general, actele de dispoziţie asupra bunurilor incapabilului; - ridicarea sumelor de bani, pe care reprezentantul legal este obligat să le depună, pe numele incapabilului, la o “casă de păstrare de stat”, în măsura în care întrec nevoile întreţinerii incapabilului şi ale administrării bunurilor acestuia (art.131, al.1, C. fam.); - plata creanţelor pe care le au faţă de incapabil tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui (art. 126, al. 2, C. fam.). c. Acte a căror încheiere poate fi impusă reprezentantului legal prin decizia autorităţii tutelare. - potrivit art. 127, al. 2, C. fam., “În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare pentru întreţinerea şi administrarea bunurilor acestuia autoritatea tutelară va dispune vânzarea bunurilor acestuia”, vânzare care se va realiza, desigur, de către reprezentantul legal; 43
  44. 44. d. Acte pe care reprezentantul legal este oprit să le încheie. Potrivit art. 129, al. 1, C. fam. şi art. 128, al. 1, C. fam., reprezentantul legal nu poate, în numele incapabilului, să încheie următoarele acte: - donaţii şi alte contracte cu caracter de liberalitate, făcute în numele incapabilului şi din bunurile acestuia; - acte prin care se garantează cu bunurile incapabilului obligaţiile altuia (fidejusiune, gaj, ipotecă); - acte juridice care s-ar încheia între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte şi incapabil, de alta (art. 128). C. Sancţionarea nerespectării prevederilor privitoare la reprezentarea legală. Abaterile de la dispoziţiile legale privind reprezentarea incapabililor se sancţionează în aceleaşi condiţii ca şi cele care privesc nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la încheierea de acte juridice de către cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă. a ocroti, cu precădere, interesele personale ale incapabililor. 3.5.4. Incapacităţile speciale de exerciţiu. Uneori, legea civilă instituie prohibiţii privitoare la încheierea anumitor acte juridice de către persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu, prohibiţii care sunt reunite sub denumirea generică de incapacităţi de a contracta sau de a încheia acte juridice. Aşa, de exemplu, soţii nu pot încheia între ei contracte de vânzare-cumpărare (art. 1307 C. civ); tutorii nu pot – nici direct nici prin persoane interpuse -, să cumpere bunuri de la cei aflaţi sub tutelă (art.1308, pct. 1, C. civ.), iar mandatarii însărcinaţi să vândă bunurile unei persoane nu pot - nici direct nici prin persoane interpuse -, să cumpere aceste bunuri (art.1308, pct. 2, C. civ); medicii nu pot primi donaţii de la persoanele tratate de ei în cursul bolii care a pricinuit moartea acelor persoane, la fel cum preoţii nu pot primi donaţii de la aceia pe care îi asistă spiritual în timpul celei din urmă boli (art. 810, al. 1 şi 3 C. civ.); minorul ajuns la vârsta majoratului nu poate dispune, prin donaţie sau testament, în favoarea fostului său tutore, “dacă 44
  45. 45. socotelile tutelei n-au fost prealabil date şi primite (art. 809, al. 2, C, civ.) etc. Întrebări. 1. Ce este capacitatea de exerciţiu? 2. Prin ce se caracterizează capacitatea de exerciţiu restrânsă? 3. Ce acte poate să încheie singură persoana cu capacitate restrânsă de exerciţiu? De ce trebuie făcută distincţie între reprezentantul legal şi ocrotitorul legal? 4. Care sunt persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu? 5. Care sunt persoanele puse sub interdicţie? 6.Ce rost are transcrierea hotărârii de punere sub interdicţie în 45 registrul anume destinat? 7. În ce situaţii curatorul are calitatea de reprezentant sau ocrotitor legal? 8. Ce acte poate încheia personal cel lipsit de capacitate de exerciţiu? 9. Ce sunt incapacităţile speciale de exerciţiu? Cuvinte şi expresii cheie. Tutore; curator; reprezentant legal; ocrotitor legal; acte de conservare; acte de administrare a bunurilor; acte de administrare a patrimoniului; acte de dispoziţie; autoritatea tutelară; comisia pentru protecţia copilului; donaţii; liberalităţi; acte dezinteresate.
  46. 46. Capitolul III Identificarea şi localizarea persoanei fizice. & 1. Identificarea persoanei prin codul numeric personal. Acest mod de identificare a persoanei fizice este reglementat de Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, precum şi de Metodologia Nr. 1 din 13 octombrie 1997 pentru aplicarea unitară a Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, pe care o vom evoca, în continuare, prin denumirea “Metodologie”. Potrivit art. 5, al 2, Din Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, codul numeric personal reprezintă un număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date nominale privind persoana fizică. Pentru cetăţenii români a căror naştere s-a înregistrat în România, codul numeric personal se atribuie de către ofiţerii de stare civilă, odată cu întocmirea actului de naştere şi completarea buletinului statistic pentru “născuţi vii” şi se consemnează integral în actul de naştere, certificatul de naştere, buletinul statistic şi comunicarea de naştere pentru luarea în evidenţa populaţiei. Codul numeric personal nu se poate schimba decât în cazurile în care se modifică, potrivit legii, datele privind sexul şi data naşterii. Totodată, codul numeric personal poate fi modificat dacă a fost atribuit greşit ori a fost înscris greşit în actele de stare civilă. & 2. Identificarea persoanei prin starea civilă. 46
  47. 47. 2.1. Noţiune. Lipsa unei definiţii legale a făcut, pe de o parte, ca, în literatura noastră de specialitate, starea civilă să fie definită diferit şi, pe de altă parte, ca tot diferite să fie şi părerile privitoare la cuprinsul stării civile. Astfel, într-o definiţie lapidară se arată că starea civilă este “ mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie.” În starea civilă a persoanei putem şi trebuie să includem doar acele calităţi (atribute) ale persoanei care interesează nu numai individul dar şi societatea şi, în consecinţă, au fost reţinute prin lege ca fiind determinante pentru a individualiza o persoană în raport cu familia şi societatea. Este vorba despre calităţi care se bucură de o anumită stabilitate, în sensul că nu pot fi modificate decât în condiţiile stabilite de lege cât şi despre calităţi unice. Aşa fiind, este nevoie de un criteriu care să permită decelarea acelor atribute sau calităţi care ţin de starea civilă de acelea care nu ţin sau nu ţin nemijlocit de aceasta. Or, singurul criteriu de reunire a acelor calităţi ale persoanei care pot fi reţinute ca fiind elemente ale stării civile îl constituie actele de stare civilă, prin care se dovedeşte însăşi starea civilă a unei anumite persoane, astfel cum prevede art.13 din Legea cu privire la actele de stare civilă. Prin urmare, starea civilă poate fi definită, după părerea noastră, ca fiind ansamblul de calităţi (atribute) personale - de fapt şi juridice -, care potrivit legii trebuie evidenţiate prin actele de stare civilă, în scopul individualizării persoanei în familie şi în societate . 2.2. Conţinutul stării civile. Enunţare. Într-un prim înţeles, starea civilă este, aşa cum am arătat, o sumă de atribute sau calităţi personale. Având în vedere acest înţeles, s-a apreciat că starea civilă cuprinde următoarele elemente: “din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat ori femeie (sexul), o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.” În opinia noastră, elementele stării civile, privită ca sumă de atribute ale persoanei - asupra cărora vom reveni pentru a le prezenta 47
  48. 48. pe larg -, sunt: sexul persoanei; filiaţia; numele; starea conjugală; cetăţenia. Într-un al doilea înţeles, starea civilă este privită ca un drept subiectiv de individualizare a persoanei, drept al cărui conţinut este dat de prerogativele ce le conferă titularului său, respectiv: a) posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă; b) posibilitatea de a pretinde să fie individualizat de alţii prin starea sa civilă; c) posibilitatea de a apela, la nevoie, la forţa de constrângere a statului. 2.3. Caracterele stării civile. 2.3.1. Legalitatea stării civile. Acest caracter rezultă din faptul că de la început (de la naştere) şi până la sfârşit (la moarte) starea civilă este cârmuită, cu precădere, de lege, prin dispoziţii cu caracter imperativ, deci mai puţin de voinţa titularului ei. 2.3.2. Naţionalitatea stării civile. Tocmai datorită faptului că are o reglementare imperativă şi de ordine publică, starea civilă are şi un caracter naţional, în sensul că este determinată de legea naţională a persoanei. Aceasta înseamnă că starea civilă a unei persoane nu se schimbă în funcţie de deplasarea acesteia dintr-un stat în altul ci rămâne supusă legii naţionale a respectivei persoane. Este ceea ce rezultă din art. 11 din Legea nr. 105/1992, care dispune că ”Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel.” 2.3.3. Indivizibilitatea stării civile. Starea civilă - chiar dacă este alcătuită din mai multe elemente, care se bucură de o relativă independenţă -, este indivizibilă atât în ansamblul ei cât şi din punct de vedere al fiecărui element privit separat. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că o persoană nu poate să accepte şi să folosească doar anumite elemente ale stării sale civile repudiindu-le pe altele şi, pe de altă parte, că o anumită persoană are aceeaşi stare civilă faţă de toate celelalte persoane şi nu numai faţă de unele dintre acestea. 48
  49. 49. 2.3.4. Indisponibilitatea stării civile. Indisponibilitatea stării civile şi a elementelor sale trebuie înţeleasă în sensul că ele nu pot fi cedate nici prin acte între vii nici pentru cauză de moarte, nu pot fi obiect de tranzacţie, renunţare sau revocare. În consecinţă, oricare dintre actele, convenţionale sau unilaterale, menţionate în cele ce preced, va fi sancţionat cu nulitatea absolută. 2.3.5. Imprescriptibilitatea stării civile. Starea civilă este imprescriptibilă atât extinctiv cât şi achizitiv. Imprescriptibilitatea extinctivă se manifestă prin aceea că oricât timp o persoană nu exercită un element al stării civile acesta nu se pierde (stinge). Aşa spre pildă, dacă o persoană nu se prevalează vreme îndelungată de starea de persoană căsătorită nu înseamnă că această stare încetează; tot astfel, dacă o persoană îşi ascunde filiaţia şi nu se prevalează vreme îndelungată de ea, nu înseamnă că ea pierde această filiaţie ca urmare a nefolosirii. Imprescriptibilitatea achizitivă a stării civile se concretizează în faptul că nici starea civilă şi nici vreunul dintre elementele sale nu se pot dobândi prin simpla lor exercitare în fapt, oricât de îndelungată ar fi aceasta. 2.4. Sursele stării civile. 2.4.1. Legea. Caracterul legal al stării civile face ca, în cele din urmă, legea să fie aceea care, întotdeauna, determină starea civilă a unei anumite persoane. Aplicarea legii este însă, îndeobşte, condiţionată de producerea unor fapte sau acte de stare civilă. Totuşi, uneori corelaţia dintre lege şi starea civilă este atât de strânsă încât faptele si actele de stare civilă apar ca fiind subsidiare legii, ceea ce îndreptăţeşte concluzia că, în aceste cazuri, starea civilă rezultă direct din lege. Este, spre pildă, cazul filiaţiei faţă de tată a copilului din căsătorie, filiaţie care rezultă din prezumţiile legale de paternitate prevăzute de art. 53 C. fam. 2.4.2. Faptele de stare civilă. Faptele de stare civilă sunt naşterea persoanei şi moartea acesteia. 49

×