Fotografii din viața lui EMINESCU

1. ION IONESCU -BUCOVU
ALB
UM
EMINESCU
2017

2. Eminescu i noiș
La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca un
blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de
na tere o mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate văș
întreba i de ce. Pentru că Eminescu e unic ca Dante, caț
Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron. iȘ
e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine,
Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi,
Pu kin i Lermontov.ș ș
El a despăr it apele de uscat în literatura română. De la elț
încoace se scrie altfel poezia. A rupt lan ul ciunismelor iț ș
pumnismelor ardelene ti i a creat limba literară, altoind-o cuș ș
filonul ei cel mai sănătos, limba populară.
S-au scris i se vor mai scrie mii de pagini despre el cât vaș
trăi limba română. Via a lui, pu ină cât a fost, a fost aruncată peț ț
tarabă de diferi ii biografi, de la Octav Minar până la ultimulț
eminescolog, tălmăcind-o i răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejulș
cotidianului, via a lui a căzut pradă vulgului i anecdoticului,ț ș
repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, iș
reluată în biografiile succesive care mai de care mai bizare.

3. Eminescu în primul rând a fost i el om ca to i oamenii. Aș ț
iubit i a urât. A avut i vulnerabilită i. Dar a avut ceva în plus. Aș ș ț
luat asupra lui tot blestemul na iei. A sim it ca nimeni altul pulsulț ț
timpului i a arătat încotro merge lumea. El este,, descoperitorulș
lumii a a cum este” cu toate implica iile acestei descoperiri.ș ț
Aceasta este revela ia sa i este i revela ia noastră când îl citim.ț ș ș ț
Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după
163 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-
au cunoscut să vorbească. De i mărturiile lor au pus pre maiș ț
mult pe cancanuri, sco ând în relief partea exotică a vie ii lui.ț ț
El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă
culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă
bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi
mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu
snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura
Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii,
prisăcarii, ţapinarii.
Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui
Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E
vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care
stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca
gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din
,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie.
Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi,
Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme
şi le înnoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că
după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de
gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară.
Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare.
Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de
actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în
,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului.
Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui
Iosif Vulcan. Aici publică primele poezii, fiind elogiate de ziarist.
Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl
primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului
prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este
hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a
primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”.

4. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre
frumoasele creaţii ale necunoscutului poet.
Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia
care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii
de dragoste din literatura română.
De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor
vicisitudini politicianiste. Mutându-se în Bucure ti de la Ia i,ș ș
intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la
Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar
,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor
nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de
la ,,Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea,
regalitatea, cât i stăpânirea austro-ungară care pune pe urmeleș
lui o sumedenie de spioni. De aceea to i care i-au lăudat poezia luiț
în timpul vie ii, n-au zis un cuvânt despre activitatea luiț
jurnalistică.
Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi
paradiscutate.
De la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga
nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile
Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu
mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş
al vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza
care cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele
lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii
dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat
un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă
parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte
coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe
sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-
Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă
cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa
maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia
susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a
prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai
târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio
legătură cu infecţia luetică.
Încet-încet Eminescu î i dăduse seama că este părăsit deș
prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit.
Maiorescu), junimi tii îl ocolesc, Slavici se depărtează i el subș ș

5. diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui iș
so ul lui Mite, ducea ve ti despre el nu tocmai potrivite reginei.ț ș
De aici i furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat deș
celebra ,,Mai potoli i-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu totț
dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un poten ialț
pericol. i a a-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească .Ș ș
După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere.
Între 1883 i 1889 biografii lui scot în eviden ă mai multș ț
latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă aten ieț
asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai
multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la
Viena cu escortă poli ienească la sanatoriul Oberdobling, fărăț
nici un tratament, în câteva zise î i revine i vorbe te cu doctoriiș ș ș
filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de
asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal.
Acela i lucru putem spune despre el i când este internat laș ș
Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în ară, vorbe te cuț ș
doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să scrie i poezie.ș
Dar n-a mai avut lădoaiele lui să- i păstreze ciornele, sau caieteleș
lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la
gunoi. Dar când vine în ară i i se administrează injec iile cuț ș ț
mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele
tratamente empirice cu apă i funii ude, ca pe timpul evuluiș
mediu. i mai rău, cum îl bagi între ni te nebuni clinici, undeȘ ș
este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap.
Vă închipui i ce calvar?ț
Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească,
văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde i-aș
pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit
care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut
într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat i refuzulș
lui Maiorescu de a-i încuviin a căsătoria cu Veronica Micle. Dacăț
această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.
Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.
Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor
româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă
la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din
ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile
populare, spre limba poporului care se articulează cu limba

6. literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul
producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale,
Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul
dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care
literatura română excelează.
Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină
pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-
o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase
versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea a a cumș
este, aceasta este revela ia noastră când îi citim opera. Fenomenulț
Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar
putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.
Ion Ionescu-Bucovu
iarnă orfică
(la 166 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu)
cu mantia-albă,
îmbrumată,
coboară Orfeu
peste plai,
el este pruncul
Limbii Române
şi se numeşte
Eminescu Mihai.
e iarnă pe dealuri
moldave,
zăpezi mari
cad în Ipoteşti,
acum se naşte
Emin din vise:
un Făt-Frumos
din poveşti.
când luna
în noapte-l văzu,
lebăda
se prefăcu-n sânge,

7. luceafărul
din ceruri căzu
plound
cu păsări flaminge.
la mijloc de iarnă
pe aripi de vânt,
trece peste
munţi,
dar şi peste plai,
trece
ca un Crai
Pruncuţul Mihai.
Muza Poeziei
iese din mormânt,
l-aude cântând
pe-un petic de Rai,
vrea să-l înzeiască,
să-l luceferească,
zidindu-l în timp
într-un nou Olimp.
vineri, 2 ianuarie 2015

8. PĂRIN II DIN PĂRIN IȚ Ț

9. MAMA TATĂL

10. CASA PĂRINTEASCĂ

11. INTERIOR DIN CASA PĂRINTEASCĂ-astăzi
MORMINTELE PĂRIN ILORȚ

12. BISERICA USPENIA UNDE A FOSAT BOTEZAT EMINESCU
BISERICU A FAMILIEIȚ

13. BISERICU A FAMILIEI CU CLOPOTNI AȚ Ț

14. FRA II I SURORILEȚ Ș
Imediat, la un an după căsătoria lui Gheorghie cu Raluca, în 1841ș
se naşte primul copil, Şerban, la Botoşani, unde face şi şcoala primară la
Pensionul lui Ladislau Ferderber, unde lecţiile se predau în limba
germană. De el î i leagă toate speran ele părin ii. Îşi contunua studiileș ț ț
la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, deschizând drumul celorlalţi fraţi
care-l vor continua. Din foile matricole reiese că băiatul, spre
dezamăgirea părin ilor, a fost un elev mediocru cu notări mijlocii,ț
calificative rele, promovări la limită şi repetenţii. Din clasa a VI-
a( 1858-1859) dispare din scriptele şcolii.
erbanȘ
La insistenţa familiei şi mai ales a tatălui care voia să facă din fiii
lui oameni de vază, termină liceul târâş-grăpiş şi-şi urmează studiile
medicale la Viena, urmând să se califice ca doctor, fapt care s-a iș
întâmplat. La insisten ele lui erban, părin ii îl rup i pe Eminescu înț Ș ț ș
1869 din via a de sufleor de la Teatrul Na ional din Bucure ti iț ț ș ș
pornesc cu el spre Viena, dând întâi prin Praga, înso i i fiind i deț ț ș
erban.Ș
Din păcate erban dă semne de alienaţie mintală, apoi seȘ
îmbolnăveşte de ftizie, este internat la Ospiciul Charite şi moare la 29
octombrie 1874 la vârsta de 33 de ani, înglodit în datorii. De altfel
moartea lui îl marcă si pe Eminescu care era student în acelaşi timp la
Viena şi, probabil, îl hotărăşte să părăsească Universitatea şi să vină
acasă.

15. Al doilea fiu, născut în 1843, Nicolae, despre care se ştiu mai puţine
lucruri, se sinucide în 1884 în împrejurări neelucidate. Iată cum îl
descrie fratele lui cel mai mare, Matei: ,, A studiat dreptul, era un
caracter blând, trăia pe lângă tata, era foarte bolnăvicios. S-a împu catș
în Ipote ti, curând după moartea tatei, din cauză de boală.”ș
Nicolae
Al treilea fiu, Iorgu (căruia toţi îi ziceau Gheorghe), după taică-său,
se naşte în anul 1844 şi moare în anul 1873, la vârsta de 29 de ani, în
urma unei misterioase răceli. Iată cum îl descrie Matei:,, Semăna la fa ăț
cu mama, Era înalt, brun-alb, a fost trimis la Berlin ca sublocotenent,
ata at cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr-o căzătură dupăș
cal la o manevră în Brandenburg, a zăcut doi ani i i s-a tras moartea.”ș
Iorgu

16. Al patrulea copil, Ruxandra, născută în 1845, moare imediat după
naştere.
Al cincelea fiu, Ilie se naşte în 1846 şi moare în anul 1863, la vârsta
de şaptispre zece ani. Studiază medicina în coala lui Davilla i moareș ș
de tifos.
Al şaselea copil, Maria ( Marghioli a), se naşte în anul 1848 şiț
moare la şapte ani în anul 1856.
Al şaptelea copil a fost Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850.
Dupa câte ştim şi el s-a îmbolnăvit la 33 de ani şi a murit la 39 de ani de
alienaţie mintală.
Al optulea copil a fost Aglaia care s-a născut în 1852 la Ipoteşti, la
doi ani după Eminescu. Şi-a petrecut copilăria la ţară în casa
căminarului. A învăţat germana şi franceza în casă cu o guvernantă
bătrână care venea o dată pe săptămână de la Botoşani la Ipoteşti.
Mamă-sa o trimite la Agafton pentru deprinderi austere, unde erau şi
cele trei surori ale ei, maica Olimpiada, maica Frevonia şi maica Sofia.
În anul 1870, aflându-se la Agafton, o întâlneşte Ioan Drogli din
Cernăuţi, profesor de pedagogie, care o cere în căsătorie. La 7 ianuarie
1871 s-au căsătorit în primăria Cucorănilor. Ioan Drogli, materialist, i-a
pretins căminarului ca zestre 2000 de galbeni, sumă ce l-a ruinat.
Aglaia

17. Aglaia era o femeie distinsă, cu ovalul feţei prelung, şatenă, înaltă,
zveltă, foarte elegantă. Avea talente de artistă, recita frumos,
implicându-se în activităţi culturale. A avut ca şi Eminescu o mare
pasiune pentru teatru.
Profesorul Drogli moare în 1887 şi Aglaia rămâne văduvă cu doi
băieţi: Gheorghe şi Ioan. La 5 februarie 1890 se recăsătoreşte cu
locotenentul austriac Heirich Gareissvon Dollitzstum, cu care trăieşte
zece ani. La bătrâneţe se urâţeşte, bântuită de boala Basedow, cu
pomeţii obrajilor proeminenţi, privirea înceţoşată, purtând haine
închise la gât pentru a-şi ascunde guşa. A murit pe 30 iulie 1900.
Al noulea copil a fost Henrieta, ,,nefericita copilă”- cum o numeşte
Eminescu. S-a născut în anul 1854 la Ipoteşti, din pacate oloagă din
naştere, lovita de apoplexie, îşi duce viaţa pe lângă părinţi, apoi tatăl îi
cumpăra o casă în Botoşani unde sta până la moarte. Ea a fost cea mai
apropiată de poet, l-a îngrijit atunci când a fost bolnav, dar a rămas
dezamăgită când Veronica Micle l-a rupt de lângă ea şi l-a dus în
Bucureşti în anul 1887
Henrieta
Al zecelea copil a fost Matei, născut la Ipoteşti. Cel mai mic dintre
fraţi a avut o longevitate care l-a întrecut pe Gheorghe Eminovici. S-a
născut la 20 noiembrie 1856 în Ipote ti, a copilărit în satul natal,ș
jucându-se cu Mihai, Aglaia şi Henrieta. Studiile le-a făcut la Botoşani,
în casele lui Hinek, avându-l ca învă ător pe popa Nădejde, după care aț
trecut la Pensionul Ladislav Ferderber, unde studiase i erban,ș Ș
Gheorghe, Nicu i Ilie. Nici el n-a strălucit la învăţătură. Se îndreaptăș
către Şcoala de ofiţeri din Iaşi, fiind înmatriculat la 20 octombrie 1872
ca soldat. Urcă repede în grad şi în 1876 absolvă şcoala cu tresa de
locotenent. A participat la Războiul de Independenţă în sudul Dunării,

18. fiind decorat de trei ori. Şi-a urmat garnizoana la Brăila,Mizil,
Râmnicu-Sărat şi Galaţi. A fost căsătorit în trei rânduri: în 1880 cu
profesoara de istorie Matilda Ilian de la Liceul din Brăila, cu care a
avut un copil; a doua căsătorie cu Ana Condeescu care i-a dăruit patru
copii, iar a treia căsnicie cu Silvia Maieru cu care a convieţuit până la
moarte.
Matei
De la Matei ne-au rămas foarte multe relatări despre Mihai şi
familie. A avut un fiu, tot colonel, ultimul lăstar al Eminovicilor, şi
anume , Ghorghe Eminovici, care si el la rândul lui a avut două fete. Pe
Gheorghe Eminovici l-am cunoscut personal când venea cu Augustin
Z.N. Pop la Şcoala Pedagogică din Câmpulung prin 1953-54 să ne
vorbească despre Eminescu şi Veronica Micle. Îşi aducea un pic cu
poetul, având obrajii proeminenţi şi ochii lui.
Ultimul vlăstar nefericit al familiei Eminovicilor a fost Vasile,
născut în anul 1858, care si el a murit de tânăr.
Astfel se termină tragedia unei familii în care a bântuit o boală
necruţătoare.
Din tragismul ei, Dumnezeu a vrut să ne lase pe cel mai mare poet
al românilor, Mihai Eminescu, care ne-a mângâiat cu verbul lui viaţa.

20. INTRAREA ÎN IPOTE TI DINSPRE BOTO ANIȘ Ș
LACUL COPILĂRIEI DIN IPOTE TIȘ

21. Mânăstirea AGAFTON unde au fost călugărite trei surori ale Ralucăi i douăș
surori ale lui Eminescu
EMINESCU LA CERNĂUŢI
Despre şederea lui Eminescu la Cernăuţi avem relatări de la
Teodor Ştefanelli, elev, prietenul lui Eminescu, Vasile Vîrcol, Ioan
Zbierea, fost professor al şcolii, Radu I. Zbierea şi alţii, relatări ce le
vom folosi în expunerea noastră.
După scurta copilărie petrecută la Botoşani şi Ipoteşti, Mihai
Eminescu la numai 7 ani fu luat de tatăl său şi dus la Cernăuţi la şcoală.
Vă puteţi închipui ce va fi fost în sufletul copilului când a aflat că
trebuie să plece de acasă, despărţit de fraţi, surori, de natura atât de
dragă lui, de copiii satului cu care se juca, şi mai ales de dulcea lui
mamă. Căminarul Gheorghe Eminovici trebuia să opteze pentru
singurul institute de la Botoşani, pensionul lui Ladislav Ferderber şi
şcoala primară Greco-orientală din Cernăuţi, aşa zisul Naţional-
Hauptschule. Cum tatăl avea ambiţie ca fiii lui să înveţe carte , a optat
pentru şcoala Greco-orientală din Cernăuţi.

22. . In august 1857, cerând paşaport pentru fiii săi, Eminovici trecea
printre ei şi pe Mihai, "in varsta de 7 ani", "părul negru, ochii negri,
nasul potrivit, faţa smolita". Gh. Eminovici avea planuri măreţe pentru
copiii săi şi preţuia pe nemţi cu deosebire. De aceea si-a dat pe toţi
băieţii la carte nemţească la Cernăuţi .
coala Primară din Cernău i unde a învă at EMINESCUȘ ț ț
CERNĂU I MITROPOLIAȚ

23. ARON PUMNUL PROFESORUL DE ROMÂNĂ AL LUI EMINESCU
CASA LUI ARON PUMNUL DIN CERNĂU IȚ

24. MORMÂNTUL LUI ARON PUMNUL DIN CERNĂU IȚ

25. EMINESCU I TEATRULȘ
IORGU CARAGIALE
VALIZA LUI EMINESCU FOLOSITĂ I CA TRUSĂ DE MACHIAJȘ

26. CARAGIALE-PRIETENUL I COLEGUL LUI EMINESCU LAȘ
TIMPUL

27. REVISTA FAMILIA LA CARE A DEBUTAT EMINESCU CA POET

28. STUDENT LA VIENA
PRIMA LUI FOTOGRAFIE CA STUDENT LA VIENA

29. VIENA ÎN TIMPUL LUI EMINESCU
CAFENEA VIENEZĂ( Foto: TOMA DULCIU DAN)

30. CLĂDIREA UNIVERSITĂ II DIN VIENA (DULCU TOMA DAN)Ț

31. Pe aici era drumul lui Eminescu către cafeneaua Trild
UN FLORIN-

32. Porzellangasse 9 (Februarie 2017, Foto Dan Toma Dulciu

33. M. Eminescu, Dianagasse 8

34. Casa din Dianagasse 8,
unde a locuit Eminescu, în 1872(FOTO. DAN DULCU)
O pi ulă i un crăi ar-monede care circulau la Viena.ț ș ț

35. Casa din Adamsgasse 5, (La etajul II a locuit Eminescu)(Foto Februarie
2017 Dan Toam Dulciu)
UN FLORIN-bancnotă ce circula la VIENA

36. M. Eminescu, Kollergasse 3

37. Imobilul din strada Gärtnergasse 5, unde a locuit Eminescu în
anul 1872.(Foto Dan Toma Dulciu– aprilie 2017)

38. Stadtpark‖ ( Parcul Oră enescș ),locul unde Eminescu se plimbă împreună
cu Slavici (Österreichische Nationalbibliothek)

39. Strada unde se adunau studen ii români, în apropiere de Wollzeileț
iș Universitatea veche (Österreichische Nationalbibliothek)

40. Viena- sală de bal
Clădirea unde a locuit EMINESCU prima dată la VIENA

41. ARTISTA BOGNAR UNA DIN MARILE ARTISTE ALE BURGTETRULUI
pe care o vizita EMINESCU

42. SANATORUL DIN VIENA UNDE A FOST INTERNAT EMINESCU ÎN 1883
Cartea de vizită a ziaristului EMINESCU

43. Clădirea sanatorului Su u unde a fost internatț
ultima dată în 1888

46. Ceasul lui EMINESCU
PRIMUL VOLUM DE POEZII L LUI EMINESCU

47. VERONICA MICLE-IUBITA LUI EMINESCU

48. MITE CREMINTZ-amică a lui EMINESCU

49. REGINA CARMEN SILVA
Colonelul Eminescu, nepotul de frate al lui EMINESCUcu
eminescologul Augustin Z.N. Popp

50. Sanatorul de la Constanţa Hotel D Angliterie unde a stat
EMINESCU internat la mare.
În prima scrisoare a lui Eminescu (16 iunie 1882) către către Veronica Micle (în cele zece zile cât
a stat la malul mării, poetul i-a trimis trei scrisori iubitei sale) este scris:
“Constanta, 16 iunie 1882 Draga mea Veronică, Iartă-mă că nu ţi-am scris de atâta timp, dar am
întârziat la Giurgiu, la Costinescu, unde am scăpat o dată vaporul, care nu pleacă decât de trei
ori pe săptămână, şi am venit aci, unde poşta nu pleacă în toate zilele. Am venit ieri şi am făcut
deja două băi de mare, cari promit a-mi face mult bine, deşi pe-aici e frig încă şi apa mării nu e
destul de caldă pentru băi. De-aceea sunt unul din cei dentâi sosiţi aci pentru băi şi nimeni nu se
scaldă încă afară de mine. N-o să stau aci decât vro zece zile şi apoi iar mă-ntorc la Bucureşti. O
să mă-ntrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemărginiri
pururea mişcate. Dar, abia de două zile aici, n-am văzut-o în toate feţele căci ea e
schimbăcioasă la coloare şi în mişcări, de unde unii autori o şi compară cu femeia. Costanţa sau
Chiustenge este un mic orăşel, dar îndestul de frumos. Nu are a face deloc cu Rusciucul. Casele
au oarecare eleganţă în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci şi clădirile sunt din piatră patrată, iar
primăria, de când stăpânesc românii şi există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru
orânduiala şi înfrumuseţarea oraşului. O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe toată
întinderea mării şi, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care pluteşte
pe-o parte a apei. Restul rămâne în întunerec, şi noaptea marea îşi merită numele ei de neagră.
Viaţa e cam scumpă aci, dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se descria, mai ales de
când s-au deschis câteva oteluri. La anul să ştii că venim amândoi aci, căci băile de mare
întăresc şi grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării linişteşte,

51. mai ales sufletele furtunoase. Şed într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra
mării, pe care aş vrea să plutesc cu tine. Dar aceasta nefiind cu putinţă, te sărut cu dulce, draga
mea Veronică, şi rămân al tău Eminescu”
Casa Eminescu de la Văratic acum în stare de degradare

52. ÎNMORMÂNTAREA LUI EMINESCU

53. MONUMENTUL EMINESCU DIN FA AȚ
ATENEULUI

54. M uzeul M.Eminescu din Iaşi

55. Cărţi poştale ilustrate cu Primăria Botoşani unde a lucrat Eminescu ca practicant în
perioada 1864-1865.

56. Ilustrată color cu Teatrul ,,Mihai Eminescu” Botoşani, inaugurat în 1914
Ilustrate cu Calea Naţională din Botoşani, stradă unde era casa în care s-a născut
Eminescu

57. Lacul de la Ipote tiș
Turnul clopotni ei de la bisericăț

59. Tatăl poetului la o vârstăînaintată

60. Căpitanul MATEI EMINESCU, fratele poetului de la care ne-
au rămas multe mărturii despre poet.

62. Bustul lui Eminescu din Viena (Foto DAN DULCU)

63. Inelul sigilar EMINESCU
Primul volum de poezii ale lui EMINESCU

64. Ceasul lui EMINESCU
Caseta de machiaj din timpul turneelor teatrale.

65. Bastonul lui Eminescu dăruit de Junimea la 1866
Lampa dăruită de Eminescu lui Creangă

66. Veronica Micle
Aici se ineau adunările Junimii la Ia i în casa Pogorț ș

67. În acestă revistă i-a publicat Eminescu „LUCEAFĂRUL„ primaș
dată

68. Teioul lui Eminescu din Copou
Bustul lui Eminescu din Boto aniș

69. Biserica Uspenia unde a fost botezat Eminescu
Spitalul Sfântu Spiridon din Boto ani unde a fost internat Eminescu în mai 1887ș

70. Stadtpark‖ ( Parcul Oră enescș ),locul unde Eminescu se plimbă împreună
cu Slavici (Österreichische Nationalbibliothek)

71. Serban Eminovici, fratele poetului mort la Viena

72. Tavermna mohorâtă din Împărat i proletarș

73. Pia a Universită ii din Vienaț ț

74. Sigfreid sau Eminescu la Viena?

75. Biserica Sfânta Treime frecventată de Eminescu

76. Biserica Sfânta Treime din VIENA.

77. Artista Federica Bognar 1859

78. EMINESCU I CARAGIALEȘ
În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declama iuneț
al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani , un tânăr bine legat, cu
studiile întrerupte i pus pe căpătuială.ș
În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale,
Eminescu, se ata ază de trupa lui de teatru . Văzând în el un copiator deș
texte excelent, cu un scris impecabil, i iubitor de teatru, Costacheș
Caragiale îl angajază ca sufleor i copist la Teatrul Na ional.ș ț
Soarta face ca acum să se întâlnească cei doi mari scriitori,
Caragiale i Mihai Eminescu.ș Carageale i Eminescu s-au cunoscut înș
casele lui Iorgu Caragiale, unchiul dramaturgului, în Bucure ti pe laș
1877.
Eminescu îl cheamă pe Caragiale la TIMPUL ca redactor.

79. ZIARUL TIMPUL din 28 iunie1883

80. TITU MAIORESCU

81. MASCA MORTUARĂ A LUI EMINESCU
MORMÂNTUL LUI EMINESCU DE LA BELU

82. MORMÂNTUL VERONICĂI MICLE DE LA VĂRATEC

83. FOTOGRAFIILE LUI EMINESCU
În ciuda personalităţii de care s-a bucurat în contemporaneitate,
Eminescu s-a lăsat greu fotografiat. Nu i-a plăcut să-şi expună corpul
ochiului fotografic curios. El a fost conştient că o fotografie rămâne peste
veacuri şi era foarte atent la ţinută, atunci când a fost obligat să se
fotografieze. Aşa se face că de la el nu ne-au rămas decât patru fotografii
bust şi două în grup: una ca elev la Cernăuti si alta, spre sfârşitul vieţii
împreuna cu o grupă de actori la Bucureşti.
Întâia fotografie care ni s-a păstrat este cea luciferiana din anul 1869,
făcută la Praga, la 19 ani. Ajuns la Praga cu părinţii, a fost găzduit la fratele
său Şerban, care locuia aici, cu gândul de a urma cursurile Universităţii
Caroline, a doua ca reputaţie din Imperiul Austro-Ungar, după Viena. Ca să
se încrie i s-a cerut o fotografie pentru dosar. Un funcţiopnar scrupulos al
Universităţii i-a respins cererea de înscriere pe motiv că documentul de
absolvire a liceului nu era în regulă. La întrebarea:,, Denumirea şcolii în
care studentul a urmat ultimul trimestru?” din formular, Eminescu a
răspuns: ,,Scoală particulară din Bucureşti!”. Dacă Universitatea din Praga
l-a respins, cea de la Viena a trecut cu vederea această inadvertenţă. După
cele 11 zile petrecute la Praga, Eminescu a plecat spre Viena. Fotografia a
fost executată de Ian Tomas din Praga care locuia pe strada Vaclavska.
Poetul a făcut 6 fotografii: trei ovale şi trei dreptunghiulare, în sepia, carte
poştală. Nu ştim care a fost viitorul celor şase exemplare. Bănuim că una a
rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost
făcuta cadou lui Miron Pompiliu, de la care a fost pur şi simplu furată de
Veronica Micle. Pe versoul uneia dintre fotografii, sta scris: ,,Fotografie dată
de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul când erau universitari la Viena.”

84. Fotografia a fost donată Asociaţiei Astra din Sibiu de E.Hodoş. Probabil că
şi celelalte exemplare au fost făcute cadou colegilor sau familiei, dar ele nu s-
au mai păstrat.
Preferinţa oamenilor şi a admiratorilor lui Eminescu se îndreapţă către
această fotografie. Tomas n-a fost un fotograf celebru dar a ştiut să reflecte
subiectivitatea prin privirea studiată care a trecut dincolo de obiectiv, fapt
ce a favorizat cele mai variate interpretări. Această fotografie este singura
care a făcut carieră. Chipul imagologic al poetului a avut ca model acesta
fotografie. Figura lui s-a identificat cu efigia poetului naţional, cu poezia sa,
şi chiar cu întregul romantism european. La o statistica putem spune că
fotografia a ajuns la peste un miliard de exemplare.
A doua fotografie a fost cerută de Junimea pentru alcătuirea unui
album în anul 1883. Eminescu ripostează prin Slavici că n-are bani pentru
aşa ceva. ,,Cu Eminescu am să mă duc eu mâine la fotograf, mai înainte însă
la bărbier să se radă. La Boheme roumanie.”( Maiorescu)
Fotografia este executată la Bucureşti în atelierul lui Franz Duchek şi ea
figurează în al doilea tablou al Societăţii Junimea şi în volumul de poezii din
anul 1884 ale lui Eminescu. Portretul lui Duschek pentru albumul Junimii a
fost considerat,, cea mai credincioasă icoană a lui” Fotografia este reprodusă
în ediţia princeps 1883 a poeziiloe eminesciene si pe prima pagină de doliu
a ,,Familiei” ,,Subtiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală” (G.
Călinescu), portretul va fi valorificat si în arta plastică de artişti.

85. A treia fotografie are o istorioara ceva mai ciudată. Îi dăm cuvântul lui
A.C. Cuza pentru a ne povesti: ,,În sfârşit, într-o zi,vara,(1884), profitând de
bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe
Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu şi aşa,
îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul
de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr.42 unde a consimtit a se
fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună.
După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, cee ce nu
puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil” Fotografia apare
întradevăr în costumul lui alb, cu papion, chică şi mustaţă. Ochii s-au retras
în fundul capului şi privirea pare pierdută. Era imediat după crunta boala
care pusese stăpânire pe el.
A patra fotografie şi ultima, executată de Jean Bieling în noiembrie,
anul 1887, la Botoşani, a fost, în acea perioadă, cea mai răspândită, după
moartea poetului. Fotografia s-a făcut la stăruinţele surorii sale, Aglaia,
venită împreună cu soţul de la Cernăuţi la Botoşani unde era şi Eminescu,
bolnav, în casele Henrietei. Portretul a fost cerut cu insistenţă si de Cornelia
Emilian din Iaşi, o binefăcătoare a poetului si a Henrietei. La 20 noiembrie
1887, Henrieta scria într-o scrisoare către Cornelia Emilian: ,,Fotografia lui
Mihai a reuşit bine. Trei m-au costat 15 franci, una lui Moţoc (n.n.
preşedintele societăţii Eminescu de la liceul Matei Basarab, căruia poetul îi
luase apărarea în Timpul -15-18 martie) care a cerut-o telegrafic, una matale
şi una pentru noi” Tot în acest timp Eminescu, pentru a-şi arăta
recunoştinţa pentru ajutorul dat, îi scria Corneliei Emilian: ,, Astăzi,
simţindu-mă bine, Vă satisfac dorinţa de a va trimite fotografia cerută de
mult timp”. Fotografia convenea imaginarului unei epoci în care Eminescu
era considerat filozoful pesimist, mort nebun, în mizerie. Aici are o figură
stinsă, obosită, de bolnav. Ion Scurtu ne spune că,, fotografia îl nedreptăţeşte
pe poet şi a falsificat în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui

86. Eminescu” ,,Masca nietzcheeană pustiită, cu ochii înfundati şi stătuţi” nu
mai corespunde figurii ideale consacrate.
Desigur că nu sunt numai acestea. Multe s-au pierdut. Mărturii
credibile venite de la prieteni atestă existenţa altor fotografii, ulterior
pierdute. Augustin Z.N.Pop arată că,, În albumul de fotografii al Veronicăi
Micle s-a păstrat mult timp o fotografie a lui Eminescu lângă medicul lui
curant” De asemeni Slavici susţine că a văzut şi reţinut din albumul
Veronicăi Micle o fotografie a lui Eminescu cu doctorul său curant de la
Odesa. În acelaşi album s-a aflat şi o fotografie din aprilie 1888 a lui
Eminescu , la Botoşani, lângă poetesă. Slavici susţine că Virginia Gruber i-ar
fi dăruit-o lui în 1894, dar din păcate s-a pierdut.
Un portret fals publicat de G. Călinescu în ,,Viaţa lui Eminescu”
,,Eminescu la 16 ani”, a fost contestat de Al. Piru si Şerban Cioculescu.
Fotografia cu pricina este a actorului botoşenean Ion Bălănescu şi este
provenită din albumul de familie al lui Iacob Negruzzi, înfăţişând un bărbat
matur, cu mustaţă, în costum de călărie, sprijinindu-se pe o piesă de
mobilier. Rămâne un mister fotografiea în care poetul stă în picioare
rezemat de un scaun, pe care eu nu o identific cu Eminescu.

87. Două fotografii făcute în colectiv sunt ca un arc peste timp în viaţa
poetului. Una este făcută la intrare în viaţă în 1866 la Cernăuţi cu clasa lui şi
alta în 1888, cu un an înainte de a muri.
Dacă în prima fotografie vedem un adolescent plin de viaţă în rândul al
doilea, în a doua fotografie avem un Eminescu blazat, aşezat în spate în
picioare între Veronica Micle şi Vlahuţă.
Această a doua fotografie, descoperită recent, pare să fie făcută lângă
Dâmboviţa în faţa unui parapet metalic. În fundal se vede Hanul lui Maniuc
(vechiul Hotel Dacia), în dreapta biserica Sf. Ioan. Vechiul Hotel Dacia
găzduia în acel timp o sală de spectacole. Fotografia a aparţinut lui Nicolae
Soreanu, un tânăr actor, care i-a dăruit-o lui Nicolae Teodorescu, ucenicul
tipogaf care făcea afişe pentru teatru. Fiul său, Teodorescu N. Pantelimon a
transmis-o nepotului sau şi aşa a ajuns fotografia până la noi.
Nicolae Soreanu a dat explicaţii despre personajele din fotografie, care
s-au transmis până la noi.
Mihai Eminescu este în dreapta sus, purtând pe cap o pălărie şi având
mustăţi proeminente. În anul 1888 poetul se afla în Bucureşti, la rugăminţile
Veronicăi, care-l furase de la Henrieta din Botoşani.

88. Eminescu îşi reluase activitatea de ziarist, mergea la teatru şi era văzut
prin cafenele cu prietenii. În dreapta poetului se află Veronica Micle care
purta o pălă rie vieneză cu panglică, iar în stqnga poetului era Vlahuţă. Încă
din 1887 Veronica se mutase la Bucureşti, trăgqnd totuşi nădejde la o
mezalianţă cu poetul. Şi ea participa la spectacole şi la întrunirile mondene.
Fie ieşi seră de la un spectacol, fie de la o întrunire, şi toţi se hotărâseră sa
facă o fotografie impreună.
În primul plan se află I.L. Caragiale cu capul descoperit, duelându-se cu
bastonul lui Ştefan Iulian, actor la Teatrul Naţional. Între ei este studentul
Iancu brezeanu, viitorul actor care a jucat rolul memorabil al cetăţeanului
turmentat şi Ion din ,,Năpasta”
În fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu, artista atât de iubită de
Veronica Micle, căreia i-a închinat şi o poezie.

89. EMINESCU LA BLAJ-MICA ROMĂ

90. Matei Eminescu, ultimul frate al poetului cu tatăl lui

91. MIHAI EMINESCU VĂZUT DE CONTEMPORANI
Încerc să evoc chipul lui Eminescu a a cum se desprinde el dinș
amintirile apropia ilor, ale prietenilor i cuno tin elor, ale celor care i-ț ș ș ț
au stat în preajmă în timpul vie ii.ț
Imaginea lui se înlăn uie de la o etapă la alta a biografiei, înț
decoruri schimbate de-a lungul vie ii, de la gimnaziul din Cernău iț ț
până în ultimul an al vie ii. Pe unde a trecut, Eminescu a cunoscutț
oameni, a fost văzut i urmărit de ochii atâtor contemporani, care i-auș
re inut fizionomia, amănuntul vestimentar, un zâmbet, o schimă deț
durere sau o umbră de melancolie, o vorbă sau un gest. Nu toate au
fost transmise posterită ii, numărul mărturiilor pierdute sau nerostite,ț
căzute în anonimat, poate întregeau pu inul ce ne-a rămas.ț
Începând cu chipul „zeului tânăr”, au stăruit în con tiin aș ț
contemporanilor tulbura i de drama omului i urmări i de frumuse eaț ș ț ț
operei, o adevărată avalan ă de informa ii, unele adevărate, alteleș ț
trucate, referitoare la portretul lui Eminescu. A a se face că la 10 aniș
de la moartea poetului, în „Floare albastră” i în „Familia” se lansaș
apelul: „Scrie i amintiri i da i-ne icoana completă i adevărată a luiț ș ț ș
Eminescu”. Cât de adevărate mai puteau să fie amintirile
contemporanilor după 10 ani, Dumnezeu mai tie!ș
Chiar i Iacob Negruzzi, în „Amintirile de la Junimea” avea săș
men ioneze că poetul fusese cunoscut „imperfect” de contemporani,ț
că ei i-l „reînfă i au” mai târziu din „amintiri răzle e”. Publicitatea înș ț ș ț
jurul biografiei eminesciene, cursa unor mărturii retu ate, căderea înș
anecdotic a unor prieteni, care-i răstălmăceau spusa la un pahar,
toate au făcut să stârnească proteste vehemente. C. Mille, îngrijorat
de alterarea portretului eminescian, prin scăderea la nivelul unei
psihologii inferioare i maladive, spunea: „ Despre poet nu aflămș
mare lucru nou i interesant. O mul ime de amintiri fără rost, redareaș ț
poetului de către o fiin ă cu totul inferioară, preocupată mai mult deț
dânsa i de soarta ei, decât acea a fratelui său ( aluzia era laș
Henrieta n.n.), o colec ie întreagă de intrigi, de mahalagisme i deț ș
lucruri mici, care nu pot adăuga nicio iotă la via a nenorocitului poet”.ț
A existat tendin a de a reface portretul poetului i din scrierileț ș
autobiografice. Trăsăturile lui Toma Nor, ale Sărmanului Dionis sau
ale călugărului Ieronim i se atribuiau în întregime lui Eminescu. Dar
nu trebuie să înlăturăm inten ia poetului de a se „descrie” pe el,ț

92. cunoscându-se cel mai bine: „Înfundat după o perdea grea de mătase
verde i uitându-se pe fereastră în noaptea clară, edea un tânărș ș
cam de 18 ani. El î i rezemase bărbia plină de cot i se uita,ș ș
neparticipând de fel la petrecere… Fruntea lui naltă, albă, foarte
netedă i rotundă se pierdea sub părul lung, moale i negru strălucit,ș ș
care era îmflat în vi e naturale mari, care înmul eai strălucireaț ț
părului. Fa a lui era vânătă de albă i fiindcă răsese fulgii de barbăț ș
neagră, ce începuse a umple păr ile în jurul urechii, el părea pudratț
cu brumă de pe struguri, nasul era corct i plin, parcă tăiat înș
marmură, ochii mari sub ni te sprâncene arcate cu măestrie erauș
întuneco i, dar de o culoare indescriptibilă. Păreau negri, dar, privindș
bine sub lungile lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos,
demonic, asemenea unui smarand topit noaptea. (…) Expresia fe eiț
era tristă-dar nu dureroasă.” Majoritatea celor care l-au văzut la
vârsta adolescen ei, ca hoinar sau la Cernău i, la Blaji, la Sibiu sau laț ț
Viena, îi atribuie lui acest portret.
Între 1900 i 1914 au fost date publicită ii numeroase evocăriș ț
ale ederii lui Eminescu la Blaj i în alte locuri din Transilvania,ș ș
dartorită fo tilor colegi de atunci, un Petrea-Poenaru, M.Strajanu,ș
Grigire Drago , tefan Cacoveanu, Ioan Orga, Petre Uilăcan, Ilieș Ș
Dăianu, N. Densu ianu etc.ș
Copilandrul , de i „ slăbu îmbrăcat”, purtând roc negru iș ț ș
căciulă de oaie în prag de vară, păru tuturor „frumos, cu o privire
inteligentă”, cu „ochi negri, păr mare, retezat, ce trăgea în negru,
voce groasă, bărbătească”, „fa a brunetă” i „surâzătoare”, „ochiț ș
negri scânteietori”, „copil chipe ”, „ cu ochi frumo i i de tep i”- ceeaș ș ș ș ț
ce corespundea cu portretul schi at de fostul său dascăl Ion Zbierea,ț
care-l descria lui Maiorescu drept un băiat „blând”, „spirit de tept iș ș
inimă u or impresionabilă”, repede sedus de falsele străluciri aleș
teatrului ambulant cu care colindase ara.ț
E foarte adevărat că umblând pe drumuri cu teatrul,
îmbrăcămintea i încăl ămintea se deterioraseră. Dar mai târziu, uniiș ț
dintre ei scriindu- i amintirile, vedeau în neglijen a lui semneleș ț
depresiunii ( ceea ce era prematur). Tinerii colari blăjeni erau mira iș ț
de cuno tin ele băiatului cu colaritatea neîncheiată, „ de gândeai căș ț ș
vrea să înghită toată tiin a din lume”.ș ț
Prin trecerea lui Eminescu pe la Sibiu avem mărturii de la N
Densusianu, evocându-l „cu fa a negricioasă, cu ochii mari deschi i,ț ș
cu un zâmbet pe buze”, dar îmbrăcat„într-un costum cu totul
singular”. „ O spun, nu în dezordinea acestui om, ci pentru

93. cunoa terea crudei sor i, că în adevăratul în eles al cuvântuluiș ț ț
curgeau tren ele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest deț
căma ă neagră, iar pieptul de sus până jos era gol, i cu mare necazș ș
cerca bietul om să- i acopere pielea cu o jachetă ruptă, în toate ăr ileș ț
zdren uită la mâneci până la coate i cu ni te simpli pantaloniț ș ș
zdren ui i din sus i zden ui i din jos. Era întradevăr dureroasăț ț ș ț ț
înfă i area externă a acestul tânăr, i atunci am zis în mine: cumplităț ș ș
mizerie a trebuit să sufere omul acesta în via a lui, încă atât deț
fragetă.” Densusianu îl îmbracă i îl trimite la Ră inari la Popa Bratu,ș ș
bunicul lui Goga, care îl ajută să treacă mun ii în Muntenia.ț
E un mister de cum a ajuns poetul la Giurgiu, găsit de Pascaly,
după mărturia lui Caragiale, „într-un hotel din Giurgiu pe acel băiat-
care slujea în curte i la grajd- culcat în fân i citind în gura mare peș ș
Schiller. În ieslea grajdului, la o parte, era un geamantan-biblioteca
băiatului- plină cu căr i nem e ti.” Curios să cunoască pe „tânărulț ț ș
aventurier”, Caragiale îl descrie astfel: „Tânărul sosi. Era o
frumuse e! O figură clasică încadrată în ni te plete mari, negre; oț ș
frunte înaltă i senină, ni te ochi mari- la aceste ferestre ale sufletuluiș ș
se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând i adâncș
melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o vrche icoană,
un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor
chinuri viitoare. „Mă recomand, Mihai Eminescu!” A a l-am cunoscutș
eu.” Amândoi au depănat toată noaptea filozofie, i-au împărtă itș ș
cuno tin ele literare, Eminescu i-a citit din poeziile lui, spunând că eș ț
îndrăgostit de o artistă.
O a doua etapă a vie ii lui este etapa vieneză. tim cum a ajunsț Ș
poetul aici adus de părin i la insisten ele lui Maiorescu pentrua urmaț ț
o facultate. La Viena cel mai mult ar trebui să o ascultăm pe Veronica
Micle, dar cum femeia era măritată, nu a vorbit prea mult de rela iileț
ei cu poetul, despre aventurile lor în ora ul lui Strauss i nici despreș ș
personalitatea poetului. Ne-ar fi plăcut să-l descrie pe îndrăgostit,
cum arăta el în cele mai frumoase clipe ale vie ii, ce preocupări aveaț
etc. Cele mai multe însemnări le avem de la colegi i de la Slavici.ș
Ion Slavici l-a remarcat la cursurile lui Lorenz Stein i ale lui Ihering-ș
„un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persan”: un tânăr oache , cuș
fa a curată i rasă peste tot, cu un lung „clăbă ” bănă enesc pesteț ș ț ț
pletele negre, cu ochii mărun i i visători i totdeauna cu un zâmbetț ș ș
oarecum batjocoritor pe buze…”. Amândoi apoi s-au cunoscut i auș
avut o prietenie îndelungată, ajutându-l pe Slavici să se despartă de
irieneasca lui i să- i urmeze limba literară.ș ș ș

94. Tot acum Iacob Negruzzi, venit să-l cunoască pe autorul
„Epigonilor”, la Viena, după publicarea primelor poezii în
„Convorbiri…” -1870- ni-l prezintă pe poet în decorul unei cafenele
vieneze, unde „ vede intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii iș
visători totodată, cu părul negru lung, ce i se cobora până aproape la
umeri, cu un zâmbet blând i melancolic, cu fruntea înaltă iș ș
inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi i cam roase.” În acesteș
amintiri cam roman ate, el îl recunoa te pe Mihai Eminescu.ț ș
Mai târziu, când Eminescu a fost invitat la „Junimea”, Negruzii
notează că „î i declama poeziile cu acea caden ă plângătoare careș ț
făcea farmecul lecturei sale.”
Secondându-l pe Maiorescu, Iacob Negruzzi, îi făcea lui
Eminescu un portret calp: „ O împreunare de a a mare talent i deș ș
atâta modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambi ii, el nuț
avea nicio aspira ie pentru îmbunătă irea situa iei sale sociale sauț ț ț
chiar materiale, ba nici măcar dorin a naturală i legitimă a autorilorț ș
ca srierile să le trăiască după moarte i meritele să le fie apreciate iș ș
recunoscute de genera iile viitoare nu răsărea niciodată în sufletulț
său candid.”
Replica i-o dădea Caragiale :…sărăcia lui n-a fost o legendă; a
fost o nenorocită realitate i ea îl afecta foarte.”ș
Gheorghe Panu, evocând lecturile poetului la „Junimea”
ie eană remarcă de asemenea că : „Eminescu punea aceaș
melancolie adâncă în glas, care ridica valoarea- chiar mediocră- a
lucrărei pe care o cetea”. răsărea niciodată în sufletul său candid.”
Maiorescu, pentru a justifica deta area i dezinteresul poetuluiș ș
pentru propria operă zice: „El citea poeziile ca i când ar fi fost aș
altuia, fără vreo ambi ie personală… Parcă ar fi fost o lucrare străinăț
de el, niciodată nu s-ar fi gândit măcar s-o publice. Publicarea îi era
indiferentă. Se mul umea cu emo iunea estetică a unui mic cerc deț ț
amici, fără a se gândi la nicio satisfac ie de amor propriu, el seț
considera oarecum ca organul accidental, prin care însă i poezia seș
manifesta, a a că ar fi primit cu aceea i mul umire să se fi manifestatș ș ț
prin altul”.
A treia etapă, etapa de la „Timpul” a fost trăită sub apăsarea
grijilor materiale i a epuizării fizice, acum chipul poetului seș
umbre te treptat. Prins între via a de boem a capitalei i de ziarist,ș ț ș
Eminescu este văzut diferit de politicienii timpului. Trecând zilnic pe la
Cameră i Senat, el culegea din discursurile lor alambicate miezulș
articolelor pe care le publica în ziar. Acum î i face i mul i du mani iș ș ț ș ș

95. este luat în colimatorul serviciilor secrete austroungare care-l pun sub
observa ie i caută să-l neutralizeze. Celebra „Mai potoli i-l peț ș ț
Eminescu !”- este fatală.
Apare un bărbat viguros, de o frumuse e clasică cu privireaț
incandescentă i zâmbetul „mobil, diversificându-se în orice moment,ș
fiind întrebător, confirmativ, iertător, dispre uitor, dureros, oglindindț
oarecum mimica gândirii”- a a îl vede N. Pătra cu într-o seară deș ș
toamnă a anului 1881 în josul Teatrului Na ional.ț
Vlahu ă tot acum îl vede într-un tramvai „un om în vârstă, bineț
făcut, rotund la fa ă, fără plete, îmbrăcat ca to i oamenii (…) El ineț ț ț
în bra e un ghiozdan ros pe la margini: degetele de la mâna dreaptăț
îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfunda i, cu gene rari,ț
au privirea vagă i ostenită a omului distras, dus pe gânduri.”ș
„Mâncam adesea la acela i birt, poveste te Vlahu ă, i multeș ș ț ș
seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” i fumându-neș
dejunul i prânzul de-a doua zi. El era pe-atunci redactor la ziarulș
„Timpul”. Con tiincios i muncitor peste măsură, de multe oriș ș
Eminescu ducea singur greută ile gazetei. Câte nop i petrecute cuț ț
condeiul în mână! -a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală peȘ
degete, c-un teanc mare de foi scrise, intra în tipografie, unde rânduia
materia, redacta informa ii, făcea corecturi, i numai seara, cândț ș
gazeta începea să se vânture la roată, atunci î i aducea el aminte căș
e trudit i n-a mâncat nimic în ziua aceea.” Poetul dorea să aibăș
câteva zile de odihnă. „De ce nu te duci?” ”Dar unde să mă duc? Cu
cine să mă duc? Pe cine să las în locul meu?” ”Asta era pe la
sfâr itul lui mai, poveste te Vlahu ă. După o săptămână gazeteleș ș ț
anun au că Eminescu a înnebunit”.ț
În anii de la „Timpul” portretul se adânce te. Caragiale neș
spune: „A a l-am cunoscut atunci, a a a rămas până în cele din urmăș ș
momente bune: vesel i trist: comunicativ i ursuz: blând i aspru:ș ș ș
mul umindu-se cu nimic i nemul umit totdeauna de toate: aici de oț ș ț
abstinen ă de pustnic, aic apoi lacom de plăcerile vie ii: fugind deț ț
oameni i căutându-i: nepăsător ca un bătrân stoic i iritabil ca o fatăș ș
nervoasă. Ciudată amestecărtură”- fericită pentru artist, nenorocită
pentru om.”
Vlahu ă: „…Îl văd înaintea mea viind zgribulit, cu gulerul ridicat,ț
cu pălăria pleo tită trasă pe ochi, cu mâinile la piept, vârâte înș
mânecile unui paltona cam sub irel. Venea repegiar, în fugaș ț
măruntă i săltărea ă a picioarelor înghe ate, căci era numai înș ț ț
ghete i era zăpadă i viscol mare…”ș ș

96. A patra etapă, boala i anii de agonie, a fost de un tragismș
inimaginabil. Unii prieteni l-au părăsit, al ii s-au înghesuit să intre înț
via a lui cu bocancii.ț
În anul 1884, la Ia i, îl vizitează Vlahu ă i N. Petra cu. Poetulș ț ș ș
le pare ca un Icar prăbu it din înăl imi. „…l-am găsit într-o cameră dinș ț
fundul cur ii unui hotel. Am ridicat cele trei trepte ale scării deasupraț
unui podi or i văzând perdelele lăsate, am privit prin o micăș ș
deschizătură dintre ele. Eminescu dormea pe o canapea îngustă de
mu ama neagră, cu bustul gol. Era cald. Bustul alb i frumos, cuș ș
umerii largi, cu mu chii bine dezvolta i, părea al unui atlet.”ș ț
Urmează apoi o secven ă dostoievskiană: „…I-am propus oț
plimbare la Copou cu trăsura, pe care el o primi surâzând. Îl
puserăm între noi, într-o trăsurică lipovenească cu un cal i ridicarămș
drumul printre casele boiere ti, cu cur i mari spre Copou. Pe drum,ș ț
Eminescu vorbi pu in dând numai câte un răspuns scurt i cumunte,ț ș
având aerul că se gânde te la ce-l întrebam i mai mult surâdea.”ș ș
Curând Eminescu nu mai e de recunoscut, fiind parcă vorba de
un alt om. S-a degradat fizic i moral încât părea din altă lume.ș
„Trecea pe stradele Ia ului un om greoi, gros, cu mustă ile rase, răuș ț
îmbrăcat, împiedicat în mi cări, care- i smulgea firele de păr de peș ș
fa ă.(…) Mul i se ineau de pe dânsul- Doamne iartă-i!- distrându-se.”ț ț ț
Ultimele imagini eminesciene, transmise de memorialistica
literară, sunt zguduitoare: „Cea de pe urmă dată când l-am văzut pe
Eminescu, ne spune Iacob Negruzzi, a fost la Teatrul Na ional. (…)ț
Cât era de schimbat Ce deosebire între data întâi, când cu 19 ani în
urmă îl recunoscusem din instinct într-o mul ime de tineri, i acumț ș
când puhav la fa ă, încovoiat i cu ochii rătăci i era aproape deț ș ț
sfâr itul său.”ș
De altfel într-o fotografie în grup cu mai mul i arti ti, Eminescuț ș
are înfă i area descrică de Negruzzi. Apatic, slăbit, cu musta aț ș ț
pleo tită, stă lângă Veronica în spatele grupului cu privirea pierdităș
pe apa Dâmbovi ei.ț
Nu mai insistăm cu alte relatări despre ace ti ani pentru că amș
încărca expunerea cu acelea i păreri.ș
Acum e perioada de trecere a lui Eminescu de la OM la GENIU.
De acum începe mitul eminescian care a operat o alchimie profundă,
transformând figura poetului, a gazetarului, în geniul de mai târziu,
singurul geniu tutelar al românilor. Acum începe epoca Eminescu
după Eminescu, punând sub auspiciile lui toată poezia de după el, de
la simboli ti la moderni ti i post moderni ti.ș ș ș ș

97. . PREZENTAREA COMPLEXULUI MEMORIAL M. EMINESCU de la
IPOTEŞTI
Ana Florescu – muzeograf , Memorialul Ipotesti
Complexul este format din următoarele componente:
A. Casa memoriala a familiei Eminovici
- Biserica familiei- cumparata de mama lui Mihai Eminescu.
- In cimitirul bisericii sunt mormintele a patru din membri familiei.
- Biserica noua- cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril,
construita in perioada interbelica la initiativa lui Nicolae Iorga si
Cezar Petrescu.
- Muzeul Mihai Eminescu (Casa Papadopol)
- In curte, un salcam urias ne aminteste ca suntem intr-un loc
deosebit! Aici se organizeaza periodic tabere de creatie,
simpozioane, cursuri de vara.
- Lacul lui Eminescu, lacul cu nuferi, se afla in padurea Baisa la
patru kilometri de Ipotesti. Este deschis vizitarii si are o cararuie
de acces amenajata cu dale de piatra. Memorialul Mihai
Eminescu poate fi vizitat zilnic intre orele 9-17.
B. Memorialul Ipotesti – Centrul National de Studii ,,Mihai
Eminescu”
Memorialul Ipotesti – Centrul National de Studii ,,Mihai
Eminescu” este o institutie de cultura înfiintata prin hotarare
guvernamentala în anul 1992.
- Activitatea institutiei se desfasoara pe mai multe planuri:
1. cercetare a operei eminesciene si a poeziei românesti si critica
literara
2. fondul de carte si fondul documentar al Bibliotecii Nationale de
Poezie ,,Mihai Eminescu”;
3. muzeografie
4. vizitarea obiectivelor muzeale: Casa memoriala ,,Mihai
Eminescu”, Bisericuta familiei Eminovici, Biserica satului
Ipotesti – construita în memoria poetului Mihai Eminescu, Casa
taraneasca de epoca (Casa Papadopol), Muzeul tematic ,,Mihai

98. Eminescu”; valorificarea patrimoniului prin expozitii temporare si
permanente;
5. cercetare muzeografica.
6. turism cultural – pensiunea ,,Floarea albastra”, de 2 stele, cu 4
de locuri de cazare la etajul Muzeului si 56 de locuri în cele 7
case de vacanta amplasate în livada.
• Biblioteca Nationala de Poezie ,,Mihai Eminescu” a fost
inaugurata în anul 2000, anul Mihai Eminescu. Are peste
25.000 de volume – poezie româneasca si straina si
manuscrisele eminesciene în xero-copii si foto-copii. Originalele
sunt la Bucuresti, la Biblioteca Academiei Române.
• În interiorul Bibliotecii se afla sala de lectura ,,Constantin
Noica” si amfiteatrul ,,Laurentiu Ulici”, cu 160 de locuri si cu
echipament tehnic modern, pentru organizarea diverselor
manifestari culturale.
• Casa memoriala ,,Mihai Eminescu” este refacuta de 2 ori, în
1934 -1936 si apoi în 1976-1979. A doua reconstructie s-a facut
pe fundatia casei vechi, a copilariei poetului, casa ce s-a
prabusit , fiind foarte degradata, în 1924. Actuala casa este
întocmai cum era cea a copilariei: la fel de mare, în acelasi stil
de constructie si cu aceleasi camere: salon, camera parintilor –
amenajata acum drept birou de lucru si camera fetelor. Se mai
pastreaza din obiectele de la familie si caseta de machiaj a
poetului, din vremea când facea turnee prin tara cu trupele de
teatru.
• Casa originala era prevazuta cu o anexa, situata pe zona
actualului amfiteatru, constructie în care se aflau înca trei
camere: camera baietilor, bucataria, biroul tatalui.
• Curtea casei era pâna dincolo de actualul amfiteatru si
includea bisericuta catunului Ipotesti si acareturile necesare
oricarei gospodarii de la tara: grajduri, cotete, hambare. Atunci
erau în Ipotesti 18 – 20 de case, iar tatal cumparase aici, în

99. 1847, o mosie de 420 de hectare, care tinea din Dealul Crucii
pâna la Manastirea Agafton - pe drumul catre Suceava,
incluzând padurea si lacul descrise de Eminescu în poeziile
sale. Casa si mosia au fost vândute chiar de catre tatal
poetului, în 1878, din cauza datoriilor. Tatal ramâne la Ipotesti,
pâna la moarte, ca arendas pe fosta-i mosie.
• În lateralele casei sunt doi salcâmi din vremea copilariei
poetului, iar în stânga casei se afla un monument din bronz,
inspirat din poemul ,,Luceafarul”.
• Bisericuta familiei Eminovici – dateaza de dinainte de 1800
si a fost cumparata de mama poetului în 1847,,cu 250 de
galbeni’’ .
• Se pastreaza vechile icoane, cristelnita în care a fost botezat
Eminescu - adusa din Botosani de la biserica Uspenia – locul
botezului si vesmintele preotului ce l-a botezat.
• Se mai tin aici slujbe de 4 ori pe an: la 15 ianuarie, 15 iunie,
Înaltarea Domnului si la hram, pe 8 noiembrie, de Sf.
Arhangheli Mihail si Gavriil.
• Biserica satului Ipotesti – a fost construita în memoria poetului
Mihai Eminescu, ianugurata în anul 1939 – la 50 de ani de la
moartea lui Mihai Eminescu, fiind singura biserica din lume
construita cu bani publici în memoria unui poet. Cei care au
avut initiativa strângerii acestor fonduri au fost istoricul Nicolae
Iorga si scriitorul Cezar Petrescu. Pictura interioara, realizata de
Petru Remus Troteanu, absolvent al Academiei de Bele-Arte
din Bucuresti si Paris, este unica în lume. Sfintii au capetele
înconjurate de aure neagre, în semn de doliu pentru moartea
prematura a marelui poet. Pe peretele dintre pronaos si naos
sunt pictati simbolic, 2 regi – unul vremelnic, domn al tarii la
acea vreme – regele Carol al II-lea si unul etern în constiinta
iubitorilor de cultura: Mihai Eminescu,,rege al poeziei”, în
marime naturala, avea aproximativ 1,70 m. Biserica este în stil
moldovenesc, fiind înconjurata la exterior, sub streasina, de o
friza în care se repeta trei însemne heraldice – stema judetului
Botosani – coasa (importanta judetului ca zona cerealiera),
stema Moldovei – capul de bour si stema regatului.Friza a fost

100. acoperita în perioada comunista cu ipsos rosu – pentru ca
deranja prezenta stemei regatului, si mai târziu curatata.
• În fata bisericii se afla un brad argintiu, plantat în 15 iunie 1939
de Nicolae Iorga. În biserica se fac toate slujbele, alta biserica
nu exista acum în sat.
4. Mormintele familiei se afla în spatele celor doua biserici: fratii
poetului Nicolae – avocat, mort la 42 de ani, de tuberculoza si
Iorgu – ofiter, rapus de acceasi boala, la 29 de ani.
Se odihnesc aici si mama poetului, Raluca, moarta în 15 august
1876 - în dreptul mormântului ei se afla teiul plantat atunci de
Eminescu si Gheorghe Eminovici – tatal poetului, mort în 8
ianuarie 1884. Din 1939 s-a mutat aici si cimitirul satului.
• Casa parineasca de epoca (Casa Papadopol) este casa
donata de Maria Papadopol, ultima proprietara a mosiei
Ipotesti, statului român, împreuna cu aproape 3 hectare de
pamânt. Dateaza de la aproximativ 1900. Acum este muzeu
etnografic.
• Muzeul ,,Mihai Eminescu”, este amenajat într-o constructie
din anul 1989 si a fost inaugurat în 15 iunie 2000, prezentând
simbolic momentele importante din viata si opera lui Mihai
Eminescu.
• La etaj se afla locuri de cazare, iar la demisol: sala de
expozitii ,,Horia Bernea” si sala de mese – pentru 80 de
persoane.
Final