57360546 teza-doctorat

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE
FACULTATEA DE COMERŢ
CATEDRA TURISM-SERVICII
IANC TEODOR PETRE
STRATEGII DE DEZVOLTARE
A TURISMULUI BALNEAR ÎN
ROMÂNIA ÎN PERSPECTIVA
INTEGRĂRII EUROPENE
TEZĂ DE DOCTORAT
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC
Prof. univ. dr. GABRIELA STĂNCIULESCU
BUCUREŞTI
2006

- 2 -
CUPRINS
INTRODUCERE ……………………………………………………..
STADIUL CUNOAŞTERII ………………………………………….
CAP. I. Consideraţii generale privind strategiile
de dezvoltare a turismului ....................................................................
1.1. Importanţa strategiei în conducerea previzională. Conceptul şi
tipologia strategiilor …………………………………………………
1.2. Turismul ca prioritate în strategia generală a dezvoltării economice
1.2.1. Turismul parte integrantă a strategiei generale de
dezvoltare economico-socială ...................................................
1.2.2. Fundamentarea politicii şi strategiei de dezvoltare a
turismului …………………………………………………….
1.2.3. Rolul statului în dezvoltarea turismului ..................................
1.3. Turismul balnear .....................................................................................
1.3.1. Dimensiunea istorică şi religioasă a turismului balnear .......
1.3.2. Concepte, definiţii, puncte de vedere privind turismul
balnear şi staţiunile balneare ................................................
1.3.3. Particularităţi ale turismului balnear ....................................
1.3.4. Relaţia turismului balnear cu celelalte forme de turism .......
Cap. II. Integrarea europeană, oportunitate pentru dezvoltarea
turismului balnear românesc ...............................................................
2.1. Abordări conceptuale ale integrării ...................................................
2.1.1. Puncte de vedere referitoare la integrare ...............................
2.1.2. Modelul integrării europene ...................................................
2.2. Uniunea Europeană şi turismul ............................................................
2.2.1. Preocupări ale Uniunii Europene în domeniul turismului …
2.2.2. Aspecte ale politicilor U.E. legate direct sau indirect
de turism ……………………………………………………….
2.3. România pe drumul integrării europene ............................................
2.3.1. Evoluţia relaţiilor dintre România şi UE ................................
2.3.2. Premise ale integrării ...............................................................
2.3.3. Direcţii ale integrării turistice europene a României ............
CAP. III. Particularităţi şi tendinţe de evoluţie
a turismului balnear pe plan european ...............................................
3.1. Particularităţi ale turismului european ..............................................
3.2. Turismul balnear în unele state ale Uniunii Europene ....................
3.3. Caracteristicile ofertei balneoturistice europene ..............................
3.3.1. Factorii naturali de cură ......................................................
3.3.1.1. Factorii climatici şi cadrul natural al staţiunilor
balneoturistice ………………………………………
3.3.1.2. Substanţele minerale terapeutice ...........................
3.3.2. Termalismul şi tehnicile de cură ..............................................
3.3.3. Talasoterapia, formă specială de cură ...................................
3. 4. Particularităţi şi tendinţe în oferta balneară europeană ................
3.4.1. Structuri de primire .................................................................
5
8
16
16
25
26
30
36
44
44
48
55
61
64
64
64
69
74
74
77
90
91
93
95
100
100
103
112
112
113
114
123
126
128
128

- 3 -
3.4.2. Structuri de alimentaţie ............................................................
3.4.3. Structuri de tratament .............................................................
3.4.4. Structuri de agrement ..............................................................
3.4.5. Structuri de utilităţi publice .....................................................
3. 5. Cererea balneoturistică europeană .................................................
3.5.1.Consideraţii generale privind cererea pentru turismul
balnear european …………………………………….………
3.5.2.Motivaţia cererii pentru turism balnear ............................
3.5.3. Morbiditatea ca factor al cererii balneoturistice europene ...
3.5.4. Noi segmente ale cererii balneoturistice .................................
3.5.5. Principalele tendinţe ale cererii balneoturistice ......................
CAP. IV. Turismul balnear în România ............................................
4.1.Evaluarea şi ierarhizarea staţiunilor balneare din România ................
4.1.1. Factori naturali de cură balneară ..........................................
4.1.2. Modalităţi de evaluare . ...........................................................
4.1.3. Ierarhizarea staţiunilor în plan general …………………….
4.1.4. Ierarhizarea staţiunilor balneoturistice pe profile
de patologie ...............................................................................................................
4.2. Modificări structurale ale ofertei balneoturistice româneşti ...............
4.2.1. Particularităţi ale ofertei turismului balnear ……………...
4.2.2 Evoluţia ofertei din turismul balnear românesc …………...
4.2.2.1 Structuri de primire ........................................................
4.2.2.2. Structuri de alimentaţie ..................................................
4.2.2.3. Structuri de tratament .....................................................
4.2.2.4. Structuri de agrement .....................................................
4.2.3. Infrastructura generală şi turistică ......................................
4.3. Protecţia mediului şi turismul balnear ..................................................
CAP. V. Analiza circulaţiei turistice în staţiunile balneare din
România şi previziunea cererii pentru perioada 2005-2010 ................
5.1. Factori ce influenţează dinamica turismului in general şi
a turismului balnear în special ................................................................
5.2. Indicatorii statistici ce caracterizează activitatea de turism ................
5.3. Cererea potenţială şi cererea efectivă ................................................
5.4. Evoluţia principalilor indicatori ce caracterizează circulaţia
turistică ....................................................................................................
5.5. Previziunea cererii pentru turismul balnear în perioada
2005-2010 ..................................................................................................
5.5.1. Estimarea evoluţiei cererii de turism balnear pe baza
morbidităţii ............................................................................
5.5.2. Previziunea evoluţiei numărului de turişti pentru
turism balnear .......................................................................
5.6. Direcţii de dezvoltare a turismului balnear românesc .....................
CAP. VI. Strategii de dezvoltare a turismului balnear în România
6.1. Oportunităţi şi limite ale dezvoltării ..................................................
6.2. Concepţia de dezvoltare a turismului balnear la nivel
macroeconomic .........................................................................................
6.2.1. Coordonate ale dezvoltării ………………………………...
131
132
134
136
139
140
144
145
146
148
152
152
153
156
157
163
167
167
168
168
180
183
187
187
188
194
194
198
201
204
212
212
216
219
223
223
228
229

- 4 -
6.2.2. Programe şi instituţii implicate în dezvoltarea şi
promovarea turismului balnear………………….………………
6.3. Strategii aplicabile staţiunilor balneare ..........................................
6.3.1. Strategii de produs ……………………………………....
6.3.2. Strategii de preţ şi distribuţie ...........................................
6.3.3. Rolul promovării, ca element al mixului de marketing
turistic, în dezvoltarea turismului balnear ……………..
6.4. Propuneri de strategii de dezvoltare a staţiunilor balneare
româneşti .............................................................................................
6.4.1. Staţiuni de interes naţional şi internaţional ......................
6.4.2. Staţiuni de interes local ......................................................
6.4.3. Realizarea unui nou produs turistic balnear .....................
6.4.3.1. Strategii privind produsele turistice noi ..............
6.4.3.2. Promovarea unui nou produs turistic balnear
românesc ………………………………………….
Cap. VII. Covasna - staţiune ,,pilot” în procesul de aliniere a
turismului balnear românesc la standardele europene ........................
7.1. Premise ale dezvoltării staţiunii Covasna ..............................................
7.1.1. Date de referinţă ....................................................................
7.1.2. Baza tehnico-materială ..........................................................
7.1.3. Cererea turistică ......................................................................
7.2. Propuneri de dezvoltare a staţiunii Covasna .......................................
7.2.1. Puncte forte şi puncte slabe .................................................
7.2.2. Modernizarea structurilor existente . ..................................
7.2.3. Construirea unui hotel de patru stele ..................................
7.2.4. Dezvoltarea ofertei de schi, în conexiune cu cea a
turismului de sănătate ..........................................................
Contribuţii proprii ..............................................................................................
Concluzii finale ...................................................................................................
Bibliografie ..........................................................................................................
Anexe ...................................................................................................................
Rezumatul tezei de doctorat …………………………………………………..
232
241
241
244
246
250
250
257
259
259
260
266
267
267
270
272
274
274
276
278
278
281
288
292
296
342

- 5 -
INTRODUCERE
Pentru secolul XXI, în care abia am intrat, este acceptată ideea că economia
mondială va fi dirijată de trei supra-industrii ale serviciilor: tehnologia informaţiilor,
telecomunicaţiile şi industria turismului şi a călătoriilor.
Datorită efectelor benefice în plan economic, social, cultural, ecologic şi politic,
toate statele depun eforturi de implementare a unor strategii de dezvoltare a turismului,
care să determine valorificarea superioară a potenţialului turistic pe care îl au, creşterea
circulaţiei turistice şi a încasărilor. Reuşita sau eşecul acestei încercări este influenţată de
concurenţa puternică ce caracterizează turismul la nivel planetar. Stabilirea politicii
turistice va avea în vedere elementele ce pot influenţa decizia turistului în alegerea
destinaţiei sale. Măsurile luate la nivel central pot ameliora poziţia concurenţială a propriei
destinaţii sau pot să-i aducă prejudicii.
Pentru ţările din fostul bloc socialist, cu putere economică redusă şi evoluţii
contradictorii, deci şi pentru România, ritmuri cât mai mari ale dezvoltării turistice şi
alinierea la standarde occidentale a bazei tehnico-materiale şi a serviciilor turistice,
reprezintă obiective majore, ce pot determina apropierea şi integrarea în topul ţărilor
turistice cu o bună cotă de piaţă şi cu efecte economice de care astfel de ţări beneficiază din
plin, iar pentru noi reprezintă încă un deziderat.
Una din formele de turism care, în ultimii 20 de ani, s-a remodelat la nivel
european, datorită conceptului potrivit căruia ,,sănătatea este o stare de bunăstare”, este
turismul balnear.
Creşterea economică şi evoluţia condiţiilor de viaţă ale omului modern aduc, pe
lângă aspectele pozitive, unele aspecte negative, cum ar fi: intensificarea stresului,
dezechilibrele alimentare calitative şi cantitative, intensificarea acţiunii patogene a
mediului ambiant asupra organismului uman datorită poluării fizice şi chimice, care au
impact negativ asupra stării de sănătate a populaţiei.
În vederea diminuării impactului acestor efecte negative, tot mai mulţi turişti aleg
ca destinaţie de vacanţă staţiunile balneare.
Prin rezultatele eficiente obţinute în menţinerea şi consolidarea sănătăţii şi a
refacerii potenţialului energetic, turismul balnear a devenit una din formele de turism a
cărei poziţie pe piaţa turistică internaţională este în creştere continuă.

- 6 -
Dintre ţările Europei Centrale şi de Est, ce au devenit sau vor deveni în curând state
membre ale Uniunii Europene, România are avantajul oferit de cantitatea şi calitatea
factorilor naturali de cură, unii cu valoare de unicat, dar şi dezavantajul unei baze tehnico -
materiale depăşite. După o perioadă de creştere şi modernizare la nivelul anilor ‫ۥ‬ 70, când a
beneficiat de politica de socializare a acestei forme de turism, concomitent cu dezvoltarea
turismului internaţional, turismul balnear românesc a intrat, după 1989, într-o perioadă de
criză. Perioada prea lungă de tranziţie cu efectele sale, lipsa unei strategii la nivel naţional
şi local pentru stoparea declinului şi dezvoltare, au favorizat degradarea staţiunilor
balneare.
Cu toate acestea, printr-un program realist de dezvoltare generală a turismului,
turismul balnear, la rândul său, se poate repoziţiona pe piaţa turismului românesc şi pe
piaţa turismului balnear european.
Punerea în practică a unui program de dezvoltare se face pe baza unor strategii, de
a căror calitate depinde reuşita acestei acţiuni, care se poate concretiza atât în creşterea
cererii internaţionale pentru turismul balnear românesc şi integrarea staţiunilor balneare din
ţara noastră în topul celor cu o bună cotă de piaţă din Europa, cât şi în determinarea unui
număr cât mai mare de turişti români să aleagă ca destinaţie de vacanţă o staţiune balneară.
Strategiile naţionale de dezvoltare a turismului din România, trebuie să armonizeze
strategiile elaborate la nivel regional, local şi al fiecărei staţiuni, ţinând cont şi de
strategiile europene, în vederea evidenţierii bogăţiei ofertei româneşti de acest gen şi
pentru a trezi interesul turiştilor străini atraşi spre staţiunile balneare din statele dezvoltate
ale Uniunii Europene nu numai de calitatea ofertei dar şi de promovarea susţinută a
acesteia.
Pornind de la aceste premise, lucrarea îşi propune să evidenţieze principalele
direcţii de dezvoltare a turismului balnear în ţările din Uniunea Europeană cu tradiţie în
domeniu şi, pe baza acestora să contureze posibile strategii de dezvoltare, ce ar permite
turismului balnear românesc să devină competitiv în perspectiva integrării europene.
Acest demers s-a făcut plecând de la prezentarea importanţei strategiei la nivel macro şi
microeconomic şi a oportunităţii pe care o reprezintă integrarea europeană pentru
România, urmată de efectuarea unei analize a particularităţilor şi tendinţelor actuale de
evoluţie a turismului balnear pe plan european şi a situaţiei ofertei şi cererii din turismul
balnear românesc.

- 7 -
Punerea în aplicare a strategiilor, pe care le-am propus în capitolul şase, ar
contribui la dezvoltarea acestei forme de turism, ce poate reprezenta pentru ţara noastră,
datorită valorii deosebite a factorilor naturali terapeutici şi efortului constant de aliniere la
standardele occidentale a bazei tehnico-materiale şi a serviciilor, insuficient cunoscute în
afara ţării, o repoziţionare a României ca destinaţie turistică.
Reluarea creşterii economice, înregistrată după 2000, perspectiva integrării
europene, strategiile formulate la nivel macroeconomic şi iniţiativele investitorilor locali,
ne dau convingerea că turismul balnear românesc va reuşi în efortul de realizare a unei
oferte de calitate, la nivel european, devenind o destinaţie atractivă pentru turiştii potenţiali
din Uniunea Europeană.

- 8 -
STADIUL CUNOAŞTERII
La acest început de mileniu, în multe state din lume există interes şi preocupare
pentru limitarea efectelor negative pe care le-a avut dezvoltarea economică asupra sănătăţii
populaţiei. Una din căile eficiente de luptă împotriva bolilor civilizaţiei lumii moderne este
oferită de turismul balnear. Trendul internaţional este acela al întoarcerii la natură pentru
tratament şi recreare, iar din acest punct de vedere staţiunile balneare sunt în mod evident o
destinaţie potrivită. Datorită acestui fapt şi a efectelor benefice pe plan economic şi social,
ţările ce deţin factori naturali de cură şi au tradiţie în exploatarea acestora, printre care se
află şi România, stabilesc pentru turismul balnear strategii de diversificare şi relansare,
unele, sau de dezvoltare şi modernizare, altele.
Atenţia acordată acestei forme de turism la nivel mondial este relevată de
declararea anului 2000 ca „An mondial al Balneologiei” şi de manifestările ştiinţifice
organizate, dintre care amintim: Congresul Mondial de Balneologie de la Roma, din anul
2000, cu tema „Balneologia în mileniul trei”, unde specialişti din diferite ţări au prezentat
puncte de vedere şi soluţii valoroase pentru viitorul balneologiei europene; Congresul
Societăţii Internaţionale de Tehnică Balneară de la Levico Terme din Italia, din anul 2002,
cu tema „Turismul de sănătate şi tratament medical în staţiunile balneo-climatice”.
Găzduirea acestor manifestări de către Italia dovedeşte implicarea factorilor de
decizie de la nivel macroeconomic din această ţară, cu tradiţie milenară în domeniu, în
diversificarea şi relansarea turismului balnear care a depăşit perioada de criză.
Lucrări de specialitate cuprind o analiză a evoluţiei acestei forme de turism în
Italia, denumită termalism, din 1890 şi până în prezent, unele aspecte fiind comune şi altor
state.
Astfel, specialiştii italieni apreciază că turismul termal din această ţară este
rezultatul unui lung proces, ce a trecut prin cinci generaţii de activitate termală până să
ajungă la forma actuală.
Emilio Becheri, unul din cei mai apreciaţi experţi în economie, marketing turistic şi
termalism, prezintă în lucrarea sa ,,Rapporto sul sistema termale in Italia 2004” evoluţia
activităţii termale în Italia sub forma unui tablou sintetic, intitulat „generaţiile de activitate
termală”.

- 9 -
Figura nr. 1. Generaţiile de activitate termală
TERMALISM
LUDIC
TERMALISM SOCIAL TERMALISM
ASISTAT
TERMALISM ŞI
BUNĂSTARE
BUNĂSTARE
TERMALĂ
PIAŢĂ LIBERĂ TERMALISM PUBLIC ATENŢIE LA
SĂNĂTATE
CONCEPŢIE
HOLISTICĂ
DE LA CONCEPŢIA DE
BĂI LA ACEEA DE
TERME ŞI ORAŞE
TERMALE
DEZVOLTAREPUTERNICĂ
SUPRA
DIMENSIONAREA PIEŢEI
MASIFICAREA
DETERMINĂ
PIERDEREA
CREDIBILITĂŢII
ANII ’80
DEZVOLTARE
AUTONOMĂ
BUNĂSTARE (NU
TERMALĂ)
CRIZA
TERMALISMULUI
SOCIAL
SUBSTITUIREA
PARTICIPANŢILOR LA
CURĂ CU ALŢI TURIŞTI
(SEJUR MULT MAI
SCURT )
CONEXIUNE
ÎNVINGĂTOARE
ÎNTRE AMBIENT,
TERME ŞI
BUNĂSTARE
VALORIFICAREA
TERMELOR CA
TRATAMENTE
NATURALE
”A MERGE LA APELE
TERMALE”
VACANŢĂ TERMALĂ TURISM TERMAL TURISM DE
SĂNĂTATE
TURISM DE
BUNĂSTARE
MARCA MODEL
LIBERTY (Izvor, Apă)
PUTERNICĂ
CREDIBILITATE
SEJURURI LUNGI
SANITARIZAREA
SECTORULUI
NOI CLĂDIRI
DIVERSIFICATE PENTRU
CURE DE MASĂ
CURELE ASISTATE
DEPĂŞESC NET PE CELE
PRIVATE
AXARE PE
SANITARIZARE ŞI
REFUZUL
BUNĂSTĂRII
DOMINARE NETĂ A
CURELOR DE MASĂ
ŞI PIERDERE A
CREDIBILITĂŢII
CURE APROAPE ÎN
EXCLUSIVITATE
ASISTATE
ACTIVAREA
CENTRELOR DE
BUNĂSTARE
TERMALĂ
ADJECTIVUL
”TERMAL” UTILIZAT
ALĂTURI DE
CENTRELE DE
BUNĂSTARE
ÎN UNELE STAŢIUNI
TERMALE SOSIRILE
PENTRU ALTE FORME
DE TURISM DEPĂŞESC
PE CELE PENTRU
TURISM TERMAL
DESANITARIZAREA
IMAGINII DAR
VALIDARE
ŞTIINŢIFICĂ
LOGICA
BUNĂSTĂRII
TERMALE CA
VALOARE
ADĂUGATĂ
ÎNNOIRE A
PRODUSULUI ,
ÎNNOIRE A
IMAGINII
TRATAMENTE CURE TERAPEUTICE PREVENIRE PROMOVAREA
SĂNĂTĂŢII
1890-1930 ŞI PÂNĂ LA
ÎNCEPUTUL ANILOR ‘40
DUPĂ AL DOILEA
RĂZBOI MONDIAL PÂNĂ
LA JUMĂTATEA ANILOR
‘70
DIN A DOUA JUMĂTATE A
ANILOR ’70 LA ANII ‘80
ANII NOUĂZECI ANII DOUĂMII
Sursa: adaptată de autor după E. Becheri – Rapporto sul Sistema Termale in Italia 2004,
FEDETERME, 2004.
1 2 543
TERME
(NEVOIE) şi
VACANŢĂ
(LUDICĂ )
PENTRU UN
CLIENT DIN
ELITA
SOCIETĂŢII
NEVOIA DE
ÎNGRIJIRE
NECESITATE
PUBLICĂ
POSIBILĂ
NEVOIE DE
CLIENT
“NECESITATEA ”
SUBORDONATĂ
TERMELE ŞI
BUNĂSTAREA
CONVIEŢUIESC
DAR PIEŢELE SUNT
SEPARATE
REDESCOPERIRE
SUBIECTIVITATE
CRIZĂ INIŢIALĂ
URMATĂ DE
INTEGRARE
ÎNTRE TERME ŞI
BUNĂSTARE
PLURALISM
COMPORTAMEN
TE şi
ÎNTINERIREA
SECTORULUI
DIN INTERIOR ÎN AFARA PIEŢEI DIN AFARĂ ÎN INTERIORUL PIEŢEI

- 10 -
Prima generaţie ar putea fi definită „Termalismul ludic”. Este perioada dintre anii
1890-1930, în care termelor le era atribuită nu numai o funcţie terapeutică, ci şi aceea de
prevenire şi relaxare. Această primă generaţie de activitate termală se baza pe concepţia de
tratament, pe un sejur lung şi o clientelă aristocratică, a elitelor. În primii ani ai secolului
trecut „a merge la apele din staţiunile termale” în timpul verii avea aceeaşi valenţă pe care
a avut-o câteva decenii mai târziu petrecerea vacanţei la mare.
A doua generaţie ar fi cea a „Termalismului social”, ce cuprinde perioada de după
al doilea război mondial şi până la jumătatea anilor şaptezeci. Componenta ce vizează
sănătatea are aceeaşi importanţă majoră şi „a merge la apele din staţiunile termale” devine
„a efectua cure termale”.
Staţiunile termale devin favoritele politicii sanitare, iar curele sunt plătite de
Serviciul Sanitar Naţional. În această perioadă curele susţinute de stat depăşesc cu mult pe
cele suportate integral de turist.
În a treia generaţie de activitate termală „Termalismul asistat” (din a doua jumătate
a anilor şaptezeci până în anii optzeci), termalismul social se dezvoltă către o concepţie
mai pasivă, cu o axare a sectorului pe concepţia de sanitarizare şi refuzul ideii de
bunăstare. Se remarcă o prevalenţă a curelor de masă şi un acces facil la prestaţiile sanitare,
curele fiind plătite aproape în exclusivitate de Serviciul Sanitar Naţional, motiv pentru care
termalismul asistat este considerat ca fiind în afara pieţei. Acest fapt a determinat o
pierdere de credibilitate care, începând cu sfârşitul anilor optzeci şi până în prezent, a
provocat introducerea unor limite din partea Serviciul Sanitar Naţional (măsuri mai
restrictive pentru efectuarea curelor, introducerea de tichete, etc.). Aceste condiţionări au
generat prima criză a sectorului şi au provocat o modificare a concepţiei despre termalism,
care presupune trecerea de la cură la prevenţie, mutând atenţia de la boală la sănătate şi la a
vrea să-ţi fie bine, de la patologie şi terapie la un sistem integrat de servicii funcţionale
axate pe crearea unor condiţii favorabile şi dezvoltarea poteţialului individului în funcţie de
mediul în care trăieşte.
Astfel, începe a patra generaţie de activitate termală şi de integrare între termalism
şi bunăstare. În virtutea acestei optici se schimbă şi funcţia prestaţiilor termale, de la o
viziune de tip ştiinţific ce consideră cura o terapie, la o viziune holistică, ce are ca obiectiv
atingerea unei stări globale de bunăstare psiho-fizică şi chiar spirituală, ca integrare între
corp şi minte.

- 11 -
Din acest moment se poate vorbi de a cincea generaţie de activitate termală şi de
promovarea propriei bunăstări psiho-fizice. Nu se tratează doar un tip de boală, dar, fără a
se pierde nimic din partea terapeutico-preventivă, se propune cura de sănătate a omului în
sens general şi complet.
Ultima concepţie, totuşi, încă reprezintă o ipoteză de lucru, deoarece în epoca în
care trăim se suprapun multiple forme de activitate termală, de la cele tradiţionale, care se
referă la curele recunoscute de Serviciul Sanitar Naţional şi cele tipice practicate în
staţiuni, la cure de bunăstare care se identifică cu un sistem integrat de servicii funcţionale
cerute de clienţi şi plătite integral de ei, pentru îngrijirea şi promovarea propriului aspect
fizic şi psihologic, după o concepţie holistică.
Sectorul termal propriu-zis poate fi considerat cel istoric şi acesta reprezintă încă
imaginea termelor care, doar în ultimul timp, şi cu o notabilă întârziere în comparaţie cu
evoluţia pieţei, au început să introducă între opţiunile lor şi servicii pentru bunăstare,
făcând loc unui nou concept , acela al bunăstării termale1
.
Specialiştii în domeniu din Italia consideră că pentru această formă de turism criza
a fost determinată aproape în exclusivitate de sectorul termal nu de cel de bunăstare, care
din contră, în ultimii ani, a înregistrat o mare dezvoltare, cu strategii proprii, diferite şi
separate de partea termală.
Diferenţele între staţiunile termale „tradiţionale” şi cele „noi” sunt sintetizate de
Emilio Becheri în tabelul nr. 12
.
Chiar dacă analiza se referă la turismul termal din Italia, multe dintre aceste
diferenţe caracterizează şi termalismul altor state cu tradiţie în domeniu şi nivel similar de
dezvoltare din Uniunea Europeană. Astfel, cu excepţia generaţiilor de activitate termală şi
a modului de implicare a Serviciului Sanitar Naţional din Italia, care îmbracă forme
specifice de la ţară la ţară, considerăm că celelalte elemente sunt general valabile.
În staţiunile balneare din statele Uniunii Europene s-au dezvoltat serviciile
aferente turismului de bunăstare, care au atras o clientelă nouă, diferită de cea clasică.
Tratamentelor tradiţionale li s-a alăturat o nouă ofertă bazată pe satisfacerea noilor
exigenţe ale cererii: algoterapie; aromoterapie; înlăturarea stresului; repunerea în formă;
drenaj limfatic; presoterapia; reflexoterapia; cure de slăbit; cure de înfrumuseţare; etc.
1
Emilio Becheri, Il sistema termale della Toscana: tendenze e prospetive, UNIONCAMERE della Toscana,
2005, pag. 3.
2
Emilio Becheri, Secondo rapporto sul sistema termale in Italia, edito da IL SOLE 24 ORE, 2005, pag. 6.

- 12 -
Tabelul nr. 1. Terme „tradiţionale” şi „noi”
Sursa: adaptată de autor după E. Becheri - Secondo rapporto sul sistema termale in Italia,
edito da IL SOLE 24 ORE, 2005.
Cu referire la: TERME TRADIŢIONALE TERME DE BUNĂSTARE
- generaţiile de
activitate termală
- funcţiune
- prestaţii
- resursa de bază
- caracterizare
- pachete
- intermediere
- preţuri (1)
- preţuri (2)
- preţuri şi
pachete (3)
- marketing
teritorial (1)
- marketing
teritorial (2)
- imagine
- personalul
sectorului
- număr
tratamente
- prima, a doua şi a treia
generaţie de activitate termală
- predomină aspectul
terapeutic: clientelă cu diferite
maladii
- cură a bolii şi problemelor
reale, nu antistress, nu psihice
- ape şi/sau alte resurse
termale
- integrare între diverse cure
termale
- rigide sau semirigide, cu o
durată cel puţin săptămânală
- foarte limitată, injustă şi
subordonată bunăstării
- în bună parte finanţate de
Serviciul Sănătăţii Naţionale
(în afara pieţei)
- preţuri oricum scăzute fiind
condiţionate de tarifele SS
- pachete rigide; preţuri fixe
sau aproape fixe
- integrare întotdeauna
prezentă cu teritoriu
- lipseşte integrarea cu alte
forme de turism, chiar dacă
sunt prezente
- clintelă în vârstă, ambient
închis
- personalul necesar pt. cură
destul de rigid, muncă
dependentă
- spectrul celor definite în
timp şi tradiţionale
- a patra şi a cincea generaţie de
activitate termală
- predomină (sau foarte prezentă)
prevenirea şi promovarea sănătăţii:
clientelă sănătoasă.
- fizice (reducere greutate) şi de
evitare a bolilor şi problemelor de
viitor
- folosirea apelor şi/sau a altor resurse
termale pentru promovarea sănătăţii
- folosirea resurselor termale pentru
caracterizarea produselor de bunăstare
(saune, băi turceşti, masaje)
- flexibile, personalizate, chiar şi
pentru week-end sau pauză de o zi
- hotelierii asociaţi la un centru de
bunăstare
- bunăstarea este în interiorul pieţei,
tratamente cu plată integrală
- preţ mediu pentru tratament
considerabil mai scumpe
- variabile în funcţie de serviciul oferit
- integrare variabilă cu teritoriul, de la
inexistentă la mult
- grad mare de integrare cu alte forme
de turism
- clientelă tânără şi de vârstă medie,
ambient deschis şi vesel
- flexibili: de la cure obişnuite la cele
personalizate; prezenţi mulţi
profesionişti
- expansiune continuă, a numărului şi
tipologiilor; se poate vorbi de o
explozie

- 13 -
Aceste schimbări au loc începând cu anii ′90, când conceptul de bunăstare este din
ce în ce mai prezent în modul de a interpreta calitatea vieţii, iar termalismul trece de la
concepţiile conform cărora era considerat în afara pieţei, la acelea de tip competitiv care-l
situează în interiorul pieţei.
În această perioadă oferta privind termalismul este amplificată şi modificată,
trecându-se de la funcţia terapeutică la promovarea sănătăţii, ce înglobează şi aspectul
psihic. Se extinde numărul prestaţiilor ce au în vedere omul sănătos, prevenirea bolii şi
promovarea curelor de sănătate.
Valoarea terapeutică a factorilor naturali de cură este folosită pentru realizarea unor
oferte noi, cu produse atractive promovate în noile centre de bunăstare. Pachetele de
servicii puse la dispoziţia clientului sunt foarte flexibile, fiind modelate în funcţie de
dorinţa şi timpul acestuia.
Creşte semnificativ gradul de integrare cu alte forme de turism, cu efecte
economice însemnate, atât prin atragerea mai multor categorii de turişti, cât şi prin
creşterea gradului de ocupare în extrasezon.
O realizare importantă este şi schimbarea imaginii prin atragerea tinerilor şi a
turiştilor de vârstă medie, care contribuie la crearea unui ambient deschis şi vesel.
Expansiunea continuă a numărului şi tipologiilor de produse au impus atragerea
unui personal profesionist, care să poată asigura servicii de cea mai bună calitate,
justificate de creşterea preţurilor.
Avantajele turismului de sănătate şi bunăstare nu presupun renunţarea la turismul
balnear clasic. Dimpotrivă, datorită varietăţii numărului de tratamente ce se pot realiza,
tour-operatorii asociază turismul termal cu turismul de bunăstare invitând la o vacanţă de
tratament, de restituire a vigorii şi dezintoxicare a organismului, sau o vacanţă pentru a-ţi
regăsi propriul aspect îmbunătăţit, prin efectuarea de cure de regenerare cu tratamente
naturale, într-un ambient cu vegetaţie bogată şi aer curat.
Suntem de aceeaşi părere cu specialiştii care susţin că strategia învingătoare pentru
un nou turism balnear contează pe combinarea noilor tendinţe privind conceptul de
sănătate cu cele tradiţionale.
Remarcăm faptul că într-un interval relativ scurt de timp s-au conturat concepte
noi şi obiective noi pentru staţiunile balneo-climatice, racordate la noile orientări din
domeniul sănătăţii.

- 14 -
Concepţiile şi orientările noi din medicina modernă, ce abordează sănătatea ca un
drept fundamental al omului, introducerea între criteriile de evaluare a sănătăţii a noţiunilor
de calitate a vieţii, stil de viaţă, bunăstare au determinat o reevaluare a asistenţei medicale
din staţiunile balneo-climatice, a balneologiei în general, ca şi a turismului tradiţional. Între
balneologia tradiţională şi turismul tradiţional a apărut turismul de bunăstare, turismul de
sănătate sau curele de sănătate profilactice, care au la bază calitatea vieţii, strâns împletită
cu apărarea sănătăţii şi un raport psiho-fizic valid3
.
Noile criterii de evaluare arată saltul uriaş înregistrat în terapia cu factori naturali de
cură, de la perioadele de criză când i se reproşa lipsa unei fundamentări ştiinţifice solide,
metodologia utilizată fiind bazată în cea mai mare parte pe empirism, la multiplele studii şi
cercetări ştiinţifice care au dovedit eficienţa curelor terapeutice şi de recuperare în diferite
grupe de afecţiuni, pe baza unei metodologii complexe. Evaluarea modernă a sănătăţii, a
bunăstării , a calităţii vieţii, impune continuarea şi dezvoltarea activităţii de cercetare
ştiinţifică, pentru stabilirea mecanismelor de acţiune şi a efectelor curative ale factorilor
terapeutici naturali. Sunt considerate prioritare cercetările asupra metodologiei şi efectelor
„curelor de sănătate”, care reprezintă cel mai important domeniu al profilaxiei primare a
bolilor majore din patologia legată de modul de viaţă în civilizaţia noului mileniu.
În aceste condiţii, reflectând principalele elemente ale curei balneare în staţiunile
balneo-climatice moderne, preşedintele Federaţiei Internaţionale de Balneologie şi
Climatologie – Prof. Dr. H. Pratzel, definea cura balneară ca fiind4
„balneoterapie,
regimuri dietetice, terapie complexă, motivaţie pentru un mod de viaţă sănătos, sub
supravegherea unor experţi medicali experimentaţi şi calificaţi, într-un mediu plăcut,
acceptat de pacient, aproape de natură şi cultură”.
Contribuţia specialiştilor din România la fundamentarea ştiinţifică a terapiei cu
factori naturali de cură este remarcabilă. Încă din 1949, când a fost înfiinţat Institutul de
Balneologie şi Fizioterapie din Bucureşti, balneoclimatologia a făcut eforturi deosebite
pentru studiul complex al factorilor terapeutici naturali, atât fizico-chimic, microbiologic şi
farmacologic experimental, cât şi clinico-terapeutic. Cadre medicale şi tehnice au efectuat
cercetări sistematice în clinici, laboratoare şi staţiuni balneare. Au fost organizate studii şi
cercetări complexe, au fost descoperite, studiate şi exploatate noi surse valoroase de factori
3
Nicolae Teleki, Laviniu Munteanu, Sorin Bibicioiu, România Balneară, Editată de O.P.T.B.R. cu sprijinul
Min. Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Bucureşti, 2004, pag. 9.
4
Idem, pag. 41.

- 15 -
naturali de cură. Rezultatele acestor studii au fost publicate într-o colecţie de 11 volume de
„Studii şi cercetări de balneologie şi fizioterapie”, într-o monografie în 3 volume „Apele
minerale şi nămolurile din România” în perioada 1960-1972, precum şi în numeroase
„Îndreptare metodologice” şi „Indicaţii pentru tratamente în staţiunile balneo-climatice”
apărute în 1960, 1965, 1975, 19865
.
Aportul cercetătorilor români la creşterea gradului de cunoaştere în domeniul
balnear este remarcabil şi a permis punerea în valoare a extraordinarului potenţial al
factorilor terapeutici naturali din România. Din acest punct de vedere avem o poziţie de
invidiat în comparaţie cu alte state din Europa.
Relansarea turismului balnear din ţara noastră şi alinierea staţiunilor noastre
balneare la standardul existent în celelalte ţări din Uniunea Europeană, alături de care
dorim să fim de la 01. 01. 2007, depinde însă de un complex de factori, ce fac obiectul
analizei acestei lucrări.
Datorită factorilor naturali de cură şi aparaturii moderne din bazele de tratament,
staţiunile balneare din Uniunea Europeană pot oferi atât posibilitatea tratării diverselor
afecţiuni, prin balneologia terapeutică şi de recuperare, cât şi soluţii de prevenire a
îmbolnăvirii şi menţinere a stării de sănătate prin balneologia de bunăstare (curele de
sănătate). În perspectiva integrării europene, pentru a asigura în acelaşi timp cure de
sănătate, pentru tineri şi adulţi sănătoşi, dar şi cure terapeutice pentru bolnavi sau de
recuperare pentru persoane cu deficienţe funcţionale, în România este necesar un amplu
program strategic şi investiţional, atât în vederea modernizării structurilor specifice
staţiunilor balneare clasice cât şi pentru crearea noilor structuri, a centrelor de bunăstare,
care să poată oferi servicii de calitate pentru curele de sănătate, cele de înfrumuseţare şi
bunăstare.
5
Idem, pag. 45.

- 16 -
CAPITOLUL I
Consideraţii generale privind strategiile de dezvoltare a turismului
În evoluţia economiei mondiale de la acest început de mileniu, turismul ocupă un
loc important, atât în comerţul internaţional, cât şi în economia naţională a majorităţii
statelor lumii. Prin contribuţia sa la realizarea produsului mondial brut şi la ocuparea forţei
de muncă, turismul se situează printre cele mai de seamă componente ale economiei
mondiale.
Datorită modului eficient de valorificare a resurselor şi efectelor benefice pe plan
economic, social şi cultural, guvernele multor ţări dau turismului atenţia cuvenită atunci
când stabilesc programele de dezvoltare la nivel macroeconomic.
Punerea în practică a unui program de dezvoltare se face pe baza unor strategii, de
a căror calitate depinde reuşita acestei acţiuni, care se poate concretiza în creşterea cererii
interne şi internaţionale pentru turism.
Ca şi în alte domenii, conceptul de strategie este integrat conducerii previzionale a
activităţii din turism, iar între strategiile la nivel macroeconomic, naţional şi cele de la
nivelul organizaţiilor şi al staţiunilor de turism există o strânsă interdependenţă.
Datorită potenţialului turistic deosebit, ţara noastră nu poate face excepţie de la
regulă şi, încă din 1994, printr-un program Phare s-a realizat un „Plan strategic de
dezvoltare a turismului în România”, care acordă importanţa cuvenită şi turismului balnear,
formă de turism cu un potenţial de excepţie şi cu perspective, după părerea noastră, net
superioare turismului clasic.
Din această perspectivă, după prezentarea tipologiei strategiilor, în subcapitolele
următoare ne-am referit la turism ca prioritate în strategia generală a dezvoltării economice
şi apoi la turismul balnear.
1.1. Importanţa strategiei în conducerea previzională. Conceptul şi tipologia
strategiilor
Termen specific domeniului militar încă din Grecia antică (în greaca veche stratos
= armată, iar egos = conducător), strategia în sens modern însemna „arta de a conduce un
război”. Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte strategia ca fiind „o parte

- 17 -
componentă a artei militare, care se ocupă de problemele pregătirii, planificării şi ducerii
războiului şi operaţiunilor militare”6
.
Evoluţia societăţii a adus o serie de idei şi concepte politico-militare care au format
un corp coerent de principii strategice. Principiile de bază ale strategiei politico-militare le
regăsim în dezvoltarea pe termen lung a marilor organizaţii contemporane, societăţi
comerciale sau alte tipuri de organizaţii (fundaţii, organizaţii religioase) combinate cu
elemente introduse de tehnologia actuală şi sistemul prezent de valori7
.
În prezent termenul strategie se utilizează cu semnificaţii diferite în funcţie de
domeniul în care se aplică.
Utilizarea acestui concept în domeniul economic, atât la nivel macroeconomic cât
şi la nivel microeconomic, este reflectată de cercetările specialiştilor în management şi
marketing. Peter Drucker a fost printre primii care, în 1954, subliniind importanţa
strategiei pentru firme, arăta că aceasta trebuie să răspundă la două întrebări: în ce constă
afacerea? şi care ar trebui să fie obiectul de activitate al firmei8
? Cu abordări diferite, dar
contribuţii importante la dezvoltarea acestui concept s-au remarcat9
: Alfred Chandler
(1962); Keneth Andrews (1965); Igor Ansoff (1965); G.M. Hofer şi D. Sehendel (1978);
Brian Quinn (1980); Henry Mintzberg (1990); Michael Porter (1990); Corneliu Russu
(1993); Ovidiu Nicolescu (1996); Tiberiu Zorlenţan (1996).
Prima abordare temeinică a acestui concept a aparţinut lui Alfred Chandler, în
lucrarea sa ,,Strategy and Structure”, publicată în 1962, care definea strategia ca
,,determinarea pe termen lung a scopurilor şi obiectivelor unei întreprinderi, adoptarea
deciziei de alocare a resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor”10
.
Igor Ansoff defineşte strategia ca fiind ansamblul criteriilor de decizie care
ghidează comportamentul unui agent economic11
.
Recunoscut ca unul dintre cei mai mari specialişti în management, Henry
Mintzberg, în baza examinării a 1495 de lucrări consacrate strategiei, a identificat zece
şcoli de gândire managerială în ceea ce priveşte strategia şi prezintă cinci definiţii ale
6
*** DEX, Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan, Bucureşti, 1999.
7
Bogdan Băcanu, Management strategic, Editura Teorra, Bucureşti, 1999, pag. 18.
8
Peter Drucker, Managing in turbulent times, First Edition, Harper & Row, New York, 1980, pag. 58.
9
Ovidiu Nicolescu, Ion Verboncu, Management, Editura Economică, Bucureşti, 1999 , pag. 130-131.
10
Alfred Chandler, Strategy and Structure, MIT Press, Cambridge, Massachussets, 1962, pag. 80.
11
Igor Ansoff, Stratégie de dévelopement de l`entreprise, Les Edition d´Organisation, Paris,1989, pag. 110.

- 18 -
strategiei12
:
• strategia ca o percepţie, prin care se desemnează un curs prestabilit de
acţiune, pentru a soluţiona o situaţie;
• strategia ca o schiţă sau un proiect ce constă într-o manevră menită să
asigure depăşirea unui concurent sau oponent;
• strategia ca un model ce stabileşte o structură de acţiuni consistente în
plan comportamental;
• strategia ca o poziţionare a firmei ce rezidă în mijloacele de identificare a
locului pe care organizaţia îl are în mediul său, cel mai frecvent pe piaţă;
• strategia ca o perspectivă ce implică nu numai stabilirea unei poziţii dar şi
o anumită percepere a realităţii ce se reflectă în acţiunile sale, vizând piaţa, tehnologia etc.
Contribuţii majore la definirea strategiei a avut Michael Porter, considerat
specialistul numărul unu în strategii în perioada actuală, accepţiunea sa asupra conceptului
de strategie, pentru care foloseşte termenul de strategie generică, fiind că aceasta constă
în13
„specificarea abordării fundamentale pentru obţinerea avantajului competitiv urmărit
de firmă, ce furnizează contextul acţiunilor de întreprins în fiecare domeniu funcţional”.
Ovidiu Nicolescu, prin strategie, desemnează14
: ansamblul obiectivelor majore ale
organizaţiei pe termen lung, principalele modalităţi de realizare, împreună cu resursele
alocate, în vederea obţinerii avantajului competitiv, potrivit misiunii organizaţiei.
Modalităţile diferite de abordare şi aplicare a strategiei în economie reflectă
evoluţia acestui concept.
Astfel, strategia s-a impus ca domeniu distinct al managementului şi se referă la
obiectivele pe termen lung ale unei organizaţii, la mijloacele prin care aceasta
intenţionează să realizeze obiectivele15
.
Dezvoltarea economică şi schimbările produse în mediile de afaceri au determinat
reacţii complexe de adaptare din partea firmelor, care s-au concretizat în sistemul
managementului strategic, a cărui componentă esenţială este conceptul de strategie. Scopul
managementului strategic este de ,,a potrivi resursele întreprinderii cu ameninţările şi
12
Henry Mintzberg, Perspectives on Srategic Management, Harper & Row, New York, 1990, pag. 40.
13
Ovidiu Nicolescu, Ion Verboncu, op. cit., pag.131.
14
Ibidem.
15
Claudia Ţuclea, Management strategic, Editura Uranus, Bucureşti, 2003, pag. 9.

- 19 -
oportunităţile mediului, astfel încât să obţină o viabilitate pe termen lung a acesteia”16
şi
este definit ca fiind ,,procesul de analiză a situaţiei prezente şi viitoare, de formulare şi de
adoptare pe termen lung a obiectivelor întreprinderii, de implementare şi de control al
deciziilor concentrate pe realizarea acestor obiective în condiţiile de mediu prezente şi
viitoare”17
. În definiţia dată de Berkowitz18
managementul strategic reprezintă „etapele
parcurse la nivelul general al întreprinderii şi la nivelul unităţilor strategice de afaceri ale
acesteia (divizional) în scopul dezvoltării strategiilor de lungă durată pentru supravieţuire
şi dezvoltare”. Mediul economic, politic şi social dinamic obligă organizaţiile să adopte o
conducere previzională, performanţele realizate depinzând decisiv de strategiile alese.
Managementul strategic, ca formă de conducere previzională, este un sistem
modern de conducere, definit ca un proces amplu şi complex prin care conducerea de vârf
a firmei stabileşte, pe baza anticipării schimbărilor ce se vor produce în cadrul şi în
exteriorul acesteia, evoluţia ei pe termen lung şi performanţele pe care le va realiza, asigură
formularea riguroasă, aplicarea corespunzătoare şi evaluarea continuă a strategiei
stabilite19
.
Din acest punct de vedere Corneliu Russu formulează următoarele definiţii20
:
♦ Strategia reprezintă un produs al procesului managementului strategic ce
constă într-un plan cuprinzător, unitar şi integrator de acţiune managerială stabilit în
vederea îndeplinirii obiectivelor fixate, care precizează cum va fi condusă firma şi cum va
acţiona, precum şi ce acţiuni vor fi desfăşurate pentru a asigura firmei îndeplinirea misiunii
asumate.
♦ Planul strategic materializează strategia aleasă şi reprezintă un document
cuprinzător care exprimă, într-o concepţie unitară, misiunea strategică a firmei, obiectivele
acesteia şi strategia adoptată ca linie majoră de evoluţie viitoare.
♦ Formularea strategiei este procesul prin care managementul firmei
defineşte misiunea ei strategică, deduce obiectivele strategice necesare realizării misiunii,
alege strategia adecvată atingerii obiectivelor şi precizează modalităţile punerii în operă a
acesteia.
16
Olsen M. Tse & E.C.-Y & West J. , “Strategic Management in the Hospitality Industry”, Van Nostrand
Reinhold, New York, 1992, pag. 23.
17
Chon K-S. & Olsen M. , Applying the strategicmanagement process in the management of tourism
organzations, Van Nostrand Reinhold, New York, 1990, pag. 14.
18
Berkowitz E. N., Kerin R. A. & Rudelius W., Marketing, ediţia a II-a, Homewood, USA, 1989, pag.18.
19
Corneliu Russu, Management strategic, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 11.
20
Idem, pag. 51.

- 20 -
Acelaşi autor consideră următorii factori ca fiind determinanţi pentru strategia
firmei21
:
1. oportunităţile pieţei şi situaţia industriei de profil;
2. capabilităţile firmei;
3. ameninţările potenţiale;
4. viziunea strategică a managerilor, valorile personale şi aspiraţiile lor;
5. realităţile economice, sociale, politice, legislative şi etice ale mediului
firmei;
6. cultura firmei.
De modul în care managementul de vârf reuşeşte să aleagă strategiile, ce, ţinând
cont de incidenţa acestor factori interni şi externi, vor minimiza efectele negative şi le vor
maximiza pe cele benefice, depinde reuşita organizaţiei în atingerea misiunii sale. Toate
acestea evidenţiază importanţa strategiei în conducerea previzională.
Din multitudinea de definiţii date conceptului de strategie de către specialişti în
domeniu, împărtăşim opinia potrivit căreia strategia desemnează ansamblul obiectivelor
majore ale unei organizaţii pe termen lung, principalele modalităţi de realizare, împreună
cu resursele alocate, în vederea obţinerii avantajului competitiv potrivit scopului stabilit de
organizaţie. Strategia, după părerea noastră defineşte căile şi mijloacele care permit unei
organizaţii să-şi asigure o bună poziţie pe piaţă, să se dezvolte armonios în prezent şi în
viitor, în condiţiile dure ale mediului concurenţial intern şi internaţional.
Realizarea misiunii strategice şi a obiectivelor presupune coordonarea acţiunilor
desfăşurate la diferitele niveluri ierarhice de conducere din cadrul firmei, pe baza unor
planuri, rezultat al unor viziuni strategice, corespunzătoare fiecărui nivel ierarhic.
Structurarea se efectuează pe nivelurile firmei, unităţilor de afaceri strategice,
domeniilor funcţionale şi operaţiunilor, la aceste niveluri fiind stabilite şi aplicate strategii
cu sferă corespunzătoare de cuprindere, conform schemei din figura 1.1.22
Având în vedere obiectul analizei lucrării de faţă vom evidenţia principalele
orientări la nivelul strategiilor de firmă, care sincronizate cu o strategie economică
naţională, pot genera dezvoltarea turismului balnear românesc în perspectiva integrării
europene.
21
Corneliu Russu, op. cit., pag.52-58.
22
Idem, pag.58-59.

- 21 -
Fig. 1.1. Nivelurile ierarhice în cadrul firmei, obiectivele şi
strategiile corespunzătoare acestora
( după Corneliu Russu, op. cit., pag. 59)
I. Nivelul strategic
al firmei
Misiunea strategică şi
obiectivele firmei
Strategia
Firmei
II. Nivelul strategic al
unităţilor de afaceri
strategice ( UAS )
Misiunea strategică şi
obiectivele UAS
Strategia
UAS
III. Nivelul strategic al
domeniilor funcţionale
Obiectivele domeniilor
funcţionale
Strategii
funcţionale
IV. Nivelul strategic
operaţional
Obiectivele
operaţionale
Strategii
operaţionale
Strategia se situează astfel în prim planul managementului atât la nivel
microeconomic cât şi la nivel macroeconomic. Realizarea obiectivelor economice şi
sociale la nivel naţional sau regional nu se poate face fără a avea o strategie coerentă,
fundamentată ştiinţific, care să favorizeze elaborarea şi implementarea de strategii
competitive la nivelul organizaţiilor23
.
De asemenea, ne propunem abordarea strategiilor ca părţi ale unui sistem strategic,
atât în sensul restrâns al conceptului – sisteme strategice în interiorul organizaţiei, cât şi în
sens larg – când defineşte relaţiile strategice stabilite cu alte entităţi juridice, necesare
atingerii scopurilor strategice ale organizaţiei.
Un sistem strategic se defineşte prin alegerea mai mult sau mai puţin hotărâtă şi
explicită a unei anverguri de produse şi a unei anverguri a pieţelor24
.
Formularea strategiei se face în funcţie de câteva elemente de referinţă. Unul dintre
acestea este determinat de necesitatea tratării strategiei într-o viziune specifică de
marketing25
. Potrivit evoluţiei conceptului de marketing şi ideilor directoare ale
managementului strategic, marketingul nu mai semnifică una din activităţile funcţionale
ale unei organizaţii economice, ci semnifică abordarea conducerii de ansamblu a acesteia
cu o accentuată orientare spre piaţă. Adoptarea conceptului de marketing presupune
utilizarea unui sistem adecvat de conducere, urmărindu-se sincronizarea şi utilizarea
23
Gabriela Ţigu, Turismul montan, Editura Uranus, Bucureşti, 2001, pag. 17.
24
Yvan Allaire, Mihaela Fârşirotu, Management strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pag. 278.
25
Corneliu Russu, Management strategic, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 224.

- 22 -
eficientă a resurselor, în condiţiile mediului extern al organizaţiei. Aceasta va trebui să-şi
formuleze anumite strategii de dezvoltare care să asigure mobilizarea forţelor umane,
materiale şi financiare, în vederea atingerii cu succes a obiectivelor şi scopurilor fixate26
.
În cazul turismului, deci şi a turismului balnear, ca o consecinţă a procesului de
specializare a marketingului a apărut marketingul turistic, ce poate fi definit ca politica
promovată de o organizaţie de turism care, studiind constant cerinţele de consum turistic,
prezente şi în evoluţie, urmăreşte prin metode şi tehnici specifice adaptarea permanentă a
ofertei proprii la actualele cerinţe, în vederea satisfacerii lor optime şi a realizării unei
activităţi economice rentabile în condiţiile date ale pieţei27
.
Întreaga politică de marketing are ca nucleu strategia de piaţă, strategie rezultată în
urma unei evaluări realiste a dimensiunilor şi caracteristicilor interne ale organizaţiei, pe de
o parte, şi ale pieţei, pe de altă parte. În ceea ce priveşte piaţa, la stabilirea strategiei se va
ţine cont de următoarele elementele semnificative: dinamica pieţei, gradul de segmentare,
ritmul schimbărilor, exigenţele pieţei, nivelul concurenţei. Aceste elemente reprezintă tot
atâtea criterii de clasificare a strategiilor de piaţă, care conform punctului de vedere al
specialiştilor se structurează astfel28
:
1. În funcţie de poziţia întreprinderii faţă de dinamica pieţei:
• strategia creşterii, a dezvoltării activităţii, posibilă într-o piaţă dinamică şi având
ca variante: strategia de penetrare a pieţei, de dezvoltare a pieţei, de îmbunătăţire sau
extindere a ofertei de produse/servicii, de diferenţiere şi segmentare a pieţei, de
diversificare (orizontală - produse/servicii noi realizate prin tehnologii noi, pe pieţe
actuale; concentrică - produse/servicii noi realizate prin tehnologii asemănătoare, pe pieţe
noi; laterală - produse/servicii noi realizate prin tehnologii noi, pe pieţe noi );
• strategia menţinerii volumului activităţii, aplicabilă în condiţiile unei pieţe
saturate sau ale limitării resurselor întreprinderii;
• strategia restrângerii activităţii, sau a supravieţuirii, pe o piaţă aflată în regres
sau ca o variantă aleasă de firmă în cazul reprofilării activităţii sale (în acest caz, strategia
26
I. Cătoiu, Strategii de piaţă, în. Vol. Strategii manageriale de firmă, coord. O. Nicolescu, Ed. Economică,
Bucureşti, 1996, pag. 312.
27
E. Nicolescu, Marketingul în turism, Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1975, pag. 40.
28
Ovidiu Nicolescu, Ion Verboncu, Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pag. 163-166; Yvan
Allaire, Mihaela Fârşirotu, Management strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pag. 299-364; C.
Florescu (coord.), Marketing, Ed. Marketer, Bucureşti, 1992, pag.275; Gabriela Ţigu, Turismul montan,
Editura Uranus, Bucureşti, 2001, pag. 18-21; Marcela Naneş, Managementul strategic al întreprinderii şi
provocările tranziţiei, Ed. All Beck, Bucureşti 2000, pag. 99-106.

- 23 -
restrângerii pe o piaţă poate fi însoţită de o strategie a creşterii pe o altă piaţă).
2. În funcţie de poziţia firmei faţă de structurile pieţei (respectiv segmentele de
clienţi):
• strategia nediferenţiată (insuficient diferenţiată), adoptată de întreprindere în
cazul în care se adresează pieţei în mod global, fără a ţine seama de segmentarea ei,
utilizând acelaşi mix de marketing pentru toate pieţele ţintă;
• strategia diferenţiată, utilizată pentru ţintirea mai multor segmente de piaţă şi
orientarea politicilor privind produsul, preţul, distribuţia şi promovarea către fiecare
segment în parte;
• strategia concentrată, folosită de firmele care îşi concentreză atenţia asupra unui
singur segment sau unui număr restrâns de segmente de piaţă, care le asigură valorificarea
maximă a potenţialului propriu.
3. În funcţie de poziţia întreprinderii faţă de schimbările pieţei:
• strategia activă, care presupune anticiparea modificărilor în perspectivă a
mediului extern şi intervenţia pentru modelarea pieţei, conform intereselor proprii;
• strategia adaptivă, specifică firmelor care îşi propun să-şi coreleze schimbările în
activitatea sa cu modificările pieţei, fără a încerca influenţarea pieţei;
• strategia pasivă, caracteristică întreprinderilor cu posibilităţi reduse care îşi
modifică activităţile ca urmare a schimbărilor intervenite în piaţă.
4. După poziţia întreprinderii faţă de exigenţele pieţei:
• strategia exigenţei ridicate, presupune acordarea unei atenţii deosebite calităţii
produselor şi serviciilor, pentru ca acestea să satisfacă în mod corespunzător cererea
consumatorului;
• strategia exigenţei medii, caracteristică întreprinderilor cu potenţial mediu, ce
oferă consumatorilor produse diferenţiate din punct de vedere al calităţii;
• strategia exigenţei reduse, acceptată, în viziunea marketingului, în cazul unor
pieţe mai sărace, cu un nivel scăzut al concurenţei, cererea fiind mai mare decât oferta.
5. După poziţia firmei faţă de nivelul competiţiei:
• strategia ofensivă (de creştere sau dezvoltare), specifică întreprinderilor puternice
sau celor care deţin un avantaj competitiv deosebit, adoptată în scopul creşterii cotei de
piaţă; câteva variante ale acestei strategii pot fi: specializare, integrare orizontală, integrare
verticală,diversificare etc.;

- 24 -
• strategia defensivă, care vizează menţinerea sau restrângerea cotei de piaţă
utilizată de întreprinderi cu dificultăţi financiare, în perioade de recesiune economică, în
condiţiile unei pieţe cu o concurenţă puternică; dintre variantele acestei strategii
enumerăm: retragerea strategică, deposedarea parţială de active, situaţia de captiv,
înregistrarea pentru faliment, lichidare etc.
Strategia firmei trebuie stabilită şi prin prisma a două aspecte importante:29
♦ Strategia întreprinderii ca un ansamblu integrat de strategii de piaţă,
întrepătrunse şi ierarhizate după rolul şi importanţa fiecăreia.
♦ Relaţia dinamică ce trebuie să se stabilească între diferitele strategii de piaţă şi
fazele evoluţiei pieţei. Pe măsură ce piaţa evoluează, firmele existente pe piaţă sau cele nou
intrate adoptă diferite strategii.
Ambele aspecte sunt surprinse sugestiv de autori în figura 1.2., care, pe lângă
prezentarea strategiilor de piaţă, considerate de aceştia, generice sau tip, în succesiunea
fazelor de evoluţie a pieţei, relevă tentativele permanente de repoziţionare strategică a
frmelor şi eforturile susţinute ale concurenţilor de a modifica conturul pieţei şi al
segmentelor de piaţă.
Figura 1.2. Fazele de evoluţie ale pieţei şi strategiile de piaţă
(adaptat după Yvan Allaire, Mihaela Fârşirotu, op. cit., pag. 301)
Tipuri
de strate-
gii
Faze
ale pieţei
Creare
şi
dominare
de
piaţă
Diferen-
ţiere
Anver-
gură de
piaţă
Anver-
gură de
produse
Avantaj
de
costuri
Concen-
trare
Specia-
lizare
Inter-
stiţii
Emergen-
ţă
• •
Creştere • • • •
Epurare • • • • •
Maturitate • • • • • • •
Saturaţie • • • • • •
Declin • • • •
Figura 1.2. ilustrează şi faptul că pe parcursul evoluţiei unei pieţe are loc atât
modificarea naturii acesteia, cât şi modificarea peisajului concurenţial: întreprinderile
apar pe piaţă, dispar de pe piaţă, rivalizând prin strategii diferite.
29
Yvan Allaire, Mihaela Fârşirotu, Management strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pag. 299-302.

- 25 -
În finalul acestei prezentări a câtorva tipuri de strategii, aplicabile în turism, având
în vedere şi tema lucrării de faţă, amintim clasificarea strategiilor, făcută de Mintzberg30
, în
funcţie de vectorul de dezvoltare. Sunt delimitate strategii de penetrare, dezvoltare a
pieţei, dezvoltare a produsului şi diversificare.
În contextul economic actual, al concurenţei dure din economia de piaţă,
considerăm că pe baza unei orientări profesioniste a managementului firmei în alegerea
sistemului strategic corespunzător poziţiei organizaţiei pe piaţă, diferitele tipuri de
strategii, selectate mai sus, pot permite atingerea obiectivelor strategice, obţinerea de
avantaje competitive importante şi a unei rentabilităţi superioare.
De asemenea, dezvoltarea turismului românesc, deci şi a turismului balnear, în
perspectiva integrării europene, depinde în mod hotărâtor de strategiile stabilite în planurile
de dezvoltare la nivel macroeconomic, care ar trebui să fie în consonanţă cu strategiile
adoptate de guvernele statelor membre ale UE.
O strategie naţională bine fundamentată va determina elaborarea şi punerea în
practică, la nivel regional, local şi al agenţilor economici, a unor strategii unitare, cu efecte
benefice în realizarea obiectivelor economice şi sociale atât la nivel microeconomic cât şi
macroeconomic.
1.2. Turismul ca prioritate în strategia generală a dezvoltării economice
Turismul a înregistrat în ultimele decenii ritmuri anuale de creştere foarte ridicate la
sosiri şi încasări turistice. Chiar dacă atentatul de la 11 septembrie 2001 şi alte atentate, ca
cele de la Madrid şi Londra, războiul din Iraq, gripa aviară sau alte evenimente de acest fel
au generat scăderea ritmului de creştere, iar în 2003, la nivel mondial s-a înregistrat chiar o
scădere de 1,7 % faţă de 2002 la sosiri turişti şi tot atât la încasări31
, turismul rămâne
printre cele mai importante componente ale comerţului internaţional. De asemenea, prin
efectul multiplicator, turismul antrenează alte ramuri economice a căror evoluţie depinde
de această activitate ( construcţii, transporturi, industria alimentară, agricultura, industria
prelucrării lemnului, serviciile, etc.).
30
H. Mintzberg, Generic Strategies; toward Comprehensive Framework, in Shrivastava, P. Lamb, R.,
Advance in Strategic Management, JAI Press, London, vol. 5. 1988, pag. 4-6.
31
*** Statistici WTO, www. world-tourism.org

- 26 -
În aceste condiţii, poziţia şi contribuţia pe care turismul, ca ramură a sectorului
terţiar, o poate avea la produsul intern brut al unei ţări, efectele sale benefice pe plan
social, cultural şi al mediului, impun integrarea sa între priorităţile pe care orice guvern le
are când stabileşte strategia generală a dezvoltării economice.
În consecinţă, am considerat necesară evidenţierea în cadrul acestui subcapitol a
relaţiei turismului cu strategia generală de dezvoltare economico-socială, a modului de
fundamentare a politicii şi strategiei de dezvoltare a turismului şi a rolului statului în
dezvoltarea turismului.
1.2.1. Turismul parte integrantă a strategiei generale de dezvoltare economico-
socială
Datorită evoluţiei sale la nivel mondial, turismul a devenit pentru multe ţări un
factor important de dezvoltare economico-socială. Amploarea şi complexitatea legăturilor
dintre turism şi celelalte ramuri ale economiei naţionale impun guvernelor armonizarea
acestora cu ocazia elaborării strategiei generale de dezvoltare economico-socială.
Efectele turismului, la nivelul economiei unei ţări sau regiuni, trebuie analizate
plecând de la relaţia lor cu obiectivele fundamentale ale întregului sistem economic; „ se
poate determina astfel contribuţia turismului la creşterea economică, la stabilitatea
preţurilor, la echilibrul balanţei de plăţi, la distribuţia justă şi echitabilă a venitului naţional
şi utilizarea deplină a forţei de muncă”32
.
Conform studiilor realizate de Organizaţia Mondială a Turismului efectele
turismului se grupează în trei categorii33
:
- efecte asupra strategiei globale a dezvoltării unei ţări (zone) sau efecte
globale;
- efecte parţiale asupra economiei naţionale, respectiv asupra agenţilor,
sectoarelor, variabilelor şi macrodimensiunilor fundamentale ale economiei;
- efecte externe, în domeniul socio-cultural, fizic şi cel al resurselor umane, cu
rezultate economice indirecte (vezi tabelul nr. 1.1.)34
.
32
R. Baretje, P. Defert, Aspects économique du tourisme, Éditions Berger-Levrault, Paris (VI), 1972, pag. 11
33
R. Minciu, Economia turismului, Ediţia Uranus, Bucureşti 2000, pag. 23.
34
*** OMT, Etude sur les effets du tourisme dans l economie des pays recepteurs et emetteurs, Madrid, 1980.

- 27 -
Tabelul nr. 1.1. Tipologia efectelor turismului asupra economiei
Tipuri
de
efecte
Obiectivele generale ale politicii
economice
Efecte asupra:
Globale 1. Strategia dezvoltării
2. Creşterea în sectoarele de
producţie – eficacitatea sistemului
1.1. economiei naţionale, în general (finanţarea
deficitului exterior, rol de motor, etc.)
1.2. dependenţei de exterior şi noii ordini
economice internaţionale
2.1. stimulării producţiei
2.2. stimulării forţei de muncă
Parţiale 3. Sector extern
stabilitate şi echilibru extern
4. Sector public
gradul de intervenţie a statului
5. Stabilitatea preţurilor
6.Echitatea sistemului
7. Amenajarea teritoriului
3.1. echilibrul balanţei de plăţi
3.2. nivelul ratei de schimb şi raportului real al
schimburilor
3.3. masei monetare şi circulaţiei băneşti
4.1. veniturilor publice
4.2. cheltuielilor publice
5.1. nivelul inflaţiei
5.2. speculaţiei terenurilor
6.1. modului de distribuţie a veniturilor
7.1. dezvoltării regionale
7.2. mediului rural
7.3. mişcării demografice
Externe 8.Utilizarea corespunzătoare şi
protejarea resurselor umane şi
naturale
9. Aspecte socio-culturale
8.1. calităţii mediului
8.2. formării profesionale
9.1. obiceiurilor de consum
9.2. instruirii şi educaţiei
9.3. schimbărilor sociale şi culturale
Sursa: adaptat după OMT, Etude sur les effets du tourisme dans l economie des pays recepteurs et
emetteurs, Madrid, 1980.
Toate acestea dovedesc rolul important pe care turismul îl are în viaţa economică şi
socială a statelor lumii prin acţiunea sa contribuind atât la stimularea creşterii economice şi
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, cât şi la valorificarea superioară a potenţialului turistic al
fiecărei ţări.
Evoluţiile turismului arată că acest sector are un deosebit impact economic
reprezentând uneori o sursă principală de redresare a economiilor naţionale pentru ţările
care dispun de resurse turistice importante. Turismul acţionează astfel ca un factor
stimulator al sistemului economic global.

- 28 -
Semnificativ, din acest punct de vedere, este aportul turismului la PIB, diferit de la
un stat la altul în funcţie de potenţialul turistic, structura şi nivelul de dezvoltare al
economiei.
Prin specificul său - activitate de servicii, consum mare de muncă vie, de
inteligenţă şi creativitate - turismul are o contribuţie importantă la realizarea valorii
adăugate.
Datorită legăturilor complexe dintre industria turistică şi celelalte ramuri ale
economiei, turismul are şi un important efect de antrenare , de stimulare a producţiei în
alte domenii.
Pe lângă faptul că permite o valorificare superioară a resurselor naturale şi
antropice (forme de relief, peisaje, factori naturali de cură, monumente istorice, etc.), prin
dezvoltarea şi exploatarea resurselor de mici dimensiuni, dispersate, turismul contribuie la
dezvoltarea economiilor locale. Astfel devine o pârghie de atenuare a dezechilibrelor
interregionale atât la nivel naţional cât şi mondial.
Efectele economice ale turismului se manifestă şi prin contribuţia sa la asigurarea
unei circulaţii băneşti echilibrate, realizată deopotrivă pe seama turismului intern şi
internaţional35
.
Un alt rol deosebit, pe care turismul îl are în economiile naţionale, este acela de a
genera locuri de muncă şi a contribui la scăderea şomajului.
Contribuţia turismului pe plan socio-uman este la fel de importantă ca cea din plan
economic. Acţiunea sa se răsfrânge atât asupra turiştilor cât şi asupra populaţiei zonelor
vizitate cu efecte în planul consumului, instruirii şi educaţiei, utilizării timpului liber,
calităţii mediului, legăturilor dintre naţiuni. În general efectele sale sunt pozitive, benefice,
dar nu sunt excluse, datorită complexităţii sale, nici incidenţele negative.
Răspunzând unor cerinţe de ordin social turismul are o importanţă deosebită în36
:
• satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale oamenilor, influenţând pozitiv
dimensiunile şi structura consumului;
• utilizarea timpului liber, reprezentând una din cele mai complexe şi benefice
metode din acest punct de vedere;
35
R. Minciu, op. cit., pag. 26.
36
Idem, pag.34-36.

- 29 -
• exercitarea unei influenţe pozitive şi/sau negative asupra mediului, ca totalitate a
factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţile umane, ca materie primă a turismului;
• intensificarea şi diversificarea legăturilor dintre naţiuni.
O bună parte din relaţia turismului cu strategia generală a dezvoltării economico-
sociale, ale cărei linii definitorii au fost prezentate, sunt relevate şi de Strategia naţională
de dezvoltare economică pe termen mediu, 2000-2004 a României.
Astfel, principalele argumente care determină necesitatea dezvoltării turismului
rezultă din următoarele aspecte37
:
♦ Resursele turistice fiind practic inepuizabile, turismul este unul din sectoarele
economice cu perspective reale de dezvoltare pe termen lung;
♦ Exploatarea şi valorificarea complexă a resurselor turistice însoţite de o
promovare eficientă pe piaţa externă, poate constitui o sursă de sporire a încasărilor
valutare ale statului, contribuind la echilibrarea balanţei de plăţi externe;
♦ Turismul reprezintă o piaţă sigură a forţei de muncă şi de redistribuire a celei
disponibilizate din sectoarele economiei puternic restructurate;
♦ Prin efectul său multiplicator, turismul acţionează ca un element dinamizant al
sistemului economic global, generând o cerere specifică de bunuri şi servicii care
antrenează o creştere în sfera producţiei acestora, contribuind în acest fel la diversificarea
structurii sectoarelor economiei naţionale;
♦ Dezvoltarea armonioasă a turismului pe întreg teritoriu contribuie la creşterea
economică şi socială şi la atenuarea dezechilibrelor apărute între diverse zone, constituind
o importantă sursă de sporire a veniturilor populaţiei;
♦ Turismul este un mijloc de dezvoltare a zonelor rurale prin extinderea ariei
ofertei specifice şi crearea de locuri de muncă în mediul rural, altele decât cele tradiţionale,
ameliorând condiţiile de viaţă şi sporind veniturile populaţiei locale;
♦ În condiţiile respectării şi promovării pricipiilor de dezvoltare durabilă, turismul
constituie un mijloc de protejare, conservare şi valorificare a potenţialului istoric, cultural
şi folcloric al ţării;
♦ Prin adoptarea unei strategii de dezvoltare turistică durabilă şi impunerea unor
măsuri de protejare a mediului, a valorilor fundamentale ale existenţei umane (apă, aer,
37
*** Strategia naţională de dezvoltare economică pe termen mediu, 2000-2004; domeniu-turismul,
Autoritatea Naţională pentru Turism, Bucureşti, 2000.

- 30 -
floră, faună, a ecosistemelor vulnerabile, etc.) turismul are în acelaşi timp şi o vocaţie
ecologică;
♦ Pe plan social turismul se manifestă ca mijloc activ de educare şi ridicare a
nivelului de instruire şi civilizaţie a oamenilor, având un rol deosebit în utilizarea timpului
liber al populaţiei.
Impactul economic pe care turismul, ca factor stimulator al sistemului economic
global, îl poate avea în relansarea economiei naţionale a unei ţări, impune implicarea
hotărâtă, a factorilor de decizie de la nivel naţional din România, în adoptarea unor politici
şi strategii de dezvoltare a turismului care să ne permită, prin calitatea ofertei, să concurăm
de pe poziţii egale cu celelalte state ale Uniunii Europene
1.2.2. Fundamentarea politicii şi strategiei de dezvoltare a turismului
Politica de dezvoltare turistică la nivel naţional presupune stabilirea unor obiective
şi utilizarea eficientă a pârghiilor macroeconomice, specifice acestui domeniu.
Obiectivele politicii turistice pot fi38
:
- obiective extraeconomice, legate de valorificarea potenţialului natural şi
antropic al unei ţări, de aplicarea în practică a drepturilor fundamentale ale oamenilor, cum
ar fi libertatea de circulaţie şi de comunicare;
- obiective economice, cum sunt creşterea producţiei (în turism şi în ramurile
antrenate de acesta), sporirea veniturilor, ocuparea forţei de muncă, dezvoltarea economică
a unor regiuni sărace în alte tipuri de resurse (decât cele turistice) etc.
Pentru atingerea obiectivelor propuse, politica turistică beneficiază de o serie de
pârghii sau instrumente economice care decurg fie din politica economică globală, fie din
specificul sectorului turistic.
Pârghiile politicii economice globale care pot favoriza dezvoltarea activităţii de
turism sunt39
:
38
Cristiana Cristureanu, Economia şi politica turismului internaţional, Editura Abeona, Bucureşti, 1992, pag.
220.
39
Idem, pag. 222.

- 31 -
a) instrumentele financiare şi fiscale, care se referă la ansamblul politicilor
de credit, a ratei dobânzilor şi a impunerilor fiscale; ele contribuie la crearea unui cadru
favorabil acumulărilor, investiţiilor turistice şi creări de noi activităţi turistice;
b) politica bugetară şi monetară, ale cărei efecte se reflectă asupra evoluţiei
preţurilor interne şi asupra ratei de schimb valutar; de exemplu, devalorizarea propriei
monede poate stimula exportul de turism (recepţia turistică);
c) măsurile în plan social, cum ar fi cele legate de durata timpului de
muncă, de durata vacanţelor, de formarea profesională etc.
Cele mai uzuale instrumente de politică economică specifice sectorului turistic se
referă la următoarele: finanţarea de către bugetul de stat a unor investiţii turistice,
acordarea unor credite cu dobânzi mici pentru investiţii în echipamente turistice, suportarea
de către bugetul de stat a unei părţi a cheltuielilor turistice pentru anumite categorii sociale
(tineri, pensionari) sau măsuri de ordin fiscal – exonerări, reduceri sau amânări de plată a
impozitelor, taxe hoteliere (sau de sejur), taxe aplicate pentru diverse servicii turistice, taxe
asupra valorii adăugate în turism, etc.
Strategiile de dezvoltare a turismului la nivel naţional se vor înscrie în coordonatele
trasate de politica turistică adoptată şi susţinută prin intermediul acestor instrumente. La
rândul lor strategiile la nivel de firmă, staţiune sau regiune se vor corela cu cele
macroeconomice.
Toate statele cu un bun potenţial turistic depun eforturi de implementare a unor
strategii de dezvoltare a turismului pentru buna valorificare a acestuia. Reuşita sau eşecul
acestei încercări este influenţată de concurenţa puternică ce caracterizează turismul la nivel
planetar. Stabilirea politicii turistice va avea în vedere elementele ce pot influenţa decizia
turistului în alegerea destinaţiei sale. Măsurile luate la nivel central pot ameliora poziţia
concurenţială a propriei destinaţii sau pot să-i aducă prejudicii.
Punctul de plecare în stabilirea strategiei pentru ameliorarea poziţiei concurenţiale a
destinaţiei îl constituie elementele determinante ale competitivităţii, care sunt date în
principal de40
:
1. Condiţiile factoriale, respectiv:
• resursele naturale şi culturale ( peisaj, climat, izvoare cu apă minerală şi
alţi factori naturali de cură balneară, cursuri de apă, lacuri, plaje, situaţie geografică,
40
*** Strategia de dezvoltare a turismului pe termen mediu şi lung, Ministerul turismului, Bucureşti 1997.

- 32 -
populaţie, monumente, oraşe istorice, opere de artă, patrimoniu cultural, colecţii de artă
ş.a.);
• resursele de capital şi infrastructura; turismul are nevoie de infrastructură
dezvoltată, mijloace de transport moderne, condiţii corespunzătoare de cazare, alimentaţie
şi agrement, amenajări locale şi regionale; nivelul investiţiilor din turism depinde de
sursele financiare pe care capitalul autohton sau internaţional le alocă dezvoltării acestui
sector;
• resursele umane.
Combinarea celor trei grupe de factori formează baza poziţiei concurenţiale a unei
destinaţii.
2. Un alt element de bază îl constituie calitatea şi structura ofertanţilor care
reprezintă destinaţia ;
Poziţia concurenţială a unei destinaţii este determinată în mare măsură de gradul
său de specializare şi de calitatea ofertanţilor. Calitatea produselor turistice este dată la
rândul ei de calitatea naturală (condiţiile mediului), calitatea materială (echipamente
hoteliere, de servire a mesei, dotarea bazei de tratament, mijloce de transport, evenimente
culturale şi sportive, spectacole, ş. a.) şi calitatea imaterială (serviciile, sistemul de
informare a clienţilor, managementul firmei, ş. a.).
3. Structura pieţei şi structura organizatorică, circuitele de distribuţie, în
calitatea lor de determinante ale poziţiei concurenţiale a destinaţiei, sunt puternic
influenţate de dimensiunea întreprinderii. Faţă în faţă cu concurenţa mondială,
numeroasele întreprinderi mici şi mijlocii au dificultăţi în constituirea unei destinaţii unice
şi în distribuirea produselor lor în lumea întreagă. Situaţia este general valabilă pentru
întregul continent european. Pe de altă parte, acestea au costuri de producţie şi
comercializare de nivel mediu şi dovedesc în general dificultăţi în a realiza economii
interne, necesare dezvoltării. Având în vedere aceste dificultăţi, în contextul companiilor
de talie mondială, pătrunderea şi rezistenţa acestora pe piaţa concurenţei va deveni din ce
în ce mai dependentă de gradul în care aceştia vor fi deschişi la cooperare şi vor fi capabili
să renunţe la o parte din autonomia lor antreprenorială în scopul asigurării supravieţuirii lor
economice în sectorul turistic.
4. Condiţiile de manifestare a cererii şi de adaptare a ofertei, elemente de bază
ale competitivităţii, determinate de dimensiunea şi structura pieţei ( ponderea pieţei

- 33 -
turistice specifice, nivelul veniturilor şi nivelul social, gradul de saturaţie ş.a.), de
experienţa călătorilor faţă de noile produse şi noile norme. Turiştii şi consumatorii evoluaţi
sunt un factor important pentru avantajul concurenţial al unei destinaţii; turiştii care dau
prioritate calităţii servesc drept control permanent al calităţii şi pot contribui substanţial la
avantajul concurenţial. Pentru a adapta oferta la necesităţile consumatorilor trebuie
reperate fără întârziere noile tendinţe şi noile posibilitaţi de realizare a produsului
turistic.
Măsura în care aceste determinante pot contribui la poziţia concurenţială depind de
tipul destinaţiei, respectiv de nivelul de dezvoltare socio-economică, particularităţile
topografice, climat, cultură, regim politic, factori speciali ş.a.
Politica turistică durabilă trebuie să aibă în vedere şi să rezolve pe termen lung
probleme principale date de slăbirea pieţei şi de necesitatea eliminării distorsiunilor
acesteia, care , în sectorul turistic, cel mai des se manifestă în domeniile:
• Învăţamănt şi cercetare ;
Absenţa mecanismelor moderne şi competitive de creare a factorilor de producţie
reprezintă adesea slăbiciunea determinantă a unei destinaţii. Prin urmare, punerea în
funcţiune a mecanismelor de creare a factorilor – educaţie şi cercetare, program de
investiţii în aceste domenii ş.a. este instrumentul cel mai important în obţinerea de
avantaje concurenţiale durabile.
În domeniul învăţământului se manifestă o necesitate crescândă de a se dezvolta
mijloace educaţionale adecvate pentru a furniza turismului personal cu spirit de
întreprinzător, „savoir-faire” în materie de organizare , capacitatea de a rezolva probleme şi
conflicte, competenţă socială şi cunoaşterea limbilor străine, sau noi profiluri de post în
materie, precum gestiunea destinaţiilor sau organizarea loisir-ului, fără însă a neglija
pregătirea de bază în domeniul prestării serviciilor turistice. Utilizarea şi noua valorificare
a capitalului uman poate fi o strategie pentru trecerea de la concurenţa preţurilor la
concurenţa calităţii.
Crearea unui organism care să poată studia sistematic şi complet evoluţiile şi
inovaţiile în sectorul „loisir-ului” şi al turismului ar putea fi un mijloc eficient de reducere
a deficienţelor actuale ale cercetării. Rezultatele acestor studii ar facilita detectarea la
timp a noilor tendinţe sau schimbărilor de tendinţe, ceea ce ar contribui la scăderea
costurilor de adaptare la schimbare.

- 34 -
• Modernizarea infrastructurii;
Avantajele naturale ale unui loc (frumuseţea şi diversitatea peisajului, factorii
climatici, aerul ş.a.) nu sunt suficiente pentru atragerea vizitatorilor. O infrastructură
adaptată şi eficientă este în egală măsură necesară. Nu este vorba numai de aeroporturi,
drumuri, căi ferate şi servicii publice; centrele turistice au nevoie şi de alte tipuri de
infrastructură, în special în domeniul culturii, sporturilor şi spectacolelor. Construcţia unor
asemenea echipamente este costisitoare. În măsura în care o asemenea infrastructură
îmbracă un caracter public, subvenţiile statului sunt de dorit şi necesare.
• Organizarea şi finanţarea activităţilor de comunicaţie;
În multe cazuri o destinaţie se compune din ofertanţi diferiţi. Realizarea cooperării
între aceştia şi/sau a alianţelor strategice sunt un mijloc puternic de a face faţă concurenţei
marilor întreprinderi turistice cu sucursale sau activităţi în toată lumea. Sectorul public ar
trebui să furnizeze cadrul organizatoric care să permită crearea şi buna funcţionare a
unui organism pentru comercializarea unei destinaţii în ansamblul său. Sarcina principală
a acestuia este aceea de a comercializa regiunea sau ţara ca o destinaţie turistică şi de a-i
ameliora global imaginea.
Cum campaniile publicitare şi de creare a imaginii pentru o întreagă ţară sau pentru
o destinaţie mai mare au efecte externe şi se pot repercuta asupra economiei regiunii sau
ţării respective, activitatea organismelor implicate îmbracă un caracter public şi au nevoie
de o finanţare publică.
Un exemplu de efect extern datorat unei campanii de imagine este ameliorarea
condiţiilor structurale şi a imaginii unei destinaţii determinate, ceea ce poate atrage
industrii şi servicii importante, care îşi vor stabili aici unităţi comerciale şi/sau sedii.
Ulterior necesităţile clientelei şi ale oamenilor de afaceri vor obliga întreprinderile locale
să-şi diversifice oferta şi să îmbogăţească calitatea.
Acelaşi lucru nu este valabil însă şi pentru Centrele de rezervare care trebuie să
funcţioneze, dar care, după o coordonare şi o susţinere publică la început, ar trebui să
funcţioneze ca şi unităţi private.
• Politici promoţionale în industria turistică;
Încurajarea îmbunătăţirii competitivităţii destinaţiei trebuie să fie unul din
obiectivele majore ale politicii turistice. Este necesar sprijinul financiar pentru dezvoltarea

- 35 -
software-ului turistic, stimularea cooperării şi a alianţelor strategice. Îmbunătăţirea
condiţiilor economice generale pe care le antrenează reforma legislaţiei fiscale şi sociale şi
eliminarea obstacolelor birocratice întăresc, de asemenea, poziţia concurenţială a industriei
turistice pe piaţa internaţională.
• Protecţia şi valorificarea resurselor;
Mai multe regiuni turistice riscă să atingă limitele creşterii cantitative iar starea
mediului riscă să se degradeze. Această situaţie este datorată în general supradezvoltării
ofertei de-a lungul timpului în anumite regiuni, precum şi puternicei concentrări
spaţiotemporale a turismului. Se pot adopta măsuri de reglementare a turismului în zonele
protejate, mai ales în zonele turistice supraaglomerate, unde este necesar să se fixeze limite
de capacitate pentru protejarea naturii împotiva dezvoltării turistice. Această gestionare a
capacităţii se poate pune în practică într-o manieră suplă: limitarea numărului de locuri de
cazare şi restaurante construite, a amplasamentelor pentru staţionări, limitarea fluxurilor
turistice la anumite obiective, ş.a.
Distorsiunile pieţei cele mai importante sunt date de situaţia financiară a industriei
turistice care este departe de a fi optimală. Ea se caracterizează printr-o dotare
insuficientă cu fonduri proprii şi printr-o structură de datorii care, în numeroase cazuri
este expusă fluctuaţiilor sau presiunilor dobânzilor bancare. O îmbunătăţire a condiţiilor
financiare cu care este confruntat sectorul turistic ( capital - risc, dobânzi fixe ş.a.) va ajuta
la crearea unui climat propice cheltuielilor de investiţii şi inovaţie.
Din acest punct de vedere politica şi strategia de dezvoltare a turismului trebuie să
stabilească principiile şi condiţiile necesare îmbunătăţirii poziţiei concurenţiale, prin
prisma:
•dezvoltării produsului turistic astfel încât să asigure o valorificare superioară
a condiţiilor factoriale existente şi ridicarea calităţii acestuia;
•stimulării creării de structuri instituţionale, organizatorice şi economice a
ofertanţilor ( realizatorii şi valorificatorii de produse turistice ) capabile să pătrundă pe
piaţa concurenţială şi să reziste în cadrul acesteia ;
• stimulării cererii, în condiţiile dezvoltării şi adaptării ofertei turistice în cadrul
unui program de dezvoltare şi promovare a produsului turistic;

- 36 -
• dezvoltării învăţământului şi cercetării turistice necesare asigurării calităţii
şi diversităţii ofertei turistice şi depistării din timp a tendinţelor pieţei ,în scopul reglării din
mers a pieţei interne;
• modernizării şi dezvoltării infrastructurii, ca o condiţie de bază a existenţei
pieţei interne şi a pătrunderii acesteia pe piaţa concurenţei;
• asigurării comunicaţiei cu piaţa şi disiparea informaţiei referitoare la
oferta turistică şi condiţiile acesteia;
• îmbunătăţirii climatului economic general;
• organizării şi dezvoltării spaţiale, prin urmărirea valorificării şi conservării
elementelor de mediu ca şi componente de bază ale ofertei prezente şi de viitor;
• îmbunătăţirii cadrului general de funcţionare a sectorului într-o economie
de piaţă concurenţială.
Aceste măsuri pot ajuta la crearea unui mediu favorabil acestui sector şi să
determine o strategie de dezvoltare, care să sprijine strategiile de la nivelul firmei şi de la
nivel operaţional în orientarea realizării unor produse turistice competitive, în promovarea
şi vânzarea acestora.
1.2.3. Rolul statului în dezvoltarea turismului
Datorită importanţei turismului pentru economia naţională a oricărei ţări, statul este
interesat în dezvoltarea acestui sector. Statul, în calitatea sa de coordonator la nivel
macroeconomic al întregii activităţi, stabileşte strategia economico-socială şi modul de
alocare a resurselor.
Ca proprietar sau coproprietar al resurselor turistice, statul participă direct la
producţia turistică, ceea ce justifică necesitatea intervenţiei acestuia în domeniul
turismului41
.
Datorită complexităţii activităţii turistice şi multitudinii interdependenţelor sale pe
plan economic şi social, rolul statului se concretizează în42
:
- stimularea dezvoltării turismului;
41
Rodica Minciu, Economia Turismului, Editura Uranus, Bucureşti, 2000, pag. 109.
42
Ibidem.

- 37 -
- coordonarea, controlul şi supravegherea activităţii firmelor specializate;
- producerea de servicii sau vacanţe turistice;
- promovarea turistică.
Măsurile luate de stat, la nivel central, trebuie sa ajute la crearea unui mediu
favorabil dezvoltării şi promovării turismului, deci şi a turismului balnear. Aceste măsuri
se pot implementa prin:
• politica financiară şi de încurajare a investiţiilor;
• legislaţia contra poluării mediului;
• politica veniturilor;
• legislaţia concurenţei;
• structura şi obiectivele organismelor naţionale, regionale şi locale pentru
turism;
• politica privind piaţa forţei de muncă;
• politica în materie de formare şi cercetare.
În acest context sarcinile esenţiale ce revin statului în domeniul politicii privind
dezvoltarea şi promovarea turismului sunt, în principal:
1. definirea şi elaborarea principiilor fundamentale ale politicii turistice,
respectiv determinarea bazei deciziilor de luat (statistici, studii ale serviciilor de
specialitate) şi a strategiei (concept şi program);
2. antrenarea participării serviciilor statului pentru crearea unui mediu favorabil
turismului, posibilă a se realiza numai printr-o activitate strânsă de coordonare şi
colaborare între acestea;
3. catalizator al promovării turistice; este incontestabil faptul că activitatea de
comunicare necesară comercializării unei destinaţii naţionale are nevoie de o susţinere
publică centralizată, crearea şi protejarea unei „ imagini de marcă” pentru o ţară
turistică fiind un bun public;
Cu cât comercializarea destinaţiei trebuie să fie orientată şi formulată spre piaţă, cu
atât devine esenţial de a putea conta pe cooperarea şi sprijinul financiar al sectorului
privat;
4. dezvoltarea ofertei în domeniul formării profesionale, considerată de
asemenea o sarcină a statului; evident, în acest context, trebuie aplicat principiul

- 38 -
subsidiarităţii, pentru că este vorba în cea mai mare parte de obligaţii către societate, ce
revin fie guvernului, fie autorităţilor regionale şi locale de care depind;
5. statul are în mod special datoria de a susţine întreprinderile mici şi mijlocii
implicate în activitatea turistică. Susţinerea înterprinderilor individuale de către stat este
în contradicţie cu principiile unei politici axate pe regulile de piaţă; adesea însă, acest
sector cheie nu este în măsură să finanţeze investiţiile necesare recurgând la piaţa de
capital. Este necesară intervenţia statului care să ajute aceste firme să-şi acopere lipsa de
finanţare.
Schiţarea sarcinilor esenţiale ale statului în domeniul politicii turistice ajută la
definirea misiunii organului administraţiei centrale în turism, respectiv Autoritatea
Naţională pentru Turism. Faţă în faţă cu schimbările situaţiei de concurenţă, Autoritatea
Naţională pentru Turism trebuie să fie în măsură să acţioneze rapid, la nivelul conceptelor
şi al instrumentelor. Rolul său prezent şi de viitor, va fi acela de a stabili principiile de
bază, planificarea strategică devenind cu timpul , mult mai importantă dacât competenţele
administrative.
În turism ponderea cea mai mare a investiţiilor aparţine sectorului privat.
Dezvoltarea acestui domeniu al economiei naţionale depinde în mare măsură de atenţia pe
care statul i-o acordă şi de abilitatea acestuia de a utiliza ca elemente de susţinere
mecanismele şi pârghiile specifice economiei de piaţă.
Turismul este influenţat de modul în care statul îşi îndeplineşte rolul său major în
asigurarea stabilităţii macroeconomice, în crearea unui cadru legislativ stimulativ, în
asigurarea unei infrastructuri generale şi turistice moderne, în protecţia turiştilor, în
conservarea şi protejarea mediului.
Prin armonizarea politicilor economice sectoriale, statul poate contribui în mod
substanţial la consolidarea poziţiei turismului în cadrul economic general al ţării.
Intervenţia statului în dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii şi a serviciilor
prin intermediul investiţiilor finanţate de stat, susţine indirect şi dezvoltarea turismului
balnear.
Prin realizarea la standarde europene a unor aeroporturi, reţele feroviare şi de
drumuri, reţele de distribuţie, servicii fundamentale cum ar fi cele privind serviciile de
sănătate şi formare profesională, asigurarea liniştii, ordinii şi securităţii, statul se angajează

- 39 -
şi în dezvoltarea turismului.
Promovarea turistică este încredinţată unor organisme guvernamentale specializate
şi constă în antrenarea statului financiar sau administrativ în acţiuni cu caracter
promoţional. Statul se poate constitui într-un catalizator al promovării turistice, activitatea
de comunicare necesară comercializării unei destinaţii naţionale având nevoie de o
susţinere publică centralizată, crearea şi protejarea unei "imagini de marcă" pentru o ţară
turistică fiind un bun public43
.
Luând în considerare avantajele turismului ca mobilizator al ofertei de muncă, cea
mai importantă contribuţie pe care statul o poate aduce pentru încurajarea creşterii
numărului de locuri de muncă în turism este aceea de a creea un mediu favorabil creşterii
sectorului turistic pe pieţele pe care acesta poate opera efectiv, cu o puternică focalizare pe
liberalizare, pe reglementare şi privatizare şi pe posibilitatea industriei de a investi şi a
inova.
Acest fapt presupune:
• introducerea turismului în programele principale de creare şi formare a forţei
de muncă;
• asigurarea datelor statistice şi a analizelor necesare identificării legăturilor
dintre turism şi forţa de muncă din economie, în scopul luării deciziilor;
• încurajarea cercetării şi a politicilor de sporire a productivităţii în cadrul
structurilor organizatorice, a produsului, a marketingului şi tehnologiei informaţiei;
• investirea în programe de infrastructură, care să asigure o creştere durabilă şi
o bună ocupare a forţei de muncă;
• eliminarea taxelor excesive pentru încurajarea creşterii pieţei specifice şi a
investiţiilor ;
• recunoaştera valorii întregii game de meserii / locuri de muncă care derivă
din cererea turistică, inclusiv contribuţia cu locuri de muncă sezoniere, part-time sau
ocazionale în special pentru tineri, studenţi, femei sau minorităţi şi locuri de muncă în
regiuni,centre urbane sau rurale aflate în schimbări structurale;
• programe de educaţie şi formare profesională pentru îmbunătăţirea
aptitudinilor, productivităţii şi calităţii serviciilor;
43
*** Guvernul României, Ministerul Turismului, Strategia de dezvoltare a turismului pe termen mediu şi
lung, Bucureşti, 1997, pag. 35.

- 40 -
• consolidarea relaţiilor de parteneriat între sectorul public şi privat pentru
îmbunătăţirea standardelor, structurilor şi sistemelor în baza cărora forţa de muncă îşi poate
dezvolta aptitudinile şi pregătirea şi poate urma drumul în industria turistică.
România, datorită potenţialului turistic foarte valoros pe care îl are, poate face din
turism, prin acţiunea susţinută a statului şi implicarea sa în dezvoltarea şi promovarea
acestuia, o sursă principală de redresare a economiei.
În “Strategia naţională de dezvoltare economică pe termen mediu, 2000-2004”,
Autoritatea Naţională pentru Turism prezenta faptul că s-a declanşat reforma in turism,
acţionându-se pe trei coordonate de bază:
i. instituţională;
ii. legislativă;
iii. economică.
În această ordine sunt prezentate ca principale obiective următoarele44
:
i. coordonata instituţională
evaluarea şi redefinirea, într-o primă etapă, a rolului şi locului Ministerului
Turismului ca organ de specialitate a administraţiei publice centrale, în elaborarea,
aplicarea, monitorizarea şi evaluarea politicii naţionale în domeniul turismului;
identificarea activităţilor care pot fi transferate către sectorul privat sau
semi-privat, în conformitate cu practica internaţională: marketing şi promovare, licenţiere,
brevetare, clasificare în turism;
descentralizarea acestor activităţi şi înfiinţarea unor structuri zonale;
crearea parteneriatului dintre sectorul privat, în consolidare, şi sectorul
public, în redefinirea rolului şi locului său;
ii. coordonata legislativă
revizuirea legislaţiei specifice sectorului prin prisma aquis-ului comunitar;
elaborarea şi promovarea unui pachet coerent de acte normative în
concordanţă cu legislaţia Uniunii Europene în domeniu;
amendarea, în scopul armonizării, a altor prevederi legale iniţiate anterior
sau în domenii conexe, cu influenţă directă sau indirectă asupra turismului;
promovarea unor acte normative care să genereze un mediu economic
44
*** Guvernul României, Autoritatea Naţională pentru Turism, Strategia naţională de dezvoltare economică a
României pe termen mediu, 2000-2004 Bucureşti, martie 2000.

- 41 -
stimulativ dezvoltării turismului prin crearea de facilităţi specifice;
aderarea la asociaţii internaţionale de profil;
iii. coordonata economică
retragerea statului de la administrarea şi gestionarea întreprinderilor de
turism prin intermediul Ministerului Turismului, locul său fiind luat de reprezentanţii FPS
şi FPP (ulterior SIF);
retragerea administrativă a statului de la stabilirea tarifelor de cazare şi
liberalizarea acestora;
acordarea de facilităţi investitorilor în turism;
tratarea turismului internaţional ca activitate specifică de export indirect şi
stabilirea cotei “0” de TVA pentru serviciile a căror contravaloare se încasează în valută ca
urmare a sosirilor de turişti străini în ţara noastră;
crearea fondului special pentru promovarea şi dezvoltarea turismului prin
colectarea unui procent de 3% din veniturile realizate de societăţile comerciale de turism
şi utilizarea acestui fond pentru derularea programelor anuale de promovare şi dezvoltarea
turismului aprobate prin hotărâre de guvern.
O bună parte din obiectivele stabilite la coordonatele instituţională şi economică au
fost atinse, dar la coordonata legislativă mai sunt multe de făcut, în special pe linia
elaborării şi promovării de acte normative în concordanţă cu legislaţia Uniunii Europene în
domeniu.
Schimbarea imaginii pe care România o are în străinătate, poate fi îmbunătăţită
substanţial prin intermediul turismului. În acest fel turismul românesc în ansamblu va
deveni mai puternic reprezentat şi mai bine articulat la turismul internaţional.
Pentru crearea unei noi imagini, sarcinile ce revin statului în domeniul îmbunătăţirii
şi dezvoltării activităţii de marketing şi promovare sunt45
:
• perfecţionarea mecanismelor şi instrumentelor necesare ridicării nivelului de
performanţă în activitatea de marketing şi promovarea prin utilizarea pe scară largă a
tehnologiei informaţiei şi a sistemelor create pe baza acesteia (sistemul computerizat de
rezervări, sistemul computerizat de alegere a destinaţiei;
• trecerea efectivă la derularea programelor de marketing şi promovare pe baza
studiilor de piaţă;
45
Ibidem.

57360546 teza-doctorat

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Viewers also liked

Viewers also liked (6)

Similar to 57360546 teza-doctorat

Similar to 57360546 teza-doctorat (20)

57360546 teza-doctorat