Teza 06 05-15

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE
SCREENINGUL
SINDROMULUI METABOLIC ŞI
RISCULUI CARDIOMETABOLIC
IN JUDEŢUL BIHOR
TEZĂ DE DOCTORAT
Conducător ştiinţific,
Prof.univ.Dr. Amorin POPA
Doctorand,
FERICIAN ANCA CRISTINA
Oradea
2015

2
CUPRINS
Lista de abreveri ......................................................................................................... 6
Introducere .................................................................................................................. 7
Partea I-a
STADIUL CUNOAŞTERII
Cap.I. Date actuale privind sindromul metabolic ................................................... 10
1.1. Epidemiologie ........................................................................................................ 10
1.2. Definiţie ................................................................................................................. 12
1.3. Factori de risc ....................................................................................................... 13
1.3.1. Factorii genetici ......................................................................................... 13
1.3.2. Factorii de mediu ...................................................................................... 14
1.3.3. Factorii hormonali ..................................................................................... 15
1.4. Elemente de fiziopatologie .................................................................................... 16
1 4.1. Insulinorezistenţa – hiperinsulinism ......................................................... 16
1.4.2. Modificarea glicemiei bazale .................................................................... 17
1.4.3. Obezitatea abdominală ............................................................................. 18
1.4.4. Dislipidemia aterogenă ............................................................................. 19
1.4.5. Modificarea tensiunii arteriale .................................................................. 21
1.4.6. Steatohepatita nonalcoolică ..................................................................... 23
1.4.7. Statusul protrombotic şi proinflamator .................................................... 25
Cap.II. Sindromul metabolic şi bolile asociate frecvente ....................................... 27
2.1. Sindromul metabolic şi cancerul ........................................................................... 27
2.2. Sindromul metabolic şi afecţiunile renale ............................................................. 29
2.3. Sindromul metabolic şi sindromul ovarului polichistic ......................................... 30
2.4. Sindromul metabolic şi afecţiunile cardiovasculare .............................................. 32
2.5. Sindromul metabolic şi prediabetul ...................................................................... 34

3
Cap.III. Sindromul metabolic şi riscul cardiometabolic în practica curentă ........ 37
3.1. Riscul cardiometabolic global ............................................................................... 37
3.2. Diagnosticarea sindromului metabolic în practica curentă ................................... 38
3.3. Screeningul sindromului metabolic şi al riscului cardiometabolic ........................ 42
3.4. Estimarea riscului cardiovascular .......................................................................... 43
3.5. Prevenţia sindromului metabolic .......................................................................... 45
Partea a II-a
CERCETĂRI PROPRII
Cap.IV. Ipoteza de lucru. Obiective .......................................................................... 48
4.1. Ipoteza de lucru. Scopul lucrării ............................................................................ 48
4.2. Obiective ............................................................................................................... 48
Cap.V. Material şi metode ......................................................................................... 49
5.1. Material ................................................................................................................. 49
5.2. Metode .................................................................................................................. 50
Cap.VI. Rezultate ....................................................................................................... 59
6.1. Prevalenţa factorilor de risc pentru sindrom metabolic ........................................ 59
6.1.1. Caracteristicile lotului ............................................................................... 59
6.1.1.1. Distribuţia cazurilor în funcţie de sex ........................................... 59
6.1.1.2. Distribuţia cazurilor în funcţie de vârstă ....................................... 60
6.1.1.3. Distribuţia cazurilor în funcţie de mediu ...................................... 61
6.1.2. Antecedente heredo-colaterale ................................................................ 62
6.1.3.. Stilul de viaţă ............................................................................................ 63
6.1.3.1. Alimentaţia ................................................................................... 63
6.1.3.2. Activitatea fizică .......................................................................... 64
6.1.3.3. Fumatul ......................................................................................... 65
6.1.3.4. Consumul de alcool ...................................................................... 66
6.1.4. Patologia asociată ..................................................................................... 67
6.1.4.1. Hipertensiunea arterială ............................................................... 68
6.1.4.2. Diabetul zaharat ........................................................................... 70
6.1.4.3. Dislipidemia .................................................................................. 72

4
6.1.4.4. Status ponderal ............................................................................ 73
6.1.5.5. Circumferinţa abdominală ............................................................ 74
6.1.5. Profilul lipidic ............................................................................................ 75
6.1.6. Profil glicemic ........................................................................................... 76
6.1.7. Controlul metabolic la diabetici ................................................................ 77
6.1.8. Concuzii .................................................................................................... 77
6.2. Prevalenţa sindromului metabolic ........................................................................ 79
6.2.1. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de sex ................................. 82
6.2.2. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de vârstă ............................ 83
6.2.3. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de mediu ............................ 84
6.2.4. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de antecedentele heredo-
colaterale ............................................................................................................ 85
6.2.5. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de stilul de viaţă ................. 86
6.2.5.1. Alimentaţia ................................................................................... 86
6.2.5.2. Activitatea fizică ........................................................................... 87
6.2.5.3. Fumatul ......................................................................................... 88
6.2.5.4. Consumul de alcool ...................................................................... 89
6.2.6. Prevalenţa sindromului metabolic în funcţie de patologia asociată ......... 90
6.2.6.3. Dislipidemia .................................................................................. 93
6.2.6.4. Obezitatea .................................................................................... 95
6.2.7. Concuzii .................................................................................................... 96
6.3. Riscul cardiovascular la pacienţii cu sindrom metabolic...................................... 98
6.3.1. Riscul cardiovascular în funcţie de sex ..................................................... 98
6.3.2. Riscul cardiovascular în funcţie de vârstă ................................................. 99
6.3.3. Riscul cardiovascular în funcţie de mediu ................................................. 100
6.3.4. Riscul cardiovascular în funcţie de stilul de viaţă ..................................... 101
6.3.4.1. Alimentaţia ................................................................................... 101
6.3.4.2. Activitatea fizică ........................................................................... 102
6.3.4.3. Fumatul ......................................................................................... 103
6.3.4.4.. Consumul de alcool ..................................................................... 104
6.3.5. Riscul cardiovascular în funcţie de patologia asociată .............................. 105

5
6.3.5.3. Dislipidemia .................................................................................. 107
6.3.5.4. Status ponderal ............................................................................ 108
6.3.5.5. Circumferinţa abdominală ............................................................ 109
6.3.6. Riscul cardiovascular în funcţie de profilul lipidic ................................... 110
6.3.7. Riscul cardiovascular în funcţie de profilul glicemic ............................... 111
6.3.8. Riscul cardiovascular la pacienţii cu sindrom metabolic .......................... 112
6.3.9. Concuzii .................................................................................................... 112
Cap.VII. Discuţii ........................................................................................................ 115
Cap.VIII. Concluzii ..................................................................................................... 119
Bibliografie .................................................................................................................. 121
Anexe. Lucrări publicate ............................................................................................ 139

6
Lista de abrevieri
AAD Asociaţia Americană de Diabet
ASCE The American Association of Clinical Endocrinologists
BCV Boli cardiovasculare
DECODE Diabetes Epidemiology: Collaborative Analysis of Diagnostic Criteria Europe
DZ Diabet zaharat
EADS Asociaţia Europeană pentru studiul Diabetului
EGIR European Group for the study of Insulin Resistance
IDF International Diabetes Federation
IGF Insulin-like binding protein
IMC Indice de masă corporală
IR Insulinorezistenţă
NCEP ATP III The National Cholesterol Education Program Adult Treatment Panel III
OA Obezitate abdominală
OMS Organizaţia Mondială a Sămătăţii
PCOS Sindromul ovarului polichistic
SM Sindrom metabolic
TTGO Testul de toleranţă la glucoză
WHO World Health Organization

7
Introducere
Sindromul metabolic reprezintă o entitate care se referă la apariţia mai multor
factori de risc cardiovasculari cunoscuţi, precum insulinorezistenţa, obezitatea abdominală,
dislipidemia aterogenă şi hipertensiunea. Luând în considerare caracteristicile centrale ale
sindromului metabolic şi felul în care sunt asociate, am putea înţelege mai bine
caracteristicile care stau la baza fiziopatologiei, precum şi a afecţiunii patogenetice [1].
O definiţie comprehensivă a sindromului metabolic şi a caracteristicilor sale
primare ar putea să faciliteze cercetările viitoare şi să aducă perspective noi în ceea ce
priveşte tratamentul farmacologic sau a schimbării stilului de viaţă [2].
Medicii şi cercetătorii cunosc de mult timp motivele pentru care o persoană poate
prezenta riscul de a dezvolta boală cardiovasculară. Aceşti factori de risc pot să aibă în
vedere o moştenire pe linie familială (boli coronariene premature, hipertensiune,
hiperlipidemie, diabetul şi fumatul). Vârsta este şi ea un factor care poate creşte riscul de
boală cardiovasculară, deasemenea riscul fiind mai mare pentru persoanele de sex masculin
şi persoanele cu status post menopauză [3].
Unele din aceste riscuri pot fi modificate: spre exemplu renunţarea la fumat, în
schimb predispoziţia genetică nu poate fi modificată. Modificarea stilului de viaţă şi
sporirea activităţii fizice, pot să reducă riscul de boală cardiovasculară.
Sindromul metabolic este combinaţia dintre hiperglicemie/insulinorezistenţă,
obezitate abdominală şi dislipidemie. Conceptul de sindrom metabolic are mai multe
utilizări practice: una din acestea ar fi că zilnic se identifică/ evaluează pacienţi cu risc
ridicat de boală cardiovasculară [4] .
în prezent, există mai multe studii epidemologice asupra sindromului metabolic
concentrându-se asupra răspândirii acestuia în diverse populaţii, precum şi importanţa
riscului de boală cardiovasculară şi asocierea acestuia cu alte afecţiuni precum: ficatul
gras, colesterolul din calculii biliari, sindromul ovarului polichistic, sindromul de apnee în
somn şi gută. Astfel de studii pot veni în ajutorul înţelegerii nu doar a condiţiei
fiziopatologice, dar şi asupra bazei genetice prin abordări geonomice [5].

8
Rezistenţa la insulină sau insulinorezistenţa (IR) reprezintă fenomenul de
diminuare treptată şi îndelungată a sensibilităţii celulelor faţă de principalul hormon
pancreatic. Fenomenul rezistenţei la insulină apare ca o consecinţă a reducerii numărului
receptorilor de insulină, de pe suprafaţa celulelor, în special al celor hepatice şi musculare,
după teoria clasică. E. Marsaudon arată că de fapt receptorii de la nivelul ţesutului adipos
sunt cu mut mai mult afectaţi, constatându-se o diminuare numerică cu 30% şi o
deteriorare a activităţii celor rămaşi.
Adipozitatea viscerală cauzează o descreştere a asimilării insulinei mediate prin
glucoză, şi este clar asociată cu insulinorezistenţa.
Trăsătura principală a dislipidemiei aterogene este nivelul ridicat din plasma a TG,
nivelul scăzut a colesterolului HDL şi nivelul crescut al colesterolului LDL.
Disfuncţia endotelială este un marker timpuriu al aterosclerozei şi o cauză a
permeabilităţii vasculare crescute, a riscului de tromboză, adeziune leucocitară, proliferare
a musculaturii netede vasculare şi, totodată, favorizează un status vasoconstrictiv şi
proinflamator.
Disfuncţia endotelială este definită ca un dezechilibru între factorii vasodilatatori şi
cei vasoconstrictori produşi de celulele endoteliale, sau cu efect asupra acestora. [6].
Astfel putem afirma că trăsăturile primare ale sindromului metabolic sunt:
insulinorezistenţa, obezitatea abdominală, dislipidemia aterogenă şi hipertensiunea
arterială. Aceste circumstanţe sunt corelate şi au mediatori comuni, căi comune şi
mecanisme fiziopatologice comune. O definiţie comprehensivă a sindromului metabolic,
redată cât mai simplu, ar fi alcătuită numai din aceste trăsături enumerate [7].
Astfel sindromul metabolic poate fi caracterizat prin risc cardiovascular ridicat şi
debutul diabetului zaharat. Studiile epidemologice au stabilit că diabetul zaharat,
hiperlipidemia şi obezitatea, cresc riscul de boală cardiovasculară. Totuşi, mecanismul
precis prin care dezordinea metabolică creşte şansele de a dezvolta arterioscleroză, nu se
cunoaşte. Studiile asupra sindromului metabolic ne-ar putea face să înţelegem elementele
de bază ale mecanismului biologic, care duce la aparitia de boli cardiovasculare.
Cercetările din ultima vreme scot la iveală faptul că atât factorii de risc, cât şi metodele de
schimbare a stilului de viaţă trebuie făcute cunoscute populaţiei, pe scară largă, pentru a
preveni cele enumerate în rândurile de mai sus [8].

9
Partea I-a
STADIUL CUNOAŞTERII

10
Capitolul I
DATE ACTUALE PRIVIND SINDROMUL METABOLIC
1.1. Epidemiologie
Obezitatea abdominală şi excesul în greutate sunt în zilele noastre predominante în
întreaga lume şi se asociaza cu un risc ridicat de a dezvolta comorbidităţi cardiovasculare
sau chiar mortalitate. Obezitatea abdominală este de regulă asociată cu mai multe tulburări
metabolice, printre care hipertensiune arterială, devieri caracteristice lipidelor (lipoproteine
cu densitate crescută şi trigliceride crescute) şi valori glicemice crescute, la baza cărora stă
rezistenţa la insulină care conferă o susceptibilitate crescută la risc cardiovascular. O
abordare multidisciplinară este necesară, care include schimbări ale stilului de viaţă,
abordări farmacologice şi chirurgicale [5].
În ultimele decenii, stilul de viaţă nesănătos al populaţiei, caracterizat prin
sedentarism şi consumul crescut de calorii au dus la creşterea incidenţei atât a obezităţii
abdominale cât şi a diabetului zaharat de tip 2.
Obezitatea abdominală a devenit o epidemie în lumea întreagă; excesul în greutate
şi obezitatea abdominală s-au răspândit atât în rândul adulţilor cât şi al copiilor, acest lucru
putând fi observat în întreaga lume [2, 3]. Conform datelor CDC/NCHS din 2009-2010,
35,7% din populaţia adultă a Americii era obeză, şi aproape 6 % aveau IMC-ul mai mare
de 40, de asemenea o mare parte din populaţia tânără suferea de obezitate abdominală.
Aceste procentaje se găsesc cu precădere la persoanele de sex masculin şi la
subgrupa de oameni care au venituri scăzute şi o slabă pregătire educaţională [3].
Este de asemenea cunoscut faptul că IMC >25 indică un risc ridicat de a dezvolta
comorbiditate cardiovasculară şi deces (boli coronariene, insuficienţă cardiacă, infarct,
tromboembolism , filibraţie atrială) [4].
Totuşi, aceiaşi cantitate de ţesut adipos ar putea da un profil diferit de risc
cardiovascular, în funcţie de distribuţia de ţesut adipos. Astfel, după cum a fost demonstrat
acum două decenii, un surplus de grăsime abdominală şi viscerală va avea ca şi consecinţă

11
un risc cardiovascular mult mai crescut, în comparaţie cu un ţesut adipos cu o distribuţie
non viscerală şi subcutanată [5].
De la descrierea iniţială făcută de Reaven [6], diferite criterii au fost folosite pentru
a identifica acest sindrom, diferenţa majoră se referă la măsurarea obezităţii centrale.
Definiţia propusă în 1998 de Organizaţia Monsială a Sănătăţii (OMS) pune accent pe
insulinorezistenţă ca principalul factor de risc [7]. O problemă majoră care îngrijorează
OMS, este aplicabilitatea tratamentului în diferite grupuri etnice, mai ales în cazul
obezilor. Federaţia Internaţională de Diabet, a propus un nou set de criterii care are la bază
norme de selecţie etnică/ rasială [8]. Trăsătura predominantă a sindromului metabolic este
obezitatea. Sindromul metabolic se dezvoltă în mod alarmant în întreaga lume [9, 10],
aproximativ un adult din 4 sau 5, în funcţie de ţară, suferind de sindrom metabolic. S-a
estimat că la persoanele de peste 50 de ani, sindromul metabolic este mai des întâlnit
afectând mai mult de 40% din populaţia Americii, şi aproape 30% din populaţia Europei
[11, 12].
Dacă efectele sindromului metabolic sunt datorate unor tulburări multiple ale
organismului sau dacă provin din stilul de viaţă al individului, sunt două teze încă în
dezbatere. Cu toate acestea există suficiente date, care să confirme un risc ridicat de boală
cardiovasculară la persoanele afectate de sindromul metabolic în absenţa unor factori de
risc de bază [13, 14]. Obezitatea este un factor central pentru boala cardiovasculară atunci
când este asociată cu sindromul metabolic [15]. În anul 1998, Reaven a postulat pentru
prima oară „sindromul X”, care în prezent se numeşte Sindromul Metabolic [16]. Reaven
a observant pericolul pentru populaţia Americi în momentul în care a asociat mai mulţi
factori care determinau dezvoltare de boală cardiovasculară: intoleranţa la glucoză, nivel
crescut al trigliceridelor şi al LDL colesterolului, hiperinsulinemie etc. [16, 17].
Ulterior, alte anormalităţi au fost descoperite, mai ales riscul crescut de protomboză
şi modificarile inflamatorii cronice, acestea fiind adăugate la definiţia Sindromului
Metabolic. Mai târziu obezitatea abdominală a devenit „nucleul” pentru sindrom [18, 19].
Deoarece anomaliile care sunt în legătura cu IR se găsesc la pacienţi cu obezitate
abdominală [20, 21], iar IR este considerată a fi nucleul sindromului metabolic, obezitatea
abdominală este indiciul clinic cel mai important [22].

12
1.2. Definiţie
Prima definiţie a Sindromului Metabolic a fost propusă de OMS, în 1998 [23].
Definiţia dată de OMS a fost prima care a reuşit să combine elementele cheie ale
sindromului metabolic şi anume: insulinorezistenţa, obezitatea abdominală, dislipidemia şi
hipertensiunea. Mai multe definiţii au fost formulate după aceasta, în ultimii 15 ani. Totuşi
cele mai utilizate definiţii sunt cele formulate de OMS şi de National Cholesterol
Education Program Expert Panel on Detection, Evaluation, and Treatment of High Blood
Cholesterol Adult Treatment Panel III şi de către International Diabetes Federation (IDF)
[24, 25]. Sindromul metabolic este o boală corelată cu multiplii factori de risc
cardiovascular şi diabet zaharat. Aceşti factori includ: valori glicemice ridicate, valori
crescute ale tensiunii arteriale şi ale trigliceridelor serice; nivel scăzut a lipoptoteinelor cu
densitate ridicată (HDL); obezitate (în special adipozitate abdominală). În ultima decadă,
reprezentanţii IDF, au făcut numeroase încercări de a rezolva diferenţa dintre definiţiile
sindromului metabolic. În 2009 o definiţie general acceptată a sindromului metabolic a fost
publicată [ 26].
Numeroase studii care analizează sindromul metabolic au început de la constatarea
că pacienţii cu diabet zaharat au o predispoziţie crescută pentru cancer [27, 28] şi un
prognostic mult mai grav [29-34] odată ce au fost diagnosticaţi. Studiile au confirmat
existenţa unei legături strânse între sindromul metabolic şi diferitele tipuri de neoplazii,
asocieri frecvente fiind identificate în special cu cancerul cerebral [35], mamar [36], la
nivelul gâtului [37], colorectal [38-41], hepatic [41, 42], pancreatic [43, 44] şi cancer de
prostată [45, 46]. Deşi aceste asocieri au fost prima dată identificate la pacienţi cu vârstă
mijlocie, studiile ulterioare au demonstrat incidenţa crescută a neoplaziilor şi la pacienţii
vârstnici [47].
Deşi obezitatea abdominală şi insulinorezistenţa însumează cauzele principale ale
sindromului metabolic, mulţi alţi factori fiziopatologici, precum adipocitokinele
proinflamatorii, hiperuricemia, oxidul nitiric şi stresul oxidativ, pot contribui la un
potenţial risc cardiovascular asociat sindromului metabolic. Pe de altă parte, creşterea
adipocitokinelor antiinflamatorii, precum adiponectină şi a mecanismelor antioxidante, ar
putea să ofere protecţie contra bolilor cardiovasculare.
În prezent, publicaţii speciale despre sindromul metabolic, cercetări originale
publicate în articole de specialitate, precum şi recenzii asupra anumitor cercetări,
contribuie la efortul continuu de a înţelege fiziopatologia sindromului metabolic şi
strategiile care se pot aplica pentru atenuarea acestuia.

13
1.3. Factori de risc
1.3.1. Factorii genetici
Factorii genetici pot să influenţeze fiecare componentă individuală a sindromului
metabolic şi chiar sindromul în sine. Persoanele care au avut în familie membrii care au
suferit de obezitate abdominală, diabet zaharat de tip 2 sau insulinorezistenţă, le creşte în
mod semnificativ şansele ca pe viitor să dezvolte sindrom metabolic. Cu toate acestea sunt
câţiva factori genetici care nu au legătură cu sindromul metabolic. Cercetătorii au
demonstrat că nu există un consens genetic unificator pentru sindromul metabolic [48].
Fiecare individ are stabilit genetic greutatea ideală, care este reglată de un
mecanism homeostatic precis. Un studiu genetic care a analizat versiunile genelor insulin-
like binding protein (IGF) 1, 2 şi 3, a concluzionat că genele nu sunt asociate cu
fenotipurile obezităţii sau cu sindromul metabolic [49]. Importanţa contribuţiei genetice în
ceea ce priveşte sindromul metabolic, a fost sugerată prin gruparea mai multor elemente
cheie, care ajută la dezvoltarea sindromului. Într-un studiu, la care au participat 2.508
perechi de bărbaţi, concordanţa a trei grupuri de componente ale sindromului metabolic
(hipertensiune, obezitate şi diabet), au fost găsite la 31,6% din perechile monozigotice
versus 6,3% din perechile dizigotice [50]. În mod similar, din cele 256 de perechi de femei,
ereditate/predispoziţie pentru obezitate, insulină/glucoză, şi dislipidemie, a fost găsită la
0,61, 0,87, respectiv 0,25, folosindu-se o abordare clasică, non-moleculară, indicând o
contribuţie genetică importantă, pentru fiecare din componentele enumerate mai sus [51].
Din 803 indivizi, din 89 de familii hispanice, ereditatea sindromului metabolic a fost
descoperită la 24%, cu o predispoziţie crescută de moştenire a lipide/ glucoză/ obezitate
(44%), iar în ceea ce priveşte hipertensiunea, 20% au fost diagnosticaţi, ca având o
predispoziţie de a moşteni ereditar, această problemă [52].
Prin studierea datelor legăturii genotipice şi fenotipice ale familiilor se poate
identifica regiunea cromozomială care poate fi moştenită de unii membrii ai familiei care
suferă de sindromul metabolic. Prin această abordare, se poate determina regiunile
cromozomiale, care sunt secţiuni ale ADN-ului, legate în mod strâns cu genele, acestea
subliniind componentele determinante ale sindromului metabolic. Segregarea
componentelor marcante ale Mets-ului ajută la precizarea regiunilor cromozomiale care
adăpostesc posibile gene care ar putea să cauzeze sindromul metabolic. Astfel, deşi genele
joacă un rol crucial în dezvoltarea sindromului metabolic, până când nu se va descoperi
care gene sunt implicate în dezvoltarea acestuia, nu putem oferi o definiţie concretă a

14
sindromului metabolic. În concluzie, dezvoltarea sindromului metabolic depinde de
interacţiunea dintre susceptibilitatea genetică şi influenţele de mediu.
1.3.2. Factorii de mediu
Atunci când vorbim despre factorii de mediu ne referim la factorii ambientali, mai
ales la stilul de viaţă nesănătos. Se estimează că aproximativ o treime a deceselor cauzate
de cancer în America, sunt determinate de alimentaţia nesănătoasă, inactivitatea fizică şi
excesul ponderal [53].
Doll şi Peto [54] au observant pentru prima oară că 35% din decesele din America
sunt din cauza dietei. Societatea Americană de Cancer a elaborat în urmă cu 10 ani [55] o
serie de strategii care au ca şi scop ameliorarea prevenţiei şi descoperirii premature a
cancerului, bolilor cardiovasculare şi diabetului zaharat care, printre altele, includea şi o
educare a publicului privind stilul de viaţă sănătos.
Cu toate acestea, în majoritatea ţărilor mâncarea ultra procesată a înlocuit sistemul
tradiţional de procesare a mâncării proaspete, pe când în alte colţuri ale lumii, precum
Africa sau Asia, mâncarea ultra procesată este înlocuită de alimentele dietetice, mult mai
convenabile din punct de vedere social şi al mediului [56]. Totuşi, recomandările dietetice
pentru a reduce riscul de a dezvolta cancer cuprind: consumarea limitată de produse cu
energie densă şi a băuturilor zaharoase, consumarea de produse de origine vegetală,
reducerea consumului de carne roşie şi evitarea mâncărurilor sărate sau a cărnii procesate
[57]. Atât mâncărurile bogate în glucoză, cât şi cele bogate în grăsimi, pot provoca
inflamaţie postprandrială, iar acest efect este inversat parţial prin includerea în mese a
anumitor antioxidanţi sau a unor mâncăruri care conţin antioxidanţi [58].
Printre elementele cele mai importante ale unei diete sănătoase se numără şi
consumul de cerealele integrale, legume şi fructe, precum şi peşte. Consumul sănătos de
alimente determina şi un efect de reducere a inflamaţiei, inflamaţie care joacă un rol
decisiv în ceea ce priveşte diferite etape ale dezvoltării de tumori.
Deşi comportamentul omului este un factor esenţial în ceea ce priveşte factorii de
risc ai bolilor netransmisibile, inclusiv sindromul metabolic sau cancer, este o nevoie acută
de îmbunătăţire a regimului alimentar la nivelul populaţiei. Dovada că multe riscuri
alimentare au fost ameliorate, o reprezintă faptul că în ţările cu venituri medii sau chiar
scăzute, consumul de alimente dietetice este aproximativ la fel ca şi în ţările cu venituri
superioare. Se ştie însă că în cele mai multe cazuri conduita alimentară a unei ţări este
conturată de factorii de mediu, cultură, tehnologie şi economie.

15
1.3.3. Factorii hormonali
Un risc major pentru a fi susceptibil de sindrom metabolic şi boli cardiovasculare
este indicele de masă corporală (IMC) >25 kg/m2. Sindromul metabolic are implicatii şi la
nivel hormonal, fiind un aspect esenţial în înţelegerea combaterii lui. Distribuirea ţesutului
adipos în organism s-a dovedit a fi un element de risc superior în ceea ce priveşte
posibilitatea dezvoltarii bolilor cardiovasculare [59]. Încă din anul 1947, s-a descoperit că
pacienţii cu o distribuţie androidă a ţesutului adipos din organism au fost mult mai
predispuşi să dezvolte diabet sau boli cardiovasculare [60], mai multe măsuri
antropometrice au fost folosite ca indicatori ai distribuţiei grăsimii centrale.
În ultimele două decenii, mai multe ipoteze au ieşit la iveală, pentru a explica
modul în care grăsimea viscerală este corelată cu riscul de a dezvolta boli CV, spre
exemplu printr-o axă suprarenală – hipotalamică - hipofizară [61], rolul steroizilor
gonadotropi [62], stimularea sistemului endocanabinoid [63], şi diferiţi factori de risc
(precum fumatul) [64]. De asemenea etnicitatea este un factor important în această privinţă
[65]. O ipoteză mai de actualitate şi mai aproape de veridicitate, este aşa numitul model de
lipide inundate - grăsime ectopică [66]; ambele, atât consumul de grăsimi, cât şi
sedentarismul producând un dezechilibru al masei de energie. Acidul gras liber afectat şi
eliberarea adipokinelor perturbate, produc un exces de trigliceride, care vor fi depozitate în
diferite organe precum: ficatul, inima, pancreasul, rinichi, muşchii scheletului şi în primul
rând pe ţesutul adipos visceral, fenomen descris ca depozitare de grăsimi ectopice [67].
Un studiu efectuat în America asupra unor populaţiei de pe acest continent a inclus
persoane care au fost grupate în 3 categorii, şi anume: persoane cu vârsta între 20-39 de
ani, 40-59 şi cei peste 60 de ani [68,69]. Concluziile au fost următoarele: 53% sufereau de
obezitate abdominală, 40% de hipertensiune, şi 39% de hiperglicemie. Acestea au fost cei
mai frecventi factori de risc, cu menţiunea că o mai mică majoritate a adulţilor aveau
hiperglicemie.
Aproximativ 34% din participanţi au îndeplinit criteriile pentru a fi predispuşi la
sindromul metabolic. Bărbaţii şi femeile cu vârstele cuprinse între 40-59 de ani, au fost de
trei ori mai predispuşi să fie afectaţi de sindromul metabolic, decât cei de 20-39 de ani.
Acest studiu este relevant pentru că ne demonstrează cum sindromul metabolic afectează
individul la nivel hormonal, vârsta fiind unul din elementele cele mai importante în această
privinţă. Studiul mai demonstrează că sindromul metabolic are şanse mai mari să apară la
persoanele mai în vârstă şi cu IMC-ul mai mare.

16
1.4. Elemente de fiziopatologie
1.4.1. Insulinorezistenţa – hiperinsulinism
Insulina este un hormon polipetid, care a fost descoperit prima oară în 1921 de
Frederick G. Banting şi Charles H. Best în timp ce lucrau în laboratorul lui J.R. Maceleod,
la Universitatea din Toronto. Insulina este secretată de celule β din pancreas ca reacţie a
glucozei şi aminoacizilor consumaţi în timpul mesei [70].
Insulina este un hormon central de reglare, pentru buna funcţionare a homeostazei
glucozei şi mai are legătură şi cu procesele anabolice, inclusiv dezvoltarea şi creşterea
ţesutului. La o persoană sănătoasă glucoza este controlată cu limite destul de restrânse în
sânge. Aceasta are loc prin reglarea producţiei de glucoza de către ficat şi într-o mai mică
măsură de către rinichi. De asemenea insulina exercită un control puternic asupra
metabolismului lipidelor prin stimularea sintetizării lipidelor în ficat şi a celulelor grase.
In prezent, după o cercetare amănunţită se cunoaşte faptul că insulinorezistenţa/
hiperinsulinismul este un factor de bază pentru dezvoltarea sindromului metabolic. Reaven,
sugerează că insulinorezistenţa este un factor major pentru DZ tip 2, cunoscut mai demult
sub numele diabetes mellitus. Hiperinsulinismul a fost dovedit ca fiind un factor marcant,
când în anul 1992 Haffner et al. [71] a făcut un raport în urma unui studiu care a durat 8
ani şi care a avut 2217 de subiecţi. Rezultatul studiului a fost că hiperinsulinismul a
precedat dezvoltarea altor aspecte ale sindromului metabolic, precum hipertensiunea,
hipertrigliceridemia şi HDL-colesterolul scăzut, precum şi evoluţia DZ tip 2.
Folosind tehnica clamei insulinei/ glucozei, DeFronzo şi Ferannini [72], au
demonstrat că rezistenţa celulară la acţiunea insulinei, se opune hiperinsulinismului.
Insulinorezistenţa a fost sugerată ca fiind elementul de bază care face legătura între
inactivitatea fizică şi sindromul metabolic. Multe ţesuturi precum: muşchii scheletici,
ficatul, sau ţesutul adipos pot prezenta insulinorezistenţă. Insulina este un hormon polipetid
care conţine 51 de aminoacizi, având greutatea moleculară 5808 Da. Insulina se leagă de
receptorul ei în ţesuturile ţintite, inclusiv muşchii scheletici, ficat sau ţesut adipos. Gena
IR este localizată pe cromozomul 19 şi este cuprins din 22 de exoni şi 21 de introni,
cuprinzând 150 kb [73].
În ţesutul glucoregulator, inclusiv adipos sau muscular, receptorul pentru insulina
mai este considerat a fi localizat în membrana plasmatică [74]. Forma de bază o
receptorului insulinei are o activitate foarte redusă de kinază, deoarece bucla de activare
care traversează loburile terminale N şi C, blochează ATP şi legăturile din substrat [75].

17
Rezistenţa la efectele biologice ale insulinei, este punctul marcant al sindromului
metabolic şi un factor important în patogeneza DZ de tip 2. În stadiile incipiente ale
insulinorezistenţei, pancreasul compensează prin creşterea secreţiei de insulină în fluxul
sanguin în încercarea de a compensa neajunsurile periferice ale acţiunii insulinei.
1.4.2. Modificarea glicemiei bazale
Modificarea glicemiei bazale reprezintă o stare intermediară a regularizării
anormale a glucozei, care există între homeostaza glucozei normale şi diabet fiind în
prezent definită ca şi o concentraţie mărită a glicemiei plasmatice bazale (FPG), (≥ 100 şi
<126 mg/dl) [76]. Modificarea glicemiei bazale a fost definita în anul 1997 de către
Asociaţia Americană de Diabet, ca metodă de clasificare a persoanelor care aveau valorile
glicemiei bazale între normale şi diabet [77], fiind în strânsă legătura cu scaderea toleranţei
la glucoză, care este definită ca având concentraţiile glucozei plasmatice mărite (≥140 şi
200 mg/dl) [76].
Fig.1. evoluţia valorilor glicemiei bazale modificate şi a scaderii tolerantei la glucoza [78]
Prevalenţa glicemiei bazale modificate şi a toleranţei scăzute la glucoză variază,
informaţiile recente din S.U.A indicând o prevalenţă a glicemiei bazale modificate de
~26%, iar a toleranţei scăzute la glucoză de 15% [79]. Diferenţele epidemiologice dintre
cele 2 stări, sugerează mecanisme fiziopatologice diferite care contribuie la homeostaza
glucozei [80]. În timpul unui test oral de toleranţă la glucoză (TTGO), persoanele cu
glicemie bazală modificată izolat au prin definiţie valorile glucozei plasmatice similare
persoanelor cu scăderea toleranţei la glucoză [79]. Persoanele cu glicemie bazală

18
modificată au în mod predominant insulinorezistenţă hepatică; în timp ce persoanele cu
scăderea toleranţei la glucoză au o insulinorezistenţă hepatică de la redusă până la
moderată [81].
Majoritatea persoanelor cu glicemie bazală modificată şi cele cu toleranţă la
glucoză scăzută vor dezvolta progresiv hiperglicemie şi în cele din urmă vor întruni
criteriile pentru diagnosticul de diabet zaharat [82]. Riscul principal în cazul persoanelor
cu valori modificate ale glicemiei este diabetul zaharat, însă şi riscul pentru apariţia de boli
cardiovasculare (BCV) creşte de până la patru ori, în acelaşi context.
1.4.3. Obezitatea abdominală
Obezitatea este un dezechilibru între energia primită şi cea consumată, şi a devenit
o problemă majoră pentru populaţie. Spre exemplu, aproximativ o treime din populaţia
americană este considerată a fi obeză, 5% fiind luaţi în considerare că ar suferi de obezitate
morbidă [76,77]. În urma cu un secol, obezitatea a fost privită ca o boală deosebit de rară,
dar în ultimii douăzeci de ani a luat proporţii uriaşe. Obezitatea este cunoscută ca fiind un
element major în ceea ce priveşte diabetul zaharat, BCV, hipertensiunea arterială, infarctul
miocardic, cancerul, osteoartrita, astmul şi apneea în somn [78]. Indicele de masă corporală
(IMC) este metoda cea mai fecventă de a defini gradul de obezitate şi pentru a cuantifica
pericolul pentru sănătate. IMC-ul poate fi calculat ţinând cont de înălţimea şi greutatea
unei persoane, după formula următoare:
IMC=Greutatea corporală (kg)/ înălţime (m2)
Datele epidemiologice evidenţiază că marea majoritate a persoanelor cu IMC de
30kg/m2 nu practică mişcare fizică în mod regulat şi au un stil de viaţă sedentar [79].
Valorile mai mari decât cea enunţată mai sus sunt asociate cu un număr crescut de
comorbidităţi precum: BCV, hipertensiune arterială, dislipidemie, insulinorezistenţă şi DZ
de tip 2 [80,81]. Rezultatele epidemiologice sugerează că distribuţia regională a grăsimii,
joacă un rol major, la persoanele cu IMC crescut, obezitatea abdominală corelându-se cu
multiple comorbidităţi, în comparaţie cu obezitatea ginoidă [82, 83, 84, 85].
Un număr relativ scăzut din cei diagnosticaţi cu sindromul metabolic, au IMC-ul
mai mic de 25 de kg/m2 iar circumferinţa bazinului care nu îndeplineşte criteriile ATP III
(<40 pentru bărbaţi şi > 35 pentru femei). Prin urmare, majoritatea persoanelor care suferă
de sindromul metabolic sunt obezi, ceea ce indică că obezitatea este în legătură cu
susceptibilitatea genetică, acestea reprezentând componentele majore ale sindromului
metabolic [86].

19
După am aminmtit mai sus, grăsimea subcutanată şi cea interabdominală sunt
componentele care definesc obezitatea. Grăsimea interabdominală este compusă din
grăsime viscerală şi retroperitoneală [87]. Grăsimea viscerală crescută este asociată atât cu
anormalităţii biologice de ordin hepatic, cât şi periferice [88]. Pe de altă parte, grăsimea
subcutanată are o legătură puternică cu insulinorezistenţa, datorită grăsimii viscerale [89].
Ţesutul adipos visceral este decavat de intrarea sistemul venos şi este în mod direct
conectat cu ficatul. Acizii graşi liberi, sunt mobilizaţi mai repede visceral decât de la
celulele grase subcutanate datorită activităţii lor lipolitice superioare în adipozitatea
viscerală [90]. Astfel, grăsimea viscerală contribuie în mod semnificativ la nivelul FFA-
urilor în circulaţia sistematică. Fluxul crescut în ficat scade extragerea hepatică a insulinei
prin inhibarea insulinei şi prin descompunere [91], care duce la hiperinsulinism şi care
inhibă suprimarea producţiei glucozei hepatice, prin insulină, accelerând gluconeogeneza
[92, 93, 94].
Controlul asupra obezităţii şi sindromului metabolic trebuie abordat dintr-o prismă
multilaterală şi ar trebui să consiste atât din tratament, cât şi din prevenţie. Trebuie avut în
vedere că atunci când vrem să tratăm obezitatea, luăm în considerare şi ceilalţi factori care
se definesc sindromul metabolic: hipertensiune, dislipidemie şi insulinorezistenţă.
1.4.4. Dislipidemia aterogenă
Pacienţii cu diabet zaharat tip 2 noninsulinodependent suferă de obicei de
dislipidemie, care poate contribui la accelerarea arteriosclerozei coronariene, cauza
primară a decesului acestor pacienti [95]. Pacienţii care suferă de diabet zaharat tip 2
noninsulinodependent, prezintă toate anormalităţile lipoproteinelor, precum:
celulomicrobie, VLDL, LDL, HDL modificate [96].
La unii pacienţi cu diabet Zzharat tip 2 noninsulinodependent, dislipidemia este
urmată de tulburarea metabolismului intermediar, cauzat de deficienţa de
insulinorezistenţă; la aceşti pacienţi controlul sporit asupra hiperglicemiei, va diminua
dislipidemia [97]. O altă categorie de pacienţi care suferă de diabet zaharat tip 2, vor avea
în mod concomitent hiperlipidemie genetică; la aceştia, diabetul agravează dislipidemia,
dar corectarea hiperglicemiei, nu va normaliza nivelul lipidelor [98].
Cea mai întâlnită anormalitatea a lipidelor, la pacienţii cu diabet zaharat tip 2
noninsuliondependent este nivelul seric crescut al trigliceridelor [99, 100, 101, 102, 103]
care se găseşte mai ales în VLDL şi poate rezulta din două anormalităţi. În primul rând
pacienţii cu DZ tip 2 noninsulinodependent supraproduc trigliceride bogate în VLDL, iar
de aici rezultă un nivel ridicat în ser al acizilor graşi liberi şi a glucozei [ 104, 105, 106]. La

20
mulţi pacienţi supraproducţia de VLDL este determinata de obezitate şi insulinorezistenţă,
dar o scădere a secreţiei insulinei în DZ tip 2 ar putea spori sintetizarea trigliceridelor
VLDL [107]. O a două cauză de hipertrigliceridemie este lipoliza întârziată a trigliceridelor
VLDL, cel mai probabil datorită activităţii reduse a lipazei lipoproteinei [102]. Dacă
aceasta din urmă devine severă, datorită deficienţei insulinei, pacienţii pot dezvolta
chilomicroni, pe lângă VLDL mărit şi astfel de pacienţi sunt predispuşi la pancreatită acută
[108, 109]. Pe lângă concertaţii mari de VLDL, particulele VLDL la pacienţii cu diabet
zaharat conţin exces de colesterol neesterificat, care poate interfera cu transportul invers al
colesterolului şi poate chiar să facă VLDL mai predispus să asimileze marcofrage ale
peretelui arterial [110, 111].
De regulă, pacienţii cu diabet zaharat nu prezinta concentraţii mari de LDL,
comparativ cu cei non diabetici, dar s-ar putea să aibă niveluri crescute de LDL-apoB [112,
113]. Particulele LDL sunt de obicei anormale la pacienţii cu diabet zaharat, multe
particule sunt mici şi dense, dar marea majoritate a fracţiunilor LDL, tind să fie neobişnuit
de eterogene [114, 115]. Pentru pacienţii cu diabet zaharat, cu hiperglicemie severă, o
reducţie fracţionară a LDL-ului, va creşte pe mai departe concentraţia LDL-apoB [107,
116]. Anumite investigaţii sugerează că hiperglicemia, poate cauza glicolizarea a LDL-
apoB şi astfel promovează asimilarea de LDL prin marcofragele peretelui arterial [117].
Glicolizarea LDL-ului se poate realiza în plasmă,unde se găseşte în concentraţii
mici, în timp ce glicolizarea mai intensă, se poate realiza în LDL-ul blocat în peretele
arterial şi ajută în a facilita consumul de LDL prin marcofrage. De asemenea, peroxidarea
lipidelor a fost descoprită la pacienţii cu diabet zaharat, iar dacă lipidele LDL blocate în
peretele arterial devin oxidate, asimilarea de LDL prin macrofrage, poate fi sporită [118,
119].
Concentraţiile scăzute de HDL-colesterol şi apoA1, sunt încă o caracteristică a
pacienţilor cu DZ tip 2 [102, 103, 112, 120, 121, 122, 123, 124, 125]. Analiza sub
fracţiunii HDL, ne arată, că anumite concentraţii de HDL2 –chol, sunt reduse. Niveluri
reduse de apoAI se datorează catabolismului crescut al HDL, datorită ratelor apoAI, care
par a fi normale [126]. HDL-ul pacienţilor cu diabet zaharat este îmbogăţit în trigliceride,
care pot interfera cu transportul inversat de colesterol. Datele preliminare sugerează că, în
glicolizarea apolipoproteinleor, HDL-ul, poate să încetinească transportul inversat de
colesterol [ 127].
Riscul pentru boli coronariene, la pacienţii care suferă de DZ tip 2 este cel puţin de
3 ori mai mare decât în populaţia non diabetică [128,129,130, 131, 132, 133]. Acest risc
poate fi legat de dislipidemie, deşi pe lângă aceasta, mai există o serie de factori care ar

21
putea contribui precum: obezitatea abdominală, hipertensiunea arterială. De asemenea, o
serie de fenomene care însoţesc în mod direct diabetul zaharat ar putea accelera
aterogeneza, precum: glicalizarea proteinelor şi lipidelor din peretele arterial, peroxidarea
mărită a lipidelor, boli micorvasculare, anomalii ale funcţiilor trombocitare şi insuficienţa
hemostatică [134, 135, 136, 137, 138, 139, 140]. Posibilitatea corelării dintre concentraţiile
mărite de trigliceride şi riscul de boli coronariene, a fost un subiect larg dezbătut. Mulţi
cercetători au sugerat faptul că uneori concentraţiile mărite de trigliceride sunt un factor de
risc independent pentru bolile coronariene [141, 142]; în cele mai multe studii
epidemiologice nivelurile trigliceridelor, sunt corelate în mod pozitiv cu bolile coronariene.
Diabetul zaharat tip 2 este un factor de risc major pentru boala coronariana , iar
anomaliile lipoproteinelor care apar la pacientii care suferă de DZ, contribuie la riscul de
boală coronariană.
1.4.5. Modificarea tensiunii arteriale
Modificarea tensiunii arteriale este foarte răspândită la persoanele suspecte de
sindrom metabolic. Importanţa tensiunii arteriale reiese din două aspecte: este un factor
major pentru bolile cardiovasculare şi cauza principală a morbidităţii şi mortalităţii în
lumea modernă [143, 144]. Asocierea dintre anomalii metabolice şi tensiune arterială, a
fost făcută cu mult înainte de apariţia conceptului de sindrom metabolic [145].
Insulinorezistenţa şi hiperinsulismul determină creşterea tensiunii arteriale prin activarea
sistemului nervos simpatic şi sistemul renina-angiotensina-aldosteron (RAA), din care
rezultă: retenţie de sodiu, extinderea volumului acesteia, disfuncţii endoteliale şi alterarea
funcţii renale [146, 147, 148]. Un alt mod prin care insulinorezistanţa contribuie la
hipertensiune este hipereactivitatea receptorului 1 al angiotensinei, care apoi rezultă în
vascoconstricţie [147, 148, 149].
Studiile au evidenţiat că la diabetici, inhibatorii enzimei de conversie ai
angiotensinei (ACE), previn progresul de la microalbumurie la proteinurie [150, 151]. S-a
mai descoperit că la pacienţii care aveau nefropatie cu semnificaţii clinice, tratamentul cu
captopril, a dus la rezultate de scădere a riscului de dializă sau transplant cu până la 50%
[152]. Pe lângă rezultatele anterioare, s-a mai demonstrat că benzaprilul, oferă protecţie
împotriva deteriorării funcţii renale, la pacienţii cu boli renale variate. Efectul a fost asociat
cu scăderea, atât a tensiunii arteriale, cât şi a proteinurii [153]. În schimb, dihidropiridina-
blocant al canalului de calciu, pare să mărească proteinuria şi să nu încetinească progresul
bolilor cronice renale (BCR) [154, 155]. Se recomandă ca pacienţii hipertensivi cu
proteinurie şi boala cronica de rinichi, să fie trataţi cu un inhibatori ai enzimei de conversie

22
ai angiotensinei, sau cu blocanti ai receptorului de angiotensina, în cazul în care
inhibitorul enzimei de conversie al angiotensinei nu poate fi tolerat [156].
Hipertensiunea arterială este o condiţie foarte răspândită şi rămâne deseori
neidentificată o perioadă lungă de evoluţie, ea ducând la alte probleme de sănătate precum
afectarea rinichilor sau a inimii [157, 158]. Legătura dintre tensiunea arterială crescută şi
anormalităţile metabolice, a fost descoperită înainte de aparitia conceptului de sindrom
metabolic [159]. În anul 1997, hipertensiunea a fost definită, la o valoare de peste 160/90
mmHg. S-a descoperit că odată cu creşterea cu 5 mmHg a acestei valori, pacientul este cu
până la 20-30% mai predispus să dezvolte boli cardiovasculare [160]. Comitetul de
prevenţie, detectare, evaluare şi tratare a tensiunii arteriale (JNC VI), spune că valoarea
normală pentru populaţia generală trebuie să fie 140/90 mmHg şi 130/85 mm Hg, pentru
pacienţii diabetici [161], în anul 2003 [162].
În ciuda controverselor actuale, în legătură cu definiţia şi etiologia sindromului
metabolic, nu există nici un dubiu că hipertensiunea arterială este asociată cu DZ tip 2 şi
sindromul metabolic [163]. De fapt, hipertensiunea afectează până la 85% din pacienţii cu
sindrom metabolic. Pacienţii care suferă de sindromul metabolic au şanse de 5 ori mai mari
să înregistreze o creşterea a tensiunii arteriale decât cei care nu suferă de sindrom, ei având
şanse de 3 ori mai mici să înregistreze o creştere a tensiunii arteriale [164].
Studierea hipertensiunii arteriale, în contextul sindromului metabolic, a oferit noi
descoperiri în ceea ce priveşte etiologia bolii, cunoscută prin a fi complexă şi
multifactorială [165, 166, 167]. Cu excepţia câtorva cazuri rare, care implică anticorpi care
acţionează împotriva insulino receptorului, sau mutaţii a genelor insulinei,
insulinorezistenţa şi hipertensiunea arterială rezultă din anumite deficienţe a celulelor care
interacţionează cu insulina şi receptorul de la suprafaţă [168, 169]. Un alt factor care
contribuie şi poate prezice hipertensiunea arterială, este acumularea crescută de grăsime
viscerală. Unul din elementele care fac asocierea dintre hipertensiune şi obezitate
abdominală este reprezentat de activarea sistemului nervos simpatic [170, 171, 172, 173].
S-a mai constatat că, creşterile concentraţiilor din portalul acizilor venoşi graşi, au
efecte asemănătoare compresorului, acestea fiind mediate de materialul simpatetic crescut
[170, 172]. Grăsimea viscerală, în comparaţie cu ţesutul subcutanat, reprezintă un organ
metabolic activ, asociat puternic cu insulino sensibilitate [173]. Adipozitatea viscerală, este
o stare cu deficienţă în ceea ce priveşte adiponectina, care creşte sensibilitatea la insulină,
nivelul glucozei în celulele muşchilor şi oxidarea acizilor graşi liberi. Aceste citochimii
exercită efecte anti diabetice, antiinflamatorii şi anti aterogenice.

23
Multe studii au relevat că adiponectina plasmatică este crescută la pacienţii cu
hipertensiune arterială, spre deosebire de populaţia normotensivă [171, 172]. Scopul este
de a obţine valorii normale la aceşti pacienţii, însă nici aceasta nu pare să fie suficient [174,
175]. Insulinorezistenţa şi obezitatea abdominală, sunt cele două elemente recunoscute ca
fiind factorii de bază în ceea ce priveşte fiziopatologia sindromului metabolic şi care
contribuie la creşterea tensiunii arteriale, care mai departe duce la afecţiuni vasculare,
cardiace, renale şi cerebrale.
1.4.6. Steatohepatita nonalcoolică
Boala de ficat gras nonalcoolic reprezintă un spectru a bolii ficatului, caracterizat în
mare parte prin steatoza macroveziculară, care se dezvolta în absenţa consumului de alcool
[176]. Literatura de specialitate, sugerează că steatohepatita nonalcoolica, este asociata cu
sindromul metabolic, studiile confirmand că obezitatea abdominală şi diabetul sunt două
elemente care contribuie la aparitia bolii ficatului gras non alcoolic. [177]. Ficatul gras
nonalcoolic este diagnosticat în întreaga lume şi este considerat a fi cea mai întâlnită
tulburare cronică a ficatului [178, 179, 180] incluzând o serie de tulburări de la
steatohepatia simplă (ficat gras), la steatohepatia nonalcoolică (NASH) şi ciroză.
De regulă steatohepatia simplă are un pronostic favorabil, în timp ce steatohepatita
nonalcoolica este caracterizata prin necro inflamarea ficatului şi fibroză, care poate duce la
aparitia cirozei hepatice, insuficienta hepatica şi în foarte puţine cazuri carcinom
hepatocelular [178, 179, 180]. Marea majoritate a pacienţilor cu steatohepatita
nonalcoolica sunt obezi sau au DZ de tip 2, o altă caracteristică predominantă fiind
prezenţa dislipidemiei aterogenetice, etc [178, 179, 180].
De menţionat încă faptul că steatohepatita nonalcoolică este în strânsă legătură cu
insulinorezistenţa [181], ea fiind asociată atât cu disfuncţii vasculare endoteliale, cât şi cu
arterioscleroză [182, 183], care sunt în strânsă legătură cu statusuri proinflamatorii şi
protrombotice. Aceste statusuri pot fi importante atât pentru evoluţia bolii ficatului [184],
cât şi pentru creşterea riscului de boala cardiovasculară [182].
Steatohepatita nonalcoolică este în cele mai multe cazuri o boală asimptomatică, în
care rezultatele analizelor de ficat par a fi normale. Această boală predomină în
aproximativ 20-30% din populaţia ţărilor vestice [185, 186, 187], fiind asociată şi cu
prezenţa obezităţii abdominale severe [185, 186, 187]. Studiile relevă că la persoanele cu
obezitate abdominală severă, prezenţa steatohepatitei nonalcoolice este de 90% [178, 179,
180]. DZ de tip 2 este o altă prezenţă majoră a pacienţilor cu steatohepatita nonalcoolica,
ea predominând la 70% din aceştia [188]. Chiar şi în absenţa obezităţii abdominale şi a DZ

24
de tip 2, steatohepatita nonalcoolica este asociata cu mule alte elemente ale sindromului
metabolic [189].
În prezent nu avem date de acurateţe în ceea ce priveşte schimbările predominate
ale steatohepatitei nonalcoolice, totuşi numărul crescând a cazurilor de obezitate
abdominală şi DZ de tip 2, ne demonstrează că sindromul metabolic şi steatohepatita
nonalcoolica sunt într-o strânsă legătură. După cum am menţionat în rândurile de mai sus
steatohepatita nonalcoolica este asimptomatica, de aici greutatea diagnosticării sale. Unii
pacienţi pot să declare oboseală, senzaţie de balonare sau disconfort abdominal, dar
hepatomegalia poate fi singura constatare care o putem descoperi la pacienţii cu
steatohepatita nonalcoolică.
Sindromul metabolic este asociat în general cu o stare de hipercoagulare, în sensul
că se constată o creşterii a coagulării plasmatice, activitate fibrinolitică afectată, scăderea
tromborezistenţei endoteliale şi în mod frecvent hiperactivitatea trombocitelor [190].
Creşterea plasminogenei activatoare a inhibitorului-1 (PAI-1), reprezintă cea mai
documentată anormalitate asociată cu sindromul metabolic [190]. Insulinorezistenţa şi
obezitatea abdominală (viscerală), sunt considerate cele mai importante elemente, care au
un rol fundamental în patogeneza anormalităţilor homeostazei şi a inflamării [191, 192].
Ţesutul adipos abdominal visceral nu este nici pe departe un loc de depozitare a
grăsimii, ci mai degrabă un organ endocrin, care joacă un rol important în fiziopatologia
tulburărilor hemostatice din sindromul metabolic, poate şi datorită multiplilor factori de
screţie, precum; acizi graşi liberi, hormoni, citokinele proinflamatorii [191].
Stresul oxidativ se presupune că ar fi patogeneza centrală a steatohepatitei
nonalcoolice şi astfel biomarkeri care măsoară stresul oxidativ prin speciile reactive de
oxigen (ROS), a fost văzuti ca un posibil surogat a determinării prezenţei steatohepatitei
nonalcoolice [193]. Există în prezent o controversă, asupra cantităţii exacte a consumului
de alcool care separă boala ficatului gras alcoolic versus non alcoolic. Unele studii
sugerează că 40g/ săptămână, ar fi suficient pentru un individ, însă studii mai recente
propun cantitatea de 20g/ zi [194].
Metodele contemporane nu pot spune cu siguranţă cantitatea de alcool consumată
de a lungul timpului, astfel pacienţii cu steatohepatita nonalcoolica, de regulă prezintă ori
anormalităţi ale enzimelor ficatului, ori anormalităţi ale imagisticii ficatului [194]. O
minoritate doar a pacienţilor se prezintă cu hepatomegalie persistentă. Metoda precisă
pentru diagnosticarea unui pacient trebuie să fie adaptată circumstanţelor clinice.
Evaluarea clinică iniţială a pacientului ar trebui să cuprindă o apreciere a distribuţiei
ţesutului adipos, pentru a căuta lipodistrofie [195, 196]. Acest lucru este important

25
deoarece abordarea şi aprecierea fiziopatologiei în aceste cazuri sunt unice. Probabilitatea
de a prezenta fibroză evoluată este crescută. La persoanele care prezintă factori de risc
pentru prezenţa steatohepatitei nonalcoolice, absenţa altor boli de ficat obişnuite şi
prezenţa în ficat a ecogenităţii crescute, măreşte probabilitatea de a avea steatohepatita
nonalcoolica.(197).
1.4.7. Statusul protrombotic şi proinflamator
Sindromul metabolic reprezintă un ansamblu de tulburări care cuprinde în sfera sa:
dislipidemie aterogenă, insulinorezistenţă, hipertensiune arterială şi adipozitate centrală-
abdominală. Statusul protrombotic şi proinflamator contribuie la disfuncţia endotelială,
fiind un factor obişnuit pentru sindromul metabolic [198]. Se presupune că inflamaţia
cronică moderată, constituie un factor esenţial în depistarea sindromului metabolic.
Patogeneza obezităţii abdominale asociată cu sindromul metabolic, este mediată de
producerea de molecule biologice active de către celulele grase [199]. La pacienţii care
suferă de obezitate abdominală sinteza mai multor componenţi bioactivi, precum
adipokinele este dereglată: secreţia adipokinelor proinflamatorii este crescută, în timp ce a
celor antiinflamatorii este redusă [200].
Toate adipokinele identificate creează o reţea care face legătura între ţesutul adipos
şi muşchiul scheletic, ficat, cortexul suprarenal, creier şi sistemul nervos simpatic [201].
Toate aceste componente participă la regularizarea apetitului şi energiei hemostatice,
metabolismului lipidelor, sensibilitatea la insulină, şi tensiunea arterială. Studiile de
specialitate în imunologie şi endocrinologie, au stabilit că excesul caloric induce inflamaţie
persistentă în circulaţia periferică a ţesutului metabolic, distruge homeostazia metabolică a
corpului şi astfel contribuie la marea familie de neregularităţi menţionate mai sus [202-
210].
Spre deosebire de răspunsurile inflamatorii clasice, inflamaţia datorată excesului
caloric poartă numele de inflamaţie metabolică sau metafalamaţie [205], care nu este în
mod neaparat născută patogenic, ci derivă ca un rezultat al anormalităţilor hemostatice.
Studiile actuale sugerează că excesul în greutate şi obezitatea abdominală pot de asemenea
să fie o predicţie pentru boli neurodegenerative [211], având posibilitatea prin această să
lărgim sfera de definire a sindromului metabolic. Cu toate că mecanismele patogenetice,
cuprinse de sindromul metabolic, nu sunt încă pe deplin înţelese, studiile clinice şi
epidemiologice au asociat factorii inflamatorii, reactanţilor de fază acută, precum: proteina
C-reactivă (CPR) [212]., TNF-alfa [213], IL-6 [214] şi molecule solubile aderente, fiind
asociate sindromului metabolic.

26
Descoperirile făcute de studiile clinice arată că excesul caloric, poate produce o
reacţie inflamatorie. În timp ce hipotalamusul se comportă ca un regularizator al
echilibrului energiei, prin descoperirea indicilor metabolici şi prin ajustarea sistemului
neurohormonal şi neurotrasmiţător, prin semnalizare endocrină, acţiuni trofice, plasticitate
neuronală complexă şi prin proiectări în centrii autonomii ai creierului [215, 216, 217],
inflamaţia hipotalamusului poate afecta toate mecanismele de regularizare, pentru a
produce o bază neuropatologică pentru dezvoltarea bolilor metabolice [215].
Hipotalamusul mediobazal (MBH), joacă un rol crucial în energia hemostatică, iar
celulele principale care guvernează acest proces sunt axa orexigenică care cuprinde
neuropeptidul Y (NPY) şi neuronii melanocortini pro-opio anorexigenici. Dovezi
convingătoare au fost scoase la lumină în ultimele decenii, prin care se arată că
neuroinflamaţia, mai ales inflamaţia hipotalamusului, contribuie la patogeneza obezităţii
abdominale, insulinorezistenţă, DZ de tip 2 şi boli cardiovasculare. Efectele inflamaţiei
metabolice datorită supraalimentaţiei, nu sunt circumscrise doar ţesutului metabolic
periferic, ci sunt importante şi pentru etiologia hipotalamusului, care derivă din dereglarea
hemostazei metabolice. Direcţia IKKβ/NF către hipotalamus, este recunoscută ca fiind
mecanismul principal, pentru dereglări metabolice provocate de supraalimentaţie,
schimbări intracelulare în celulele hipotalamusului, cuprinzând chiar stres oxidativ şi
defect autofagic.

27
Capitolul II
SINDROMUL METABOLIC ŞI BOLILE ASOCIATE FRECVENTE
2.1. Sindromul metabolic şi cancerul
Este foarte important de cercetat legătura sindromului metabolic cu cancerul, având
în vedere că peste 40% din persoanele care au depăşit vârsta de 60 de ani suferă de această
afectiune [241]. Cercetările asupra asocierii sindromului metabolic şi a cancerului au
început, prin observarea că pacienţii care suferă de diabet zaharat, au un risc crescut de
apariţie a cancerului [242, 243], şi o prognoză mult mai gravă, odată ce au fost
diagnosticaţi [244-249].
Există o serie de mecanisme prin care putem să asociem sindromul metabolic cu
cancerul, cum ar fi :
1) Cea mai utilizată metodă este insulin-like growth factor-1 (IGF-1) pathway.
Această cale este reprezentata de IGF-1, IGF-2, o serie de proteine care se leagă, şi
receptorul pentru IGF-1. Acest receptor la rândul său, activează calea PI3K-Akt şi
consecinţele sale ulterioare în creşterea celulelor şi apoptoză. Această cale este importantă
pentru insulino rezistenţă, datorită interacţiunilor cu platforma insulinei [250, 251].
2) Hiperinsulismul şi insulinorezistenţa. Hiperinsulismul poate el însuşi să activeze
multiplicarea celulelor. Hiperinsulismul este un factor critic, când este asociat cu
sindromul metabolic şi cancerul de colon. Un risc crescut de cancer la colon a fost
descoperit, la pacienţii recent diagnosticaţi cu diabet zaharat sau cu toleranţă scazuta la
glucoză [252]. Concentraţiile peptidului C, care sunt măsurători pentru secreţiile de
insulină, au fost descoperite ca fiind predictori mai puternici pentru cancerul colorectal,
decât sindromul metabolic [253], [254].
3) Hiperglicemia. Majoritatea tumorilor sunt glucozo-avide, după cum s-a
demonstrat la diagnosticările făcute cu scanările PET. Acest lucru poate fi demonstrat dacă
studiem spre exemplu proteina kinazei-C (PKC)-ζ.: antidiabetice administrate oral, precum
fenformin, buformin şi diabenol, au fost demonstrate că inhibă carciogenul colonic [255].
Acestea efect poate fi mediat prin restaurarea funcţiei PKC-ζ, în muşchi. Un alt mecanism

28
cu potenţial de acţiune prin hiperglicemie este factorul AGEs. Acesta creşte odată cu vârsta
şi incidenta diabetului zaharat [256], şi duce la diferite modificări specifice îmbătrâniri.
4) Leptina şi adiponectina. Persoanele obeze au nivele ridicate de leptină şi nivele
reduse de adiponectină, în comparaţie cu persoanele care au o greutate normală [257].
Adiponectina este de asemenea redusă la persoanele care suferă de diabet zaharat [258].
Leptina mediază şi starea de saţietate, favorizeaza insulinorezistenţa şi hiperglicemia.
Persoanele obeze manifesta de asemenea leprinorezistenţă [259]. Adiponectina reglează
energia homeostaziei, metabolismul glucozei şi lipidelor, şi are proprietăţi
antiinflamatoare. Persoanele care suferă de cancer la sân, au un nivel mai ridicat de leptină
în ţesutul mamar, şi nivele şi mai mari de leptino receptori, pe tumorile lor, decât
persoanele obeze care suferă de sindromul metabolic [260].
5) Atrofierea vasculară şi VEGF. Persoanele care suferă de sindromul metabolic
prezinta şi un nivel crescut al VEGF [261-263]. VEGF, este elementul cheie care rezultă
în neovascularizarea tumorilor.
6) Proliferarea vasculară insulino mediată. Vasele peritumorale supraproduc
insulino receptori [264]. Aceste efecte au loc independente de semnalele VEGF, dar sunt
dependente de insulinoreceptor.
7) Inflamatia. Pacienţii cu sindrom metabolic,prezinta un nivele scazut de
inflamatie cronică. Nivele Il-6 sunt mărite [265],iar capacitatea lor de a produce citokine -
IL10 antiinflamatoare este afectată [266, 267]. Nivelul ridicat de IL-6 este asociat cu
insulinorezistenţa, şi reprezinta un predictor pentru cancerul de colon [268, 269].
8) Imunitate afectată. Este demonstrat ca modulaţia imună intratumorală, joacă un
rol important în controlul tumoral imunologic. La pacienţii cu funcţie tiroidiana normală,
există un număr relativ redus de celule CD3 şi hipergammaglobulinemie [270].
In concluzie: sindromul metabolic favorizează dezvoltarea şi apariţia cancerului
prin: calea receptorului IGF-1, apariţia hiperinsulinemiei, a hiperglicemiei şi AGEs,
dereglarea PKC, alternarea echilibrului leptina/ adiponectina, atrofiere vasculară, activare
VEGF, inflamaţie, imunitate afectată.
O întrebare clinică importantă este: care ar fi elementul dominant sau mecanismul
dominant prin care sindromul metabolic interferează cu cancerul? Descoperirea unor astfel
de mecanisme este crucială, deoarece pe baza rezultatelor,se vor dezvolta diverse
intervenţii terapeutice, ţintind spre mecanismul fiziopatologic, pentru un impact maxim.
Majoritatea studiilor sustin că elementul principal ar fi hiperinsulinemia, deşi
informaţiile cu privire la sindromul metabolic şi riscul de apariţie a cancerului reprezinta
un subiect larg dezbatut.

29
2.2. Sindromul metabolic şi afecţiunile renale
Obezitatea abdominală este considerată a fi una din cele mai importante
componente ale sindromului metabolic [271]. Criteriile de diagnosticare a sindromului
metabolic chiar spun ca e nevoie de prezenţa obezităţii abdominale pentru a putea fi
diagnosticaţi pacienţii cu sindromul metabolic [272, 273, 274].
O cantitate mare de ţesut adipos abdominal, este un factor de risc important pentru
apariţia afectiunilor renale [276]. Ţesutul adipos abdominal eliberează molecule
inflamatorii, precum interleukin 6 şi factorul de necroză tumorală, care circulă la ficat şi
stimulează hepatocitele să producă proteina C- reactivă, un marker al inflamaţii sistematice
[277, 278]. Acizii graşi liberi, secretaţi de către ţesutul adipos abdominal, se acumulează în
ficat şi în muşchii scheletici, fenomen care contribuie la insulinorezistenţă [279].
Adipocitele abdominale, secretă angiotensinogen, şi astfel stimulează sistemul renin-
angiotensina-aldosteron să cauzeze hipertensiune, hiperinflamatie, hiperfiltrare şi leziuni
renale [275]. Mai mult, numărul ridicat şi mărimea de adipocitelor viscerale, provoacă
eliberare de VLDL şi trigliceride, care sun aterogene, şi pot provoca leziuni renale [280].
Adipocitele crescând ca şi număr şi mărime, provoacă reducerea productiei de
leptină a sistemului nervos central, care cauzează reducerea senzaţiei de saţietate, şi în
consecinţă, o creştere a consumului de calorii [281]. La pacienţii care suferă de sindromul
metabolic adipocitele, produc mai puţină adiponectină, un hormon care reglează
dezordinea metabolică, care contribuie la aparitia sindromul metabolic [282]. Secreţia
anormală a adiponectinei, leptinei, mediatorilor inflamatorii şi a acizilor graşi liberi,
interferează cu insulino receptorul, cauzând insulinorezistenţă periferică [283].
Insulinorezistenţa este considerată a fi atributul principal al sindromului metabolic,
şi cauza principală pentru alte anormalităţi metabolice asociate, precum hipertensiune,
dislipidemie şi hiperglicemie [284].
Insulinorezistenţa cauzează hiperinsulimie şi hiperglicemie compensatorie, care
sunt considerate factorii patogenici principali ai arteriosclerozei şi pot contribui la lezarea
renală, prin deteriorarea proceselor hemodinamice normale [285]. Insulinorezistenţa
cauzează retenţie de sodiu [286], activitate crescută a sistemului nervos simpatic [287], şi
disfuncţie endotelială [288], toate acestea fiind implicate în dezvoltarea hipertensiunii
arteriale, care este cunoscută ca fiind un important factor de risc pentru afecţiunile
renale.Controlul tensiunii arteriale are ca rezultat încetinirea evoluţiei afecţiunilor renale
[289].

30
Insulinorezistenţa determină şi aparitia hipertensiunii glomerulare şi creşterea ratei
de filtrare renală, care apoi determină predispoziţia pentru glomeruloscleroză [290]. Un alt
mecanism al lezarii glomerurale, cauzat de insulinorezistenţă include eliberarea de insulino
stimulenţi, care transformă factorul de creştere β, din celule mezaginale, mediază
depozitarea extracelulară, creşterea sintezei endoteliale prin celule endoteliale şi eliberarea
producţiei de stres oxidativ [284].
Celulele glomerulare renale sunt expuse la numeroşi factori de risc ai sindromului
metabolic: hipertensiune, hiperinsulinemie, hiperglicemie, hiperlipidimie şi inflamaţie
sistematică, toate rezultând în hiperfiltrare, care produce leziuni renale. Sindromul
metabolic este asociat în mod special cu obezitate abdominală - glomerulopatie, care
cuprinde glomerulomegalie şi ocazional glomeruloscleroză [291, 292]. Dar nici un
mecanism nu explică în mod cert asocierile sindromului metabolic cu afectarea renală
identificarea pacienţilor cu sindrom metabolic, şi care în acelaşi timp sunt sub riscul de a
avea boli renale, este o provocare majoră..
O înţelegere mai bună a patogenezei sindromului metabolic şi a leziunilor renale
provocate de acesta, ar putea determina dacă intervenţiile terapeutice pot preveni
afecţiunile renale.
2.3. Sindromul metabolic şi sindromul ovarului polichistic
O distribuţie androidă de grăsime este observată nu doar la bărbaţi, ci şi la femeile
hiperandrogine, cel mai adesea cele diagnosticate cu sindromul ovarului polichistic
(PCOS) [294]. PCOS este o boală eterogenă, caracterizată prin anovulaţie,
hiperandrogenemie, sau ovare polichistice [295]. Obezitatea abdominală este o
caracteristică a pacienţilor PCOS [296], dar este prezentă şi la majoritatea pacienţilor cu
greutate normală [297]. Obezitatea abdominală, este asociată cu insulinorezistenţa, o
producţie mărită de acizi graşi liberi şi cu riscul crescut de DZ de tip 2, precum şi boli
cardiovasculare [294]. Studiile de specialitate arată că pacienţii care suferă de PCOS au
intre cinci şi opt ori mai multe şanse de apariţie a DZ de tip 2, în comparaţie cu femeile
sănătoase, făcând astfel sindromul să aibă o importanţă şi un impact de ordin socio-
economic [298, 299].
Obezitatea abdominală, este asociată cu schimbarea secreţiei diferiţilor hormoni
peptidici derivaţi din adipocite, numite în general adipocitokine. Producţia de
adipocitokine afectează insulino-sensibilitatea, fiind astfel un predictor important al
sindromului metabolic [300]. Adiponectina, este singura proteină a ţesutului adipos care

31
duce la obezitate [301]. Ghrelin, este un hormon peptid recent descoperit, cu efecte
importante asupra echilibrului energiei, consumului de mâncare, şi regularizarea grăsimi
[302]. Nivele scăzute de ghrelin, au fost găsite la persoanele care sufereau de obezitate
abdominală [303, 304], şi în conformitate cu studiile de specialitate, s-a mai descoperit că
nivelele scăzute de ghrelin sunt asociate cu insulinorezistenţa şi diabetul zaharat [305].
Ghrelin a mai fost găsit în celulele pancreatice β, şi este posibil să inhibe insulinosecreţia
[306, 307].
Studiile demonstrează nivele scăzute de adiponectină şi ghrlin la pacienţii cu
PCOS, de unde se rezultă asocierea PCOS cu sindromul metabolic [308-312]. Mai departe,
o corelaţie semnificativă se poate observa între nivele androgene şi adiponectină, şi între
nivelele androgene şi ghrelin, sugerând astfel pe mai departe o legătură între PCOS şi
factori de risc metabolici. Totuşi se cunoaşte faptul că PCOS este o boală eterogenă, cu o
mare varietate de caracteristici clinice şi paraclinice [295]. PCOS este cunoscut
interniştilor şi diabetologilor, datorită apariţiei sale frecvente ca precursor a diabetului.
PCOS este definit din punct de vedere clinic ca oligomenoree asociată cu
hiperandrogenism, fiind numit în sens peiorativ „hoţul feminităţii” [313]. PCOS mai
prezintă riscuri mari pentru dezvoltarea de diabet şi cancer endometrial, fapt demonstrat
clinic. PCOS mai poate fi în strânsă legătură cu apariţia BCV. Femeile care suferă de
PCOS, au o predispoziţie mai mare pentru hiperinsulism [314, 315]. O mare parte a
pacienţilor cu PCOS, peste 35 % au toleranţa la glucoză afectată, iar peste 5% suferă de
diabet [316].
Femeile obeze cu PCOS, mai au de asemenea dislipidemie. Cel puţin o anormalitate
a nivelului lipidelor poate fi depistată [317]. Dislipidemia, care este o caracteristică a
sindromului metabolic, se referă la faptul că trigliceridele sunt mărite nivelul colesterolului
HDL este scăzut, toate acestea s-a descoperit că sunt asociate cu PCOS [318]. Cercetările
asupra insulino rezistenţei au demonstrat că nivelul scăzut HDL şi trigliceridele mărite,
sunt asociate mai degrabă cu insulinorezistenţa decât cu PCOS [319]. Anormalităţi ale
colesterolului LDL, nu au fost descoperite ca fiind consistente cu PCOS [320].
Hipertensiune, care este un element esenţial a sindromului metabolic, pare a fi neobişnuit
asociat cu PCOS [320]. Totuşi într-un alt studiu aflăm că, femeile tratate timp de 15- 25 de
ani pentru PCOS, au fost descoperite ca având predispoziţia pentru hipertensiune şi diabet
crescută, spre deosebire de pacienţii cu greutate potrivită [321]. Astfel, o mulţime de
caracteristici specifice sindromului metabolic se regăsesc şi în PCOS [322]. Se poate
observa la femeile care suferă de obezitate, că poate exista o aversiune clinică sinergică,
între caracteristicile atât a sindromului metabolic, cât şi a PCOS. Cert este că ambele

32
sindromuri, duc la un risc mărit pentru apariţia BCV. Riscul de apariţie a BCV via
sindromul metabolic, a fost demonstrat demult de o mare vastitate de articole
epidemiologice. În ceea ce priveşte PCOS, studiile bazate pe tulburări menstruale (care
poate fi cauzate de PCOS în mare parte, dar nu întotdeauna), arată creşterea riscului pentru
morţi cardiovasculare sau asociate diabetului [323].
Modele bazate pe combinaţia de factori de risc a sindromului metabolic, prezenţi în
PCOS, precum obezitate abdominală, diabet, dislipidemie şi hipertensiune, preconizează
un risc de şapte ori mai mare pentru infarct miocardic, la femeile care suferă de PCOS
[324]. Calcificarea arterei coronariene, a fost crescută în unele studii la femeile cu PCOS
[325]. Este greu şi important să fie identificate femeile cu PCOS şi sindromul metabolic,
pentru o intervenţie incipientă.
Spre deosebire de sindromul metabolic, care are majoritatea factorilor
asimptomatici, PCOS se prezintă cu indicii evidente, precum; infertilitate, hirsutism şi
acnee. Întrebarea adresată de contemporani este, dacă persoanele care suferă de PCOS, ar
trebui să fie tratate şi pentru simptomele sindromului metabolic? În aceste cazuri,
tratamentul trebuie echilibrat, cu potenţialul risc pentru efecte secundare. Indiferent ce
criterii de diagnosticare sunt aplicate, este clar că prezenţa sindromului metabolic este
evidentă la femeile cu PCOS, decât la cele sănătoase. Un lucru este cert, consecinţele
cardiovasculare a persoanelor care suferă de sindromul metabolic şi PCOS, nu ar trebui să
fie considerate mai puţin importante la femeile sănătoase, aceasta însemnând monitorizarea
nu doar a celor deja afectaţi de boală, ci şi acelora predispuşi tulburărilor [326].
2.4. Sindromul metabolic şi afecţiunile cardiovasculare
După cum ştim termenul de sindrom metabolic, înglobează o serie de alternări
metabolice, asociate mai ales cu obezitate abdominală. Anormalităţile caracteristice
sindromului metabolic sunt: toleranţă la glucoză afectată, dislipidemie, hiperinsulism,
hipertensiune, hiperuricemie şi sindromul ovarian polichistic (la femei). Pentru a fi
diagosticat cu sindromul metabolic pacientul trebuie să prezinte cel puţin două
caracteristici din cele enumerate anterior şi greutate în exces [327].
Glucoză afectată. O caracteristică a sindromului metabolic este nivelul mărit al
glucozei, după 2 ore de la ingestia a 75 de g de glucoză. Rolul glucozei afectate în
aterogeneză, rămâne neclar, totuşi multe statistici şi studii evidenţiază că mărirea
prelungită a glucozei plasmatice, pot crea alterări ale plasmei lipoproteinelor şi proteinelor.

33
Un exemplu de astfel de alterări poate fi găsit în creşterea concentraţiilor a hemoglobinei
glicolizate [328].
Dislipidemia. Lipoproteina fenotip a sindromului metabolic include creşterea
moderată a plasmei trigliceridelor şi nivele HDL ale colesterolului reduse [327]. Nivelele
colesterolului LDL nu sunt mărite puternic în indivizii care suferă de sindromul metabolic,
totuşi LDL are proprietăţi fizico-chimice anormale.
Trigliceridele şi riscul BCV. Studiile epidemiologice arată o asociere liniară între
nivele plasmei trigliceridelor şi riscul BCV [329]. Pe lângă importanţa a fiecărui factor de
risc, un loc aparte îl deţine insulinorezistenţa, care se prezintă ca un factor de risc
semnificativ pentru apariţia BCV, dar şi a DZ de tip 2 [330, 331]. Insulinorezistenţa,
mediază apoi disfuncţia endotelială, inflamare sistematică, complexul dislipidemiei,
fibrinoliză dezordonată, obezitate viscerală etc [332]. Totuşi având în vedere că obezitatea
abdominală este punctul central al sindromului metabolic, după definiţia emisă de
Federaţia Internaţională de Diabet [333], vom menţiona tulburările promovate de aceasta şi
care au ca şi consecinţă incidente cardiovasculare şi aterotromboză. Cu cât există mai
multe componente ale sindromului metabolic asupra individului, cu atât creşte rata
mortalităţii cardiovasculare [334].
Acizii graşi liberi. Mecanismul prin care insulinorezistenţa poate să exercite efect
aterogenetic, poate fi prin trigliceride sau (TG) sau acizi graşi liberi (AGL). Concentraţiile
mari de AGL plasmatici, sunt obişnuite în cazul DZ de tip 2. Insulinorezistenţa în ţesutul
adipos (celulele grase), rezultă într-un flux de AGL, de la ţesutul adipos, la ficat, cauzând
insulino rezistenţă în ficat şi ţesut periferic. Acizii graşi blochează oxidarea glucozei şi
distribuţia glucozei, dar mai cauzează şi dislipidemie aterogenică, deoarece creează
producţia de particule LDL în ficat, care duce la creşterea trigliceridelor şi a
apoliporoteinei B (ApoB), şi scăderea HDL-C. Creşterea trigliceridelor, face ca riscul de
boli coronariene ale inimi să crească semnificativ [335], în timp ce HDL-C scăzut, este
considerat a fi, un element de risc cheie pentru apariţia BCV, atât la persoanele diabetice,
cât şi la cele non diabetice, după cum studiile epidemiologice sugerează [336, 337], care au
evidenţiat că HDL-C este un contribuitor independent pentru BCV, atât la bărbaţi, cât şi la
femei, şi un risc mai mare de apariţie a BCV, pentru persoanele cu diabet [338].
O serie de studii au examinat relaţia dintre tensiunea arterială şi sindromul
metabolic [339, 340, 341]. Creşterea tensiunii arteriale, depistată în prezenţa sindromului
metabolic, creşte mortalitatea datorată boli de inimă coronariene. La persoanele netratate,
pacienţii hipertensivi, prezenţa sindromului metabolic duce la rigiditate aortică, indiferent
de vârstă sau tensiune arterială sistolică [342]. Hipertrofierea ventriculelor din stânga,

34
măreşte riscul de apariţie sau instalare a sindromului metabolic, fiind independentă de
hipertensiune [343]. Alternări ale funcţiei ventriculare diastolice, apar prematur şi sunt
independente de masa ventriculară [344]. Există un risc major de incident cardiovascular şi
mortalitate, în prezenţa hipertrofieri ventriculare şi a sindromului metabolic, în primul rând
datorită tensiunii arteriale şi a glicemiei [345].
Sindromul metabolic mai este asociat cu riscul de fibrilaţie arterială [346]. Prezenţa
sa este mai distinctă, la pacienţii cu fibrilaţie arterială, decât printre cei care nu au această
afecţiune, apariţia sa este mai mare la femei decât la bărbaţi: 34, 2% şi 7, 7 la femei, 19,
3% şi 10, 9% la bărbaţi [339]. Elemente variate, care rezultă în anormalităţi cardiace
asociate cu stimularea sistemului nervos simpatic, ar putea explica incidenţa morţii subite
[347]. Doi biomarkeri, inhibitorul activator plasminogen-1 (PAI-1), un inhibitor al
fibrinolizei şi aldosterone, joacă un rol important în dezvoltarea sindromului metabolic
[348]. PAI-1 este găsit în mod deosebit în ţesutul adipos visceral, mai degrabă decât în
ţesutul adipos subcutanat, şi este inductibil prin diferiţi factori, mai mult sau mai puţin
implicaţi în componentele sindromului metabolic [349].
Nivele mărite de PAI-1, sunt asociate în mod semnificativ cu creşterea progresivă
a glucozei, tensiunii arteriale sistolice şi a trigliceridelor [348]. Cu toate definiţile de care
dispune în prezent, atât noi, cât şi vechi, sindromul metabolic rămâne eterogen ca întreg.
Consecinţele cardiovasculare clinice are sindromului sunt numeroase, iar impactul asupra
morbidităţii şi mortalităţii, au fost confirmate. Este însă important de precizat că diferitele
combinaţii al celor mai vătămătoare componente ale sindromului metabolic, pot fi utile în
practica clinică.
2.5. Sindromul metabolic şi prediabetul
DZ de tip 2, este în continuă răspândire în întreaga lume. Datorită complicaţiilor
sale variate şi a costului mare, prevenirea sa necesită tot mai multă atenţie. Complicaţia
majoră a diabetului este aceea a bolilor cardiovasculare, atât microvasculare şi
macrovasculare. Elementul care duce la instalarea DZ de tip 2, este aşa numitul prediabet.
Prediabetul este agreat de cele mai multe ori şi de alţi factori BCV, care împreun[ formează
sindromul metabolic.
O dezbatere curentă, este aceea că dacă prediabetul merită identificare şi intervenţie
clinică [350]. Prediabetul este în general definit ca fiind o creştere a nivelului glucozei
plasmatice postprandiale. Hemoglobina mărită A1c
, sau hemoglobina glicozilată (HbA1c),

35
care integrează glucoza plasmatică în timp, este promovată de unii cercetători ca fiind un
indice al prediabetului.
Termenul de prediabet are un istoric cadrilat [351]. În 1980 WHO [352], a folosit
termenul pentru a nominaliza persoane cu glucoză, a căror nivel nu era încă la pragul
diabetului. În acest subcapitol vom folosi termenul de prediabet, deşi nu este acceptat în
mod universal. Două anormalităţi metabolice au loc la pacienţi cu DZ de tip 2:
insulinorezistenţă şi insulinosecreţie deficitară. Nivelele mari de glucoză în zonele
intermediare, sunt cauzate în primul rând de deficitului de insulină, secretată de celulele
pancreatice beta. Deficitul de insulino secreţie poate rezulta din pierderea de celule beta,
sau funcţionare afectată a celulelor beta. Ambele apar la DZ de tip 2 [353, 354]. Efecte
similare, dar mai puţin severe se pot observa şi în prediabet [355]. Majoritatea persoanelor
care au prediabet, suferă şi de insulino rezistenţă [355].
Toleranţa la glucoză afectată.(IGT). Nivelul normal al glucozei plasmatice este de
< 100 mg/ dl (5.6 mmol /1) sau o a doua glucoză plasmatică cu reacţie la 75-g prin testul
de toleranţă la glucoză (TTGO) a < 140 mg / dl (< 7.8 mmol / l). IGT este recunoscut ca un
nivel intermediar de glucoză postprandială, care în esenţă nu poartă cu sine nici-un risc de
complicaţii microvasculare [356]. DECODE (Diabetes Epidemiology: Collaborative
Analysis of Diagnostic Criteria Europe), a întreprins un studiu, IGT a crescut în Europa de
la 2,9% la persoanele între 30-39 de ani şi 15,1% la persoanele cu vârste cuprinse între 70-
79 de ani [357]. Este totuşi un predictor pun pe DZ de tip 2 [358]. O caracteristică
metabolică predominantă este insulinorezistenţa în muşchi, care este prezentă alături de
insulino secreţie deficitară [355].
Glicemia bazală (IFG). IFG a fost introdus de în 1997 pentru a clasifica nivelele
glicemiei plasmatice bazale de la 110 până la 125 mg/dl (6.1 – 7.0 mmol/l) [359]. În 2003,
această definiţie a fost modificată, astfel nivelul IFG a devenit de la 110 la 125 mg/dl, la
100 – 125 mg/dl [360].
Prediabetul şi Sindromul Metabolic. Nivelul crescut al glucozei este o componentă
definitorie a sindromului metabolic [361, 362]. Alte elemente precum; obezitatea
abdominală, tensiune arterială mare, trigliceride mărite, colesterol HDL redus. Oricare 3
din aceste 5 componente conferă sindromul metabolic. Excesul de ţesut adipos eliberează
acizii graşi în exces şi o varietate de adipocitokine, care facilitează factori de risc şi
predispoziţie pentru diabet şi BCV [363]. Insulinorezistenţa cauzează hiperglicemie, dar
dacă aceasta din urmă favorizează dislipidemie şi hipertensiune este încă incert. Însă,
majoritatea persoanelor cu sindromul metabolic, sunt insulino rezistenţi [364]. Astfel, nu
este surprinzător faptul că prediabetul şi sindromul metabolic se suprapun, deşi nu mereu

36
în mod sigur. Spre exemplu, la populaţia non diabetică, cu vârsta de peste 50 de ani,
aproape de două ori mai mulţi au IFG şi sindrom metabolic [365].
Sindromul metabolic în sine este considerat a fi o stare prediabetică. Comparativ cu
persoanele care nu suferă de sindromul metabolic, cei depistaţi cu sindromul, au şanse de 5
ori mai mari să aibă o instalare a diabetului [366]. Deşi se poate crede că acest risc este mai
mare datorită IFG şi IGT, Lorenzo et al. a evidenţiat faptul că sindromul metabolic fără
prediabet, înmulţeşte riscul de apariţie a diabetului de până la 5 ori [367]. Pentru pacienţii
cu IGF sau IGT, riscul de apariţie a diabetului, este de 5 până la 7 ori mai mare, decât
pentru cei cu normoglicemie [367]. Totuşi, când sindromul metabolic este combinat cu
prediabetul, riscul creşte şi mai mult. Am putea să ne întrebăm de ce sindromul metabolic
singur, este un prdictor puternic pentru diabet. Răspunsul în momentul de faţă este unul
singur, procentaje similare ale populaţiei cu sindrom metabolic şi prediabet sunt obeze
[365]; astfel, un sindrom metabolic, precum prediabetul, este o stare de insulinorezistenţă,
care conferă risc diabetogen. Sindromul metabolic mai poate afecta celulele beta, prin
lipotoxicitate [368]. Deci nu trebuie să fie un fapt care să ne surprindă faptul că sindromul
metabolic este asociat în multe privinţe cu diabetul.
Prediabetul şi riscul cardiovascular. Diabetologii în general sunt de acord că
diabetul merită să fie numită boală şi nu doar un factor de risc pentru BCV. Pacienţii cu
diabet sunt predispuşi la boli de inimă coronariene, infarct şi boli vasculare periferial,
alături de retinopatie, CKD, disfuncţii ale vezicii, disfuncţii erectile, hipertensiune
ortostatică, gastropareză şi afecţiuni ale pielii.
Prediabetul şi bolile microvasculare. Ţinta principală a hiperglicemiei par a fi
celulele endoteliale. Îngroşarea membranei dedesubtul celulelor endoteliale, înseamnă o
modificare structurală fundamentală. Aceasta se întâmplă atât la nivel capilar, cât şi
arterial. Mai multe mecanisme pot fi responsabile pentru aceste modificări; activarea
proteinei C-kinaze, formarea de produse glicare evoluate, formarea de specii de oxigen
reactiv, fluxul din calea hexosaminei, citokine inflamate [369, 370]. În mod prezumtiv,
aceste schimbări microvasculare, se răspândesc în întreg corpul, dar afectează în primul
rând ochii, rinichii şi nervii periferiali. Controversa, că dacă hiperglicemia intermediară,
poate produce boli microvasculare, este discutată intens în raporturile WHO [371].
Concluzia este că nu există o glucoză plasmatică care să ducă la dezvoltarea
microangiopatiei. Mai multe cercetări indică că, în pacienţii cu prediabet, retinopatia
diabetică poată avea loc [372, 373, 374, 375, 376]. La indienii Pima, prediabetul a fost
asociat cu retinopatia la 2% şi până la 4% din pacienţii afectaţi.

37
Capitolul III
SINDROMUL METABOLIC ŞI RISCUL CARDIOMETABOLIC ÎN
PRACTICA CURENTĂ
3.1. Riscul cardiometabolic global
O critică majoră adusă sindromului metabolic este aceea că, deşi studiile au
demonstrat prezenţa sa creează de două ori mai multe şanse de BCV, un astfel de risc
presupus, nu poate evalua un risc global [218, 219]. Din acest motiv Asociaţia Americană
de Diabet (AAD), şi Asociaţia Europeană pentru studiul Diabetului (EASD), au punctat
importanţa sindromului metabolic ca un element cheie pentru BCV [220, 221, 222].
O modalitate propusă de Reaven şi de NCEP-ATP III, este aceea de creare a unui
index a adipozităţii abdominale, măsurat prin IMC, prin care medicii ar putea diagnostica
sindromul metabolic. Cu toate acestea relaţia dintre circumferinţa taliei şi a adipozităţii
abdominale, mai ales viscerală sau interabdominală, depinde de vârsta şi etnicitatea
pacienţilor [223, 224, 225, 226]. Există în mod evident o legătură continuă între
circumferinţa taliei şi valorile sugerate de IMC, mai ales dacă luăm în considerare, că
femeile spre exemplu au în general, mai mulă grăsime subcutanată, şi mai puţină grăsime
viscerală decât bărbaţii [227]. Totuşi, menopauza este asociată cu depozitarea de grăsime
viscerală, un fenomen care face caracteristicile IMC-ului să cadă sub semnul întrebării
[228, 229, 230]
In prezent există dovezi suficiente pentru a demonstra că prea multă grăsime
abdominală este un factor predictibil pentru insulinorezistenţă, şi pentru o serie de
anormalităţii ale metabolismului [231, 232, 233]. Deşi se ştie că grăsimea abdominală este
un factor esenţial care contribuie la apariţia sindromului metabolic, mecanismele prin care
grăsimea abdominală este asociată în mod cauzal cu sindromul metabolic, nu sunt pe
deplin înţelese. Studiile care au măsurat adipozitatea abdominală, au ajuns la concluzia
comună că excesul de ţesut adipos interabdominal şi visceral, şi nu excesul de grăsime

38
abdominală subcutanată, este factorul cheie care corelează anormalităţile metabolice,
descoperite la pacienţi obezi.
Este de asemenea important să menţionăm că circumferinţa taliei, nu este doar un
marker pentru adipozitatea abdominală, ci se poate referi la adipozitatea globală a
pacientului [234]. Relevanţa nivelului trigliceridelor plasmatice ca un marker pentru riscul
cardiovascular, este o controversă discutată de mulţi ani, deşi mulţi cercetători au subliniat
faptul că uneori concentraţiile trigliceridelor plasmatice, pot fi un marker utilizabil [235,
236]. Prezenţa valorilor crescute ale trigliceridelor plasmatice şi a circumferinţei taliei, ar
putea reprezenta, un fenotip clinic simlu pentru a identifica pacienţii cu exces de ţesut
adipos abdominal, grăsime ectopică, şi cu caracteristici specifice sindromului metabolic
[237].
Valori de CA= 90 de cm şi TG=2.0 mmol/L, pentru bărbaţi şi CA=85 de cm şi
TG=1.5 mmol/L pentru femei, au fost propuse pentru a diagnostica obezitatea abdominală
[238]. Unii cercetători au emis teoria că, anomaliile metabolice ale obezităţi abdominale
pot fi explicate în mare parte prin depozitarea de grăsime a ficatului [239]. Există însă
dovezii care confirmă faptul că excesul de adipozitate abdominală este asociat
caracteristicilor sindromului metabolic, de unde deducem că obezitatea abdominală este
parţial cauza condiţiei dismetabolice a inslinorezistenţei.
Conceptul de sindrom metabolic a fost introdus pentru a sublinia nevoia ca
pacienţii să îşi remodeleze stilul de viaţă, să aibă o alimentaţie, mai sănătoasă şi pentru a
avea mai multă activitate fizică, toate acestea cu scopul de a determina reducerea greutăţii
corporale. Aceste măsuri nu au mereu rezultatul aşteptat la toţi pacienţi [240]. De exemplu
pacienţii care pierd o cantitate substanţială de grăsime viscerală, dar îşi măresc masa
musculară, ar putea să fie dezamăgiţi de schimbările produse, cu privire la masa lor
corporală.
Din multitudinea de studii clinice, epidemiologice şi metabolice, publicate în
ultimele două decenii şi menţionate şi în lucrarea de faţă, este limpede că pacienţii cu
sindrom metabolic sunt mult mai predispuşi la un risc crescut atât pentru DZ de tip 2 cât şi
pentru BCV[240].
3.2. Diagnosticarea sindromului metabolic în practica curentă
După cum am precizat în capitolele anterioare, prezenţa sindromului metabolic, se
asociază cu un risc mai mare pentru incidente care cauzează boli cardiovasculare [377,
378, 379]. NCEP ATP III (The National Cholesterol Education Program Adult Treatment

39
Panel III) [377, 378], a identificat componentele sindromului metabolic şi a considerat
obezitatea abdominală, ca factorul principal responsabil pentru creşterea prevalenţei
sindromului metabolic. NCEP ATP III defineşte sindromul metabolic, alături de o varietate
de alte elemente, prezentate în Tabelul 1.
Tabel 1. Sindroame clinice asociate sindromului metabolic [377, 378]
DZ de tip 2
Boli cardiovasculare
Hipertensiune arterială
Sindromul ovarului polichistic
Boala ficatului gras nonalcoolic
Diferite forme de cancer
Sindromul de Apnee în somn
NCEP ATP III, consideră că sindromul metabolic trebuie definit ca o a doua ţintă,
pentru reducerea riscului la boli cardiovasculare [378].
Cel puţin 5 organizaţii au recomandat criterii clinice pentru diagnosticarea
sindromului metabolic [377, 380, 381, 382, 383, 384].
În anul 1998, OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii), a propus o definiţie pentru
sindromul metabolic (Tabelul 2) [381].
Tabel 2. Criteriile de diagnosticare a sindromului metabolic conform OMS
Insulinorezistenţa identificată după următoarele caracteristici
 DZ de tip 2
Glicemie bazală modificată
 Toleranţa la glucoza afectată
şi oricare 2 din următoarele
 Medicamentaţie antihipertensivă sau hipertensiune (≥ 140/90 mm Hg)
 Trigliceride plasmatice ≥ 150 mg/dL
 HDL-C < 35 mg/dL pentru bărbaţi sau <39 mg/dL pentru femei
 IMC > 30 kg/m2 sau raport talie/sold >0.9 pentru bărbaţi şi > 0.85 la femei
 Rata excreţiei urinare ≥ 20 µg/ min
Un potenţial dezavantaj al criteriilor OMS, este că în unele cazuri, teste de laborator
speciale, pe lângă cele de rutină, ar fi necesare.
În anul 1999, EGIR (European Group for the study of Insulin Resistance), a propus
propriile sale criterii pentru diagnosticarea sindromului metabolic (Tabelul 3).

40
Tabel 3. Criteriile de diagnosticare a sindromului metabolic conform EGIR [385]
Insulino rezistenţă- hiperinsulism
 Creşterea cu peste 25% a insulinemiei a-jeun la populaţia non diabetică
Plus ≥ 2 din următoarele
 Medicamentaţie antihipertensivă sau hipertensiune (≥ 140/90 mm Hg)
 Dislipidemie: trigliceride ≥ 177 mg/dL sau HDL_C < 39 mg/dL
 Obezitate abdominală: circumferinţa taliei ≥ 94 cm (bărbaţi) sau ≥ 80 cm (femei)
 Glicemie bazală ≥ 110 mb/dL
Criteriile OMS şi EGIR concluzionează că insulinorezistenţa sau intoleranţa la
glucoză trebuie incluse ca şi componente esenţiale.
ASCE (The American Association of Clinical Endocrinologists), a propus alte
criterii de diagnosticare ale sindromului metabolic (Tabelul 4) [386], obezitatea fiind
inclusă ca şi criteriu de diagnosticare. O problemă majoră, sau un dezavantaj al acestei
definiţii este numărul de factori de risc necesari, pentru diagnosticarea sindromului
metabolic, care nu sunt specificaţi.
Tabelul 4. Criteriile clinice pentru diagnosticarea sindromului metabolic a ASCE [386]
Factori de risc Limite pentru anormalităţi
Greutate în exces/ obezitate abdominală IMC ≥ 25 kg/m2
Trigliceride serice mărite ≥150 mg/dL
HDL-C scăzut < 50 mg/ dL la femei
< 40 mg/ dL la barbati
Tensiune arterială mare ≥ 130/85 mm Hg
Glicemia la 2 ore după ingestia de glucoză >140 mg/dL
Glicemie bazală 110-126 mg/dL
Alţi factori de risc  Cazuri de DZ de tip 2,
hipertensiune, sau BCV, în familie
 Sindromul ovarului polichistic
 Stil de viaţă sedentar
 Înaintarea în vârstă
 Grupuri etnice care au un risc mărit
pentru DZ de tip sau BCV
S-a ajuns la concluzia că din acest set de 5 modalităţii de diagnosticare a
sindromului metabolic, pentru diagnosticarea clinică de zi cu zi, cea mai practică opţiune
este cea propusă de NCEP ATP III (Tabelul 5) [380].

Teza 06 05-15

Recommended

Recommended

More Related Content

Similar to Teza 06 05-15

Similar to Teza 06 05-15 (20)

More from PopescuAnca8

More from PopescuAnca8 (20)

Teza 06 05-15