1. Despre frumusetea pierduta a vietii
Andrei Plesu
Daca ma gândesc bine, reprosul esential pe care îl am
de facut tarii si vremurilor este ca ma împiedica sa ma
bucur de frumusetea vietii. Din când în când, îmi dau
seama ca traiesc într-o lume fara cer, fara copaci si
gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori.
Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea amiezii,
racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu
mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai
percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor.
Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru
parfumuri si adieri.
Fosnetul frunzelor uscate,transluciditatea nocturna a
lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea,
vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordiala si
muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul
meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele
launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru
taclaua voioasa, pentru cheful asezat.
Sunt ocupat. Sunt grabit.
Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta
de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se
solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit
mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental
se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea
zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe
2. sponci, stimulat de provocari meschine. Îmi încep ziua
apoplectic, înjurând "situatiunea": gropile din drum,
moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul),
praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica
gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii
arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei.
Abia daca mai înregistrez desenul ametitor al câte unei
siluete feminine, inocenta vreunui surâs, farmecul tacut
al câte unui colt de strada.
Am ajuns sa ma comport ca si cum Hrebenciuc si
Cozmanca, Sechelariu si Vanghelie, Ciorbea si Mihaela
Tatu, Andreea Marin si Adrian Nastase,
Constantinescu si Agathon, Talpes si Garcea ar exista
cu adevarat.
Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie.
Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua,
mi-am pierdut încrederea în virtutile natiei si soarta
tarii, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu
digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori,
neoliberalii la conservatori,
postmodernistii la elitisti.
Batrânilor le apar frivol, tinerilor - reactionar. Una
peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul,
jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii,
autenticitati.
Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers
artificial, agitat, infectat de trivialitate.
3. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a
pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si
pripit, ca într-o etuva. Când cineva trece printr-o
asemenea criza de vina e, în primul rând, umoarea
proprie. Te poti acuza ca ai consimtit în prea mare
masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si
afectele, ca nu mai deosebesti între esential si accesoriu,
ca, în sfârsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.
Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a
momentului si a veacului.
Suntem napaditi de probleme secunde. Avem
preocupari de mâna a doua, avem conducatori de mâna
a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se
ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de
viata umilitoare.
Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am
urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea
polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai
avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina
evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile,
pamântul si oamenii.
Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem
suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o
terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de
gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei
noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.
