Prolog
Ieri am facut curat prin toate sertarele prafuite din dormitor. Nu stiu de unde mi-a venit
cheful, tinand cont de s...
- Sorin, vreau sa-ti spun ceva.
- Sigur, draga mea, spune.
- O sa ti se para amuzant… probabil. Astazi, cand am facut cura...
- Cu siguranta ca vei gasi. Dar nu trebuie neaparat vara asta…
I-am privit chipul familiar si iubitor, pe care il cunostea...
rasfirate cresteau flori, ca niste pistrui colorati pe pajistea verde aprins. Atunci am realizat
ca imi fusese dor de acel...
si rotunde, de culoare mov. Bunica mi-a spus ca se gaseau in manunchiuri din belsug si
puteam sa umplu cateva pungi. Am ho...
Mi-am ridicat privirea si am vazut-o. Nu era o munteanca oarecare, ci una care nu se
potriviea de loc cu peisajul salbatic...
- Maine dimineata sa fii pregatita, la ora zece sunt la poarta la tine.Vom merge in oras sa-
i luam bunicii tale ceaiul. N...
- Si zece luni. M-am grabit sa-l ajung din urma pe Mihaita. Pe Raul nu prea am avut
sanse, se pare.
- Trag concluzia ca su...
Inauntru toata mobila era noua, scoasa parca din ultimele cataloage. In sufragerie
predomina un vernil pal, care imbraca d...
- Cam in anul 2 de facultate, spuse Vicky.
- Se pot face excursii grozave la noi in tara, interveni tatal. Noi am vazut mu...
- Uite, Liviu, e meciul ala in reluare, pe care l-am pierdut aseara.
Liviu isi ridica privirea catre televizor, parand foa...
1
Upcoming SlideShare
Loading in …5
×

1

685 views

Published on

Published in: Education
0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
685
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
2
Actions
Shares
0
Downloads
2
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

1

  1. 1. Prolog Ieri am facut curat prin toate sertarele prafuite din dormitor. Nu stiu de unde mi-a venit cheful, tinand cont de starea de letargie pe care mi-o pricinuieste caldura de-afara. Copiii se jucau in camera lor iar sotul era la servici. In cele cateva zile de concediu ramase, e greu sa-mi gasesc o preocupare constructiva, care sa-mi dezvolte curiozitatea si sa-mi aduca si un beneficiu fizic sau moral. Am reusit sa ajung la fundul sertarului, scotand rand pe rand toale si hartii fara valoare, cand privirea mi-a cazut pe un biletel ponosit si ingalbenit, strivit de greutatea acestor lucruri si, in special, de greutatea anilor trecuti peste el. Fara sa-l iau in mana, am stiut pe loc ce contine, de unde il aveam si mai ales de la cine. Si tot in acea secunda, m-au cuprins valuri de amintiri care m-au facut sa uit de curatenia in care tocmai ma angajasem. Am luat biletelul intre degete si l-am despaturit. Mi s-a parut ca simt aroma parfumului cu care fusese dat, care m-a imbatat pentru cateva momente. Evident era doar o iluzie. Un parfum simtit cu puterea mintii, pe o hartiuta aproape dezintegrata de umezeala si vechime. Scrisul fusese si el sters de vreme. Dar buclele literelor erau inconfundabile pentru mine, ca si culoarea cernelei. Mi-am trecut usor unghia peste literele micute. Cate sentimente razbateau din acele cuvinte! L-am luat si l-am pus in caseta cu bijuterii. Apoi m-am asezat in fotoliu, uitandu-ma pierduta pe fereastra. Viata mea pana in acel moment fusese linistita, cu o traiectorie usor ascendenta si previzibila. Nimic nu ma speriase sau incurcase in treburi; nu traisem momente de criza carora sa le fac cu greu fata. Tot ceea ce depindese de mine facusem perfect, iar la restul primisem ajutor pe care uneori il considerasem nemeritat. La fel de adevarat este ca suspansul si aventura, care in proportii mici dau o mireasma aparte vietii, nu facusera parte din existenta mea. Mi se parea ca acel biletel are aroma care imi lipsise. Amintirile care imi staruiau in minte, in acea dupamiaza, nu imi apartineau de fapt. Poate ca in dorinta de a lua parte la anumite evenimente mi le-am insusit fara drept de apel. Dar in sinea mea stiam prea bine ca nu eram facuta pentru acele lucruri si daca mi s-ar fi intamplat, probabil ar fi fost mai mult niste pete ale trecutului decat amintiri frumoase. Farmecul lor era dat tocmai de faptul ca nu erau ale mele. Am stat si m-am gandit o clipa: exista oare in casa si alte locuri nedescoperite, care pot ascunde marturii ale acelor zile pe care biletelul tocmai le-a scos la iveala? Cu siguranta nu. Nimic din prezent nu ma mai apropie de acea perioada. Poate din neglijenta sau indiferenta am lasat-o sa se topeasca in agitatia cotidianului. Nici macar familiei mele nu am istorisit aceasta etapa. Povestirile din adolescenta si tinerete nu au depasit sfera banalului. Dar nici nu au insemnat atat de mult pentru mine precum acele luni. Iar partea ciudata este ca abia acum, in fata hartiutei desfacute, realizez toate astea. Pe la ora sase, sotul meu a sosit acasa. Am servit cina, apoi ne-am jucat Monopoly cu Suzana si Alex. A fost o seara frumoasa, petrecuta ca de obicei in sanul familiei mele afectuoase. Dar inaite de a adormi, am revazut cu ochii mintii intamplarile si persoanele care ma bantuiau. Si nu am putut adormi. - Te-ai intors de zece ori de pe o parte pe alta, am auzit vocea soptita a sotului meu. - Scuze… am facut eu usor adormita. Apoi, peste un minut:
  2. 2. - Sorin, vreau sa-ti spun ceva. - Sigur, draga mea, spune. - O sa ti se para amuzant… probabil. Astazi, cand am facut curat prin sertare, am gasit un biletel… Pe care il am de la douazeci de ani. - Si ce scria pe el? Se auzi vocea lui moale. - Pai… era de la Virginia. - Care Virginia? - Cate Virginii am cunoscut eu? Am inceput sa rad in soapta. O pauza de tacere se instala intre noi. As fi putut oferi in acel moment toate amanuntele de care avea nevoie, pentru ca, evident, erau slabe sansele de a-si aminti de Virginia, de care i-am povestit de vreo doua ori, in doisprezece ani. Dar in acel moment parca toate cuvintele imi fugisera din minte. Ce puteam sa-i spun? Ce insemnase mai exact Virginia pentru mine? Prietena? Nu puteam defini prietenia in contextul prezentei ei, nu o puteam compara nici de departe cu celelalte prietene ale mele. Si asta pentru ca intotdeauna am admirat-o intr-un mod aparte. Noi doua am fost precum bobocul de floare langa floarea deschisa, precum un lac linistit langa cascada. Deodata Sorin isi aminti: - A… e vorba de fata de la tara, de la bunica ta? - Ai ghicit! Am spus, dupa care l-am sarutat pe buze. De fapt, ghicise doar partial. Povestea avea legatura cu bunica, dar esenta era cu totul alta. Bunica fusese doar liantul nostru. Restul era cu totul alta istorie decat a casei batrandesti de la tara. - Mda, e ceva ca ai gasit un bilet atat de vechi in casa noastra noua. In cele din urma am adormit, cu ochii mintii lipiti de amintirile persistente. I Avem douazeci de ani cand am trait cea mai frumoasa vacanta de vara pe care mi-o pot aminti. Fusese un an interesant – primul meu an de facultate, la Jurnalism. La sfarsitul lunii iunie, gasisem un post de redactor la un ziar fara renume, de care eram incantata. Planurile mele pentru vacanta includeau munca si iesiri la cafea in mediul urban, inconjurata de agitatie si realitate. Era seara dinaintea plecarii la Bucuresti. Imi facusem bagajele si asteptam sosirea diminetii pentru a parasi oraselul de provincie in care ma nascusem si copilarisem. - Maria, iti suna telefonul! Striga mama din bucatarie. Am alergat si am raspuns la numarul pe care nu il cunosteam. Dupa cinci minute de ascultat scuze patetice in legatura cu motivul pentru care postul meu fusese dat unei alte persoane, aflata in relatii stranse de natura necunoscuta cu redactorul sef, am trantit telefonul pe pat, nimerind din greseala tablia de lemn, dupa care am inceput sa ma plang si sa blestem lipsa de fair-play a oamenilor. Mama veni langa mine, dar eu priveam absenta cearsaful colorat de pe pat, stand cu genunchii indoiti si cu bratele incrucisate. - Nu trebuie sa te superi asa tare, Mari… Ai timp sa iti gasesti un job serios in toti anii de studiu, ca sa nu mai zic dupa-aceea. - Da, dar vacanta asta ramane compromisa. Trebuie sa ma duc si sa caut altceva acum. Si asta poate dura destul de mult. Am spus eu, morocanoasa.
  3. 3. - Cu siguranta ca vei gasi. Dar nu trebuie neaparat vara asta… I-am privit chipul familiar si iubitor, pe care il cunosteam de doua decenii. Parul ii incaruntise pe la tample, dar ramasese la fel de tanara, ca atunci cand ma invatase sa scriu primele litere, in clasa intai. Stiam ca isi dorea sa raman in vacanta acasa, temandu-se ca la un moment dat voi pleca definitiv, iar casa va deveni numai un loc de vizitat. Am oftat si i-am spus, in timp ce ma ridicam in capul oaselor: - Ma duc sa despachetez. - Sa stii ca nu tin cu tot dinadinsul sa ramai acasa vara asta, spuse ea. M-am intors fara chef : - Si unde sa ma duc? Atunci mama s-a ridicat de pe pat si mi-a zis: - Ti-ar placea o vacanta la tara? Am inceput sa rad si m-am dus sa-mi torn niste limonada in pahar. Nu eram amuzata de varianta pe care mi-o oferise, ci de perspectiva de a-mi face bagajele pentru Bucuresti si a lua trenul catre “comuna Nicaieri” in care nu mai fusesem de aproape opt ani. Probabil ca lucrurile nu puteau evolua mai mult in directia opusa asteptarilor si dorintelor mele. - Nu e atat de rau precum crezi, incepu mama sa-si sustina opinia. La bunica e o zona grozava pentru petrecerea verii: dealuri inalte, raul la mai putin de-un kilometru de casa, racoarea si aerul curat pe care nu le intalnesti in capitala… - …Si mai ales o plictiseala crunta, de care nu voi putea scapa, i-am retezat-o eu, sarcastic. - Poti gasi o multime de lucruri de facut, insista ea. Doar ca ai nevoie si de imaginatie, spre deosebire de celelalte locuri in care ai fost pana acum. Nu am raspuns. Avea dreptate dar imi era greu sa admit asta. Era cea mai buna decizie pe care o puteam lua, dar ma temeam de lipsa contactului cu lumea, cu viata incarcata, cu care ma obisnuisem. Ma temeam ca la intoarcere, la toamna, ma voi simti din nou pierduta in spatiu, ca in primele zile. - Prea bine, am raspuns agitata. Imi schimb destinatia. - Vreau sa fie alegerea ta, imi spuse mama, nu te duci decat daca vrei cu adevarat si nu ai alte planuri de rezerva! - Am inteles, mama. Si cred ca e o idee buna sa merg la bunica… Asa am terminat discutia si ne-am spus noapte buna. Am pus capul pe perna, asteptand somnul sa vina . Poate aveam intr-adevar nevoie sa schimb mediul ambiant si, cine stie, poate va fi frumos si printr-o minune nu voi mai vrea sa ma intorc in Bucurestiul poluat si zgomotos… Pe geamul trenului incepusera sa se vada dealurile inalte, care anuntau apropierea de destinatie.Vagonul era aproape gol, cativa oameni in varsta erau singurii calatori. Se vedea ca sunt de-ai locului in care mergeam si eu. Mi-am amintit de trenurile catre Bucuresti, in care nu aveai loc sa arunci un ac si m-am intristat. Simteam ca ma departez de orice urma de civilizatie, desi constientizam absurditatea trairilor mele. Nu imi mai vizitasem bunica de prea mult timp, ceea ce nu era tocmai de laudat. Ar fi trebuit sa fiu nerabdatoare sa ajung si sa o imbratisez, nu sa ma tem de lucruri inchipuite si prostesti. Nu puteam totusi sa nu admir frumusetea plaiurilor mioritice. Era aproape ora doisprezece, la amiaza, iar crestele verzi ale dealurilor erau invaluite in matasea albastra a cerului senin. In departare se zareau cateva vacute care pasteau, iar la marginea caselor
  4. 4. rasfirate cresteau flori, ca niste pistrui colorati pe pajistea verde aprins. Atunci am realizat ca imi fusese dor de acele locuri, ca imi placeau si ca numai orgoliile absurde ma tinusera la distanta de ele. Trenul ajunse in statia in care trebuia sa cobor. M-am trezit pe peronul micii gari lovita de aerul rece, diferit de cel al orasului, si am inspirat adanc. Am luat-o pe drumul spre casa bunicii, un drum ingust, marginit de pomi umbrosi. Bunica m-a intampinat cu exuberanta, imbratisandu-ma si sarutandu-ma pe ambii obraji. Desi imbatranise cu opt ani de la ultima intalnire, era inca in putere, suficient cat sa alerge incoace si incolo prin curte, sa taie lemne si sa gateasca multa mancare. Am servit o supa de legume si o friptura cu mamaliga si usturoi, iar la desert fidea cu lapte proaspat. Ma simteam satula si m-am asezat pe prispa sa contemplu abundenta din curtea plina cu straturi de flori si legume, printre care zburau fluturi si albine. Bunica se aseza langa mine si ma intreba: - Ce mai fac mama si tata? - Sunt bine, lucreaza din greu sa ma tina la facultate... As fi vrut sa imi o iau slujba, din pacate norocul nu mi-a suras. - Ehe… e greu cu serviciul, mama. Cand era taica-tu de varsta ta, a vrut sa fie ucenic la tamplarie. Era un singur tamplar in sat, care facea mobila extraordinara… Intr-o zi i-a plecat ajutorul, s-a dus in lume, iar Ionel a vrut sa-i ia locul. La inceput se descurca greu, dar dupa cateva saptamani a prins miscarile pe-acolo. Numai ca, vezi cum e, ala negru isi baga coada cand nici nu te-astepti. Era o fata in sat care ii era lui mai draga asa… Si fata asta era saraca, abia aveau ai ei bani de tarate! Intr-o zi, i-a spus lui Ionel ca ar vrea o lada, ca nu are in ce sa-si tina boarfele. Numai ca, vezi tu, ea nu avea bani sa plateasca lucrul si lemnul. Si Ionel a acceptat sa o faca pe datorie. Avea incredere in ea, mai ceva ca in mine. Ce sa mai spun ca i-a facut una din cel mai bun lemn si a vopsit-o cu ce era mai de soi. Crezi ca a mai vazut vreun ban? Numai amanari peste amanari. Pana la urma noi i-am platit-o si, abia peste cativa ani, mi-a spus intr-o zi baiatul: “Mama, ce prost am fost cu lada aia! M-am invatat minte!” Ce vrei, se mai intampla si de-astea, trebuie sa ai mare grija in cine sa ai incredere, mai ales in ziua de azi… Am ras. Tata nu-mi povestise niciodata despre fata aceea. A urmat o scurta tacere. - Acum, daca tot esti aici, continua ea, poti sa ma ajuti si pe mine cu ceva? Am dat din cap. Oare la ce treaba ma punea? Nu ca as fi evitat muca, era o modalitate de a-mi petrece timpul. Bunica se ridica de pe prispa si intra in casa, dupa care iesi cu o hartie de revista in mana. - Exista o planta medicinala din care se face un ceai, care e recomandata bolnavilor de hipertensiune. Eu mai am cateodata dureri de inima, motiv pentru care, dupa cum stii, nu am voie sa ma enervez sau sa ma sperii. Planta asta – imi arata hartia – creste sus, pe creasta dealului. O gasesti chiar pe acolo – si imi arata cu degetul unul dintre dealurile acoperite cu conifere, din vecinatatea casei. Mi-ai fi de mare ajutor daca te-ai duce tu sa o culegi pentru mine. Eu nu pot urca asa sus si pana acum m-am tot rugat de copiii din sat, unii ma intrebau daca n-am nepoti… Ma ajutau, dar nu cu drag, ca sunt o baba care ii pune sa se catere. Acum pot sa le arat ca am o nepoata care ma ajuta. Macar pentru zilele astea, in care stai aici. Ce spui? - As fi bucuroasa sa-ti culeg planta… Am spus eu, surprinsa de ceea ce mi se cerea. Nu mai urcasem pe dealuri din copilarie, dar cat de greu putea fi? Am luat hartia si am privit planta curativa. Arata destul de comun: frunze late, rotunde, tulpina verde, floricele mici
  5. 5. si rotunde, de culoare mov. Bunica mi-a spus ca se gaseau in manunchiuri din belsug si puteam sa umplu cateva pungi. Am hotarat sa merg dup-amiaza, pana atunci aveam de gand sa lenevesc la umbra verandei. II Pe seara, in jur de ora sapte, m-am hotarat sa imi urnesc capul de pe perna. Bunica mi-a indicat drumul, pe unde trebuia sa o iau la rascruce, cat va dura traseul si m-a sfatuit sa fiu atenta mai ales la coborat. Mi-am facut o harta improvizata, dupa care aveam sa ma ghidez. Nu parea sa fie un traseu dificil. Am pornit increzatoare. Eram incantata de primul meu traseu montan, dupa mult timp. In timp ce urcam, admiram trunchiurile inalte si perfecte ale pinilor. Dupa calculele bunicii, aveam sa ajung acasa intr-o ora: jumatate la dus, jumatate la intors, iar la vale se merge si mai repede. Am urcat cu zel, zecile de trepte imaginare catre culme. Am trecut prin cateva poienite, de unde se vedea o panorama verde de dealuri uriase, cu un soare puternic aproape de asfintit. Urcusul devenea din ce in ce mai abrupt, pe masura ce ma apropiam de desinatie, dar acea portiune critica avea sa fie foarte scurta. Din cand in cand, treceam pe langa vreun localnic, care venea din alt sat sau dupa lemne. Le dadeam la toti buna seara, cum e obiceiul prin locurile noastre. In sfarsit, ajunsesem. Eram pe creasta dealului, iar plantele pe care le cautam erau raspandite in manunchiuri, oriunde vedeai cu ochii. Am umplut repede doua pungi, dupa care am constatat ca pagubisem dealul complet, lasandu-l acoperit doar cu iarba. Deodata, am zarit alte plante din specia pe care o cautam, undeva putin la vale, pe partea versantului opusa celei pe care urcasem. Acolo traseul era mult mai abrupt decat al meu, de-a dreptul riscant. Totusi, fara sa-mi pese de lipsa mea de antrenament, am facut cativa pasi in directia florilor, dupa care m-am aplecat, tinandu-ma cu cealalta mana de o piatra infipta in pamant. Atunci s-a intamplat nenorocirea. Am alunecat ca un bolovan, fara sa ma pot prinde de ceva. In cateva fractiuni de secunda, eram in plina cadere, disperata sa imi opresc prabusirea cu orice pret. Dar copacii erau mult mai jos si, vai, pana la primul copac era o rapa!! Am alunecat in continuare pana la marginea rapei, iar acolo am avut norocul sa prind o radacina groasa. Am inceput sa strig dupa ajutor, cu toata taria glasului. Pana jos erau cativa metri, apoi o groapa cu plante sub care nu se vedea nimic - puteau fi pietre! Cateva secunde au fost un adevarat cosmar, pana cand o mana s-a intins asupra mea. O mana alba si fina, care puteam sa jur ca nu va rezista greutatii mele. Dar era singura solutie, asa ca am prins-o cu putere. - Pune piciorul in gaura aia! Am auzit vocea persoanei salvatoare. M-am uitat in jos, pipaind cu varful piciorului, pana am gasit adancitura din stanca. M- am inaltat, iar mana - care pana la urma s-a dovedit mult mai puternica decat parea – m-a scos la suprafata. - Acum urca cu mine! S-a auzit din nou vocea. Privirea imi era impaienjenita dar, cu ajutor, am reusit sa ajung pe platou, urcand incet si sigur. M-am asezat pe iarba. Eram plina de praf si resturi vegetale, pe haine si in par. La care se adauga faptul ca tremuram si respiram precipitat. - Multumesc… am reusit sa spun intr-un final. - Cu placere.
  6. 6. Mi-am ridicat privirea si am vazut-o. Nu era o munteanca oarecare, ci una care nu se potriviea de loc cu peisajul salbatic: par blond, ondulat, lung pana la mijloc, ochi verzi, un tricou mulat, negru, cu un desen rosu pe piept. Purta blugi taiati la genunchi, cateva bratari argintii la o mana si adidasi cu emblema “Puma”. Se uita la mine cu niste ochi patrunzatori. - Virginia, imi pare bine, imi spuse, intinzand mana cu bratari. Dar poti sa-mi spui Vicky. - Maria, am raspuns. M-am simtit pe loc extrem de rusinata de situatie. Aratam jalnic cu hainele jerpelite, cu fata plina de transpiratie si praf, pe cand ea, care ma salvase, nu parea ca facuse vreun efort. M-am uitat catre vale si am vazut pungile de plastic rasturnate, cu plantele imprasitate, facand o carare pana la locul unde cazusem. Cred ca m-am intristat vizibil, caci ea mi-a spus din nou: - Daca vrei din astea, te pot conduce la o farmacie naturista din orasul vecin, se dau la cutie, ca orice ceai, si costa putin. Numai ca e la capatul opus al orasului iar oamenii de prin partea locului nu stiu asta si urca pana aici sa le culeaga singuri. - Iti multumesc. Oricum, nu cred ca mai cobor sa le iau pe acelea, am raspuns, incercand sa fac haz de necaz, desi ma simteam si mai stanjenita de nestiinta mea. Dar Vicky nu m-a privit cu dispret asa cum ma asteptam, ci mi-a zambit binevoitoare, dupa care s-a ridicat in picioare si a spus: - Hai in sat, se face tarziu si noi suntem cam sus. Am pornit impreuna pe drumul de intoarcere, iar eu am simtit pe loc nevoia de a ma prezenta in detaliu: - Sunt din S. (oras) si am venit in vacanta la bunica mea. Cred ca se vede ca nu prea sunt obisnuita cu capcanele muntelui. De fapt nici nu planificasem sa vin aici, a fost o conjunctura… - Bunica ta, e tanti Margareta? - De unde stii? Am intrebat surprinsa. - Cunosc majoritatea copiilor si tinerilor din sat, iar tanti Margareta e singura ai carei nepoti nu-i cunosteam. Si a catorva familii de conditie mult mai modesta. - Sunt multi tineri in sat? - Nu foarte multi, dar daca vrei sa schimbi o vorba gasesti cu cine. De exemplu cu mine, zise afisand un zambet simpatic si privindu-ma in ochi. - Si tu ai venit tot la tara la bunici? - Nu chiar. Tata are o vila aici, in sat. De fapt, o casa de vacanta. Venim aici cu toata familia, in fiecare an. Ne distram bine de cele mai multe ori. - Ai si frati? - Doi frati, amandoi baieti. Nu prea stam in sat, mai ales seara. Mergem in oras, pe la restaurante sau terase, sau doar la plimbare. E frumos, daca vrei poti veni si tu. Eram incantata de invitatie. Deodata, cineva ameninta cu moartea plistiseala din vacanta. - Cum se face ca esti pe deal acum, seara? Am indraznit sa intreb, luand un aer relaxat. - Imi place sa urc fara tinta… uneori. Sunt momente in care vreau sa fiu singura cu natura. Parea ca nu dezvaluise tot adevarul. Pana una alta, eu ii stricasem plimbarea solitara. In curand eram aproape de casa. Parca regretam sfarsitul plimbarii in compania noii mele amice. Am ajuns la poarta si ne-am luat la revedere, dar nu inainte de a-mi spune:
  7. 7. - Maine dimineata sa fii pregatita, la ora zece sunt la poarta la tine.Vom merge in oras sa- i luam bunicii tale ceaiul. Noapte buna si ai grija de tine! Se indeparta cu un mers elegant. Dupa douazeci de minute de explicatii si munca de convingere, bunica era in sfarsit linistita si sigura ca nu patisem nimic si in afara de cateva vanatai urate nu aveam nici un organ intern sau extern vatamat. Am facut o baie calda si m-am bagat in pat. - Fir-ar ale dracului de plante! Daca stiam ca se gasesc de cumparat… spunea ea incontinuu. - Nu-ti face griji, farmacia e deschisa de abia cateva luni. - Cine zici ca e fata? Intreba curioasa. - O cheama Virginia… Vicky. Parintii ei au casa de vacanta aici in sat. - Aha, ii stiu, gata! Faini oameni! Taica-su are o ferma mare… Ii merge foarte bine. Au si bovine, si porcine… Si maica-sa il ajuta cu hartiile la firma. Se descurca, nu gluma. Poate o sa-ti arate fata vila. Au vreo sase camere, trei etaje… Ditamai casoaia, cu curte mare, de cinci ori mai mare ca a mea. Sunt din Bucuresti oamenii. Dar mi se pare ca aici a crescut unul dintre ei. Nu prea am avut legaturi, eu o biata babuta, cu familia lor avuta… Descrierea facuta de bunica ma puse pe ganduri. Nu ma vedeam fiind prietena cu o persoana situata atat de sus pa scara materiala fata de mine, in populatia mica a satului. Totusi, eram de aceeasi varsta si cu siguranta Vicky va vedea dincolo de stangacia care ma plasase in pozitie de victima in seara aceea, pe munte. III Dimineata, exct la ora zece, bunica m-a anuntat ca ma asteapta o masina la poarta. Aproape ca uitasem de intelegerea de seara trecuta cu Vicky si de drumul nostru la oras, pentru ceaiul bunicii. Dar de masina nu pomenise nimeni, cu atat mai putin de un Audi A4 negru. Cand am vazut parul blond al Virginiei pe geamul fumuriu, am simtit cum mi se urca tot sangele in cap. Trebuie sa precizez ca eram - ca si acum de altfel - o persoana simpla, careia luxul ii creaza un oarecare discomfort. Mai bine zis, simteam ca nu pot oferi in schimbul sau nimic material sau spiritual potrivit. M-am urcat in dreapta soferitei, intr-un scaun de piele bej. Desi era cea mai comoda masina in care fusesem, ma simteam ca pe ace. - Nu era nevoie sa vii cu masina, sa consumi benzina degeaba, pentru un drum banal. Vicky demara si pana sa raspunda deja facusem un sfert de kilometru prin satul linistit. - Nu-i nici o paguba, drumul cu trenul ar fi costat la fel. Sau… poate un pic mai mult. Dar imi permit sa fiu risipitoare, o luna pe an. In plus, vroiam sa-ti arat si tie cadoul tatei de la ziua mea. - E impresionant! am recunoscut eu. Oare Vicky era cu adevarat un copil rasfatat si risipitor? Ceva imi spunea ca nu era chiar asa. - Ma bucur ca ne-am cunoscut, imi spuse ea, intarindu-mi consperanta ca relatia dintre noi nu va fi una chinuita. Vreau sa vii diseara sa-mi cunosti familia. O sa fie distractiv. Lor le place sa cunoasca oameni si in special amici de-ai mei, de-ai lui Raul si Mihai. - Inteleg ca sunt fratii tai, cei doi… - Da, si sunt mandra de ei! Sunt mai mari decat mine: Raul are 25 iar Mihai 22 de ani. Si presupun ca dragostea lor pentru mine e reciproca. - Tu ai… 20? Am intrebat timid, cu teama sa nu fac vreo eroare semnificativa de aproximatie.
  8. 8. - Si zece luni. M-am grabit sa-l ajung din urma pe Mihaita. Pe Raul nu prea am avut sanse, se pare. - Trag concluzia ca sunteti apropiati cu totii in familie. - Mda, probabil vila tatei contribuie mult la aceasta “apropiere”. Avem destule camere pentru musafiri. Si pe toata durata verii, rar e cate una libera. De exemplu acum sunt cinci prieteni de-ai fratilor mei. Raul e foarte petrecaret. De cate ori ii vin tovarasii, se lasa cu petreceri destul de zgomotoase. Nu te speria, nu s-a intamplat pana acum sa se imbete si sa devina agresivi. Totul se petrece in limitele normale, impuse de parinti. Tin prea mult la lucrurile din casa, si daca cineva ar sparge vreun glob de lustra sau geam, nu ar mai calca pragul. - Tu ai invitat pe cineva acum? - Acum nu, raspunse zambind.Tu esti prima pe anul asta Mi s-a parut intr-un fel amuzant, dar si ciudat urmatorul lucru: in ultimii doi ani, am invitat doua prietene si fiecare are in prezent o relatie cu cate un prieten de-ai lui Raul. Anul asta am hotarat sa renunt – macar temporar – la rolul de petitor. - Dar Mihai? Am spus dupa o scurta pauza, impinsa de curiozitatea caracteristica. - Ce e cu el? - Are invitati? Nu mi-a raspuns imediat, dar am observat ca si-a trecut foarte discret dintii peste buza de jos. - Nu prea… Mihai e mai linistit, mai putin energic decat Raul. Are un singur prieten foarte bun, din liceu, pe care il invita in fiecare an. Timpul trecu fulgerator, atat la dus cat si la intors. Mi-a mai povestit ca urma Academia de Politie si vroia sa faca o cariera in criminalistica. Era implicata in cateva proiecte, intr- o asociatie studenteasca iar vacantele la tara devenisera singurele momente de relaxare. Nu facea nimic de dragul parintilor, ci doar pentru ea. Era invatata cu instructiile epuizante de la facultate si cu multa munca pentru a obtine tot ce isi dorea. Pe de alta parte, parintii fusesera intotdeauna indulgenti si nu avusesera pretentii sau asteptari excesive. Ei ar fi fost la fel de multumiti cu ce facea acum, cum ar fi fost si cu o slujba la supermarket. Banii si vacantele veneau neconditionat pentru toti copiii acestei familii. I-am povestit si eu de drumul pe care alesesem sa merg – unul mai putin aventuros ce-i drept si mai usor. Dar a parut interesata de ceea ce faceam eu, intrebandu-ma tot felul de detalii. La intoarcere, Vicky a repetat invitatia la ea acasa, pe care am acceptat-o. La ora sase, eram in centrul comunei, imbracata cu hainele cele mai dragute, in fata vilei care arata, intr-adevar impresionant. Vopsita alb-galbui, cu coloane sculptate din lemn, lambriuri, glastre de flori atarnate de veranda, formand o armonie a culorilor demna de un decorator expert. Cel putin asta percepea ochiul meu nepregatit. Un lucru era sigur: nici una dintre celelalte case din sat nu era la fel de impunatoare. Inauntru m-au intampinat parintii noii mele prietene, fratii acesteia si cativa invitati. Imbracati elegant, dar nepretentiosi, parintii ei mi-au lasat o impresie buna de la prima vedere. Mama ei era la fel de blonda, cu parul prins intr-un coc maricel, inca zvelta pentru apropare cincizeci de ani. Tatal in schimb avea o mica burta, dar era la fel de aratos si dezinvolt. - Ma bucur ca ati venit acum, va asteapta niste prajiturele calde! Spuse mama ei vesela, indreptandu-se spre bucatarie.
  9. 9. Inauntru toata mobila era noua, scoasa parca din ultimele cataloage. In sufragerie predomina un vernil pal, care imbraca draperiile, doua canapele mari, un fotoliu si un covoras rotund, asezat in mijlocul camerei. In rest – mobila de lemn inchis, un televizor cu ecran plat si doua ghivece mari de plante completau decorul. Era relaxant. M-am asezat in marginea canapelei, unde crezusem ca va sta si Vicky. Dar ea ocupa un scaun undeva la vreo trei metri in diagonala mea, iar langa mine lua loc unul dintre invitati – un tanar bine facut, cu pielea putin bronzata si cu ochi intunecati dar luminosi. Mama Virginiei veni si puse o tava plina cu fursecuri pe masuta de sticla dintre noi. - Esti o dulce si o scumpa, facu tatal prietenei mele. Ca de obicei, ne vom strica pofta de mancare cu aceste bunatati care – vedeti cum iese aburul din ele? Mmm!! Dupa care lua vreo doua fursecuri si le manca cu pofta dintr-o inghititura. - Serviti, copii! ne indemna el. - Cine este noua domnisoara? Intreba mama ei, zambindu-mi cu ospitalitate. - Ma numesc Maria, ma prezentai eu. Sunt din S. si studiez Jurnalismul in Bucuresti. Am venit la bunica in vacanta. - Sigur, la tanti Margareta! E o femeie de treaba! Se pare ca toata lumea o cunostea pe bunica. - Eu sunt Florentina, mama acestei papusi blonde pe care ai avut norocul sa o cunosti. Imi poti spune doamna Flori, asa imi spune toata lumea. - Ai facut bine ca ai venit aici, adauga tatal. Pur si simplu nu te poti relaxa in alta parte mai bine decat in mijlocul naturii. Poti umbla pe poteci, in padure, unde e un aer curat, grozav! Si, daca vrei, te pot duce chiar ei cu masina inspre munti, unde e si mai frumos! La vreo 30 de kilometri de localitatea noastra e un lac glaciar… - Cel mai frumos e Lacul Rosu, interveni Mihai, fratele mai mic. L-ai vazut? - Din pacate nu, am raspuns. - Se urca pe Cheile Bicazului. Dar e cam departe de noi, tocmai in estul tarii. Aia da zona de vizitat! - Noi am fost pe Lacul Rosu, cu multi ani in urma, zise mama lui Vicky. Am fost in aceeasi barca cu Vicky si Mihaita. Si nici unul dintre noi nu stia sa vasleasca! Asa ca tineam fiecare cate o vasla – Mihai una si noi doua inca una. Cand Petrica – sotul meu – era pe la mijlocul lacului, impreuna cu Raul, noi abia ne departasem doi metri de mal. Raul – la fel de blond ca toti membrii familiei, cu ochi albastri si cu o cutie de bere in mana – rase cu pofta. - Dar vad ca nimeni nu mai tine minte ce a facut Raul pe lac, atunci, zise Mihai. - Dupa cresterea gradului de alcolemie din sange, preciza Vicky, muscand dintr-un fursec. Mama incepu sa rada si mai tare. - Sigur, sa-i povestim si Mariei! Raul, ai fost cel mai tare. Luase in barca o minge de fotbal careia ii desenase ochi, nas si gura, dupa care, nu stiu cum legase cateva nuiele de salcie in jurul mingii aleia. I-a dat drumul pe lac si a inceput sa strige: “Te salvez eu, iubito!” - Mi-a fost teama ca se va arunca in apa sa o salveze, completa tatal. Iar atunci nu stiu care ar fi fost mai rea: pneumonia pe care sigur ar fi facut-o sau mama de bataie pe care i- o trageam. Toata lumea rase. - Eram mic, preciza Raul, afisand mamei un zambet larg.
  10. 10. - Cam in anul 2 de facultate, spuse Vicky. - Se pot face excursii grozave la noi in tara, interveni tatal. Noi am vazut muntii Fagarasi, am urcat la cruce, am fost si la cetatile dacice din Apuseni, si pe valea Jiului… Dar si in strainatate sunt locuri frumoase de vizitat. Eu m-am nascut sa fiu turist, pur si simplu nu pot sta acasa mai mult de o saptamana, in zilele mele libere. Consider ca viata e prea scurta ca sa fim sedentari. Avea dreptate. Abia atunci incepuse sa-mi para rau ca preferasem sa stau acasa, in loc sa profit de ocaziile care mi se oferisera, de a merge in excursii. - Cine se baga la un tenis de picior? Spuse Raul ridicandu-se de pe fotoliu si iesind in pas usor alert afara. Era convins ca cineva il va urma, ceea ce se si intampla. Trei dintre baieti venira dupa el, in curte. Probabil erau prietenii lui. Cel care statea langa mine ramase, dar se urni usor, catre mijlocul canapelei, dupa ce se elibera. - Ma duc sa pun friptura la cuptor, spuse mama. In scurt timp ramasesem doar eu cu Vicky, tatal ei, baiatul de langa mine si o alta fata care venise insotita de unul dintre prietenii lui Raul. - Sunt mandru de copiii mei, spuse tatal, privind in directia mea. Si ei sunt intr-un fel copiii mei, - arata inspre cei doi din afara familiei – chiar daca au alt tata si alta mama decat sotia mea. - Sigur, tati! Spuse fata zambind, cu o voce mieroasa. - Apropo, Maria, interveni Vicky, ea e prietena mea, Carmen. Ne cunoastem de la scoala generala. Carmen imi facu usor cu mana. Parea o fata prietenoasa. Avea ochi caprui, de gazela, si par de aceeasi culoare. Semana un pic cu Audrey Hepburn. Vicky se uita la ea intr-un fel din care am dedus ca obisnuiau sa-si faca confidente. Probabil ii povestise si de mine, fata simpla din provincie. - Vad ca Liviu nu spune nimic, asa ca voi vorbi eu in locul lui, zise tatal. Pe scurt, am de spus urmatorul lucru: e student la Oxford. Si sunt sigur ca nu va puteti lauda cu ceva mai maret. M-am uitat spre Liviu, langa mine, care parea usor rusinat. - Domnul Petrica trebuie sa informeze pe toata lumea, zise Carmen. Dar oricum tot ai fi aflat. Liviu isi trecu mana peste parul scurt si spuse, intors pe jumatate dar fara sa se uite la mine: - Tot ce pot spune e ca intr-adevar, e o experienta unica. - Cum ai reusit sa ajngi la Oxford? Am cerut eu detalii. - In primul rand datorita unchiului meu care locuieste in Anglia si care mi-a oferit cazare. Apoi, faptul ca am fost olimpic national la limba engleza sase ani la rand, a contribuit substantial. Am invatat din greu aproape doi ani, m-am documentat cat mai bine si… voila! O spun cu singurul cuvant cunoscut in franceza. - Super… am inganat eu. - E chiar super, spuse Vicky pe un ton surprinzator de rece. Privea absenta pe fereastra si nu m-am putut abtine sa nu ma intreb ce anume ii provoca discomfort. Atmosfera fusese destinsa, pana si eu, complet straina familiei, ma simtitem excelent in casa lor. Si nimeni nu facuse vreo gafa pana acum. Carmen o privea destul de increzatoare si aveam sentimentul ca stie mai bine decat mine ce se petrece. Tatal ei deschise televizorul si schimba canalele, iar Liviu incepu sa se joace cu o bratara subtire de la mana.
  11. 11. - Uite, Liviu, e meciul ala in reluare, pe care l-am pierdut aseara. Liviu isi ridica privirea catre televizor, parand foarte interesat de jocul de fotbal. Mi s-a parut ca ar fi fost usurat de povara jucatului cu bratara. A trecut un sfert de ora, timp in care tatal lui Vicky comenta faze ale meciului impreuna cu Liviu, iar Vicky se ridica la un moment dat si parasi incaperea. Am vazut-o pe geam, in curte, stand rezemata de un trunchi gros de copac. Undeva in stanga, era un teren betonat, pe care Raul juca tenis de picior cu prietenii lui. Mihai veni in camera si se alatura lui Liviu sa priveasca meciul. Incepusem sa ma simt in plus, asa ca am iesit si eu in curte, dar nu am avut curajul sa ma apropii de Vicky. Cu siguranta avea ceva pe suflet si nu dorea prezenta mea. Ma inselasem. Vicky imi facu semn sa vin langa ea. - Imi cer scuze ca te-am lasat singura, spuse, dupa care zambi melancolic uitandu-se in zare, printre gratiile gardului. - Am impresia ca esti trista, i-am spus eu, cu teama de a nu o leza. - Mda, se poate spune si asa… Isi lasa corpul sa cada pe iarba verde, apoi isi trecu ambele maini prin par, cu un gest usor nervos. - Vii diseara in oras? Vrem sa mergem la discoteca… sau ceva de genul asta. Parea brusc inveselita. Asa ca am fost si eu de acord. Apoi imi veni in gand tristetea dinainte si am continuat: - Numai daca o sa-ti treaca supararea. Altfel, muzica asurzitoare nu te va face sa uiti lucrurile care te apasa. In acest caz mai bine nu te duci. Dar e o simpla parere… Ma privi cateva secunde cu acelasi zambet amar. - Dar daca stau acasa motivele nu vor disparea. Nu e o problema care are rezolvare, e ceva lipsit de speranta. Si singura solutie e sa o acopar temporar cu zgomotul discotecii. - Asta nu stiam. - E in regula Maria. Oricum, vom merge doar noi, fetele. Noi doua si Carmen. Avea o voce prietenoasa si aproape nu ma mai temeam ca as putea sa o indispun cu vreun sfat nepotrivit sau cu lipsa informatiilor despre problemele ei. - Baietii raman la fotbal? - Nu, ei se duc la alta discoteca. Am ramas incurcata. De ce s-ar duce separat? Carmen iesi din casa si ii facu semn Virginiei - Revin intr-o clipa, zise ea, ducandu-se in intampinarea vechii prietene. Facura cativa pasi in afara curtii. Le vedeam indepartandu-se pe marginea strazii si vorbind. Carmen facea periodic gesturi de neputinta, ridicand umerii si departand bratele, dupa care le lasa sa cada pe langa corp. Vicky parea suparata si nega ce-i spunea cealalta. Dupa ce s-au plimbat aproape un sfert de kilometru, s-au intors cu acelasi mers taraganat. Soarele asfintise, iar ceilalti intrara in casa. Mama lui Vicky ma anunta intr-un tarziu: - Maria, hai la masa! Cheama-le si pe fete! Am mancat o friptura gustoasa, cu cartofi la gratar si salata. Cina a decurs cat se putea de bine. Discutiile intre parinti si prietenii lui Raul erau insufletite. Mihai si Liviu erau mai tacuti, iar Vicky parea ca-si revenise din starea de melancolie. Trebuie sa recunosc ca incepuse sa ma macine curiozitatea, in legatura cu problema ei si, desi aveam o mica banuiala, nu vroiam sa fac presupuneri. Banuiala avea sa mi se confirme dupa aproape o saptamana.

×