Domnului Itzhak Perlman

1. Aş vrea să fiu vioara ta. Dragoste fără de sfârşit.
În fiecare zi m-aş trezi cu noaptea-n cap să nu cumva să întârzii la întâlnirea cu tine. Aş
sta, cuminte să mă pomădeze, să mă lustruiască, să-mi întindă strunele, să mă
ferchezuiască ca pe o cadână ce urmează să se arate în fața sultanului. Apoi aş
rămâne într-o linişte desăvârşită ca să-ţi pot auzi paşii şi mi-aş pironi ochii pe ușă ca să
nu-ţi ratez intrarea. Sufletul mi-ar vibra mai puternic cu fiecare secundă până m-ai
cuprinde în mâinile tale minunate. Mi-aş aşeza capul pe umărul tău şi, cu blândeţe, dar
plin de pasiune, ne-am reîncepe viaţa.
Şi inimile noastre s-ar contopi în sunete cereşti şi ar rămâne îmbrăţişate, ore în şir,
până când, epuizaţi, ne-am elibera din strânsoare doar până la concertul de seară. Şi
aş aştepta, nerăbdătoare, în catifeaua purpurie până am porni la drum.
Ce ţanţoşă aş mai fi alături de tine! Ţi-aş admira costumul impecabil şi ţi-aş adulmeca
mirosul discret şi elegant de after shave de pe obrazul proaspăt bărbierit pe care ţi l-aş
săruta neîncetat în timpul reprezentaţiei.
Când s-ar bate gongul tu ai păşi pe scenă primul, iar eu te-aş urma, ca o prinţesă,
purtată pe braţe, în aplauzele înflăcărate ale spectatorilor.
Apoi ne-am trăi fericirea.
În serile fierbinţi de vară l-am vizita pe Mozart şi ne-am desfăta cu minunatele lui
concerte pe malul lacului sub clar de lună.
Toamna ne-am plimba pe străzile Pamplonei împreună cu Sarasate şi am stârni
focoasele spanioloaice să danseze pe acordurile noastre până-n miez de noapte.
Iarna ne-am petrece-o la gura sobei lui Beethoven, scuturând norii cu grandioasa lui
operă până i-am stoarce de ultimul fulg de zăpadă.
Primăvara i-am rezerva-o lui Vivaldi. Natura s-ar trezi în grabă ca să asculte muzică
noastră. Mugurii ar pocni de bucurie, flori multicolore şi frunzuliţe verde crud ar ţâşni din
scoarţa timpului, împresurând omenirea.
Zilele mohorâte şi umede ar fi ale lui Bach. Tristeţea s-ar prelinge pe geamuri în lacrimi
fără sare, iar noi i-am cânta durerea, consolaţi că ne avem unul pe altul.
Zilele senine le-am dărui îndrăgostiţilor alături de Saint Saens. Le-am însoţi iubirea cu
dulceaţa muzicii noastre, împărtăşindu-le emoţia.
Clipele nebune ar fi, cu certitudine, ale lui Paganini. Capricii, ciupituri îndrăzneţe m-ar
face să mă simt senzuală, voluptuoasă, amantă mult râvnită.
Am medita alături de Massenet, am suspina împreună cu Sinding, am defila la pas cu
Dvorak, am lenevi lângă Debussy, am ţopăi de ne-ar sfârâi călcâiele cu Bazzini.
Lumea ne-ar venera. Ne-ar aplauda minute în şir, fără întrerupere, aşternându-ne covor
de flori la picioare. Iar noi am sta, mâna în mână, împărtăşind cu ei bucuria.
Apoi ne-am întoarce acasă. Nu spun că momentele de glorie de pe scenă nu sunt
preţioase, dar nimic nu se compară cu intimitatea căminului. Aş sta cu tine să savurezi
o ceaşcă de ceai după care ne-am spune noapte bună, m-ai mângâia cu duioşie şi ne-
am retrage, fiecare în camera lui, să ne primim odihna bine meritată.
Aşa ne-ar trece zilele şi anii şi viaţa. Într-o deplină armonie, trăindu-ne fericirea.
Şi când ar veni momentul sfârşitului ştiu că am rămâne împreună într-o veşnică
îmbrăţişare.