Literatorul martie-aprilie 2013

Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu
Anul XXII • nr. 165-166 • MARTIE-APRILIE 2013
Pentru o mie de cântece
Pentru o mie de cântece am fost născut.
Nouă sute nouăzeci şi nouă
sunt răguşite de cântecul, unul,
pentru care am fost născut.
Nu mă înjumătăţişi voi timpuri!
S‑ar putea, înalt cum este
cântecul, unul,
să fie la urmă.
Poezia
Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.
Sfârşit de anotimp
Eram atât de atent,
încât se stingea‑n cupole amiaza,
iar sunetele îngheţau în jurul meu,
prefăcându‑se‑n stâlpi răsuciţi.
încât plutirea ondulată‑a mirosurilor
se prăbuşea‑n întuneric
şi parcă niciodată n‑aş fi‑ncercat
frigul.
Deodată
m‑am trezit atât de departe
şi de străin
rătăcind înapoia chipului meu,
ca şi cum mi‑aş fi învelit simţurile
cu relieful fără de noimă al lunii.
încât
nu te‑am recunoscut, şi poate
că vii mereu,
în fiecare oră, în fiece secundă,
şi treci prin aşteptarea mea de‑atunci
ca prin fantoma unui arc de trimf.
Sunt un om viu
Sunt un om viu.
Nimic din ce‑i omenesc nu mi‑e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine si insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi‑un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi‑o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr‑un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr‑o astfel de întâmplare
mi s‑a tras marea înţelegere
pe care‑o am pentru Ulise – şi
admiraţia ce i‑o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi‑aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu‑se
în jurul soarelui...
(Poate fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treaba,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fanteziei.
E un spectacol de neuitat acela
de‑a ştii,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce‑ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău, vechi,
pe care l‑ai rătăcit
si nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu‑ţi oferă vreo şansă
să‑l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
dupa o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi‑n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le‑nalţă
ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi‑n pietre şi în schelării
Umbra de mi‑aş ţine‑o doar o clipă pironită,
s‑ar şi umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung, iubito,
lasă‑l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.
Şi poate de aceea...
Şi poate de aceea, că nu suntem metalici
şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi, ‑
de aceea poate, când cocoşii galici
se bat cu penele‑nfoiate şi frumoşi, ‑
noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid
şi‑l sprijinim în pălmi, deasupra, sus,
şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid
încă ceva din ele
luminile de nespus.
şi se curbează câmpul supt, spre globul
acesta, doritor,
şi viitorul îşi întinse leneş lobul
înspre prezent, rupându‑se din viitor
De‑aceea poate apărăm mai palizi,
şi‑n largi mişcări orizontale, de înot,
un glob de gând întindem, tot şi tot
mai sus, spre sorii candizi...
până se lipesc de el bucăţi de cer albastre
şi‑aterizate păsări, cu umbrele zburând,
şi relieful viu al trupurilor noastre
devine relieful acestui glob de gând.
Trecător
Călăream pe un cal şi deodată‑am văzut
că eu sunt calul acela
Şi deodată am văzut că ei doi
galopează pe mine.
Mă învolburam şi deodată
i‑am văzut pe cei trei,
când umbra mea din spatele meu
mi‑a strigat:
‑ Eu sunt tu. Lasă‑i
pe cei patru să‑şi urmeze destinul...
lasă‑i!
NICHITA STĂNESCU

2
nr. 165-166 ► Martie-Aprilie 2013
„Literatorul este astăzi o
adevărată şcoală din sânul căreia
au ieşit la lumină tineri cu al căror
talent ne putem mândri şi noi şi ţara.
(...) Astfel revista literară din capitală
devine o republică ce nu va avea
alt cenzor decât controlul stilului.”
Al. Macedonski
Anul XXII nr. 165‑166
MARTIE‑APRILIE 2013 • 24 pag.
Revistă lunară de literatură
şi artă editată de Biblioteca
Metropolitană „Mihail
Sadoveanu”, Bucureşti
Redactor şef
Nicolae ILIESCU
Secretar general de redacţie
Emil LUNGEANU
Colegiu redacţional
Mircea Arman
Lucian Chişu
George Cuşnarencu
Nicolae Georgescu
Corneliu Ostahie
Alexandru Petria
Florentin Popescu
Lucian Sârbu
George Stanca
Costin Tuchilă
Narcis Zărnescu
Adresa redacţiei
Str. Tache Ionescu nr.4,
sector 1, Bucureşti
Telefon: 021/316.83.00
redactia.literatorul@gmail.
com
Layout şi DTP
IvanA
Scrieţi, băieţi
numai scrieţi!
pentru că responsabilitatea
asupra textelor aparţine,
în exclusivitate, autorilor.
Asumaţi‑vi‑o cu mândrie!
Literatorul
Într‑o şedinţă publică din decembrie 2012, desfăşurată la
Muzeul Literaturii Române, un personaj important căruia nu‑i
dezvăluim numele şi la care ne vom referi în continuare cu S.
Napoilă Ultraretrogradul a afirmat că lexicografii bucureşteni
nu vor să audă de calculatoare şi de redactarea dicţionarelor în
programe special destinate acestui tip de lucrări, ba chiar i‑a
făcut cu ou şi cu oţet pe informaticienii din sală întrebându‑i
cum se pot gândi să‑i spună aşa ceva care îi afectează sănătatea.
Informaticienii tocmai îi retroproiectaseră o tentativă
destul de reuşită de informatizare a Dicţionarului Tezaur al
Limbii Române, care însă, după multă risipă de inteligenţă,
materie primă care se găseşte foarte ieftin în România şi e mai
ales pentru export, a rămas nepostat pe internet pentru că
necesită multe corecturi şu fondurile au fost tăiate, în vremuri
de criză în care suntem. Şi, ca orice treabă muncită şi bine
făcută, trebuia răsplătită cu un perdaf, unde se trezesc ei să
facă aşa ceva? Academia nu e de acord să se posteze nimic
nicăieri.
Criză... de ce? o să întrebaţi. Păi, nu financiară, criză de
cu totul altceva. Doar s‑au găsit sponsorizări pentru o nouă
ediţie a Dicţionarului Tezaur, în 16 volume, scanate cu tot cu
greşelile de tipar şi chiar cu eratele lipite la sfârşit, mă rog,
treabă foarte bună, cred că şi nişte maimuţe mai civilizate ar fi
putut să o facă. Apoi, S. Napoilă Ultraretrogradul se întreabă de
ce nu sunt pline ziarele străine de recenzii care să salute faptul
că limba română are un dicţionar tezaur terminat, tot în 100
de ani ca şi germana, şi e în ediţie de lux, negru cu litere aurii.
Păi, simplu: nimeni nu îl vede, că nu e pe internet. Nu îl vede,
chiar dacă îl trimiţi cu sacul pe la institute de la Nancy, pentru
că nu e de văzut, un dicţionar tezaur al unei naţii care nu apare
pe internet e sublim, dar care va să zică nu există, e sublim dar
lipseşte cu desăvârşire în spaţiul virtual car’ va să zică.
Aflăm apoi că după un an şi o iarnă de la criza hipertensivă
relatată mai sus, la cererea insistentă a lexicografilor
bucureşteni, care nu sunt aşa de încuiaţi cum au fost atunci
descrişi, domnul S. Napoilă Ultraretrogradul a acceptat o
sponsorizare de la o renumită firmă străină de informatică şi
volumele din ediţia a doua a Dicţionarului Tezaur „aproape” că
vor fi lucrate ca în secolul douăzeci şi unu. O sponsorizare ca
o bulă de Oxigen pentru lexicografia academică muribundă...
Spunem „aproape”, fiindcă o colecţie de vreo 40 000 de
citate puse pe cuvinte în ordine alfabetică pe calculator au
fost imprimate pe hârtie, tăiate pătrăţele şi băgate în cutii,
dezinformatizate adică, ceea ce nici la pensii care va să zică, păi
care va să zică nici la pensii nu se face, ci acolo se face invers,
se bagă vechile cutii cu cărţi de muncă în calculator.
Şefa de departament nu a aflat încă faptul că acea colecţie
de citate puse în ordine alfabetică e foarte importantă pentru
informatizare, dar îndată ce va afla, o să spună că a fost ideea
dumneaei pentru că a avut bunăvoinţa să nu ne dea afară,
scoată la pensie etc. şi ne‑a lăsat să lucrăm la ea în timpul
nostru liber, în afara sarcinilor de serviciu.
Ei bine, dar asta nu este totul. Cineva dintre lexicografi, nu
spui cine, persoană neimportantă, a scanat timp de vreo patru
ani de zile cu nemiluita cărţi din bibliografia marelui dicţionar,
cu intenţia să îşi ajute colegii din Bucureşti, Iaşi şi Cluj care
nu au acces la acele cărţi aflate numai în biblioteca Institutului
de Lingvistică din Bucureşti, sau în Biblioteca Academiei. În
primii trei dintre aceşti patru ani, şefa departamentului i‑a
spus subsemnatei, că despre noi e vorba aci, cam de trei ori pe
săptămână că asta e o prostie, că nu are niciun sens, că nimeni
nu te plăteşte să faci aşa ceva, şi tre să fii nebun să îţi petreci
astfel timpul liber.
Avea, desigur, dreptate, pentru că după ce s‑au adunat
din scanări proprii şi diverse donaţii cam vreo 2 000 de cărţi,
şefa departamentului le‑a botezat Romtext şi afirmă că a fost
ideea dumneaei să înfiinţeze prima bază informatizată de texte
scanate (şi ocerizate tot în timpul liber) din Rrromânia. Păcat
numai că dumneaei crede că ocerizarea, citirea electronică a
imaginii adică, nu contează şi că se informatizează scanările, şi
că asta nu o să o facă lexicografii, că ei trebuie să redacteze, nici,
Doamne fereşte, informaticienii, piază rea, ci... dactilografele,
că tot nu au ce face, de când lexicografii s‑au hotărât să
redacteze pe calculator... ceea ce ar putea figura cu succes
la emisiunea „Bătrânii spun lucruri trăsnite”, sau nu aşa se
chema emisiunea?... Păi copiii din ziua de azi, toată lumea
ştie, se pricep la calculatoare, aşa că dacă vreunul va spune
o prostie în materie de informatică o să audă de la colegii de
grădiniţă: „Bă, ai dat în mintea bătrânilor”.
Şi mai păcat e că unele dintre aceste scanări au fost puse
în prima noastră bază de texte rrromâneşti după ce au fost
luate cu japca din prima bază de texte româneşti a Bibliotecii
Municipale „Mihail Sadoveanu”, numită Dacoromanica. Cred
că o să‑i fie cam greu şefei să‑i convingă pe autorii acesteia că
Dacoromanica a fost ideea dumneaei.
Pe de altă parte, S. Napoilă Ultraretrogradul nu cred că
se va lăsa mai prejos decât colaboratoarea sa, şi, după ce ani
de zile informaticienii şi lexicografii de la Iaşi s‑au chinuit să îl
convingă că nimeni în zilele noastre nu mai scrie dicţionare fără
program informatizat, primind pentru asta numai perdafuri,
mustrări, refuzuri şi critici, va afirma acum cu tărie că
informatizarea Dicţionarului Tezaur a fost ideea dumnealui şi
că dumnealui este cel care a rezolvat problema infromatizării.
Păi pentru aşa ceva personajul caragelian ar putea să ne
dea în judecată că l‑am denigrat, el fiind un retrograd onest,
alergător după comete, care spre deosebire de şefii zilelor
noastre nu se lăuda cu iniţiativele progresiste ale altora.
Deşi cetăţenii României sunt egali în drepturi, unii sunt mai
egali ca alţii, se ştie. Nu că nu ar fi normal ca cei mai de valoare
cetăţeni să primească onoruri şi funcţii onorifice, dar până la ce
vârstă pot academicienii să ocupe funcţii manageriale? Nu scrie
în nicio lege? Păi să se facă una, domnilor, şi să se respecte! Să
se scrie acolo o vârstă, oricare, să zicem, 100 de ani, şi pe urmă
să se respecte, adică să nu mai văd pe niciunul care are 101 ani
că e Preşedintele Academiei ori Director de institut academic.
Aşa ar fi constituţional şi legal.
Ei, dar să salutăm zorii noi! Adică, după ce Academia, în
marea ei înţelepciune, a aprobat în 2010 începerea unei noi ediţii
a Dicţionarului Tezaur al Limbii Române... prin modernizarea
volumelor scrise în 1905 după normele din 1965, nu e aşa, un
mare pas înainte, acum aflăm că s‑a decis redactarea într‑un
program informatizat şi că vom avea şi prima bază de texte
rrromâneşti informatizată, deşi nu prea ştim cum se face asta
şi nici nu e chiar prima, şi nici nu mai contează a cui a fost
munca şi a cui a fost ideea.
Lexicografia română
faţă cu informatizarea
Cătălina Mărănduc
Fo t b a l i a d a
George Stanca
Veni‑va vremea!
Fotbalul românesc moare încet...
...Mai întâi, este vorba de degradarea naturală, firească,
din gena unui popor corupt, mincinos, manipulabil, intrigant,
pricinos, cârcotaş, sinucigaş. Apoi, accentuarea degradării e
determinată de efectul crizei. Lucru care duce la dispariţia
unor cluburi tradiţionale. Şi, la apariţia meteorică a unor
autsaideri – cum au fost Oneştiul regretatului Puiu sau
Urziceniul discret‑diabolicului Bucşaru, meteorit pe bolta
miliardărimii valahe – şi la consolidarea echipelor‑mahăr
provenite din celebrele „departamentale”, vezi azi Steaua.
La ora asta Steaua becalină poate ucide campionatul. Prin
concentrarea cremei jucătorilor neamului. Care nu numai că
întăreşte echipa absorbantă, Steaua, dar care poate surpa
echipe de provincie care se bazează pe unul‑doi jucări. Exemplu:
unul vechi, deposedarea echipei din Tg. Mureş de Bölöni. Sau
acţiunea aceea criminală contra Craiovei Maxima disipată prin
şantaje securistice şi coruperi, spre Sportul (care a dat tonul
cu Ţicleanu) şi, firesc, Dinamo şi Steaua. Să nu mai vorbim că
Dinamo avea şi un satelit care prinsese aripi tupeiste: Victoria
colonelului Bărbulescu de la Capitală, manageriată de dibaciul
Mitică Dragomir. Apropo de absorbţii, în mod curent asistăm
la deşirarea treptată a unei echipe mereu de temut: Pandurii.
Asta, graţie cupidităţii patronale. Sau, poate, refuzând a aştepta
sentinţa destinului, gorjenii vor doar să‑şi vândă pielea la preţul
corect. Vezi calupul plecat la Steaua sau cazul Maxim...
Pe scurt, fotbalul românesc va exista cum va exista prin
Steaua şi sateliţii. Ori şi prin Dinamo, după reconsolidarea sa.
Mai mult ca sigur va fi un campionat bipolar. Steaua şi Dinamo.
Taman ca‑n vremea lui Postelnicu, Nicuşor, Vali, Ghenoiu,
Bărbulescu‑Scorniceşti, Bărbulescu‑Bucureşti. Punct. Ce‑am
avut şi ce‑am pierdut 23 de ani?! Offf, offf, măi, măi...
Şi, probabil, un campionat împărţit în serii mici. Ca
la hochei. Nu uitaţi că ne‑a prins o Revoluţie în plin cult al
echipelor–satelit. Steliste precum F.C. Scorniceşti, A.S.A. Tg.
Mureş, Oradea, Mizil pe de o parte. Dinamoviste cu Bacăul,
Piteştiul foste „Dinamo”; cu U Cluj care‑l aduse antrenor
pe C. Dinu... Cult care, iată, redivivus ca pasărea Ficus din
balconul palatului becalin...
El, neo‑campionatul, campionatul post‑modern fi‑va
o reţea, un network, măi, ce tinde să redevină ce a fost
ante‑nouăzeci. Adică, o oglindă socială şi a polilor de putere
din veac.
Spre asta merge azi fotbalul românesc. Concentrare.
Monopolizare... în termeni leninişti. Se creează, tovarăşi, un
nou imperialism al fotbalului. Dar, odată depăşită şi această
etapă, eu unul visez o întoarcere spre amatorism. La o „comună
primitivă” a fotbalului mioritic//mondial. Sau, măcar la
semi‑profesionismul din comunism. Fără banii de dimensiuni
planetare; fără patroni//finanţatori// sponsori faraonici; şeici,
baştani, jiji‑machidoni. Visez, iaca, un patronel nici măcar ca
mârlanul de la Sportul grobian şi harpagonic. Fără paltoane.
Doar cu bomboane. Sau , doar cu o pită, o bere şi ceva mărunţiş.
...Astă vreme veni‑va! Ceva timp să treacă. Şi, va veni !

3
Determinaţia naţională a filosofiei nu pare a se
potrivi cu universalitatea ei. Convenţional, pentru a le
deosebi mai uşor, putem vorbi de filosofie franceză, de
filosofie germană, de filosofie engleză... Determinativele de
acest fel însă nu le adaugă nimic: din contră, le sărăceşte,
particularizându‑le. Ca acestea, ca toate, la urma
urmelor, ceea ce numim filosofie românească, mai pe
măsura faptelor de a fi filosofie, chiar dacă numai pentru
a o distinge elementar, ar trebui raportată la cultura din
care face parte. Filosofie franceză, germană, românească,
este mai „eufonic” decât filosofie în cultura cutare sau
cutare. Dar nu întotdeauna ce este mai frumos, poate, este
şi mai adevărat. Totuşi zicându‑se astfel în mod obişnuit
este greu de schimbat. Dar, oricum, tot aşa cum atunci
când zicem „a răsărit soarele” nu gândim geocentrist,
vorbim de filosofie franceză, germană, românească dar
înţelegem puţin altfel (sau ar trebui). Indiferent cum
le‑am numi, problema filosofiilor în culturile cu istorie nu
prea îndelungată, încă socotite, dinspre celelalte, minore
nu s‑ar prea schimba. La inerţie, ce‑i drept, se participă şi
din lăuntrul lor, fiind „glasuri” care, cât ne priveşte, încep
filosofia „românească” din vechimea daco‑getă, în timp ce
altele îi contestă existenţa chiar în concept modern.
Minoratul sau majoratul nu ţin, orice s‑ar spune,
de vârsta istorică. Nici vechimea nu este, cu necesitate,
un avantaj, nici, dimpotrivă, durata mai scurtă, nu face
ca o cultură să rămână în minorat. Filosofia în cultura
română apărea târziu, cu Dimitrie Cantemir şi Samuil
Micu, adică la sfârşitul secolului al XVII‑lea şi în cel
următor. Împingerea mai înapoi, în genere, nu face
altceva decât să depersonalizeze filosofia, prin relativizare.
Când, de la greci la primii moderni: Bacon şi Descartes,
filosofia se delimitase riguros epistemologic, identificarea
unor elemente vagi în scrieri literare, religioase, politice,
morale este operaţiune fără de folos, ba chiar, potrivnică.
„Filosofarea” nu este filosofie, tot aşa cum versificarea
lesnicioasă nu este poezie. În Viiaţa lumii cronicarul era
mai curând moralist decât filosof.
Cantemir ceva mai înainte (murea în 1723) şi Samuil
Micu (se năştea în 1715) sunt filosofi de început pentru
că aveau conştiinţă filosofică. Ei făceau filosofie ca filosofi
chiar dacă nu se vor fi individualizat într‑atâta încât să se
poată vorbi de o filosofie cantemiriană, de o filosofie a lui
Samuil Micu. Totuşi ei sunt întemeietorii, lucrând asupra
limbii. Cantemir, de altminteri, şi prevenea într‑un
cuvânt către „cetitoriu” că în Istoria ieroglifică voia lui era
„ca toată învăţătura loghicăi pre limba noastră în curând
s‑o vedem”. Pentru aceasta, mai întâi alcătuia o Scară a
numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare, cărora limbajul
filosofiei noastre îi datorează mult. Din 280 de cuvinte câte
are Scara..., cam 40 sunt ale filosofiei: aporia, argument,
axioma, cfinditas (cviditate), metafizic – metafizica, praxis,
fizic, theorie... Mai mult decât atât, Cantemir explica:
„theorie: privală, ştiinţă, vederea, cuprinderea minţii”,
„praxis: facere după învăţătură, urmarea lucrului”,
„aporia: întrebare cu prepus, carea pofteşte deslegare”...
(Istoria ieroglifică, Scară...)
La puţin timp după Cantemir, din altă situare, latină,
Samuil Micu traducea (şi în parte prelucra) scrierea unui
wolffian de şcoală, Baumeister, Elementa Philosophiae
Recentioris usibus inventutis scholasticae... Aceasta era
un fel de manual, ceea ce apropia mai mult intenţia lui
Micu de scop. Un manual expune în general o ştiinţă,
riguros dar cât mai explicativ, mai neutru, pe scurt, mai
didactic. Interesează mai puţin dacă traducătorul era sau
nu wolffian şi mai mult că, a optat pentru Elementa...,
fiind manual, decât că Baumeister era din şcoala din
care era. De aceea interesează doar limba, iscusinţa lui
Micu de a găsi echivalenţele cele mai potrivite. Învăţătura
metafizicii era sigură, morfologic şi sintactic. „Ontologhia”
este „ştiinţa însului preste tot sau încât este îns”. „Ce
greci on, latină zic ens, noi l‑am putea zice: ce este, ci mai
prescurt îl vom zice cu un cuvânt chiar românesc, adică
îns care vine de la ens latinesc. De vrei bine să înţelegi ce
este însul şi neînsul trebuie să înţelegi ce este cu putinţă
şi ce este cu neputinţă, adecă ce poate fi şi ce nu poate
fi”. „Cu putinţă acela lucru zicem, care măcar că nu este,
însă poate să fie”. „Ce zicem noi trebuincios latinii zic
necessarium şi ce zicem noi trebuinţă, ei zic necessitas
(Învăţătura... în Scrieri filosofice, p. 75, 79, 96).
În intervalul următor, până la Maiorescu, Eufrosin
Poteca, Eftimie Murgu, Simion Bărnuţiu adaugă, fiecare,
câte ceva limbii filosofice. En fin Maiorescu..., printr‑o
parafrază la Boileau. Maiorescu aducea limbajul la
cota vremii şi totodată, prin ideea sincronismului
cultural, făcea ca filosofia, la noi, să se acorde cu aceea
vest‑europeană. Iată cum explică el das Sein hegelian:
„«A fi» este imediatul nedeterminat; este liber de
determinarea faţă cu esenţa; precum şi de oricare altă
determinare ce o mai poate încă primi înlăuntrul său
însuşi. Acest «a fi» lipsit de reflecţiune este «a fi» aşa
cum este imediat numai în sine însuşi, fiindcă este
nedeterminat, este lipsit de calitate; însă în sine nu are
acest caracter al nedeterminării decât în opoziţie cu
determinatul sau calitativul. Acelui «a fi» în genere i se
opune determinatul «a fi» ca determinat...” (Prelegeri de
filosofie, p. 64). Sincronizarea, ca strategie culturală, apoi,
nu este neapărat mimetism. Prin aceasta Maiorescu făcea
ca filosofia, la noi, să recupereze veacuri şi să se instaleze în
contemporaneitate. În prelegerile sale de istorie a filosofiei
„contimporane” vorbea despre Kant, Fichte, Schelling,
Hegel, Herbart, Schopenhauer (Germania), Royer Collard,
Maine de Biran, Jouffroy, Victor Cousin, Auguste Comte
(Franţa), despre Mill, Spencer, Carlyle (Anglia). Nu era
prea încântat de pozitivismul lui Comte nici de acela
spencerian (Spencer: „Obositor, descurajator. Ce vorbărie
despre lucruri banale”; Însemnări ... II, p. 114). Dar se va
fi aplicat stăruitor asupră‑le. Spencer avea mare trecere
în epocă; Maiorescu a înţeles că nu trebuie să‑l ocolească.
Interesul său pentru filosofia „contimporană” era,
aşadar, strategic. Altminteri cum filosofia, la noi, ar
fi ajuns să fie ea însăşi a timpului ei? S‑o fi luat de la
început, să redescopere ceea ce era deja descoperit ar fi
fost şi imposibil şi inutil. Cicero încă la vremea lui nu
îndemna să se ia lucrurile de la capăt numai pentru a nu
fi „învinşi de învinşii greci”. De aceea pornea de la marile
filosofii: platoniciană, aristoteliciană, stoiciană, chiar
şi epicuriană, deşi aceasta nu prea era pe gustul său.
În zilele noastre, după cele câteva decenii atât de
potrivnice filosofiei, „ucenicia” în umbra şcolii analitice
sau a fenomenologiei nu este sincronizare în vederea
posibilelor reconstrucţii personalizate?
Elevii lui Maiorescu: P.P. Negulescu,
C. Rădulescu‑Motru, Ion Petrovici l‑au urmat înţelegându‑i
strategia. Cel puţin Rădulescu‑Motru, după „ucenicia”
necesară, s‑a desprins de modele, individualizându‑se
exemplar în Elemente de metafizică şi în Personalismul
energetic. Un limbaj distinct, mai înainte de toate,
filosofia sa se desprindea creator de personalismele
vremii. În sincronie, nu era mimetic; în măsura în care
se alinia filosofilor timpului o făcea în primul rând ca
urmare a receptării provocărilor din epocă. Doar un
exemplu. O lectură paralelă a scrierilor lui Constantin
Rădulescu‑Motru şi ale lui Pierre Teilhard de Chardin
relevă surprinzătoare similitudini, accidentale întrucât
influenţa unuia asupra altuia este exclusă, fireşte dacă îi
plasăm – şi trebuie s‑o facem – într‑un context filosofic şi
ştiinţific generator de teme şi soluţii convergente.
S‑ar părea, totuşi, că de o influenţă se poate vorbi
de vreme ce Rădulescu‑Motru în Personalismul energetic
(p. 33) trimite la Teilhard spunând; „Succesul sistematicii
biologice, scrie un biolog, într‑un articol la începutul
anului 1925 a consistat în faptul că sistematica pornită
să fixeze cadrele logice ale formelor animale şi vegetale,
întâlnind în aceste cadre din ce în ce mai multe legături
organice, a sfârşit prin a descoperi o realitate de un
ordin superior din care s‑au explicat mai bine legăturile
organice”. Autorul Personalismului energetic reţinea în
subsol o mică lucrare (L’histoire naturele du monde.
Réflexions sur la valeur et l’avenir de la systématique)
a savantului şi filosofului francez, în 1925, la începuturile
activităţii. Până atunci, Teilhard de Chardin publicase,
între altele, Le Christ dans la matière (1916), L’âme du
monde (1918) L’élément universel (1919), Comment se
pose aujourd’hui la question du transformisme (1919) –
lucrări importante, dar numai promiţătoare. Nu este
exclus ca Rădulescu‑Motru să le fi cunoscut, cum tot
aşa de posibilă este şi presupunerea contrară. Oricum,
fie o situaţie, fie alta nu adaugă nimic la explicarea unei
opere. De altfel, încă în Problemele psihologiei (1898), în
Ştiinţă şi energie (1902) sau în Elemente de metafizică pe
baza filosofiei kantiane (1912), C. Rădulescu‑Motru fixase
liniamentele sistemului realizat, apoi, în Personalismul
energetic. Aşa stând lucrurile, presupunerea influenţei
cade, rămânând a fi luat în seamă doar ceea ce apropie
două proiecte filosofice construite independent.
Mai întâi, dăm de termeni cu semnificaţie, dacă
nu identică, apropiată, oricum. Bunăoară: personalism
(personalist), energetism, biosferă, psihosferă – noosferă.
Iată accepţiile teilhardiene: personalism – personalist:
„ceea ce face din monada umană o valoare originară şi
indestructibilă a universului şi pe care Dumnezeu prin
iubire o asociază vieţii sale eterne”; energetism: „efortul
de întemeiere a inteligibilităţii globale a universului pe
o teorie a energiei”; biosferă: „zonă a vieţii nereflexive
constituind o vastă entitate telurică, sediul proprietăţilor
fizice perfect determinate şi o putere unitară de dezvoltare
organică”; noosferă: „strat reflexiv (uman) al pământului,
constituind un regn nou, un tot specific şi organic, pe cale
de umanizare, şi distinct de biosferă care o alimentează
şi o suportă” (Vd. Claude Cuénot, Vocabulaire – Les mots
de vocabulaire technique crée par Teilhard, în Teilhard de
Chardin, p. 177 urm.).
Iată şi accepţiile date de Rădulescu‑Motru: „Soluţia
indicată prin denumirea de personalism energetic este
clădită pe unitatea persoanei cu natura materială”
(Personalismul energetic, p. 12); „Energia este acel ce real,
necondiţionat care apare sub forme felurite simţurilor
noastre, ea e substratul lumii eterne obiective, precum
şi al celei intime subiective” (Ştiinţă şi Energie, p. 78);
„Este vremea ca metodele care au permis biologilor să
sistematizeze formele vieţii animale şi vegetale în ordinea
lor de apariţiune, creând noţiunea biosferei, să se aplice şi
manifestărilor personalităţii omeneşti”; „ne trebuie o ştiinţă
obiectivă a persoanei, luată această persoană ca o formă de
energie de sine stătătoare dincolo de dialectica dorinţelor
noastre, ca o psihosferă ieşită din condiţiile de existenţă
a universului întreg” (Personalismul energetic, p. 32, 33).
În al doilea rând, ceea ce apropie sau ceea ce face
posibilă apropierea celor doi este ideea evoluţionismului
energetist convergent. Paradoxal, ea îi şi separă.
Şi unul şi celălalt lucrează cu un concept al evoluţiei
aplicat întregii realităţi, dar finalizat în antropogeneză.
Cosmogonia este refăcută ca pretext al antropogoniei,
mişcarea universului fiind urmărită numai sau în primul
rând din perspectiva explicaţiei omului. Amândoi propun
o „fenomenologie a naturii” pentru o „fenomenologie
a umanului” şi astfel pun bazele unui „personalism
fizic”. Energia se personalizează (C. Rădulescu‑Motru)
şi universul conceput ca un sistem animat de o mişcare
orientată şi convergentă (Teilhard de Chardin) pot să
fie socotite, neuitând datele particulare, ca sisteme
echivalente prin antropocentrismul mişcării deopotrivă
implicat.
„Seconstatăcăprinapariţiaomuluinaturaîşiserveşte
propria sa finalitate. Era tocmai nevoie de activitatea unui
animal inteligent şi liber pentru ca evoluţia pământului
să se întregească”. „Pentru personalismul energetic,
personalitatea are o deosebită importanţă. Ea este energia
în actul ei cel mai desăvârşit”. (Personalismul energetic,
p. 112‑244).
„Omul nu este centrul static al lumii – cum s‑a crezut
multă vreme; este axa şi săgeata Evoluţiei” (Le Phénomène
humain, în Oeuvres t. I, p. 30). Inclus în sistemul naturii,
deci recunoscut ca natură, omul nu este însă redus la
ea sau nu este identificat cu un element într‑o serie
despecificatorie.
Integrînd „mersul naturii”, omul îl depăşeşte ca
„fenomen” (Teilhard) care nu acţionează ca natură; „el vede
natura întreagă ca un mare organism” (Personalismul,
p. 137); „centru de perspectivă, omul este în acelaşi timp
centru de construcţie în Univers” (Le Phénomène ..., p. 27).
Emergenţe ale aceleiaşi realităţi, animalul şi omul
se comportă esenţial diferit: cel dintâi evoluează „încet,
prin modificarea treptată a instinctelor” (Personalismul...,
p. 125); el ştie, dar nu ştie că ştie, nu ocupă o asemenea
poziţie în univers încât „percepţia să se stabilească în
plenitudine” şi convergenţa direcţiilor care duc la el să
fie „structurală” nu numai „vizuală” (Le Phénomène...,
p. 260). „Fenomenul uman”, însă „cheie a universului”, ca
sinteză cosmică şi nu sumă, fiind faber şi sapiens, devine
pantocrator – stăpân al tuturor lucrurilor.
„Determinismul naturii este pentru persoana
omenească, nu un obstacol, ci un sprijin. Graţie lui,
rolul personalităţii este posibil. Nu dar contra naturii, ci
prin natură, spre completarea naturii” (Personalismul...
p. 220). „Omul nu se vede complet în afara umanităţii; nici
umanitatea în afara vieţii, nici viaţa în afara Universului”
(Le Phenomene..., p. 28).
Ca „act desăvârşit al energiei” (C. Rădulescu‑Motru)
ori sinteză a mişcării omogene şi coerente a universului
(Teilhard) fenomenul uman se instituie într‑o realitate
coexistentă întregului, ceea ce stă ca premisă a naturii
lui sociale. „Progresul în complexitate se traduce printr‑o
aprofundare centrică. Nu simplu sumă, ci sinteză”
(Teilhard, L’Atomisme de l’esprit, în Oeuvres, t. VII, p. 45).
Faptul însă, deşi necesar, nu este suficient: „cât timp nu
este luată în consideraţie funcţiunea de muncă a omului”
afirmarea sociabilităţii prin natură, rămâne descoperită
(Personalismul..., p. 107). Aplicându‑se ca forţă creatoare,
deci socială, naturii, omul începe prin a fi faber, dat
LI M BĂ Ş I F I L O S O F I E
G. Vlăduţescu

4
fundamental al hominizării continue a vieţii, pentru că
„omul se desăvârşeşte prin muncă” (Ibidem, p. 56).
De bună seamă faber şi sapiens nu suportă
o depărtare temporală („Omul are conştiinţă şi
această conştiinţă luminează o activitate deosebită de
a animalului: activitatea muncii”, dar omul ia act de sine,
deci se instituie în obiect de reflexie prin capacitatea şi
îndemânarea de a crea valori „suprareale”, în terminologia
teilhardiană, care depăşesc puterea de invenţie a lumii
organice şi biologice (ibid.).
Produs al unui proces evolutiv convergent, omul
îl continuă, dar ca umanitate, ca sinteză originală şi
creatoare.
Deşi are aproximativ 14 000 000 000 de celule,
biologic, creierul este limitat şi nu se îmbogăţeşte, la
nivel interuman, prin schimb material; sporeşte însă prin
co‑reflexie. „Unde mai poate să stea astăzi Leibniz cu
monadele sale închise?” se întreba Teilhard (L’Atomisme
de l’esprit, în op.cit., p. 44).
„Omul, statuie frumoasă, nu este şi o personalitate”
pentrucă„minteaseascuteprindialectică”(Personalismul...,
p. 75, 138), reflexia este co‑reflexie (Teilhard).
Dialog neîntrerupt cu Universul şi cu sine, omul
ca umanitate ,face imposibilă robinsonada absolută, ori
eterna reîntoarcere. „Prin dedublare şi reflexie subiectul
de ieri se pregăteşte să devină principalul obiect de
mâine” (Teilhard, L’Energie humaine, în Oeuvres, t. VI,
p. 145).
Coextensiv universului, rod şi continuare ale
devenirii acestuia, identic şi diferit faţă de el, omul este
fiinţă în stare să şi‑l asume, făcând din sine subiectus –
aşezat în vecinătate, supus, expus şi din ceea ce‑i
transcende, obiectus – aşezat în faţă.
Pornind de la Kant, dar detaşându‑se de kantianism,
C. Rădulescu‑Motru în Elemente de metafizică... aspira
la un proiect filosofic apt să asigure unitatea dinamică
a subiectului şi obiectului. Personalismul energetic, prin
punerea în identitate a persoanei cu realitatea (energia),
îi părea a fi soluţia. La rândul său, Teilhard, mai puţin
aplicat problemei cconştiinţei‑cunoştinţei avea să
înainteze similar, gândind din perspectivă fenomenologică
(în accepţia hegeliană) sinteza subiectului şi obiectului:
„subiectul şi obiectul se unesc şi se transformă mutual
în actul cunoştinţei” (Le Phénomène humain, în op. cit.,
p. 26). Identificând în evoluţie o dimensiune a fiinţei şi
a gândirii, pentru a scăpa de maniheismul implicat
în ideea conştiinţei‑oglindă, şi unul şi celălalt, îşi
asigură justificarea unităţii dinamice a subiectului şi
obiectului. Centrată în antropologie, fenomenologia
lui Rădulescu‑Motru (personalismul energetic fiind
o fenomenologie luată în înţeles de ştiinţă a fenomenului,
adică a ceea ce apare) şi cea a lui Teilhard de Chardin evită
submitereaabsolutăasubiectuluidecătrelucru,reducerea
lui la contemplaţia pură. Reţinută, ideea kantiană
a unei răsturnări copernicane în sistemul cunoştinţei
este redimensionată antropologic, astfel încât semnifică
omul ca măsură a tuturor lucrurilor, omul „centru de
perspectivă” şi „centru de reconstrucţie”. Personalismul
energetic şi fenomenologia teilhardiană a naturii se adună
astfel într‑o apoteoză a omului, fără să se încheie cu ea,
deşi ceea ce‑i urmează, n‑o infirmă, dar cu siguranţă
o relativizează.
„În ce constă personalitatea omenească...?
În cristalizarea unui şir indefinit de dispoziţii materiale şi
sufleteşti în jurul unui eu subiectiv... Până unde ajunge
puterea de cristalizare a eului?... Această putere poate fi
concepută în margini cât mai întinse. Nimic nu se opune
să o concepem în marginile întregului univers. Aceasta ar
fi personalitatea divină...” (Personalismul..., p. 247).
„Într‑un fel procesul de vitalizare în care noi
suntem angajaţi poate să fie definit... în termen de
ultrapersonalizare”, ceea ce înseamnă salt al umanităţii
în supraumanitate, stare superioară definită prin
ultrasocializare, ultracerebralizare, ultratehnicitate
(Teilhard, Le Rebondissement humain de l’évolution et ses
consequences, în Oeuvres, t. V, p. 265).
Ca Rădulescu‑Motru şi Mircea Florian, iar în altă
direcţie, întregitor pe cât o permiteau situările şi evoluţiile,
şi „noua spiritualitate”, cu Eliade, cu Noica, iar peste munţi,
cu Blaga. Un limbaj distinct, poate cel mai individualizat,
acesta, ca filosof, opus „maiorescienilor” era, totuşi, în
complementaritate. Filosofiile vremii prin ceea ce spuneau
nu comunicau în aceeaşi măsură şi nu erau convergente
pe cât erau şi o făceau ca limbaje. Într‑un fel, acestea se
dezlegau de „autori” şi se organizau după legile proprii
limbii. Poate că prea puţine filosofii ale timpului mai sunt
pe măsura provocărilor de azi. Oricât de încrezători am
fi (chiar şi „autohtoniştii”) este greu să credem că mai
putem gândi sub paradigma personalismului energetic
sau în aceea proprie lui Blaga. Neşansa lor (neşansa
noastră) a fost că atâtea decenii, timpul lor a stat pe loc,
în timp ce acela al filosofiei europene a curs. A rămas
însă limba, aceea care şi dă organicitate unei culturi.
A dovedit‑o, în epocă, D.D. Roşca prin traducerea lui
Hegel, care face cât o operă, fiind o mare creaţie în limbă.
D.D. Roşca a reconfirmat virtuţile unei limbi greu încercate
prin aservirea ei unei filosofii nu atât slabă prin sine, cât
sleită prin politizare. Travaliul lui D.D. Roşca a fost, poate,
hotărâtor pentru renaşterea filosofiei la noi, prin aceea
că venea cu alt limbaj, parcă în alternativă. Astfel încât,
existând o limbă filosofică românească, de ce n‑ar exista
şi o filosofie inerentă ei şi nu doar filosofi?
E S E U
Capitolul 3 din lucrarea fraţilor Boff reprezintă
chintensenţa introducerii scrise de ei în problematica unei
teologii a eliberării. Ceea ce au urmărit în mod special
autorii este scoaterea în evidenţă a caracterului practic
al acestei teologii, după modelul primului creştinism,
creştinismul apostolilor şi al martirilor din primele secole.
Teologia eliberării nu e posibilă, susţin ei, fără
ca teologul să opereze trei „mijlociri”, sau medieri,
fundamentale: cea socio‑analitică, adică mijlocirea între
fenomenul istoric al oprimării şi teologie; cea hermeneutică,
adică mijlocirea între Biblie, doctrina creştină în sens
larg, şi cei oprimaţi; şi cea practică, adică mijlocirea
între ceea ce spune cuvântul divin şi acţiunea concretă.
Astfel, teologul este un simplu „mijlocitor” între fenomenul
oprimării şi rezolvarea sa, şi teologia, un instrument
concret de acţiune.
Tot acest capitol conţine şi nişte luări de poziţie
defensive, perfect de înţeles în contextul epocii. Papa
Ioan Paul al II‑lea, temându‑se de o influenţă comunistă
asupra Bisericii Catolice, a declanşat o mică represiune
împotriva susţinătorilor teologiei eliberării care în cele din
urmă a şi dus la distrugerea formală a acestei mişcări.
Deja represiunea era certă la data apariţiei cărţii, şi autorii
se îngrijesc să delimiteze teologia lor de orice influenţă
marxistă, pretextând că marxismul nu oferă decât nişte
simple instrumente lingvistice şi de lucru. Adevărul e că
filozofia marxistă a oferit teologilor eliberării mult mai
mult: o bază sociologică pentru a acţiona şi pentru a
regăsi unul din rolurile uitate ale Bisericii. Ironia face ca
rolul revoluţionar al Bisericii, atât de important în primele
secole de creştinism (când creştinii erau singurii care,
prin ideile lor comunitariste, se opuneau ordinii fireşti
din Imperiul Roman şi nu recunoşteau natură pretins
„divină” a împăratului) să fie regăsit de teologii eliberării,
şi totodată repudiat, chiar de ei. Destinul de mai târziu al
celor doi fraţi Boff avea să fie din acest punct de vedere
exemplar. Leonardo Boff a acceptat să fie caterisit fără
să‑şi abjure credinţa în teologia eliberării şi continuându‑şi
activitatea doar ca simplu profesor şi scriitor laic; în timp
ce Clodovis şi‑a păstrat funcţia în ierarhia bisericească,
dar a renunţat aproape total la ideile expuse în această
carte şi, implicit, la teologia eliberării.
Totuşi, ceea ce ne învaţă teologia eliberării e faptul
că, în ciuda unei păreri tradiţionale moştenită de la
iluminişti, doctrina Bisericii nu este incompatibilă cu
idealurile de reformă socială, ba dimpotrivă. Chiar dacă în
interiorul Bisericii Catolice, atât de mefientă faţă de orice
mişcare reformistă după schisma lui Luther din secolul
XVI, teologia eliberării a dispărut ca tendinţă, moştenirea
ei spirituală a rămas vie în toată America de Sud, singurul
continent aproape „de stânga” al momentului şi, poate
nu întâmplător, gazda unora dintre cele mai înfloritoare
economii în plină criză financiară mondială: Brazilia,
Venezuela şi Argentina.
Stadiul preliminar: Dăruirea
Înainte de a face teologie trebuie să „facem”
eliberarea. Primul pas pentru teologia eliberării este
pre‑teologic. E o chestiune de a încerca să trăieşti
dăruindu‑te pentru credinţă: în cazul nostru, de a
participa cumva la procesul de eliberare, de a te dărui
cauzei celor oprimaţi.
Fără această precondiţie teologia eliberării nu ar fi
altceva decât o treabă de limbaj. De aceea nu e suficient
doar să reflectăm asupra a ceea ce trebuie făcut. Mult
mai important e să stabilim o legătură vie cu practica.
Dacă nu reuşim să stabilim această legătură, atunci
„sărăcia”, „oprimarea”, „revoluţia”, „societatea nouă”
sunt simple vorbe care pot fi culese din orice dicţionar.
Esenţial de reţinut e acest lucru: legăturile cu
practica specifică se află la rădăcina teologiei eliberării.
Ea operează în interiorul marii dialectici a teoriei
(credinţa) şi a practicii (iubirea).
De fapt, numai această conexiune efectivă cu
practica eliberării le poate da teologilor „un nou spirit”,
un stil nou, o cale nouă de a practica teologia. A fi teolog
nu e o chestiune de utilizare îndemânatică a unei metode
[de cercetare] ci de a fi încărcat cu spirit teologic. Mai
degrabă decât să reprezinte folosirea unei noi metode
teologice, teologia eliberării oferă o nouă modalitate de a fi
teolog. Teologia reprezintă mereu un pas secund; primul
pas este „credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Gal.
5:6) Teologia (nu teologul) vine abia după aceea; mai întâi
e practica eliberării.
Deci pentru început trebuie să cunoaştem direct
realitatea oprimării/eliberării prin implicarea solidară
alături de cei săraci. Acest stadiu pre‑teologic reprezintă
cu adevărat o convertire, şi necesită inclusiv o „convertire
de clasă”, în sensul ajungerii la solidaritatea efectivă,
reală, cu cei săraci şi la eliberarea lor.
Trei forme ale dăruirii pentru cei săraci
Bineînţeles, cea mai potrivită modalitate, şi calea
specifică teologilor pentru a se dărui cauzei celor săraci
şi oprimaţi, este aceea de a produce o teologie superioară
calitativ. Dar ceea ce vrem noi să subliniem este faptul
că o asemenea reuşită e imposibilă fără un minim contact
cu lumea oprimaţilor. Contactul personal este absolut
necesar pentru ca teologul să poată dobândi o nouă
sensibilitate teologică.
Putem vorbi de diferite forme şi niveluri de contact,
depinzând de înclinaţiile şi circumstanţele persoanelor
interesate:
▪▪ primul nivel ar putea fi caracterizat ca fiind unul
mai mult sau mai puţin restrâns, întrucât e fie sporadic,
sub forma vizitelor la comunităţile de bază, întâniri,
şi tot aşa, fie mai obişnuit, prin munca pastorală din
weekend, prin oferirea de sfaturi şi aşa mai departe.
▪▪ al doilea nivel este cel al alternanţei dintre
perioadele de muncă ştiinţifică – cercetare, predare, scris
etc. – cu perioadele efective de muncă practică – muncă
pastorală sau teologică într‑o biserică anume.
▪▪ al treilea nivel este cel în care se trăieşte
permanent cu oamenii, când casa teologului e între
oameni şi el munceşte şi trăieşte alături de ei.
Indiferent de nivelul ales, un lucru e capital: oricine
vrea să elaboreze o teologie a eliberării adevărată trebuie
să fie pregătit să meargă în „sala de studiu” a sărăciei.
Numai după ce va sta pe băncile umilinţei va fi capabil
să frecventeze şi o şcoală mai „înaltă”.
Cele trei mijlociri
Elaborarea unei teologii a eliberării poate fi împărţită în trei
stadii de bază, care corespund celor trei stadii tradiţionale ale muncii
pastorale: a vedea, a înţelege şi a acţiona.
În teologia eliberării vorbim de trei mari „mijlociri”: mijlocirea
socio‑analitică, mijlocirea hermeneutică şi mijlocirea practică.
Termenul „mijlocire” e folosit pentru că cele trei stadii reprezintă
simple mijloace sau instrumente ale proceselor teologice. Pe scurt,
aceste trei mijlociri funcţionează şi se relaţionează între ele după cum
urmează:
▪▪ Mijlocirea socio‑analitică (sau istorico‑analitică)
operează în sfera lumii oprimaţilor. Încearcă să afle de ce
oprimaţii sunt oprimaţi.
▪▪ Mijlocirea hermeneutică operează în sfera lumii
divine. Scopul ei e să încerce să afle care e planul divin
pentru cei săraci.
▪▪ Mijlocirea practică operează în sfera acţiunii.
Încearcă să descopere tipul de acţiune practică necesară
pentru a elimina oprimarea fără a fi în dezacord cu planul divin.
Haideţi să tratăm aceste trei mijlociri în detaliu.
Mijlocirea socio‑analitică
„Eliberarea” înseamnă eliberarea de sub oprimare.
De aceea, teologia eliberării trebuie să înceapă prin a se
informa pe sine cu privire la condiţiile concrete de trai ale
oprimaţilor şi diversele forme de oprimare pe care aceştia
le suferă.
Evident, obiectul principal al teologiei e Dumnezeu.
Totuşi, înainte de a cerceta ce înseamnă oprimarea în
ochii divinităţii teologii trebuie să se întrebe mai multe
CUM SE FACE TEOLOGIA
ELIBERĂRII
I
Leonardo şi Clodovis Boff

5
E S E U
chestiuni de bază despre natura concretă a oprimării
şi cauzele ei. A‑L înţelege pe Dumnezeu nu este nici un
substitut, nici o alternativă faţă de cunoaşterea lumii
reale. După cum zice Toma d’Aquino: „O eroare cu privire
la lume contribuie la erorile despre Dumnezeu.” (Summa
contra Gentiles, II, 3).
Mai mult, dacă vrem ca fenomenul credinţei să aibă
o eficienţă, în acelaşi mod în care are şi iubirea creştină,
atunci el trebuie să ţină ochii deschişi asupra realităţii
istorice asupra căreia caută să acţioneze.
De aceea, cunoaşterea lumii reale a oprimaţilor
reprezintă un aspect (material) al procesului teologic în
general. Deşi nu e tot procesul în sine, ea reprezintă un
stadiu indispensabil sau o mijlocire pe drumul dezvoltării
înţelegerii, cunoaşterii mai profunde a credinţei însăşi.
Explicarea fenomenului oprimării
Confruntat cu realitatea color oprimaţi, prima
întrebare a teologului nu poate fi decât: „De ce există
oprimare şi care sunt cauzele ei?”
Oprimaţii pot fi găsiţi în multe straturi ale societăţii.
(Declaraţia de la) Puebla îi enumeră pe toţi: copii,
tineri, popoarele indigene, ţărani, muncitori, şomerii
şi precarizaţii1
, categoriile marginalizate, cei ce trăiesc
în suburbiile suprapopulate, bătrânii... (§§ 32‑39).
Dar oprimaţii din Lumea a Treia au o caracteristică
dominantă: ei sunt săraci şi în sensul socio‑economic
al termenului. Ei formează masele de dezmoşteniţi de la
periferiile oraşelor şi din zona rurală.
Dacă vrem să înţelegem corect toate celelalte forme
de oprimare şi felul în care ele se relaţionează reciproc, de
aici trebuie pornit, de la această oprimare „structurală”.
În fapt, aşa cum vom vedea în detaliu mai încolo, această
formă socio‑economică a oprimării le condiţionează pe
toate celelalte.
Aşadar, dacă pornim de la expresia fundamentală a
oprimării ca şi sărăcie de ordin socio‑economic, va trebui
să aflăm ce o cauzează. Privitor la această chestiune
teologia eliberării a găsit trei răspunsuri gata pregătite.
Le vom numi în continuare: explicaţia empirică, explicaţia
funcţională şi explicaţia dialectică a sărăciei.
Explicaţia empirică: sărăcia ca viciu. Această
abordare duce la o explicaţie superficială şi lipsită de
substanţă. Ea atribuie cauzele sărăciei lenei, ignoranţei
sau pur şi simplu mizeriei umane şi nu observă deloc
dimensiunea colectivă sau structurală a problemei: aceea
că săracii formează o categorie masivă a populaţiei şi că
numărul lor creşte constant. Aceasta e concepţia comună
cea mai răspândită cu privire la mizeria socială.
Din acest punct de vedere soluţia logică în problema
sărăciei este ajutorul ‑ în toate formele sale, de la pomana
individuală până la schemele elaborate la nivel mondial.
Săracii sunt trataţi ca simple obiecte pasive ale milei
celorlalţi.
Explicaţia funcţională: sărăcia ca înapoiere. Aceasta
e interpretarea liberală, sau burgheză, a fenomenului
sărăciei. Sărăcia e atribuită înapoierii economice şi sociale.
Funcţionaliştii cred că în viitor, datorită proceselor istorice
de dezvoltare, a împrumuturilor străine şi a tehnologiei,
o să‑şi facă apariţia „progresul” şi foamea o să dispară.
Soluţia socială şi politică scoasă în evidenţă
de funcţionalişti este cea a reformei, înţeleasă ca o
îmbunătăţire progresivă a sistemului actual. Săracii sunt
trataţi ca simple obiecte pasive ale acţiunii întreprinse de
alţii.
Latura pozitivă a explicaţiei funcţionale e că remarcă
aspectul colectiv al fenomenului sărăciei; nu reuşeşte,
totuşi, să îi remarce şi aspectual conflictual. Altfel zis,
nu reuşeşte să vadă ceea ce a remarcat [declaraţia de la]
Puebla, şi anume că sărăcia „nu e o fază trecătoare... Este
produsul situaţiilor şi structurilor economice, sociale şi
politice... prin care bogaţii devin mai bogaţi pe cheltuiala
săracilor, care devin şi mai săraci” (§30).
Explicaţia dialectică: sărăcia ca oprimare. Aceasta
vede sărăcia ca un produs al organizării economice a
societăţii, care face posibilă exploatarea unora – cei ce
muncesc – şi excluderea altora din procesele de producţie –
precarii, şomerii, şi toţi cei care sunt în vreun fel sau altul
marginalizaţi. În enciclica Laborem Exercens (cap. 3) Papa
Ioan Paul al II‑lea defineşte ca rădăcină a acestei situaţii
dominaţia capitalului, de care se bucură foarte puţini,
asupra muncii, pe care o practică foarte mulţi.
Această explicaţie, care mai e denumită şi teoria
„istorico‑structurală”, vede sărăcia ca fiind un fenomen
colectiv şi conflictual, care poate fi combătut numai prin
înlocuirea prezentului sistem social cu unul alternativ.
Ieşirea din această situaţie este dată de revoluţie,
înţeleasă ca transformare a bazelor economice şi sociale
ale sistemului. Explicaţia dialectică este singura care îi
recunoaşte pe săraci ca „subiect”.
1
Am tradus prin „precarizaţi” termenul „underemployed”
care semnifică muncitori semi‑şomeri, care nu‑şi găsesc
de lucru pe măsura pregătirii şi disponibilităţii lor
profesionale. (n. tr)
Mijlocirea istorică şi lupta oprimaţilor
Interpretarea socio‑analitică, aşa cum a fost
prezentată mai sus, conduce la o abordare istorică a
problemei sărăciei. Această abordare se concentrează pe
săraci nu numai în ceea ce priveşte starea lor actuală ci ca
produs finit al unui lung proces de jefuire şi marginalizare.
De asemenea, aduce cu sine şi preţuirea luptei „celor de
jos” de‑a lungul epopeii lor istorice.
De aici rezultă că situaţia oprimaţilor nu e definită
doar de cei care îi oprimă, ci şi de felul în care ei înşişi
reacţionează la oprimare, îi rezistă, luptă pentru a
se elibera. Săracii nu pot fi înţeleşi fără a lua act de
dimensiunea lor de subiecţi sociali sau de co‑agenţi – deşi
la un nivel greu vizibil – în procesul istoric. Orice analiză
a lumii celor săraci trebuie să ţină cont nu numai de cei
care‑i oprimă ci şi de propria lor istorie şi de eforturile lor
de eliberare, oricât de minuscule vor fi fost ele.
Relaţia cu marxismul
Cum s‑ar putea evita contactul cu grupările marxiste
(la nivel practic) şi cu teoria marxistă (la nivel academic)
atunci când ne preocupăm de cei săraci şi oprimaţi şi de
modalităţile de eliberare? Evident, nu se poate – o asemenea
fatalitate se întrevede deja prin folosirea unor termeni
precum explicaţie „dialectică” sau „istorico‑structurală” a
fenomenului sărăciei socio‑economice.
Totuşi, în teologia eliberării marxismul nu e tratat
niciodată ca subiect în sine ci numai pornind de la şi în
relaţie cu cei săraci. Punându‑se pe ei înşişi ferm de partea
săracilor, teologii eliberării îl întreabă pe Marx: „Ce ne poţi
spune despre starea de sărăcie şi modalităţile prin care
poate fi depăşită?” Astfel, marxiştii sunt supuşi judecăţii
celor săraci şi cauzei lor ‑ şi nu invers.
De aceea, teologia eliberării foloseşte marxismul
doar ca un simplu instrument. Nu îl venerează aşa cum
o face cu Evanghelia. Şi nici nu simte nevoia să dea
socoteală specialiştilor în ştiinţe sociale pentru folosirea –
corectă sau nu – a terminologiei şi ideilor marxiste, deşi
se simte obligată să dea explicaţiile necesare săracilor
şi comunităţii ecleziale. Pentru a fi mai clari, trebuie
să spunem că teologia eliberării împrumută liber din
marxism anumiţi „indicatori metodologici” care s‑au
dovedit utili în înţelegerea lumii oprimaţilor, cum ar fi:
▪▪ importanţa factorilor economici;
▪▪ atenţia acordată luptei de clasă;
▪▪ puterea mistificatoare a ideologiilor, inclusiv cele
religioase.
Sunt indicatorii enunţaţi de superiorul general al
iezuiţilor, părintele Pedro Arrupe, în binecunoscuta sa
scrisoare despre analiza marxistă din 8 decembrie 1980.
Teologia eliberării păstrează astfel o poziţie categoric
critică în raport cu marxismul. Marx (ca de altfel oricare
alt marxist) poate fi un însoţitor (cf. Puebla, §544) dar nu
poate fi niciodată călăuza, deoarece „Învăţătorul vostru
este unul: Hristos” (Mat. 23:10) Materialismul şi ateismul
marxist nici măcar nu constituie o tentaţie pentru teologii
eliberării.
Lărgirea conceptului de „sărac”
Săracul ca şi negru, indigen sau femeie
Teologia eliberării e despre eliberarea celor oprimaţi:
în totalitatea fiinţei lor, ca persoană, cu trup şi suflet, şi
în totalitatea lor ca şi clasă: cei săraci, cei discriminaţi.
Întrucât nu ne putem limita numai la aspectul
socio‑economic al oprimării, adică „sărăcia”, oricât de
fundamental şi de determinant ar fi acesta, trebuie să ne
îndreptăm privirile şi asupra altor niveluri de oprimare
socială, cum ar fi:
▪▪ oprimarea rasistă: discriminarea negrilor;
▪▪ oprimarea etnică: discriminarea popoarelor
indigene sau a altor minorităţi etnice;
▪▪ oprimarea sexistă: discriminarea femeilor.
Fiecare dintre aceste tipuri de oprimare/discriminare,
dar şi altele (oprimarea copiilor, a tinerilor, a bătrânilor)
are o natură specifică, ceea ce înseamnă că trebuie tratată
(atât în teorie cât şi în practică) de o manieră specifică. De
aceea trebuie să mergem dincolo de un concept exclusiv
„de clasă” al oprimării, care ar reduce fenomenul oprimării
doar la componenta socio‑economică. Rândurile celor
oprimaţi sunt pline de o mulţime de oameni, nu numai
de cei săraci.
Totuşi, trebuie să remarcăm că oprimaţii
socio‑economic (săracii) nu doar că există pur şi simplu
alături de alte grupuri oprimate, cum ar fi negrii, popoarele
indigene, femeile – ca să ne referim la cele trei categorii
majore din Lumea a Treia. Nu, oprimaţii „de clasă” –
sărăcimea – sunt expresia (infra)structurală a oprimării.
Celelalte grupuri reprezintă expresia „suprastructurii”
oprimării şi din această cauză sunt extrem de condiţionate
de (infra)structură. Una e să fii un taximetrist negru, şi cu
totul alta un fotbalist important; una e să fii o servitoare,
şi cu totul altceva să fii nevastă de preşedinte; una e să fii
un indigen dat afară de pe pământul său, şi cu totul alta
să fii un indigen care are o fermă proprie.
Aceste exemple ne arată de ce, într‑o societate
divizată în clase, lupta de clasă – care este un fapt şi o
demonstraţie etică a prezenţei injustiţiei condamnată de
Dumnezeu şi de biserică – este principala formă de luptă.
Ea pune grupuri antagonice, cu interese ireconciliabile,
faţă în faţă. Pe de altă parte lupta negrilor, a indigenilor,
a femeilor, pune în mişcare grupuri care nu sunt în mod
natural antagonice, ale căror interese principale pot fi
reconciliate. Deşi proprietarii exploatatori şi muncitorii
exploataţi nu pot fi într‑un final reconciliaţi (atâta vreme
cât primii rămân exploatatori şi ceilalţi exploataţi) negrii
pot fi reconciliaţi cu albii, indigenii cu europenii şi femeile
cu bărbaţii. În societăţile noastre avem de‑a face cu un
amestec de conflicte de clasă antagonice, fundamentale,
cu o mulţime de contradicţii non‑antagonice. Dar
trebuie să remarcăm faptul că tipurile de oprimare
non‑economică agravează oprimarea deja existentă la nivel
socio‑economic. Cei săraci vor fi oprimaţi suplimentar
atunci când, fiind săraci, pe deasupra mai sunt şi negri,
indigeni, femei sau bătrâni.
Săracul ca şi fiinţă „decăzută şi defavorizată”
Abordarea socio‑analitică e neîndoielnic importantă
pentru înţelegerea critică a situaţiei săracilor şi a
tuturor claselor oprimate. Totuşi, perspectivele sale
asupra oprimării sunt limitate numai la ceea ce poate
face o modalitate academică de abordare a problemei. O
asemenea modalitate are limitările sale, care ţin de natura
mediului academic. Ea poate doar să întrevadă structura
de bază, generală a oprimării (ceea ce, oricum, e destul
de mult); însă nu poate să perceapă toate nuanţele pe
care numai experienţa zilnică, directă, le poate observa.
Înţelegerea strict raţională, ştiinţifică, a oprimării duce în
cele din urmă la un raţionalism oarecare şi face abstracţie
de mai bine de jumătate din realitatea oprimării.
Oprimaţii sunt mult mai mult decât ceea ce analiştii –
fie ei economişti, sociologi, antropologi – ne pot spune
despre ei. Trebuie să îi ascultăm chiar pe cei oprimaţi.
Săracii, cu înţelepciunea lor populară, „cunosc” de fapt
mult mai multe despre sărăcie decât orice economist.
Sau, mai bine spus, ei cunosc altfel, la un nivel mult mai
profund.
De exemplu, ce înseamnă „să munceşti” pentru
înţelepciunea populară şi ce înseamnă pentru un
economist? Pentru acesta din urmă munca e o simplă
categorie sau un calcul statistic, în vreme ce pentru
oamenii simpli „munca” înseamnă dramă, suferinţă,
demnitate, siguranţă, exploatare, epuizare, viaţă – adică o
întreagă serie de percepţii complexe şi chiar contradictorii.
Sau, ce înseamnă „pământ” pentru ţăran şi ce înseamnă
pentru sociolog? Pentru ţăran e mult mai mult decât o
entitate economică şi socială; ţine de măreţia fiiţei umane,
pământul având o semnificaţie afectivă şi chiar mistică. Şi
dacă e pământul strămoşilor săi, atunci are o semnificaţie
şi mai mare.
În sfârşit, „sărac” pentru oamenii simpli înseamnă
dependinţă, datorii, insecuritate, obscuritate, dispreţ,
umilinţă. În general săracii nu zic despre ei înşişi că sunt
„săraci”, pentru a nu‑şi periclita sentimentele de stimă de
sine şi demnitate. Non‑săracii sunt cei care se referă la ei
ca fiind „săraci”. Îmi aduc aminte când o biată femeie din
Tacaimbó (Pernambuco), atunci când a fost strigată de
cineva „Măi săraco!”, a replicat: „Nu sunt săracă! Sărăcia,
înseamnă că eşti terminat. Eu sunt sărmană, dar mă
lupt!”
Putem trage concluzia că teologia eliberării,
aflându‑se în contact permanent cu oamenii, nu se poate
mulţumi cu analizele sociale ci trebuie să ţină cont de
întreaga interpretare pe care săracii înşişi o dau lumii
în care trăiesc, făcând legătura directă între abordarea
socio‑analitică şi înţelegerea, indispensabilă, pe care ne‑o
dă înţelepciunea populară.
Săracul ca figură suferindă a Fiului lui Dumnezeu
În sfârşit, viziunea creştină asupra săracilor e că ei
sunt tot ceea ce am zis mai sus şi ceva în plus. Credinţa
ni‑i arată pe cei săraci şi pe cei oprimaţi în lumina pe care
teologia eliberării încearcă să o proiecteze (şi urmează să
anticipăm mijlocirea hermeneutică):
▪▪ imagine desfigurată a lui Dumnezeu;
▪▪ Fiu al Domnului, suferind şi alungat;
▪▪ evocare a sărăciei şi persecuţiei lui Iisus;
▪▪ taina lui Dumnezeu, Judecătorul istoriei.
Fără a pierde nimic din substanţa sa specifică,
înţelegerea săracilor e astfel lărgită infinit prin raportarea
sa la Infinit. Astfel, văzuţi din poziţia credinţei şi a misiunii
bisericii, săracii nu mai sunt nişte simple fiinţe umane
cu câteva nevoi lipsă; nu mai sunt simple persoane
oprimate social şi în acelaşi timp agenţi ai istoriei. Ei sunt
toate acestea, şi mai mult decât atât: ei sunt purtătorii
„potenţialului de evanghelizare” (Puebla, §1147) şi fiinţe
umane cu vocaţia vieţii veşnice.
(continuare în numărul următor)

6
POEZIE
Traducere Alice Valeria Micu
Psalm
Oh, cât de permeabile sunt frontierele umane!
Câţi nori vă trec nepedepsiţi pe deasupra,
cât nisip al deşertului trece dintr‑o ţară în alta,
câte cărări de munte rotindu‑se pe pământurile
altora cu sărituri provocatoare!
Trebuie să menţionez aici una câte una păsările
care traversează în zbor
sau care se aşează pe bariera aplecată?
Poate chiar şi o vrabie – coada ei este deja afară,
iar ciocul încă în patrie.
Şi în plus, cât se agită!
Printre numeroasele insecte mă voi limita la furnică,
Cea care între pantoful stâng şi cel drept al
vameşului
nu se simte obligată să răspundă la întrebările
De unde? şi Unde?
Oh, să înţelegi dintr‑o singură privire toată
această confuzie,
pe toate continentele!
Poate că nu e tufa care de pe malul opus
îşi trafichează pe deasupra fluviului cea de‑a
o sută de mia frunză?
Şi cine ştie dacă nu, caracatiţa, cu braţele ei lungi
şi neruşinate
violează limitele sacre ale apelor teritoriale?
Cum se poate vorbi de‑o ordine oare
dacă nu e posibil măcar să scotocim stelele
şi să aflăm de ce străluceşte fiecare?
Şi apoi această condamnabilă răspândire a
zăpezii!
Şi praful care se aşează întreaga stepă
ca şi cum n‑ar fi fost ruptă în două!
Şi răsunetul vocilor peste îndatoritoarele suflări
ale aerului:
acele ciripeli seducătoare şi gâlgâielile aluzive!
Doar ceea ce e uman poate fi cu adevărat
Străin.
Restul e pădure amestecată, săpătură de cârtiţă
Şi vânt.
Vedere cu
un grăunte de nisip
Îi spunem grăunte de nisip.
Dar el nu‑şi spune nici grăunte nici nisip.
Merită mai puţin decât un nume
General, individual,
permanent, temporar,
greşit sau corect.
Nu‑i pasă de privirea şi atingerea noastră.
Nu se simte privit şi atins.
Şi ceea ce s‑a întâmplat pe pervaz
este doar una din aventurile noastre, nu ale lui.
Pentru el e ca şi cum ar cădea pe un lucru oarecare,
fără siguranţa de‑a fi căzut deja
sau de a cădea încă.
De la fereastră se vede frumos lacul,
Dar acea imagine, a lui, nu se vede.
Fără culoare şi fără formă,
fără voce, fără miros şi fără durere
este starea lui în această lume.
Fără sfârşit e fundul lacului
şi fără capăt malurile.
Nici înmuiat nici uscat grăuntele de sub apă.
Nici la singular nici la plural cel din valuri,
care murmură surd la propriul murmur
intern al pietrelor nici mici, nici mari.
Şi totul este sub un cerul unei naturi fără cer,
unde soarele apune fără să apună de tot
şi se ascunde fără să fie ascuns îndărătul
unui nor neştiutor.
Vântul îl tulbură fără alte motive
decât acela de a sufla.
Trece o secundă.
O altă secundă.
A treia secundă.
Trei secunde, însă doar ale noastre.
Timpul trece ca un mesager cu o veste urgentă.
Însă este doar comparaţia noastră.
Personajul inventat, graba fictivă,
iar vestea inumană.
Portret de femeie
Trebuie să fie la alegere.
Să se schimbe, atâta timp cât nu se va schimba
nimic.
E uşor, imposibil, dificil, nu merită.
Are ochii, dacă este necesar un timp albaştri,
un timp gri, negri, veseli, plini de lacrimi fără motiv.
Doarme cu el precum întâia sosită, unica pe lume.
Îi va dărui patru fii, nici unul, unul.
Ingenuă, dar o excelentă sfătuitoare.
Fragilă, dar te va susţine.
Nu are capul pe umeri, dar îl va avea.
Citeşte Jaspers şi reviste feminine.
Nu ştie la ce foloseşte viaţa asta şi va construi un
pod.
Tânără, precum un tânăr obişnuit, mereu tânără
încă
Ţine în mâini o vrabie cu aripa frântă,
banii ei pentru o călătorie lungă şi îndepărtată,
un tocător, un ambalaj şi un păhărel de vodkă.
Unde şi ce va face? N‑o fi obosită?
Însă nu, doar un strop, mult, nu contează.
Ori îl iubeşte, ori e insistentă.
La bine, la rău şi de dragul lui Dumnezeu.
Prospect
Sunt un tranchilizant.
Acţionez în casă,
funcţionez la serviciu,
fac faţă examenelor,
mă prezint la audienţe,
lipesc cu atenţie ceştile sparte‑
trebuie doar să mă iei,
să mă faci să mă topesc sub limbă,
trebuie doar să mă trimiţi înăuntru
cu un pahar de apă.
Ştiu cum să tratez nefericirea,
cum să suport o veste proastă,
să îndur nedreptatea,
să risc absenţa lui Dumnezeu,
să aleg un giulgiu frumos.
Ce mai aştepţi‑
Ai încredere în mila chimică.
Eşti un bărbat (o femeie ) încă tânăr(ă),
Ar trebui să te aranjezi cumva.
Cine a spus
că viaţa trebuie trăită cu curaj?
Încredinţează‑mi abisul tău‑
îl voi umple de somn.
Voi fi recunoscător ( recunoscătoare)
pentru căderea în picioare.
Vinde‑mi sufletul tău.
Un alt cumpărător nu va mai veni.
Un alt diavol nu mai există.
Mulţumire
Datorez mult
celor pe care nu‑i iubesc.
Uşurinţa cu care accept
ca ei să fie mai aproape decât un altul.
Mă simt în pace cu ei
şi liberă cu ei
şi asta nu mi‑o poate da iubirea
şi nici nu reuşeşte să mi‑o ia.
Nu‑i aştept
de la uşă la fereastră.
Răbdătoare
aproape ca un meridian
înţeleg
ceea ce iubirea nu înţelege,
iert
ceea ce iubirea n‑ar ierta niciodată.
De la întâlnire la o scrisoare
trece nu o eternitate,
ci doar câteva zile sau o săptămână.
Călătoriile cu ei sunt mereu reuşite,
concertele sunt ascultate în profunzime,
catedralele vizitate
şi peisajele abrupte.
Şi atunci când ne despart
şapte munţi şi râuri
sunt munţi şi râuri
pe care le găseşti în orice atlas.
Este meritul lor
dacă trăiesc în trei dimensiuni,
într‑un spaţiu nici liric, nici retoric,
cu un orizont adevărat, de vreme ce e mobil.
Ei înşişi nu au habar
cât duc în mâinile lor goale.
„Lor nu le datorez nimic!” –
ar zice dragostea
despre acest subiect deschis.
Un amuzament
I‑a venit cheful de fericire,
i‑a venit cheful de adevăr,
priviţi‑l un pic!
De‑abia face deosebire între somn şi veghe,
de‑abia a intuit ce înseamnă să fie el,
de‑abia a cioplit cu mâna delicată din naştere
un briceag şi o rachetă,
uşor de îndesat într‑o lingură de ocean,
nu atât de ridicol încât să facă vidul să râdă,
vede numai cu ochii,
aude numai cu urechile,
limba lui instruită e condiţionată
de motivul vinei de a avea un motiv.
Pe scurt: e aproape o nulitate,
dar are capul plin de libertate, omniscienţă, a fi
mai presus de o carne prostească,
priviţi‑l un pic!
Şi totuşi pare să existe,
s‑a întâmplat în realitate
sub o stea de provincie.
În felul său e vivace şi foarte activ.
Pentru un nenorocit de cristal degenerat
e într‑adevăr mai degrabă uimit.
Cu o copilărie în adâncurile dure ale ambalajului
nu mai e deja un caz singular.
Priviţi‑l un pic!
Dar înainte de orice, a existat doar pentru o clipă,
pentru o pâlpâire a unei galaxii îndepărtate!
Dar poate fi cel puţin intuit
ce va fi din ceea ce este.
Şi este – puternic.
Puternic, trebuie să recunoaştem, înseamnă mult.
Cu acel inel în nas, toga, puloverul.
Un amuzament, totuşi.
Un amărât oarecare.
Un bărbat adevărat.
Pray / Priez / Rugă
bronz de Marcel Guguianu

7
POEZIE
Confesiunile unei cititoare
viaţa este o autoterapie de grup
o părăsire a imaginarului
o fugă din tine însuţi
spre tine
într‑o casă a nimănui
unde cuvintele pot imacula
aproape orice
un copac
un aer
o obsesie
cel mai adesea pot face din noi
ceva mai alb decât am fost
când nu ştiam ce înseamnă
să fii
ne abandonăm ideilor
ca şi cum supravieţuirea
ar depinde de asta
exersăm zi de zi
tăcerea până când
ea învaţă să vorbească
ce libertate frumos delimitată
poate fi uneori poezia
Pseudofabulă cu mărţişor
aş plânge‑acum de nu ţi‑aş scrie
şi aş muri de nu mi‑ar fi dragostea
nemăsurat mai mare decât singurătatea
un bărbat avea o iubire pe care noaptea
o adumbrea cu tristeţea ascunsă de întuneric
şi ziua o părăsea orbit până când
cea din urmă zi s‑a făcut noapte
şi‑a încăput într‑un poem
de mi‑aş putea lega sărutul cu fir alb
şi roşu să‑l porţi la piept ca pe un glonţ
confesiunile unei cititoare
Poveşti de adormit dimineţi
ţi‑am deschis uşa în întuneric
şi mi‑am văzut nopţile lucind pe fruntea ta
am povestit mult despre ultimii doi ani
despre zgomotele orelor târzii
vecinii care se certau mereu
câinele închis în baie
şi maşina care spăla străzile
de nu mai rămâneau decât
urmele paşilor tăi.
te îmbrăţişez ca şi cum
aş putea face asta în fiecare noapte
cine ştie unde‑am fi ajuns ai spus
construind din nopţile noastre
un zid cât să ne ferească de toate
dimineţile ce ne‑nconjoară
ca sălbăticiunile
tu eşti un întuneric înalt
pe care nu‑ndrăznesc să‑l luminez
decât cu vorba cu fapta
dar niciodată cu omisiunea
Confesiunile unei cititoare
n‑am citit în viaţa mea un poem
până la capăt
în primul rând pentru că nu mă puteam decide
spre care capăt să mă îndrept
undeva la mijlocul lui
îl devoram ( asta e nu mă pot abţine
poemele adevărate şi bărbaţii înalţi
şi bruneţi sunt slăbiciunile mele)
pe altele le‑am îngropat adânc în mine
pentru că pur şi simplu nu mai eram eu
cea de dinainte de‑a le fi primit
probabil acesta este motivul pentru care
nu m‑a iubit nici un poet
acum să nu credeţi că mi‑am dorit
s‑ajung muza vreunuia
bem o cafea o bere
îmi citesc din ultimele lor cărţi
dar simt poemele altora
în amneziile cărnii mele
şi se ridică palizi
pe mine mă apucă plânsul
când îi văd cum pleacă
şi‑atunci caut în cărţile lor
şi mă bucur ca în faţa vitrinei de la Tiffany
când găsesc un poem nou de devorat
de ascuns de îngropat
mă înconjoară o lumină ca de septembrie cald
singurătatea poemelor mă umple
şi eu le mângâi pe fiecare în parte
ştiu că e oximoronic gestul meu
dar n‑am ucis nici un poem
aşadar
nu voi avea soarta pădurarilor
aşa mă consolez când
nu pot sta prea mult singură
nu vă speriaţi dacă simţiţi
că aţi pierdut ceva când
vă‑ntâlniţi cu mine
Poetul îşi trece mâna
fumegândă prin păr
Caii‑au păscut distanţa dintre noi
ura nu se mai vede de atâta iubire
o lină corabie pluteşte‑nspre cer
şi arborii înfloresc de uimire
ninge frumos visul se face alb
şi vântul ne ia somnul în răspăr
poetul scrie încă o scrisoare de dragoste
şi îşi trece mâna fumegândă prin păr
Ninge peste un trup în care
nu e nimeni
Ninge peste un trup în care nu e nimeni
pe drum trece o bătrână urmărită de riduri
părul tău încă verde adie prin arbori
un copil desenează o viaţă uriaşă pe ziduri
prin pădure trec vânători cu arme nevăzute pe umăr
vuieşte spaima şi vântul începe să bată uşor
eu scriu cu sângele unei păsări încă necunoscute
prietenul meu se ridică cu casă cu tot într‑un nor
Un foc vorbitor
călătoreşte pe ape
Un foc vorbitor călătoreşte pe ape
în seminţe se face şi mai multă lumină
cel adormit în iarbă e sfâşiat de iarbă
ce limpede e poarta deschisă de‑o albină
ca un val mă izbeşte un fluture în piept
şi mi se‑nseninează pământul sub picioare
se‑aude cum ţăranii întorşi de pe câmp
cu grijă‑şi spală umbrele murdare
Călare pe un fluture
voi ajunge acasă
Şi somnul doarme cu ochii deschişi
sânii stelelor tot mai mult mă apasă
din maci îşi face câmpul felinare
călare pe un fluture voi ajunge acasă
e fragedă dovada din care‑mi fac cămaşă
sufletul meu îngenunchează‑n ninsoare
o, din pieptul atâtor învolburate femei
iese câte un prinţ frumos călare
Se făcuse foarte tristă
Se făcuse foarte tristă
şi uitată mai ales
tot pleca prin iarna lungă
să înceapă un cules
era ziuă cu mult soare
dar şi noapte mai era
şi n‑avea o lumânare
ceaţa drumu‑i tremura
au venit prea lungi corăbii
pe sub mare o vor duce
îi va putrezi lumina
aşteptând să se usuce
tot ce spun îmbătrâneşte
înainte de a spune
ce gândesc în mine plânge
nu răsare nu apune
Eu voi adormi şi tăcerea
va putea să înceapă
Pe buzele miresei trece un prinţ de fum
întunericul vine şi scuipă prin pod
în braţele mele se zbate un drum
tu eşti între ieri şi‑ntre mâine un nod
se aude cum câmpia se ridică spre cer
cum sfârâie umbrele noastre luminoase pe apă
gândul tău e ca un copac înflorit
eu voi adormi şi tăcerea va putea să înceapă
Se făcu prea întuneric
Se făcu prea întuneric
şi lumină se făcu
tu eşti tot la fel de tristă
prinsă între da şi nu
ce lumină înnoptată
şi ce cântec risipit
pe tăcerea cărnii tale
şi pe urlet de cuţit
se făcu multă ninsoare
pe sub sânii‑ţi somnoroşi
umbra mea nu vrea să doarmă
ochii tăi sunt mai umbroşi
Skylark / Alouette / Ciocârlia
bronz de Marcel Guguianu

8
Un pachet de Marlboro, o cafea tare şi aromată, un
pahar cu vin... Ce puţine lucruri îţi trebuiesc (ei da, şi
muzică, un pian melancolic ar fi ideal!) da, ce puţine
lucruri pentru a fi mulţumit!
M‑am răsucit pe burtă, am cuprins perna cu braţele
şi‑am spus:
‑ Mă voi mărita cu un pictor şi‑am să plec în Tibet!
‑ Zău?
Dar nu l‑am impresionat, am simţit asta.
‑ Nu te miri?
‑ Ba da, de ce tocmai în Tibet?
Zic:
‑ Pe fratele meu îl cheamă Tibi. Tibi, Tibet, sună bine!
‑ Ai un frate?
‑ Am, e aviator. Transportă amintirile lui
Saint‑Exupery de la Dakar la Buenos‑Aires!
Poate totuşi îl impresionez. Nici o şansă.
‑ Odată, mi‑a povestit despre o aventură cu o
senegaleză te‑ri‑bi‑lă!
‑ Cât de teribilă?
‑ Am uitat...
Oftez convingător. Afară ninge leneş, răsfirat, într‑o
prăbuşire calmă, aidoma sunetelor de orgă. Sinaia mă
calcă pe nervi şi n‑am decât regrete. Ce frază frumoasă:
„Eu am tuberculoză, iar tu, numai regrete!” Şi eu care
sperasem să aibă imaginaţie!
‑ Ai veni cu mine în Tibet?
‑ De ce neapărat în Tibet?
‑ Şi de ce nu?
Tace pentru că are TBC.
Indecent în secolul nostru. De ce nu
altceva, ceva mai la modă, ceva ca...
Mă rog, orice altceva. Mi‑a spus‑o
într‑o seară, în timp ce atârnam de
gâtul lui, ostenită de dans, visând că
mă sărută.
‑ Hai, sărută‑mă! – l‑am rugat.
‑ Nu pot, am tuberculoză! Aşa
cum stătea – lumina bătea de jos
– părea mare şi puternic. Ce să‑i fi
spus?
‑ Asta‑i un fleac! Am cunoscut
odată pe unul care a fost mercenar
în Congo, avea sifilis...
Până la urmă, m‑a sărutat foarte
decent, pe frunte.
Atunci mi‑am amintit de o
altă excursie, în alţi munţi, de
un băieţandru frumuşel şi timid.
Descojea o portocală. Îi urmăream
mişcările împreună cu o prietenă,
aşteptând în miez de noapte
să împartă fructul cu noi. Dar
frumuşelul, tulburat de întuneric, de
mult prea afişata noastră emancipare
şi priciurile cabanei, în loc să împartă
portocala cu noi, s‑a simţit dator să
ne împărtăşească taina sa: „Ştiţi, eu
sunt evreu!” Ştiam, doar îl chema
Levi. Şi ce? Se simţea atât de diferit
încât trebuia să ne spună?
Mărturisesc că am tratat
problema cu indiferenţă. Pur şi
simplu nu ne păsa. Putea fi criminal
sau vedetă de cinema, nu ne stârnea
nici uimire, nici dispreţ. Nu conta că
era evreu. Îl plăceam pentru că era
drăguţ şi politicos. Punct.
‑ Auzi?
Ce prostie, sigur că aude! Totuşi,
repet:
‑ Auzi, îţi plac pictorii?
Tace. Priveşte fulgii dansând în
dreptul ferestrei. Tuşeşte. Îmi vine
să arunc cu ceva în sticlă, s‑o fac
ţăndări, să‑l scot din sărite.
‑ Îţi plac pictorii?
Acum, da. Acum se uită la mine.
Se apropie, se aşează, mă mângâie
uşor pe cap.
‑ Mâine plec la Bucureşti.
‑ Merg şi eu!
‑ Nu se poate.
Categoric şi rece. E tuberculos, de aia e atât de
categoric şi de rece! Mă răsucesc pe spate. Urăsc Sinaia!
‑ Urăsc Sinaia! O spun foarte tare şi o urăsc sincer.
‑ Chiar?
Se întinde lângă mine şi afară continuă să ningă,
fără oprelişti...
‑ În Tibet e multă zăpadă!
Nu‑l interesează.
‑ Sunt şi iaci!
‑ Şi ce vrei să faci în Tibet?
Politeţe mondenă de parcă aş pleca peste un ceas!
Caut ideea salvatoare. Cu stânga iau paharul cu
vin, îl golesc dintr‑o înghiţitură. Mă înec puţin, aprind o
ţigară, îmi cobor vocea cu un semiton şi încep:
‑ Bărbatul meu pleacă cu o expediţie internaţională
în Tibet. Eu nu pot să‑l însoţesc, sunt însărcinată (ton
nostalgic), dar insist să mă stabilesc în New Delhi (nu
pot să stau prea mult şi prea departe de el!) de unde să‑i
urmăresc, pe cât posibil, mişcările. Trebuie să traverseze
Tibetul, să ajungă la Kucha. Ştii unde e? Nu contează. Îţi
dai seama, el înfruntă gheţari, foamete, lipsuri... Eu zac
într‑un hotel de lux şi‑mi fac unghiile, îmi vopsesc părul
din pricina emoţiilor! Trece o săptămână, două, trei... Nu
mai am veşti de nici un fel, mă agit (degeaba!) şi într‑o
bună zi mă decid să închiriez un avion. Găsesc un pilot,
pornesc. Vrei amănunte? Nu. Deci, pe scurt: zburăm!
Avionul e umplut până la refuz cu pături, conserve, filme
, prostii... În fine, găsim expediţia, ne rotim deasupra
taberei, lăcrimăm prin radio, povestim, căutăm un loc de
aterizare... Şi‑atunci, brusc se porneşte furtuna!
‑ Furtuna?
‑ Da, furtuna. În Tibet e furtună, zilnic între 4 şi 5
după‑amiaza!
‑ Iartă‑mă, n‑am ştiut.
‑ Cum era să ştii? Tu (apăs pe TU îndelung, ca pe
butonul unei sonerii) nu ai fost niciodată în Tibet!
‑ Ai dreptate, şi?
Acum nu mai are tuberculoză. Acum e curios
‑ Şi, nu mai putem ateriza! Discuţii dramatice,
bărbatul meu vrea să ne întoarcem, eu nu, pilotul e
descumpănit, aiureală şi în final, ne prăbuşim!
‑ Tu şi pilotul.
‑ Eu. Pilotul moare!
‑ Moare?
‑ Da’ce, n‑are voie omul să moară? Îşi sparge capul
şi gata!
‑ Bine, şi?
‑ Şi, şi... începe balul! Un timp comunic cu expediţia
prin radio, apoi nimic. Rămân singură şi fără apărare în
mijlocul Tibetului. Epava unui avion şi un plod în pântece,
recunoaşte, nu prea‑mi sunt de ajutor!
‑ Ai reuşit să le comunici coordonatele?
Sunt jignită:
‑ Sigur că le‑am dat! Dar e inutil, aparatura de bord
e avariată, coordonatele sunt greşite!
‑ Aha!
‑ După un timp, continui eu, mă găsesc nişte
oameni, un trib ciudat, cu piele albă, păr roşu şi trăsături
mongoloide (cam fantezist, ce‑i drept, dar acolo în Tibet,
orice e posibil!), complet izolaţi de civilizaţie. Încep o
viaţă nouă, la 4000 de metri altitudine, eu cu băştinaşii.
Mănânc conservele, scriu un jurnal, consum kilograme
de peliculă imortalizând viaţa tribului care m‑a adoptat,
nasc copilul, un băiat... Trec doi ani cu momente uluitoare
şi altele de deznădejde. Am impresia că nu voi mai pleca
dintre aceşti munţi etc. etc.
Pauză de efect. În cameră e
beznă şi ne gândim la Tibet. Povestesc
despre trib, plante, animale... Mai
trec doi ani!
‑ Şi pe urmă?
Păi, m‑am cam săturat de Tibet
şi încep să mă pregătesc de plecare.
Copilul poate suporta drumul, aşa
că îmi fac bagajele, fac rost de iaci,
pornesc. Munţi, prăpăstii, peripeţii
până ajung într‑un sat din Nepal. De
aici sunt dusă într‑un oraş, apoi în
altul şi tot aşa, până ajung în Delhi.
Aici, spital, interviuri, fotografii în
culori, breaking news! Europa. Îmi
regăsesc bărbatul şi mă resemnez
să descopăr că nu mai pictează,
că s‑a apucat de tricotat şi că s‑a
îngrăşat 20 de kilograme! Tricota la
fel ca femeile, din manie şi lipsă de
ocupaţie, asta după ce a moştenit
toată averea unui turc bătrân: 5
văduve şi pruncii haremului. Şaişpe
în total! Cum s‑ar zice, sărutări şi
happy end!
Stă pe gânduri. Stau şi eu.
Confortabil.
‑ Frumos, dar de ce un pictor?
‑ Nu ştiu, zău nu ştiu... Aşa
mi‑a venit.
Se ridică, aprinde lumina. Piere
Tibetul, piere şi vraja după‑amiezei.
‑ Şi mercenarul?
‑ Ah – strâng perna cu pasiune –
era un bărbat fant‑tas‑tic!
‑ Îmi închipui!
‑ Nu, nu poţi. Era dur, violent
şi avea o cicatrice groaznică! Era
poreclit „La cicatrice”...
Ce‑i drept, era fantastic. Un
personaj dintr‑un roman de duzină
despre Legiunea Străină. Dar, îmi
plăcuse...
‑ Era şi foarte crud, mai adaug,
aşa de la mine. În special cu femeile...
Nu ştie ce să creadă şi mă
priveşte ca pe o gânganie cu 15
picioare.
Sar din pat, îmi caut ghetele.
‑ Facem o plimbare?
Nu zice nimic, iarăşi are tuberculoză. Îl omor dacă
mă refuză! Din fericire, nu e nevoie de crimă, e banal de
politicos. Zâmbeşte de parcă mi‑ar fi ghicit gândurile.
Zâmbeşte frumos şi e suficient ca să mă simt
caraghioasă.
Să uiţi Sinaia...
Magdalena Vaida
P R O Z Ă

9
P R O Z Ă
BALADĂ PENTRU
UN LEU
Nicolette Orghidan
„Gând întors, copil pribeag al minţii, n‑ai cum să‑l
cerţi şi de ce să‑l chinui ţinându‑l închis în cutia‑ţi
minunată ce‑şi spune craniană. M‑ai înţeles? Lasă‑l să
umble, trimite‑l şi‑ntoarce‑l, strigă‑l şi şopteşte‑i doar
ultima silabă. Ea să fie şi prima din cuvântul ce se
doreşte spus. Acum ai înţeles? Joacă‑te singur şi umple‑ţi
universul cu legătura de chei a ideilor. Ia cheia pe care
crezi c‑o vei potrivi unui semn grafic, răsuceşte‑o în fibra
fosforului şi observă‑i culoarea, vezi dacă luminează. Abia
atunci poţi spune că ai venit acasă”. Dacă m‑ai urmărit
cu atenţie, atunci sigur m‑ai înţeles: una fără alta nu se
poate. Este ca bumerangul aruncat în toiul nopţii în cea
mai deasă pădure: tot ţi se va opri odată în mână.
Încerc acum, oare pentru a câta oară să‑i aprofundez
cuvintele, să‑i interpretez virgula şi să‑i înţeleg punctul.
Mă uimise prima lui scrisoare şi, pe toată perioada
concursului epistolar pe care‑l lansasem în paginile unui
cunoscut cotidian local, îi urmărisem nu atât forma de
exprimare cât mai degrabă veşmântul ideii. Verbalism
inutil şi amalgam în exprimare în detrimentul unei idei
bine conturate şi redate, iată capcanele în care au căzut
pe rând mulţi dintre cititorii mei. S‑au eliminat „din mers”
cum s‑ar spune. Lucram de câteva săptămâni doar cu 5‑6
cititori şi‑ntindeam cât se putea de mult plasa: doar‑doar
o mai cădea vreunul în ea. Mă uimea însă acel scris care
continua să‑mi trimită cele mai închegate idei. La început
doar nişte iniţiale încheiau scrisoarea, apoi un nume
scurt (un diminutiv bănuiam), ca, în finalul ultimilor
săptămâni un nume şi‑un pronume aveau să semneze
scrisorile pe care le selectam cu cea mai mare grijă pentru
„marea finală”. A fost la început o joacă, dorisem în felul
acesta să mai măresc tirajul cotidianului şi să‑i asigur
un loc mai confortabil în această nebunie a presei, dar
experienţa pe care mi‑o servise viaţa îmi transformase nu
numai concepţia despre lume, dar mai ales ideea despre
oameni. În acea perioadă îmi amintesc, îi căutam de
fiecare dată febril, scrisul în acele câteva zeci de scrisori
pe care le primeam săptămânal, desfăceam nerăbdător
scrisoarea, parcurgeam literele uşor rotunjite, frazele care
curgeau lin.
„…Copil nebănuit al timpului şi‑al vremii, veşnicia
sculptează permanent în noi înlăturând prisosul, lăsând
doar grăuntele de fosfor şi sâmburele cugetării. Mănâncă
fructul, dezghioacă sâmburele şi urmăreşte‑i forma. Nu
ţi se pare că seamănă cu o amforă? Acolo se păstrează
cuminţi şi proaspete ecourile lui „DA” şi „NU”, de acolo
vine gândul întors, acolo‑şi are locaşul zgomotul liniştii şi
de acolo vine spre noi zenitul. Le auzi sau măcar le vezi
toate câte‑ţi sunt date?
Hai, că te‑am speriat din nou, domnule redactor şi
mă treci iar la rubrica „Loviţi la cerebel”, aşa‑i?”
Puteai să te superi pe aceste gânduri? Mi‑ar fi plăcut
să ies din perimetrul cotidianului, să‑i răspund mai mult,
îmi dădeam seama că ea merită mai mult, dar nici o adresă,
nici un semn distinct care să‑mi încurajeze iniţiativa.
Nu‑mi rămânea decât să aştept până când se‑ndura din
nou să scrie, pentru că uneori n‑o înţelegeam: leneşă la
scris sau doar timp limitat pentru aşa ceva? Îi răsfoiam
scrisorile seara, înainte de culcare, răstălmăceam, îi
întorceam pe toate feţele frazele şi încercam să formez o
lume a ei, imaginară pentru mine, dar cât se poate de
reală în alt timp. Jurasem să nu‑i mai răspund în paginile
cotidianului, dar…
„Hei, ai obosit, stimabile?” – mă soma ea după câteva
săptămâni de tăcere. „Hai, ridică‑te că mai avem mult
de mers. Ce te‑ai oprit în mijlocul drumului şi te joci cu
cutia de chibrituri? Doreşti foc? Atunci foc să fie, domnule
redactor!”
Frânturi de idei, joc al imaginaţiei şi un veritabil
dans epistolar mă prinseseră iar în acea vâltoare şi, una
câte una, scrisorile ei deveneau de‑a dreptul tulburătoare.
Fraze pe care nu reuşeam să le detaşez unele de altele
erau un tot compact şi scoase din context, anulau din
start frumuseţea şi originalitatea scrisorii.
„Clipa mai bătrână decât veacul are uneori menirea
să rumenească merele pe ram şi să‑ntoarcă la origini
gândul. Trimite bumerangul secundei şi scutură petalele
de liliac, răsuceşte firele izvoarelor şi adună lacrimile
norilor, prinde‑n braţe soarele şi‑l întoarce cu faţa spre
picătura de eternitate, prinde a gânguri şi‑ntinde mâinile
spre rodul timpului. Fărâma de eternitate pe care o
aştepţi are obrazul trandafiriu şi buzele de cireşe pârguite,
ochii meniţi să te pierzi în adâncul privirii lor, zâmbetul
asemenea bobocului de magnolie…”
Apoi o linişte deplină de câteva luni, nici un rând
măcar…A, ba nu, mint. Mi‑a trimis pe la începutul iernii
un plic în care, pe‑o singură foaie mare de hârtie era scris
uşor tremurat… „EU”. Am recunoscut scrisul, era oare
un semn, dorea să‑mi spună ceva? De unde s‑o iau? Nici
o adresă, un număr de telefon , ceva, acolo, un capăt de
drum…Găsisem şi răsfoisem în schimb o altă scrisoare
ceva mai veche, o recitisem pe aceea în speranţa că,
printre rânduri voi găsi un semn, o frază, ceva care să‑mi
deschidă o cale, dar… Nimic din ceea ce doream eu, doar
puritatea cuvintelor şi fineţea frazelor:
„…Vezi, aici te contrazic. Ai două elemente distincte
în „Balada” lui Ciprian Porumbescu: ai melosul doinit de
la începutul lucrării, ca, apoi, partea a doua a „Baladei”
să fie de fapt o suprapunere a altui cântec doinit din
Moldova. O înrudire cu un cunoscut cântec din partea
locului „Munţilor cu brazi înalţi” parcă se numeşte şi
care i‑a servit drept schelet al portativului pentru această
minunată lucrare. Încearcă să desparţi, să desfaci
într‑un fel această lucrare portativ cu portativ şi ai să
observi ritmul trenar al ei, suprapus parcă pe un ritm
safic de patru pătrimi, specific folclorului nostru moldav.
Variaţiunile interpretative îi dau un uşor caracter doinit
asociind‑o cu un cântec lung, foarte lung. Ei, iar aici
auzul nu te duce cu gândul la ,,Coloana Infinitului” a lui
Brâncuşi? Este sunet lung la ,,Baladă”? Este element înalt
la „Coloana…”, modulul ca formă de redare a abstractului?
Are „Coloana…” piedestal, soclu sau vârf ? Are „Balada”
un început distinct faţă de linia melodică care‑şi urmează
cursul? Este înaltă „Coloana…”? Este sunetul lung şi
melodios la „Balada”? De câte ori se repetă tema muzicală
în „Balada” lui Ciprian Porumbescu? Spune‑mi, câte
module are „Coloana Infinitului”, domnule redactor? Vezi
vreo similitudine între cele şaisprezece module şi ritmul
de patru pătrimi al „Baladei”? Cifra patru îţi sugerează
ceva? Hai că te‑am trimis cu totul în ceaţă, te mai las
puţin să‑ţi revii, dar singur ai dorit acest lucru când ai
lansat această temă. Chiar, oare ce‑ţi veni?“
Şi oare ce fusese în mintea mea când întrebasem în
acele zile cititorii rămaşi în concurs, care ar fi originea
„Baladei” lui Ciprian Porumbescu? Se apropia anul
aniversar şi doream să‑l marchez într‑un fel. Nu mă
aşteptasem însă să primesc din partea ei o veritabilă
pagină de analiză şi critică muzicală.
***
– Ce îmi spui tu, este în alt plan şi‑n alt domeniu,
prietene. Luminează doar faţa nevăzută a Lunii şi nu
oricine‑i poate vedea imaginea reflectată într‑o oglindă
concavă. Ei, ce vezi tu în adâncitura aia concavă? Aşa‑i
că vezi timpul ca absenţă a spaţiului şi spaţiu ca imens
surplus al timpului? Secunda ca măsură a pasului , metrul
ca trecere a orelor nu‑ţi spune nimic? Poate mă iei drept
nebun, dar abstractul este punctul forte al conversaţiei
noastre, ne mângâiem reciproc circumvoluţiunile şi ne
limpezim privirile. Crede‑mă, în felul acesta nu simţi când
trece timpul,mai ales aici nu trebuie să simţi când trece
timpul. Şi chiar dacă trece, lasă‑l să treacă, ce‑ţi pasă?
Doar nu‑i la tine‑n curte! Zâmbeşti? Vezi tu, transformarea
personalităţii se produce la unii indivizi treptat, la alţii
răsucirea miraculoasă poate veni în fracţiuni de secundă.
Eu, eu trebuia să fac ceva şi nu ştiam ce. Am modelat
timpul în toate felurile posibile, am pierdut tren după tren
şi‑am încercat să ies din Eul care începuse să mă strângă.
De multe ori, pentru a simţi viaţa, Eul trebuie să‑l înlături
de tine. Şansa‑ţi vine o dată, cel mult de două ori în viaţă
şi se uită la tine; n‑ai văzut‑o, n‑ai fost pe fază, atunci, la
revedere, ne‑ntâlnim în altă lume şi‑n alt timp. Ei, vezi,
aşa a fost şi cu mine în urmă cu câţiva ani: am reuşit s‑O
văd şi să prind şansa. Am fost norocul EI, a fost minunea
mea.
Îmi prinse umerii şi mă conduse uşor în faţa unei
uşi. O întredeschise şi‑mi şopti:
– Uite, priveşte acolo, spre dreapta şi nu mă judeca
greşit. O vezi? O cunosc de şase ani, de fapt de când am
început cursurile celei de‑a doua facultăţi. N‑ai ştiut
că între timp, ca să‑mi umplu golul lăsat de Adina,
m‑am apucat de Psihologie. Acolo am întâlnit‑o pe EA
şi crede‑mă, a reuşit să mă facă să văd altfel lumea, să
accept la alte dimensiuni viaţa. A fost mâna care m‑a
trecut timpul şi m‑a ajutat să păşesc în altă dimensiune
a existenţei umane. Mi‑a arătat viaţa din oglindă, mi‑a
oglindit cum nu se poate mai bine clipa. Nu pot lăsa, mai
ales acum nu pot lăsa această mână.
Caut să urmăresc discret fiinţa firavă pe care mi‑o arată priet‑
enul meu. Se răsuceşte, se piaptănă cu o singură mână încercând să‑şi
prindă părul. Nu reuşeşte; mai încearcă, scapă pieptenele, dar se ajută
de umăr să‑şi fixeze puţin agrafa.
– N‑o analiza şi n‑o judeca greşit. Nu ştii prin ce‑a trecut şi este
un miracol c‑a rămas în viaţă. După o săptămână de comă superficială,
pareza care i‑a afectat partea stângă este poate cel mai fericit (dacă se
poate spune aşa) lucru care i se putea întâmpla. Am păzit‑o, crede‑mă,
am păzit‑o zi şi noapte, am tremurat pentru orice semn vital revenit.
Atât a putut face natura, cu atât a putut medicina s‑o ajute. Mulţi cre‑
deau că nu mai scapă, dar nativii din zodia Leu au firi tenace. Dacă ai
fi cunoscut‑o înaintea acestui accident vascular!
Tace. Încerc să‑l privesc, dar nu vreau să pierd din ochi nici
făptura care, iată acum se sprijină încet de noptieră şi face câţiva paşi
sprijinindu‑se de cotiera aflată lângă ea. Merge pe lângă perete şi ajunge
la fereastră. Vreau să‑i spun ceva, dar Dan îşi trece mâna prin păr şi
nu‑mi dau seama dacă şi‑a şters fruntea sau pe furiş o lacrimă.
– Ştiu ce vrei să mă‑ntrebi, îţi citesc în priviri şi‑ţi aud murmu‑
rul buzelor: dacă o iubesc? Nu‑mi dau seama şi nici nu m‑am gândit
încă la aşa ceva. Ştiu că, odată plecat de lângă ea mă simt debusolat,
îi simt căldura privirilor urmărindu‑mi paşii, doresc mereu să‑i aud
vocea. Simt nevoia să‑i văd zâmbetul, aştept căldura mâinii ei să‑mi
mângâie părul. Nu ştiu dacă o iubesc, dar ea este prea plinul sufletului
meu, timpul lângă ea nu mai are noţiune, iar spaţiul îşi pierde dimen‑
siunea. Cine ştie, poate c‑ar fi trebuit ca până la această vârstă să mă fi
căsătorit, să fi avut deja o familie, dar însăşi prezenţa ei alături de mine
îmi dă sentimentul familiei împlinite.
Îmi strânge discret mâna şi, cu o mină complet schimbată intră
în salon.
– Ce face leoaica mea? A pornit singură în recunoaştere? Unde te
duci fără mine, pui mic?
Mă cutremur. Mă scutur şi mă uit. Mă uit şi nu‑mi dau seama
dacă şi văd. Îl privesc şi nu‑l recunosc pe Dan, idolul fetelor din fac‑
ultate, teroarea băieţilor şi spaima profesorilor. Nu ştiai niciodată când
va termina o expunere, nu‑l puteai surprinde cu nimic, dar reuşea să te
surprindă oricând.
– Mâncăm ceva, leu voinic?
Aud o voce firavă dar nu înţeleg ce spune, îl văd pe prietenul meu
pregătind măsuţa lângă pat şi, discret, îmi aruncă o privire. Plec, dar nu
văd pe unde calc; calc şi parcă nu‑mi simt picioarele.
O zi, două, trei şi numai rezist: mă‑ntorc în faţa salonului şi în‑
tredeschid uşa. Dan o ajută să îmbrace o bluză subţire, îi mângâie părul
şi, ridicându‑i uşor bărbia îi sărută buzele. Arunc o privire în încăpere
şi văd că încă mai dorm celelalte paciente. Aş fi dorit să mai vorbesc
cu Dan, dar încerc să nu fac zgomot. Las uşa aşa, puţin întredeschisă
şi plec. Mă‑ntorc însă după câteva ore, dar găsesc patul gol, lucrurile
răvăşite, salonul ca niciodată gol. Am o strângere de inimă, dar totuşi
intru şi mă apropii de noptiera ei. Mă uit mai atent la cărţi: „Dreptul
roman”, „Finanţe şi Contabilitate”, „Lumea ca viziune asupra lumii”.
Cine le‑o fi citind? Şi când?
– A, mă cauţi pe mine, aşa‑i?
Dan mă surprinde răsfoind o carte şi‑şi continuă ideea:
– Te uiţi la manuale. Da, mai avem doar licenţa de trecut şi‑am
scăpat.
Ochii‑mi întrebători găsesc parcă terenul pregătit:
– Ea, nu eu. Eu am terminat acum un an. O ajut însă să‑şi termi‑
ne facultatea. Iau notiţe de la cursuri, i le sintetizez, i le citesc. Are o
memorie de invidiat, crede‑mă, pentru ea expunerea temei este floare
la ureche, îi lasă mască pe toţi. Aşa cum o vezi tu, cu vorba‑i domoală
şi mersul împiedicat, nici o restanţă sau vreun examen amânat.
– Cum reuşeşte, frate?
– Ca orice student în faţa unei comisii de examinare: scris şi oral,
de ce te miri? Acum am lăsat‑o la E.K.G pentru un control de rutină
şi‑n câteva zile suntem acasă.
– Şi acasă?
– Şi acasă tot eu. Eu şi ea într‑un univers detaşat de lumea din
jur. Traversez oraşul până la ea acasă şi o ajut la ce are nevoie. A
învăţat să se mişte printre lucrurile din casă şi, mai ales a‑nvăţat să
supravieţuiască sub crucea fixă pe care i‑a dat‑o destinul. Zodie ten‑
ace şi greu încercată‑n viaţă, Leoaica asta a mea! Se agaţă cu disper‑
are de braţul invizibil al providenţei, dar prezent în viaţa fiecăruia şi,
împreună învăţăm să ne mişcăm într‑un univers propriu; îndepărtăm
starea de inerţie ca lege a firii şi încercăm să remodelăm omul. Doar
aşa supravieţuieşti şi nu laşi să te‑nghită abisul care se cască sub tine.
Nu mă judeca şi nu o compătimi. Analizeaz‑o însă şi vei fi tentat să
faci totul aşa, la fel ca mine: în numele copilăriei şi‑al adolescenţei, în
numele unei tinereţi mutilate nu spune, mai ales în asemenea situaţie
nu spune niciodată nu se poate.
Mă priveşte o clipă, apoi îmi întinde un mic pachet.
– Uite, am aici nişte scrisori. Cineva din redacţia cotidianu‑
lui vostru, în urmă cu ceva timp, a avut ideea unui concurs. O bună
perioadă de timp scrisese şi ea, apoi neşansa a ţinut‑o departe de orice
activitate. Acum văd că a început din nou să scrie. Ştii cât de mult se
linişteşte când se aşează în faţa imaculatelor pagini?! De câteva zile
îmi propun s‑ajung , dar n‑am mai avut timp să trec pe la cotidianul
vostru. Îmi faci tu, te rog, serviciul să le duci la destinatar?
Strâng uimit ca pe o comoară cele câteva plicuri pe care mi le dă
Dan şi recunosc scrisul uşor aplecat spre stânga: acum parcă ceva mai
tremurat, cu litere mai mari.
O frântură de lume, o frântură de viaţă care, iată, mi‑a oferit
cea mai ciudată experienţă din profesia mea de ziarist. Am realul în
palmă şi povestea‑n minte, eroii, făpturi muritoare mă leagă cu fire
nevăzute de povestea lor de dragoste: platonică sau nu, tumultuoasă
sau nu, mai reală decât însuşi irealul care ne‑nconjoară. Reuşi‑voi oare
vreodată să pun toate acestea pe hârtie? Gândul întors cum îi spune
ea, voi reuşi oare să‑l fac şi altora cunoscut? Găsi‑voi pagina care să‑l
cuprindă?
MOTTO: „ORICÂND E PREA DEVREME SĂ SPUI CĂ‑I
PREA TÂRZIU”

Literatorul martie-aprilie 2013

Literatorul martie-aprilie 2013

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Viewers also liked

Viewers also liked (20)

Similar to Literatorul martie-aprilie 2013

Similar to Literatorul martie-aprilie 2013 (20)

Literatorul martie-aprilie 2013