Recommended
More Related Content
What's hot
What's hot (20)
Similar to Sintagme literare nr 4 august 2019
Similar to Sintagme literare nr 4 august 2019 (20)
Sintagme literare nr 4 august 2019
- 2. sintagme literare 2 ADELA CONCIU Singurul amant Erai singurul amant cu sângele alb ca laptele și carne crudă de verde, din care picurau visele mele albastre, singura îmbrățișare a nopților ce-mi curgeau pe piele cu lacrimi de maci, până mă deschideam din pântecul umbrei. Erai singura gură de lumină ce-mi boteza trupul gol de prea plinul buzelor, singurul meu zbor transparent de vină, singurele brațe în care puteam adormi, cu ochii deschiși alături de...moarte! Erai! Tu...cel ce îmi țipă în coastă Tu...cel ce îmi țipă în coastă, Ești cel pe care-mi plouă carnea desprinsă de pe oase ești zâmbetul căderii mele în sfâtșitul ce mă întoarce în placentă, ești ieri , ești azi, ești mâine, ești și atunci când... nu ești! Eu... sunt puținul rătăcit în tine! Pice by pice Prea mulți monștrii joacă pe zaruri respirații de inimi , te ucid leneș piesă cu piesă, celulă cu celulă, mestecându-ți visul în măselele plăcerii, până la nudul osului. Cu trupul tău joacă spânzurătoarea, până ajungi să crezi că ultimul tău por va săruta raiul, până ce vei deveni străina spânzurată din cireșul unei primăveri însângerate! Fereastra mea din fața gării Noaptea, fereastra mea din față gării, îmi aduce în casă...viața, cu mers și zgomot sacadat. Ca într-un vagon plin cu deținuți, ce merge către ultimul lagăr, noi, cei rămași sorbim imagini în pupile, cu nesațul flămândului pentru îmbucătura primită înainte de ai uita complect gustul, cu dorința aceea acută de a atinge cu degete tremurânde sufletele celor pentru care ...îngenunchem! Poesis Durerea Dacă durerea ar divorța m-aș plictisi să fiu! A ros din mine de când am băut prima dată ...lumina. Așa că tu ai devenit durerea mea, să nu mă plictisesc, să nu-mi uit nebunia, să nu rătăcesc respirația lacrimilor sparte ce-mi înghit călcâiele! Dragostea...m-a devorat doar în răstignire, doar pentru secunda nudă de inimă. Mai bate-mi un cui Iubite! Să nu uit că sunt vie, mai dă-mi un prânz din durere, înainte să-mi moară zâmbetul, tatuat cu grijă pe obrazul nudului! Terapie Ridică-mă în cerul ochiului tău ! Căderea va fi o dulce terapie, ca desprinderea din placentă, când săruți prima oară lumina, cu plânsul ce curge din tine. Voi fi floarea resemnată în divorțul de țărâna dezverginată de urma pasului tău. Cioplește-mă cu amprenta palmelor tale, să simți cum Dumnezeu a modelat femeia din lutul îngerilor ce ți-au adormit în coastă. Îneacă-mă în ploaia buzelor tale, ca pe o împărtășanie dorită și eu... voi fi bucata de carne
- 3. sintagme literare 3 Poesis ADRIAN BOTEZ Vremuri tulburi aş vrea să fiu ce n-am mai fost – o viaţă prizărită puhoi – maşinile-mi gătesc o bravă meningită îmi vreau izvoarele-napoi – iar munţi să ardă cerul zeu al pădurii-aş vrea să fiu – ochii-mi topească fierul cu răcnet speriat-am nopţi – când zilele muriră stele ciumate tot cădeau – regii nu mai respiră asfalt – cu limba – mestec azi : cuvinte expiară au fost – cândva – o Carte – Bolţi : Cânturi se sufocară... ...nu mai jucaţi lumea la cărţi – căci zeii pierd într-una şi-odat' cu ei – în fund de-ogrăzi – ne seacă şi Fântâna... sub scoarţă de copaci intrai – s-ascund comoara sfântă dar derbedeii de prin cer – lacomi – mă iau la trântă... ...nu mai cresc frunze şi nici flori – în lumea prăduită bântuie – pe colnic şi-n nori – crima – la braţ cu-ispita... *** Și ce dacă te legeni – luntre? şi ce dacă te legeni – luntre ? nu duci în pântecu-ţi iubirea nu-mparţi în două fericirea... ...da – pentru tine se bat cutre... ce jalnică e primăvara ! în stele-mi simt crescând povara... nu voi mai trece peste ape : mâna-mi în foc o las să-mi scape... ia-mă de piept : te-ucid - nu-i zvonul : creez Justificări şi Tronul... hai – dă-mi prilejul să simt sânge şi-afar' de propriul meu laringe... ...m-a smuls – crima - din gris-ul laş : copilu-i mort – eu – brav ocnaş... ...salvai motiv demenţei vieţii : sunt zeu – nu doar amant jegos al pieţii... *** Jigodii trag în dinţi mormanul de cadavre jigodii trag în dinţi mormanul de cadavre (...neînhumarea - constelaţii de palavre...) să ştim – cu toţii – soarta ce ne- aşteaptă câinii coboară – către noi – o treaptă... cu javre dimpreună – ne-ndestulăm măcelul tare ne place – totuşi – să răstignim tot Mielul : nevinovatul sânge fierbe-odat' cu borşul vampiri şi zombies - varnici - ne potopiră coşul... e tevatură mare – -ncurcăm până şi maţe căci victima şi gâdea – criţă – torente- mping la raţe... Ospăţ al Dulcei Crime păli sub lampadar nu vine nimeni – nimeni – să pună vreun hotar... ...gurile-nsângerate – prin ere – devin găuri iar Suflete Borâte - se prăbuşesc în hăuri... *** Mă coc sub sori şi luni necunoscute mă coc sub sori şi luni necunoscute spre ţărmuri noi nechează vechea-mi luntre popoare mii au dispărut în timp : zeii s-au strâns – şi-s singuri în Olimp... păsări şi îngeri se-amestecă-ntre frunze fără de rut şi fără de lehuze iar fericirea-ncape-ntr-o alună : o-nhaţ – pe loc – şi-o răstignesc pe strună nu sunt străin – doar singur şi melodic moartea mi-am omorât-o-n mod parodic să fii comod – tu – zeul dizident să-ţi crească flori în palmă – nu trident... ...ucisu-mi-am prietenii cu Armonie : deci pot să port – pe ramuri – orice pălărie !
- 4. sintagme literare 4 Poesis Totul la mal de pe mal, apele par tot curgând, lăsând loc unui alt val de dragoste nețărmurită, niciodată... până și pescarii au fâcut liniște. o altă așteptare... și parcă nicio acostare la țărm. sirenele nu se mai aud... ele, de fapt, n-au existat nicicând... doar eu mă mai hrânesc uneori cu câte o coadă de pește... dintr-o vară umedă, uitată Flash de când mi-ai pătruns în inimă, respir, suflete.. viețuind, precum vezi, pe o ruină, bătut de vânt, de secole, pe lespezi cioplite-n doruri, sub ploaia cristalină căzând precum un legământ pe creștetul celor fără de vină… Iartă, dar nu am mai reușit să-ți aud ultimul cuvânt. tocmai ieșeam… și, probabil că niciodată, nici nu aș fi avut cum să te iubesc o viață, toată… monoton... îndelung… Plouă // dacă mai aveai vreun dubiu… zilele ni se scurg prin nopți, una după alta, ca și cum nu ni s-ar mai opri niciodată.. hmm.. ce viață înșelătoare o mai fi și asta! Dincolo de pământ se scurg pereții reci din bolțile divine, peste sufletele noastre, până în pământ și parcă dincolo, pe apele line, pluti-vom în chip de legământ al fostelor iubiri, plecate și ele… prin amurguri care nu mai sunt, precum le știam odată, sângerand de dragoste, din ceruri pictată, până când moartea nu ne va mai despărți nicicând... nicăieri, nici măcar pe pământ... nu mă privi, iubito, încă! mai ține-ți ochii închiși, să-mi simți urcările și coborârile ca un sisif - pe calea laptelui, izvorînd din sânul tău, întru o altă lume, mai bună ori mai dreaptă, întocmai celor ce nu se opresc niciodată, chiar dacă e dimineață și ar trebui să o luăm de la capăt, din înalturi.. Chiar și până dincolo de pământ… Un singur pământ sângerând de aceeași dragoste pământul e tot rotund precum o dragoste, și asta n-avem cum s-o uităm nicicând, mereu pornind și întorcându-ne de unde-am plecat odată... citi-vom eternul legământ din cronici scrise de o mână sângerând, aproape toată: “viața-i iubire de voi înșivă, de tot ce e născut!” mă tulbură aceste vorbe, acest refren pe care pus-am nota cea mai mică și-am scris că sufletul nu-ndură astfel de platitudini! am să mă culc din nou, căci un dor nespus am să mă trezesc în zori cu aceleași vorbe, căutând prin dragoste sensul platitudinii rotunde, de-altădată.. ADRIAN LĂZĂRESCU
- 5. sintagme literare 5 Poesis ALEXIA BĂDESCU tatăl meu era un elf al luminii mama o simplă florăreasă din Obor am ieșit din pântecul ei cu un scâncet prevestind dureri neștiute încă nu am vrut să deschid ochii să văd lumea aceasta care mă amăgea cu un sfârc de parcă știam că viața îmi va demonta toate jucăriile nu moștenisem nemurirea tatălui dar plângeau în mine toate păcatele mamei am fost “cumințenia pământului” nu îndrăzneam să mut niciun gândac de la locul lui de teamă să nu tulbur ordinea firească a lucrurilor cezarul venea uneori să-mi inspecteze pulsul fiecărei dezamăgiri aveam planuri mărunte bucurii mărunte regrete mărunte gânduri mărunte vise mărunte doar sufletul îmi era pantagruelic eram un lungan timid și slăbănog fetele mă considerau un ciudat băieții îmi dădeau diverse nume vorbeam mult și despre orice vibrau ideile în aer străluceau ca niște licurici în noaptea minții în decor mâinile erau o prelungire a gurii fetele clipeau își afănau maiestuos părul cu mâna semn de profundă plictiseală dar mă complimentau divin vorbești ca din cărți văzuseră ele la biblioteca municipală cum stăteau aliniate tăcute colorate frumos eram veșnicul confident umărul meu era sfințit de lacrimi îmbălsămate dar ea exista în imaginația mea suspendați amândoi în alt univers născuți cu iubirea în suflet conștienți că iubirea e o artă ce nu are timp de minți prea sterile ea minunea mea știa că iubirea în forma ei sublimă e puterea ce menține universul alert care ne respiră și ne divină singura stare absolută din care rezultă un întreg sună alarma în puii mei iar merg un kilometru prin zăpadă până la muncă adorm în tăcerile tale mă trezesc în nedumeririle mele nu s-a întâmplat nimic monotonia aceasta absurdă mă-mpinge afară din mine e ger în secunda ce ne fecundă cu dinți colțuroși ascuțiți de prea multă vină nu mai ești tu nu mai sunt eu “divina comedie” a lui dumnezeu ci o banală rutină iar templul acesta odată măreț acum e ruină redă-mă pământului antigona să pot inspira lumină purta un trenci obosit în inimă o văgăuna și câteva mări moarte semăna cu un mandarin uneori părul vâlvoi mâini noduroase rădăcinile înfipte în mizeria propriei sorți ascundea la piept arcușul și vioara care mai scârțâia nevrotic bătrânul cu bățul strigau batjocoritor șmecherii din cartier câte-un marinar afumat îl mai scuipa prietenește pe frunte pantofi cu toc înalt cizme cartier îl călcaseră de-atâtea ori în picioare fără milă indiferența lumii îl apăsa ca o dună neagră și grea era doar o flașnetă veche la care cânta sadic un rechin un nimeni în bătaia nopții dar sufletul îi mirosea a valhalla stau în fața ta simplă așa cum m-ai cunoscut un ghemotoc de neliniști o rană fără suflet nu am uitat cum îmi pictai inima cu graffiti vandalizând fiecare bătaie cum îmi împleteai fricile în plasa de fluturi a destinului ochii tăi erau lacrimi din rănile lui dumnezeu gura ta o arcuire a buzelor mele îți memoram fiecare curbură a trupului neștiind că mâinele trecuse deja străzile pe care merg acum scrâșnesc a pași grăbiți a repetiție pentru absurd a nepăsare
- 6. sintagme literare 6 Poesis ANA ARDELEANU Poem de vară Te invit la masa inimii mele, Iar tu îmi ceri răgaz Pentru a pune câteva stele pe cerul frunţii, Cravata de sâmbătă seara, Greieri de vară într-o simfonie, Un buchet de versuri Ce încă mai tălmăcesc sentimente, Ţi le aşează în vaza de cristal Apoi te strecori, precum o boare, în inima mea Galbenul rămas pe scaun neşters, Lasă amprente pe rochia de mătase, Iar ea începe să umble prin aer Cu un anunţ imens pe piept: “Nu-i găsim dragostei şi lumii Alternativă!” Stelele se revarsă Într-o tulburare de cântec, Ca o ploaie torenţială În care toate tainele se scufundă, Doar mâna lunii face peste toate Semn de speranţă. Îmi rămâne timp să îţi strig: “Cât te-am iubit Micuţa Mea Morsă! Iubire cu trei M Şi-un calendar ocupat Până la sfârşitul lumii” Cercuri de popas Lucrurile fericite Sunt vânate de potera aprigului verb Ce caută în ele cristalul Contul zilelor tandre Te reţine ca pe o afacere rentabilă Aşezată precum un scut În dreptul de-a iubi al inimii De-a desluşi cuvântul Cu toate silabele în desfăşurare Între pelerinii cu obrajii roşii Pe care vântul a trezit alarma nopţii Ai născut roiuri de poeme Şi le-ai pus în spate ca bagaj al timpului Harul de-a transforma şi iubi singurătăţile Halo-ul trezit între sâni Ca cercuri de popas. Acum cânţi lângă rug Unde gestul de sacrifiu cere inimii poeme fericite Cărora le dai nume de flori şi nostalgii Ca o consecinţă a întrebărilor ce îmbracă viaţa Şi o duc departe, în orizontul purpuriu Gladiatorii visului Din plicul zorilor Ies mâinile veştilor fine Nerăbdarea a devenit locul Din care toate speranţele pleacă Lăsându-mă fără literele Pentru care au luptat aprig Gladiatorii visului meu Trandafirul oferit Celor ce îşi unesc neamul Şi devin un singur poem S-a ofilit Acum în tufiş se ascund secerătorii misterelor Fluierând melodii Ce au declarat ficţiunea La vama mărturisirilor târzii Acest mod de a trata paradisul îngăduinţei Mă împrieteneşte cu iluzia Tuturor faptelor ce au cutezat Şi au zămislit Împăcând duşmanii Pe umărul tău Stau cu o frivolă amintire pe umărul tău Sunt punctul tăinuit de privirea fixă Câinii latră mişcarea lăuntrică Nu-mi plouă, nu mi-e secetă Dar mi-e camp de umblat printre maci Parte din mine e născocire Pe care lumina amiezii a transpirat Nu pot iubi noaptea Gărzile de corp ale înnoitelor vise În care e aproape ruşinos să mai crezi Cum nici în lichidul roz Ce exultă pe buze Restul e otravă uşoară Cum poveştile de seară Spuse în faţa porţii Învăţ să respir Învăţ să respir Printre troienele care cer jertfă Roşu pe alb înflorit între stânci Mă plimb prin ploaia privirilor tale Locul preferat Unde îmi pot gândi viaţa Casa vârstei mă strânge Şi nimeni nu ajută la descarcerarea inimii Nu cutez să opun câmpiile Sentimentelor dispărute În catastrofa iubirii Privesc cum trece poemul În evantai purtând aerul sacru Inima lui e floarea endemică Pusă la butonieră Chipul se aşează în tabloul pregătit Pentru a intra în nobila casă Simţi nevoia De-aţi împărţi viaţa în pătrăţele mici Care să-ţi satisfacă dorinţa de-a fi prezentat În detaliu Fiecare pătrăţel, adunând în sine, O uriaşă risipă de calcul Poţi afla ziua şi anul cel mai norocos Pentru omenire Când ai putea explica şi altora Modalitatea de-a ieşi, când vrei, Din pătrăţelul care te strânge, Multiplicându-l, Pentru situaţia în care L-ai pierde. Caietul cu pătrăţele Strecurat pe sub uşă Adună mulţimea clipelor trăite Urmată de o contragere În micul embrion Cu-n steag de eliberare Inabordabil Fâlfâind din aripile roşii Deasupra ta
- 7. sintagme literare 7 refugii prin îndepărtare de fântâna de la Inter. reîntoarcerea femeii de la Baz’art des Mots nu voi scrie niciodată pentru cineva anume. doar pentru un sine posibil, actualizabil, resemnat în anonimatul său. micile retrageri. pacea dintre omul ataşat şi omul detaşat. cu spatele la fereastră. mai întâi ne punem întrebarea: suntem, oare, acolo unde credem noi că suntem? mai apoi, privilegiul uimirii: dacă numai titlurile de pe Babelio pot fi citite în timpul a două vieţi, atunci când să mai citim şi cărţile? visătoarea Kamakura construieşte personaje chtonice, care nu trăiesc prin cărţi, ci prin povestirea rostită cu glas omenesc însă noi, după ce am mers a doua oară sub pământ, şi după ce ne-am întors înfăşaţi în sulul ceresc, se facea că şedeam, aşa, toţi trei, de mai bine de treizeci de ani, la aceeaşi masă cu tăblie galbenă, cu faţa la bătrâna Universitate şi cu spatele laTeatrul Naţional, savurând vinul de gheaţă. (“din fântâna arteziană ţâşnesc îngeri cu pălărie, născuţi din sângele spălat de pe caldarâm în dimineaţa de 22 “) un bărbat cu chelie apare în fugă şi o întâmpină pe femeia călăreţ femeia din Fugarii lui Daumier femeia gen hai să o luăm din loc cât mai suntem tinere şi bune la galop femeia făcută din ace de la Baz’art des Mots. zâmbind fără să-şi vorbească se pleacă amândoi pe spate şi se scutură, împuţinându-se, ca şi cum o ploaie tocmai le va dizolva trupurile într-un pahar dansul se răspândeşte iute ca o modă printre studenţii bătrâni, nevindecaţi, sinucigaşi organizaţi în detaşamente de protest, « ăştia sunt oamenii noi, traversând o jumătate de secol în amnios, precum copiii ce refuză să se nască »: e între ei o tensiune de a nu trăi decât prin împotrivire un fel de a se opune curentului, de a da înapoi, înmiit, energia afirmativă primită cu de-a sila, prin vomă şi prin hipnoză de recuperare, la toate acestea privim lacomi : noi am vrut să îmbătrânim şi am făcut-o şi pe asta în stil modernist, în cazemate pictate de mână cu o întreagă imagerie de tente umane, animalice, barbare, penitente, utopice, petrecute în blocurile comuniste, beciuri întunecate şi reci, în timp ce ei au vrut să sugă şi la optzeci de ani laptele mamelor tinere – cu maxilarele încleştate pe sfârc şi cu gingiile roase, edentate – totul le-a reuşit metafizică medievală; acum ţopăim în hologramele de pe pereţii universităţii (« genul de omuleţi din care nu rămâne decât curajul naiv şi o scrijelitură conspirativă făcută la beţie cu un briceag chinezesc bont, măi Nuţă, am plecat la revoluţie pe la cinşpe, vezi că mă întorc la ora 23, pune de o mămăligă şi de un nechezol, al tău Relu ») – aşa cum pământul se vindecă atunci cînd e arat şi de trei ori săpat, aşa cum se încinge vatra în foc, şi focul în curcubeu, aşa cum se aşează piatra sub numele străbunilor şi oul sub cloşca nebunilor, aşa simt cum mă vindec de farmecele tinereţii pierdute de noi la Inter, sau în orice altă smintire de libertate botezată de cel necurat, şi astfel îi văd acum pe ei, nelecuiţii de boală, îi văd cum se oglindesc în arteziana de la Universitate, cu un descântec de la mine şi cu un leac de la Domnul, amestecându-se cu noi în dans, un soi de luptă cu liniile de forţă ale acelui timp ce şi-a urcat miriapozii pe pereţi – inscripţii scrijelite de martori indecişi aici au murit degeaba tinerii, iar bătrânii au supt laptele patriei şi au condus vânătoarea de lupi – otravă pentru urmaşi Poesis ANGELA FURTUNĂ stoarsă din smintirea de libertate a celui vârlan nouă urcoi, nouă urcoaie nouă moroi, nouă moroaie, nouă strigoi, nouă strigoaie, nouă diavoli, nouă diavoloaie, nouă lei, nouă leoaice, nouă pocitori, nouă pocitoare, nouă ursitori, nouă ursitoare, nouă făcători, nouă făcătoare, nouă mârători, nouă mârătoare, noucă mâncători, nouă mâncătoare, nouă zâni de la nouă stâni nouă vânturi de vânt de pe pământ din poarta cerului, cât mai suntem acolo, strâns îmbrăţişaţi în aşteptarea călătoriei, am cântat colinde, am scuipat, am cerut de pomană şi am dăruit, am mărturisit că suntem vinovaţi de magia vieţilor noastre pierdute odată cu libertatea, deşi privitorii ar fi crezut că ne aflăm, în alt timp, tot la masa noastră cu tăblie galbenă, scorojită, citind cursuri de acum trei decenii despre fosile şi stratificări geologice despre arhitext şi despre istoria naţională confiscată de strigoi – noi am rămas ţicniţii de serviciu pentru ora la care vin televiziunile abonate să-şi facă ştiri cu Piaţa cineva strigă la îngerul nr.1 care strigă la îngerul nr.2 care strigă la îngerul nr.3: vezi că habar n-ai pe ce lume eşti vezi că habar n-ai pe ce lume eşti vezi că habar n-ai pe ce lume eşti dansăm, fiecare cu îngerul lui grăsuţ, ca şi cum femeia de la Baz’Art des Mots ar fi pe- aproape, eliberată, purtându-şi cu mândrie cornul ca pe un sân în care vin, o, ce veste minunată, laptele, vinul, apa, oţetul, ambra, veninul şi mierea patriei, câtă pace şi ce bătrâneţe tihnită, orgie de mătase, atât de liberi suntem în dansul nostru din fundul pământului pierdut, din cămările trupului sărac, din fântâna arteziană de la Inter, din poveşti şi din miturile străzii, că nu mai avem habar de nimic şi de nimeni
- 8. sintagme literare 8 SOLITUDINI * priveam un nor fotografiat spectaculos de altcineva mi-am amintit că am pe un cd ori pe un hard extern o colecție de nori da am fost cândva un om de nori un jucător al clipei îmi citeam viața în cumuluși ca voi în zațul de cafea mai grea mi se pare starea omului de apă mereu altă ființă în închisori de sticlă asta nu prea mi-a reușit îmi simt tot mai mult oasele aș putea deveni un om de piatră wow rigor mortis spune-mi prietene ino tu ai auzit de asta toți cei pe care i-am iubit și m-au iubit locuiesc pe acest pământ în cimitire inaccesibile mie așa că de multă vreme ino ei au în sufletul meu un memorial de nori * prietene ino eu sunt prea bătrână nu mi-am însușit picanteriile din spatele blocului nu am angoase nici frustrări feministe detest să-mi arăt în public chiloții pe tine te rup în bucăți apoi te fac conserve să te mănânce copiii și să se simtă fericiți părinții îi învață să termine papa bună cu un joint că doar nu i-or lăsa să pară mai încolo ciudații grupului flutură pe sârme desuuri colorate adie tomberoanele viitorul clipocește leneș în băltoace trec niște fete decoltate și fără pudibonderii pe toace răsună de imnuri bisericile se înmulțesc binomial predicatorii hai să fugim ino cum au fugit de gulag mama și bunica om cere azil politic pe lună tu un simbol demodat eu o babă nebună acolo vom aștepta cuminți amândoi să-și facă dumnezeu ceva timp pentru noi * prietenul nostru cornel era schizofren știu când mi se apropie criza văd imaginile de la tv color am impresia că mi se trimit mesaje pe vremea aceea noi vedeam totul alb-negru prietenul nostru cornel alerga la spital avea psihiatrul lui îl ajuta să le facă terapie celorlalți bolnavi CARMEN-MARIA MECU Poesis apoi revenea printre noi prietenul nostru cornel nu consuma alcool era în 90-91 se deschisese un bar de fițe în humor m-a dus să beau absint muncea la exploatări miniere era bogat a fost pentru prima și ultima oară citisem atâtea poeme despre băutura asta încât mi se înverzise imaginarul babele orașului vor avea ce sporovăi despre fata lui roșca o ciudată bea cu nebunii dimineața absint prietenul nostru cornel a murit înghețat se întorcea acasă pe jos a băut până a picat nimeni n-a aflat vreodată de ce am îmbătrânit prietene cornel voi veni la tine cu ino și un clondir de absint ne vom simți atât de poeți încât vom sfâșia moartea cu clonții noștri de argint * am ieșit după ploaie cu ino ne-am așezat pe o bancă în parc și am băut ca boschetarii lirici clorofilă lumea devenise atât de viriditas încât singura alegere existențială era evident copac sau poate iarbă verde iarba de acasă din ce în ce mai greu de cosit ședeam cu ino pe o bancă verde în parc ne cuprinsese melancolia noi lăcrimam picături imaginare de absint dar cartierul mirosea cumplit a clorofilă
- 9. sintagme literare 9 Ce zi Ce zi cu aripi flămânde strâns-a visele de pe chipul meu plin de uimire Culoare și semne de întrebare ascunse în ciripit de sensuri au sugerat clemență unduirilor desfrânate în viziune Natura o divă a primului păcat și-a plimbat verdele ochilor la mine în suflet O pace și-a adunat vocile cu inflexiuni tolerante ale unui astru introvertit L-a vrut spintecător al nepătrunsului împietrit în văl Ce flacără urlată de lentila concavă a strănutului vegetal Pe rotonda selectă impregnată de celebritatea momentului ițele unei țesături au respectat soliditatea unei creații Nume sonore cu amprente pe verticala unui edificiu au frapat ochiul și-așa îmbibat în primăvara cuvântului Eliberarea de cotidian a făcut 100 m bras în Herăstrăul unei închipuiri Hard Rock Cafe cu o veselie amăgitoare și-a înecat foamea de frumos într-o sondă cu Bloody Mary Să ne iubim într-un oraș Blocuri se suprapun peste o inimă legată la gură cu străzi Turle împrăștie norii în trecutul pe care îl stochează fiecare devenind un aprozar cu amintiri Sforăitul mașinilor un zgomot nesfârșit efemer îți prăjește mintea pe asfaltul îmbâcsit de smoală Efemeră și tristețea din ochii cilindrilor cu părul înverzit care își înfig rădăcinile în pielea brună Cad unul câte unul îngălbenind frânturi de trup ce nu doresc să intre în putrefacție Zgomote renasc aparent pentru a anunța o formă de supraviețuire clopote manele în bernă urme de rock în ciocul privighetorilor și un continuu pâc pâc pâc pâc drog pentru toate extremitățile Hai să ne iubim în tonuri moarte pe un fundal infernal într-un oraș care se anunță cu perspectivă Seară cu pantofi de lac Scenă cu pantofi de lac și haine pestrițe înșirate pe ața dintre două puncte Sala Palatului geme de rumoare Luxul și modestia se pupă într-un ritual Se aplaudă până se enervează gongul și bate de trei ori O lacrimă așteaptă să se termine prima cântare ca să se arunce de la înălțime în mocheta căreia îi va amplifica un punct de praf Mânecile sunt în aer se agită ca steagul de pe Casa Poporului stimulate de ritmul tobelor Orchestra are un dirijor rafinat plin de nerv Dacă ar putea ar cânta la toate instrumentele aflate la vedere Agită întreaga atmosferă CARMEN POPESCU se galopează spre desfășurarea acțiunii Cumul de arte trimite mintea în extaz Se mestecă vocile în ceaunul cu bunătăți după un program fix Seara cu ai noștri în toate limbile arată că acceptăm globalizarea Cuvintele ah cuvintele cu limpezimea mesajului lor adună grădini de flori pe un piedestal Bisul nu are gură să spună câtă bucurie are fiecare în suflet Se reia punctul culminant transformându-se în deznodământ Oh biet actor ne-a invitat la el acasă a fost o gazdă primitoare ne-a umplut momentul de daruri de ce vrea deznodământul să încheie momentele subiectului De ce totdeauna ceea ce este frumos are startul foarte aproapiat de finish Eu Timpul a rămas înţepenit în clipă Clipa se zbătea între tâmple trimiţând trupul în trecut Trăiri vineţii teleportau prin creier stări ofilite Vreau pământul meu de ieri să-l calc doar cu piciorul gol să-i aud inima Bate Atât de tare de-mi trezeşte simţurile Vreau mirosul de reavăn să îl odihnesc în nări apoi să ajungă pană în stomac cu rădăcini cu tot Aştept iarba să îmi crească pe corp părul să înfrunzească în anotimpul trupului Vreau să deschid zăvorul ochilor să curgă din ei izvoare de raze să umplu cu ele ţipetele păsărilor Vreau să fiu sat cu locuitori cu tot vreau să fiu fructul copt căzut din pom să răsfăţ gura cu parfum proaspăt vreau să fiu adolescenţă copilărie eu Cred că acolo m-am blocat Am uitat să mai fiu eu Doamne şi câte mai vreau Poesis
- 10. sintagme literare 10 Poesis CHRISTIAN BISTRICEANU Ritual la naștere prima care îmi făcu crucea la umbra căreia aveam să fiu îngropat a fost moașa însă înainte să termine maica mă scuipă de trei ori să nu fie de deochi de rău de urâciune ori de spurcăciune în camera cealaltă bărbații închinau pahare cu vin sau coniac din sticla adusă de nașu pentru doctorul care n-a mai venit un câine cu trei umbre dădea ocol casei noastre încă de la lăsata soarelui are pe dracu în el zise mama că prea mult m-a durut și de-aia a venit și câinele unele femei spuneau că-i de bine altele că-i semn rău maica le spuse tuturora să tacă că și așa nu știau ce vorbesc și rupând un fir roșu din fusta-i încrețită îmi legă mâna dreaptă să nu devin vânător bărbații râdeau neștiind ce face maica iar femeile își închideau ochii a rugăciune Ritual pentru încolțitul grâului II nimeni nu ține minte o ploaie de vară spune taica apucând plugul de coarne boii rag și plugul răscolește pământul iar rândului nu i se mai vede capătul să-mi ții minte numele când om ajunge la hotar spune el eu dau din cap de parcă aș ști despre ce vorbește - face-te-ai grâule bun/cum trec mândrele pe drum - și-n cer se fac rânduri ca și pe pământ – face-te-ai grâule mare /cum trec mândrele pe vale - cântă taica ca dintr-o aducere aminte iar la secerat să faci o pâine din pământ și din grâul de anul trecut și să o dai păsărilor cerului însă fără de cruce iar în urma noastră în cer și în pământ încolțește grâul Ritual pentru schimbarea ochilor I trece o pasăre pustie prin cer ca plugul prin glie cel ce ne ştie numele închide ochii şi noaptea se lasă peste lume închide maica ferestrele şi uşile cu drug de paltin verde/ de brad/de fier/de oţel şi cu fir roşu de mătase leagă toate încuietorile se întoarce spre vatră şi se-nchină nu ştiu cărei icoane sau poate chiar focului cel ce ne ştie numele se- ntoarce pe-o parte se roagă maica în limba morţilor ei dragi şi mă botează cu numele tatălui ei mort în răzbel să nu mă găsească printre cei vii cu numele strănepoţilor ei nenăscuţi să nu mă găsească printre cei morţi trece o pasăre fără umbră ce nu ştie unde să se aşeze adorm II se trezeşte cel ce ne ştie numele şi-ncepe să muşte din cerul înalt/din pământul bogat de se frâng turnurile de sticlă de se amestecă bulevardele oraşului între ele cu maşini roşii şi verzi cu câini vagabonzi şi tramvaie de se amestecă cele din ceruri cu cele de pe pământ dar ochii mei au altă culoare Bagatelă sau poem optzecist scris în 2017 (II) stau la masă cu ileanamălăncioiu - nu vă miraţi stau la masă deseori cu scriitori importanţi - face un tur prin toate oraşele în care sunt cărţile ei este interesată să vadă cum s-au păstrat pe ce raft sunt aşezate dacă sunt sau nu recitite deschide volumul meu din linia vieţii antologie polirom 1999 şi citeşte dedicaţia: Dlui Victor Vlad, un iubitor dezinteresat al poeziei (lucru din ce în ce mai rar), toată stima şi toate urările bune ale autoarei. apoi întreabă: ce mai e lazăr, cel de după învierea lui lazăr E ora închiderii păzesc somnul beţivului din acest bar privesc chipul bărbos rictusurile şi ochii agitându-i-se pe sub pleoape nu ştiu ce visează dar cred că visează corăbii sau lebede sau că aleargă după tramvaie burduşite cu femei goale privesc cum din gura-i întredeschisă îi curge prin barbă un singur fir de salivă care cade pe podeaua barului şi atunci cred că visează o biserică mare deoarece oraşul încetineşte până la încremenire iar prin betoane prin pardoseală creşte iarba iar imaginile tablourilor şi fotografiilor de pe perete încep să se mişte adie vântul în tabloul cu munţi înzăpeziţi furnalul fumegă greu femeia îşi schimbă poziţia pe şezlong plouă torenţial într-o fotografie şi curge roşul macilor de consignaţie - vai cât haos estetic pe pereţii acestui birt - iarba creşte până-n tavan până dincolo de el se aude un hârâit ca o bormaşină nu e o motocoasă apoi capul barmanului printre bălării şi flori de câmp spune hotărât hai e ora închiderii O noapte cum nu s-a mai văzut noi în mijlocul camerei cărţi în jurul nostru un papagal verde tot repeta: un travestit beat/o băutură ieftină iar tu râzi de noaptea care se tot repetă băutura ieftină de la magazinul din colţ nu se termină niciodată uneori cumpărăm ţigări şi ciocolată pentru varietate vorbim despre cum am inventat un papagal care tot repeta un travestit beat/o băutură ieftină tu îți schimbi ţinuta în fiecare noapte neuitând să pui ceva verde pe tine: o rochie verde când vrei să ne amintim de nopţile din casa-blanca de unde am cumpărat un papagal care tot repeta un travestit beat/o băutură ieftină o pălărie verde când ne amintim de cărţile poştale cu insula fericiţilor de pantofii verzi pentru paris unde am văzut un artist ce picta un papagal verde sau o poşetă pentru străzile ponosite din burgul acesta pe care se plimbă un travestit beat cu o băutură ieftină
- 11. sintagme literare 11 Poeme în piața de flori Vechea scriere cu sângele, cu lacrimile… Nu pot scrie pe umbra ta cu lacrimi, poate locuim într-o clepsidră, cerul este deasupra noastră cu tot nisipul stelelor, poate ne vom regăsi într-o stâncă pe o planetă străină după trecerea veacului… Nu pot scrie pe umbra ta cu sânge, uneori simt că nu exist, dar această iluzie îmi dă consistenţă. Îmi pipăi umărul, fruntea, e şi o rană undeva, un gând străin m-a străbătut ca o săgeată, cuvintele mă străbat și ele cu veninul pe vocale, norul vorbelor spuse şi nespuse, dar existând în sine dureros de real … Nu mă urî, nu mă blestema, strig către aproapele meu atât de depărtat, din alt timp reciclat - nu vezi că locuiesc într-o altă viaţă?!… Desprinderea lumii de timp M-ai părăsit, ai trecut de uşa de lemn pe care sunt scrise cuvintele vechi, din perete uşa s-a desprins ca un ochi albastru în tablouri impresioniste, apoi casa a părăsit locul, s-a rupt de grădina cu flori, de grădinar, oraşul s-a desprins de autostrăzi, de Poesis CONSTANTIN STANCU lanuri cu absenți... ...aşa pluteşte lumea deasupra zilei, urmează sa plouă cu apă pură, de la poli, în fiecare strop de ploaie e un ghiveci cu flori, o uşă, o casă, o autostradă, un lan de floarea soarelui, o femeie care părăseşte cămașa bărbatului condamnat la eternitate... Ierusalimul de Sus Glasul copilului orfan străbate pereţii de beton - îl aud, el pune un cristal în somnul nostru, glasul se va auzi veşnic, pereţii vor cădea, spaimele noastre se vor pierde în cele o mie de etaje, ca-ntr-o junglă din care a fugit tigrul însetat. Glasul copilului la sânul mamei şi firul de iarbă care străbate oasele drumeţilor aflaţi în drum spre Ierusalim, în drumul spre cealaltă margine a galaxiei, iată punctul fix care s-a fixat în acest poem... O casă virtuală O nouă celulă a visului, virtuală casă imponderabilă, la parter – sclavii analfabeți, la etaj – supraelitele lucide, care pregătesc lanul de megatendințe: timpane peste tot, ochi pe tavane, vrăbii care ciugulesc seminţele de sticlă ale ferestrei... Pe acoperiş cântă sfinţii la viori vechi, care sună unic, ei cheamă ploaia, ploaia ca o memorie nehotărâtă între piatră şi sânge... Comerț în piața de flori ... brusc am avut senzaţia ca trebuie să-mi cumpăr poesia, aici, in piaţa de flori, s-o negociez cu traficanţii, cu poliţiştii, cu formatorii de opinie, cu toţi controlorii de trenuri care nu mai circulă, cu vameşii care manipulează scanere pentru speranțelor noastre... ...va rog, un kilogram de melancolie, un metru de tristeţe, doua bucăţi de romantism, puțin transumanism, câteva grame de prezenteism, ...puteţi păstra restul, bănuții de metal stau bine-n palma dumneavoastră, ca ochii alunecați din tablourile lui Picasso… ...vai, ce linie a norocului aveţi, urcă, urcă din palmă spre ochi, dar ce ochi aveţi, ca două monezi de aur, ce gură senzuala, ca un cont la banca româno - americană... ...cei care scriu de la stânga la dreapta, de sus in jos, de la dreapta la stânga, cei care scriu cu un condei de argint, cei care scriu despre viaţa altora, pentru a o umple pe a lor, chiar lor le voi vinde, ieftin, aproape pe nimic, ca sa facă o afacere bună: tăcerea mieilor înainte de Paște…
- 12. sintagme literare 12 Poesis DANA LOGIGAN Te-ai înfrăţit cu lupii Te-ai înfrăţit cu lupii ce urlă a pustiu Cutreierând cu foamea în ochi şi-n colţi de os Prin codrii cu ninsoarea, ca frate să le fii. De mine ţi-era foame. Voiai să mi te cos. Răsună-n munţi un urlet, e lupul cel bătrân Ce-şi poartă fraţii-n haită spre icnete de stâni, Iar viscolul răzbate ca un fior nebun; Li-i foame rău, de moarte. Ciobani spun rugăciuni. La lună urlă lupii, la pândă stau oieri Şi câinii de la stână se-apucă de lătrat; Sub gerul cel năpraznic ei încă au averi Ce tolba le-o atârnă - în vieţi de apărat. Şi-or plânge ei mioare şi greii berbecuţi De-or da năvală lupii la stână sus în sat, La gât le-au pus alarme să sune-n tălăncuţi Să nu le vină moartea ca ceasul secerat. Şi urlă lupii tare; în noapte ochi sclipesc; Sub labele de lupi zăpada-i scârţâită; Ciobanii-nalţă focuri şi rugi spre cer mocnesc Of, Doamne, de-ar vedea ei ruga- ndeplinită! Şi doar de-i vrea Tu, Bunul, Atoatepăzitor, Să le amâni iar clipa de-a da iama la oi Le dă la toţi din haita cu glasul urlător Un hoit de căprioară să nu mai fie goi! Şi, Doamne, ruga lor şi mie mi-i aproape Căci sânge şi durere nu pot a mai vedea Și a muşca trup viu e clipa ce desparte O viaţă de o moarte, viața lor de-a mea. Acum Tu, Doamne, iartă pe lupi şi pe câinoşi! Ascultă doar o rugă din suflet de păstor! În gând şi inimi foamea şi răul să le coşi! Şi picură-Ţi Tu harul cel sfânt şi păzitor! Scrum Cresc albastre-n palma-mi stângă Păsări din totem Ciocuri galbene-ascuțite Strigă să te chem. Iar în palma-mi dreaptă roșu Sânge s-a ivit Colcăie spre ochi și tâmple Visul ne-mplinit. Negre clipe curg spre ceruri Tu nu-mi ești acum Și mă doare rău că-n palme Gri e tot și scrum. Matrioşka 4 sau moină bacoviană Şi plouă şi-i ceaţă, De sus frunze moarte şi vântul cu glas de urzică i-acoperă gândul; Din fila de carte Matrioşka bacovii recită. Se-ndoaie copacii în ropot de plumb; în fund, cimitire par surde, acolo corbi negri zgândăresc în pământ – Matrioşka iar plumbu-l aude. Şi plouă şi-i ceaţă Şi-afară şi-n gând, Lacustre chemări o îmbie; De valuri se sparge Şi mal şi cuvânt. Matrioşka recită. E vie. Desmodus rotundus într-o lume în care iubirea contează tot mai puțin în care tot mai mulți oameni sunt precum liliecii mamifere minuscule cu aripi de satană cu capetele atârnate oriunde și oricând coborâți din peșteri întunecate de propriile lor corpuri am învățat că botnița e cea mai practică bijuterie în mine răsună cuvintele nespuse în ei ecoul sângelui băut Femeia –lebădă îi rămăseseră doar gratiile lângă pat și o scară către acoperișul smuls de vânt pe salteaua scufundată într-o lumină difuză femeia –lebedă murmură un cântec de leagăn din când în când în spatele ei blestemat aripile retezate se zbat a durere iar lacrimile i se preling spre colțul gurii cântecul să i-l înece
- 13. sintagme literare 13 Sunt în locul acesta unde gemete umede cartografiază cu albastrul deflorat al nopții hărțile vindecării aici unde îți dorești să găsești căușul fără de tipar exact în care să-ți cuibărești visele... Foaie de observație m-au trecut în rezervă precum un pion scos de pe câmpul de luptă mi-au adunat membrele destabilizate de urlet NU (mă mai) ATINGEȚI gheață și calmante printre privirile înduioșate ale salvamontiștilor respir adânc strunesc lacrima vorbesc coerent le dictez cnp-ul îmi cer să semnez foaia se umple repede cu însemne sper să nu ajung la mâna bisturiului maleola și peroneul s-au dat în... spectacol opt plus unu șuruburi sub gips o oră de tremurat sub anestezie în sala de operație de la etajul 7 vezi cu claritate cerul luminile orașului îți intră-n orbite precum picurii de ceară pe care ți-i plâng lumânările pe când le aprinzi sperând că o să te mântuiești duminică de duminică sunt dată (cu convingere) pe spate patul e inteligent are telecomandă mă orizontalizează sau mă ridică-n unghi drept apreciez că îmi acceptă zvârcolirea nesomnul și scâncetul aici e un continuu du-te- vino fracturi de șold de radius de cubitus halate albe bleumarin bleu deschis se plimba de la un salon la altul azi mi-au scos drenul numai unghiile mele de la picioare date cu ojă roșie (încă) înveselesc vizitatorii salonului 4 Ultimul punct ne umplem de frig și apoi zidim între noi dimineți cu aburul trecerii din cuvânt în cuvânt peste oul facerii se așază o panteră în pânda acului de siguranță să muște la momentul oportun întunericul mă legăn în burta pânzei de păianjen aici unde viul începe numărătoarea inversă iubește-mă ca pe o carte din care toamna recită pe frecvența joasă a ocrului mângâierea desprinderii Central intrăm în același curent de gânduri deși ne despart câteva principii și relativ niște ani suntem paraleli cu fereastra dar bine orientați spre icoana fixată în cortexul emoțional căpătăm identități temporare maleolă femur peroneu tibie ligamente menisc cuboid metatarsiene claviculă unghiuri obtuze sau involuntar ascuțite atent îmblânzite sub imacularea ghipsului pansamente sterile vorbe puține fire chirurgicale parțial solubile soluții DANIELA GUZU Poesis antimicrobiene medici sobri alb alb alb alb de jur împrejur vară doar holul e un dren responsabil care permite vindecarea regretelor Cerșetori în amiază aerul a coborât în tranșee acolo de unde se trage continuu cerul curge în roșul ochiului de pândă ies aburi vineții din cămășile soldaților deasupra planează în cercuri concentrice moartea dedublată în fluturi de pradă flămând doritoare de autografe pe corduri mai am o branulă de rezervă în jugulara cuvântului patrie Cântec târziu mai avem în comun doar căteva cuvinte și o ușă cu două intrări peste care se pune sigiliul singurătății ai vrea să poți să urlii la luna care iți sfredelește gingiile pactului de nealiniere cu sinele tușești și aprinzi în miezul placentei cântecul de leagăn al sirenelor de porțelan ai avut cândva toți anii cei tineri și ai trecut prin geometria lor fără să le fi dezlegat până la capăt șireturile importanței sau forța acum ți-au rămas scurți și cu găuri în talpa de plută a viselor nu nu mai întoarce ceașca de cafea cu susul in jos cafeaua e doar un alt substitut un șarpe cu solzii victoriei întorși spre iluzie lasă dimineața să umble pe picioarele ei scăldate de rouă prin adn - ul florilor de la tâmplă și învață să respiri fără mască de oxigen nicio altă licoare nu mai învie viului viul
- 14. sintagme literare 14 Psalmul migdalului Amarul e-o culoare, ne spun toți spaniolii, Ce-i poți gusta tipicul chiar și-n otrava-a noua. Cred că iubesc, că fagii-și fur straiul din magnolii; Pe-un colț de pat stă noaptea, să nu-și trezească roua! S-a-nnărăvit chitara de plajă andaluză, Prin somn adelirându-și cer și delir: te amo, Din țara unde jarul e cântec pân' la spuză, Iar de-o întreb de tine, hoțește-mi zice: Cheam-o! Departe-n fundul luncii - tristețea unui graur! Ca florile de smirnă va mirosi pelinul. De unde ia apusul tighel mărunt de aur, Și-al cărui sânge urlă-n lumina lui rubinul? De-a fost cândva o mie, va fi și-a doua noapte, Că nins va fi migdalul cu ne-ndrăznite șoapte. Psalm de-ntoarcere-n sonet Am să-ndrăznesc povață să dau ierbii, Ușor obrazul peste mine pună, Ca pe-o vioară adăpându-și cerbii Cu limpezirea nopților din strună. A carillon chema-va carioca, Nestins de zări e-n cântec, deci întornu-l; Din Algonquin și până la Muskoka, Rar, albi mesteceni, o s-adie cornul. Mi-e cerul mării-n roșu, ce însamnă? Urechea pun s-ascult ce-ndrumă drumul, Cum celălalt meridian condamnă, Cu fratele arțar pierzând ghiordumul. Ca melc mă voi retrage, plin de seară, Sonetului cu viță ca la țară. Psalmul ce-a născut lumina Cum poate fi iubire de n-o urzică frica, Și nezdrobit de valuri mărgeanul de ostrov? Taborului colibă-Ți făcui ca rândunica, Măsuță-n trei vocale precum a lui Rubliov. Departe-i Galileea... Dau râpilor zănoagă! O boare spre părelnic ecouă-n crepe- de-Chine; Hulubul sfânt e condor, sigiliul ce se roagă, Au dragostea nu-i zborul heraldic, victorin? La ce-mi ajută voia, când ciuruit mi-e scutul? Chiar pân' și buruienii nu-I scapi de înflorit! Din pielea bietei capre, drăcesc făcură cnutul! Cum primul rod al gurii - Cuvântul, răstignit?! Că buzele, nu vântul, în lume-au iscat vina, Și totuși, nu-i sărutul ce ne-a născut lumina? Psalmul cules din cumpănire Gând ros, mâncat de mană... Îi stă s-adoarmă seara! Hambar de-ai fost, din treier, comorile- ți sunt pleava. N-a fost pe-aici o școală? Cum de stăpână-i moara, Nălucă înspre verde, subțire ca otrava? Te clevetește iarba că-n strană-ai pus orgoliul DUMITRU ICHIM Poesis Și duci la braț chitara cu coapsă andaluză... Nici n-ai murit și stanca e-n vârf de casă, doliul, Fără a ști că-n muguri mai este bumb la bluză. Omar Khayyam, ce zice Prietenul pe roată? Nu pui petrolul lămpii, ci vinul în ulcioare, Deci cântă-mi de-adumbrirea pe umăr alb de fată Și pentru ce nu spinul, ci flacăra mă doare? Cel trist nu vede pâinea, ci paiul smuls din țarnă. Cât dragostea mi-e cupă, uită de-olar, și toarnă... Psalm cu tineri din liceu Răcoare de lumină, făcând din palme scafă, În loc să-mi stâmperi setea, te risipeai hârjoanei, Zbughindu-o, când noaptea-ți scăpa de sub agrafă, Trezind în flori ziditul, din trup de pom, al Anei... ...despre Izvorul Negru să tacă-n codri cornul Și de-un podeț cu înger trecându-o în peste! Să-nșoape menestrelul pe unde unicornul Sporea, din flaut negru, apusul de pe creste. Doar mușchi, cânta-i-ar drumul, cu gadini și parihle, Până la porți de-aramă, acas' la Sfânta Miercuri. Taci, menestrel cum toamna mi-o stinse printre sihle... ''Hei, dragă Arhimede, ai adormit pe cercuri? Examenu-i la ușă, ce-o să ne facem oare?'' Răspund zâmbind: ''Mi-e sete, și-aș bea cireșe-amare!''
- 15. sintagme literare 15 Poesis Nu așa se moare... Nimeni să nu plângă! Am plecat, de-o vreme, Dar n-am fost prezentă nici la moartea mea! Dispărând răpită de furtuni extreme, În prohodul lumii care pătimea... Mi se sparge gândul sub cazmaua rece, Lovituri de brațe îi prind zbaterea, Eu ascunsă-n taina care mă petrece, Dincolo de moarte-mi caut nașterea... Să-mi descânți, destine, mâinile de piatră, Vocea schilodită, ochii tulburați, Fiindcă azi, cuvântu-mi gol, la lună latră, Iar călăii lumii umblă decorați! Exilați-mi truda, aruncați-mi soarta, Să nu mai existe umbra-mi pe pământ! Nu privesc în urmă, nu ascult nici poarta Care se trântește bătută de vânt... Nu așa se moare, istovit de toate, Nu așa se pleacă, prea trudit, prea trist! În cămașa strâmtă, nu! Nu se mai poate! Merg să-mi caut locul unde să exist. Moarte, hai la mine, sunt așa pustie! Nu mai am pe nimeni, numai tu, de vii - (Ultima cerneală, ultima hârtie...) Te aștept... poemul - ultim, să mi-l scrii... Arena cu fluturi Strig în pustie poate că voi dezlâna seceta, stârnind norii... ploi răzlețe udă nisipurile muțeniei mele rătăcit în propria minte caut niște vânzători de zâmbete să facă tumbe prin sufletul meu ca printr-o arenă cu fluturi în aula singurătății se așază niște raze ele așteaptă apa vie a cunoștinței binelui și răului profesorul nu-și mai împarte cuvintele razele se ridică și pleacă scaunele plâng în întuneric liniștea ruginește pereții inimii universitatea aceasta are un mare coeficient de risc aici tăcerea nu mai transmite nimic nu-i decât o nișă în miezul sufletului din care ies păsări albastre cu aripile rupte ele se așază pe brațele copacilor și tac (mai bine decât un cântec de jale totuși) satul e plin de arbori uscați și case părăsite numai aburul cafelei mele mângâie aerul un ultim om se încăpățânează să plece un om și un câine întunecat întinși pe dunga zării recroiesc orizontului mantia dimineții pe care mai bate soarele din când în când Odihnă Ca să te-așez, cuvântule, în mine, Să te-odihnesc în trupul meu plăpând, Învață-mă repausul din tine, Să mi-l revărs în sufletul flămând, Să-mi dormi adânc în oase și în carne, Peste tristețe molcom adiind, Să pot prin luminoasele-ți lucarne, Din pacea ta ușor să mă desprind. Te-aș legăna printre domoale mersuri, Cătând lucirea ta să o dezgrop, Ca dintr-un vis să te răsar în versuri, Să-mi curgi placid prin sânge strop cu strop Și-apoi să mă-mpresori fluid și tandru, Din creștet până-n tălpi, precum un zeu, Cu stângăcia ta de copilandru, Sau cu puterea ta de corifeu. Cum să te-adorm? În mine e diluviu! Nu vreau să știi durere, nici suspin, Vreau să mă scald în tine ca-ntr-un fluviu, Iar tu să te prelingi prin mine lin… Nu țipați la mine, cuvintelor nimeni nu trăiește pentru el însuși totuși, voi, porumbeii mei voiajori prin poeme v-ați așezat pe streașina minții și-mi cereți răvașe pentru ziua de mâine nu țipați la mine, cuvintelor, mă tot scobiți prin creier ca niște burghie când e timpul tăcerii nu sfâșiați liniștea vi se cuvine un repaos în cămașa de umbră a damei de cupă întoarceți roata cerului și modelați pentru oameni răbdarea înțelepciunii lui Iov faceți vase de cinste pentru împărăția luminii și liniște… liniște să fie în ungherele minții gândurile vinovate ale lumii să cadă nu vedeți cât este de palidă moartea între două tăceri? gândiți atât de tare încât vă aud din miezul însingurării precum aud embrionii de grâu explodând sub țărână iar pasărea… pasărea aceea care nu se vede dar cântă în inima pădurii ca în inima mea mă ascunde în propriul ei cântec EMILIA AMARIEI
- 16. sintagme literare 16 Poesis Haos cu oase cerul fumeazá pelinițe în țarini ruginite. strigoi de vis diformi fluieră scene rîncede și amorfe șurile crapá.timpul zgîrîie tot mai plat butoiul. fără oase prin praf, o sirená rebelá toarnă lumînări lui Diogene nu era umbrá, nici luminá doar o urmá pe urme de necuprins numele Lui, așteaptă, cu noi ...totul ©EugéniaParaschiv e-mandat tăiat imaginile lipim anii ochi prin degete cap pajură au învins Parcul de distracţie de-ar fi scris hic et nunc ideea lui Platon murea cu pofta-n telegondola ou ce hotdoguri, gulere din hotare aruncă clipa de şezătoare iată, roţile Ferris adulmecă o neagră mare cu şoareci rozi gri bombon într-un bonton al visului pigulit cu pene centuri ori pixeli anateme (se-nvîrte totul dar locul cu turbinci căzute locuieşte) de-ar libera cerul cuvîntului lumina cu minele alături nu moare urma formele fug, urgia vremurilor amurgeşte cît ugerele democraţiei în cleştele cifrelor creşte ... IoT Soarele s-a întors pe loc într-o mare de cerneală tot fuge focul cu rezidenți i.migranți înapoi la lucrurile însele e-o întoarcere cu var si vanul nu ne mai încape vanomania-i moda e prins viitorul în foarfeci, tipare urne, mori cu umori fel de fel aduná pliciurile uitați pixelii plicurile scrisorile nenumite visurile murmură o lume de repuplici scurtătură spre IoT o, internetul lucrurilor un bal imens între degete by-passuri între a deveni fără a fi nici o mîná nimic doar stele coborîte forțat în zalele cifrelor noaptea doare ziua moare Roata niciodată leacurile n-au fost fleacuri stă bine-n flecuri profitul sparg zimții lozincilor zisele ieriului dezisele lui azi (ah, viciul eminent n-are viitorul mină nici chip de lut ) în magazinele de jucării instalații de decupare a vestului cardinal unele ard fără foc estul retardat prin mersu-i nerenumerat sistemul de dinți suturează nordu’ cu sudu’ lin e clinchetul închidere... Metafizica cenuşii Umbra ta cu a mea se uniră cuminţi sub ferigi mii de furnici arămii prin a colbulului poveste dau veste freamătă-n ţărîna sidefie cele roşii maronii prin amăgirea neagră scriem ecoului mărturie :o metafizică a cenuşii uite vecine coborîşurile în braţele maşinilor plîng şi arcuşurile fac popas ceterii să nu mai avem urcuşuri? e viu focul neuitate florile cu sărbătoarea lor de atunci miere nestinsă-n adîncuri aici sînt şi acum pulsează grădinile Semiramidei în horă ritmează cercul Sarmisegetuza alte oase grăiesc Machu Picchu şi pietrele vorbesc plîng curg o, clipa scrie în verde gunoi (noi din numele vechi, la fel ei stăm prin rădăcini singulare în totul e-o strigare a pluralului noi, într-o patrie fără arme gunoi şi focul se stinge în floarea cenuşii) EUGENIA PARASCHIV
- 17. sintagme literare 17 din barca vieţii cu pânze de mătase adâncuri ecouri mai aştept un mal din nisipul clepsidrei spovedanie pasul spre tine e atât de aproape cât veşnicia caut cu ochii sub pleoape port durerea tăcere mută lumina rece îmi mângâie anii însetat descânt orga pădurii chemare inimilor în ritm de tangou priviri duioase se-mbrăţişează uitate la margini de gând din priviri târzii mângâind flăcările îngheţi tot mai mult învăţătura sănătatea omului vegheaţi lumina! comori de artă templele învăţării identitatea florile de mai eterna ta mireasă inimii veşmânt pe geana nopţii lumini conturând clipe sânzâienile caut noi sensuri să mai păcălesc timpul zădărnicie EMIL SIMION Poesis Haikuuri din privirea ta câmp înflorind amintiri culeg doar lacrimi zborul de cocori clapele pianului din inima mea din a lor trudă aripa mea de soare rădăcinile vis arzând mereu la cumpăna satului copilăria trecând prin viaţă lasă cărări timpului paşi să-ţi măsoare
- 18. sintagme literare 18 GABRIELA CREȚAN Poesis Piatră de Heracleea femeie adormită lângă lampa cu gaz venusiană încarcerată în conul de raze ca într-un mausoleu, ca într-o necropolă neprofanată cu ziduri masive străpunse de sfârcul ei ascuţit şi metalic în care se înfige soarele roşu al morţii gamat (ci, rogu-te, frate, întredeschide uşa o clipă se văd câmpul şi piatra căzută din cer alungită în durerile naşterii, proliferând monstruos multiplicându-se în progresie geometrică, umplând întinderea vastă cu megaliţi, cu tumuli de piatră însemnând locuri de plângere) femeie adormită. pe duşumeaua goală. (senzuală carne sau marmură neagră?) lapis Heracleus care absoarbe lumine şi muzici neauz- ite, subtile o floare malignă încuţitată de fulgere... cu genunchii la gură, cu burta la gură împotrivindu-se din răsputeri, re- fuzând în spasm împietrit voluptual... ci toamna e roşie ca miezul de rodie şi sânii ei indolenţi ascuţiţi – ca două ţepuşe cu vârful în sus în care înfigem bucăţele de carne, ca- pete duşmane şi alte preţioase nimicuri şi nu e unul dintre noi să n-aibă frică şi oroare iluminaţi de strălucirea rece a reflec- toarelor care se răsucesc căutându-ne obrazele şi ochii fisuraţi de raze convergente şi nu e unul să n-audă cum soarele-a sunat ca o tipsie lovită de ciocan reverberaţia care încheagă undele so- nore aproape şi aiurea zidindu-ne de vii, fără scăpare în plin crepuscul, fraţii-i şi ibovnici îngenuncheaţi la căpătâiul ei, pe când un muget neronian deasupră-ne se- abate... (ci, rogu-te, deschide uşa, îl conjur pe cel din dreapta, dar el nu mai are nici faţă şi nici mâini cu care să apuce bucătura să posede sau să dea pedeapsă grea sau dulce mângâiere, ci doar picioare până la genunchi, mai sus doar abur, încă şi mai sus doar trasparenţă ondulând...) femeie adormită. procreează-n somn indolentă, afazică ombilicul şi sexul strălucesc de puteri concentrate în lumi paralele (afară, pe câmp, sunt pietre frumoase locuite de îngeri. morminte sau case de nuntă cu mii de lămpaşe aprinse-n firide, cu statuete de sare ascunse sub văluri ermetice sub un cer rotitor ca o albă pupilă care-n zadar încearcă să ne repereze...) şi aici, acest idol străin cu pleoapele- nchise extatic pe globi exoftalmici femeie gravidă, împinsă înainte, spre centru de vântul solar (ca o navă uşoară şi iute) singură. fericită. şi eu lângă lampa cu gaz vărsată acum. expulzată în toamnă, ameţind de mirosul afrodisiac al sângelui nu mai am glas să şoptesc: deschide, deschide, purtată în car alegoric cu muzici şi fast copil şiroind orbit în crepusculul care persistă persistă,
- 19. sintagme literare 19 Întâmplări cu Nichita putredă noaptea în lumina lunii cercuri concentrice pașii lui nichita prin noi singuri în scârțâitul ușii ne răstignim brațele în afara umbrelor sângele sprijinit de chipul dorei despoaie felinarul de lumină ochii tăi ard chipul meu pasărea phoenix se hrănește cu fumul țigării cenușa un alt chip un alt zbor somnambuli sub tălpile lui nichita viețuim în frigul ferestrei ne înfloresc umerii de mână cu noi sângele tulbură liniștea lucidității privirea noastră s-a spart cioburi nevăzute de degetele orbului urma noastră crește un neant sticlos hăul iubirii noi înșine ne tulburăm lacrima îi împăturim setea în batista dorei stănescu buzele tale devin călăuză copiii îmbătrânesc în noi iscodim foamea cu un poem umbre de poeme în traficanții de foame unul prin urmele celuilalt își caută libertatea pescuim dangătul clopotului numele nostru un strigăt nesfârșita corabie a întunericul degetele orbii plâng pri umbrelr degetelor ne întoarcem în urmele noastre demnitatea buzelor își mutilează libertatea spatele nostru pe spatele lui nichita ne mută sângele în alt trup paharul cu vodcă devine o prăpastie se adâncește în mirosul țipătului ne deschide pleoapa trișorii sunt îngerii în discursul primarului tu îmi veghezi metaforele mă privești cu coada ochiului să nu trișez în dragoste luna nouă o ascunzi în luna din cireșul înflorit în frigul lui nichita te bulversează sărutul meu căzut din dangătul clopotului mă înveți să descifrez tainele din psalmii lui david dora stănescu ne ironizează setea buzelor ea stă cocoțată pe umărul meu stângăciile din ochii noștri îi ard privirea noi o psaltire nerăsfoită niște păsări rotitoare în mirosul cafelei viclenia șoaptelor tale dă eroare pe facebook printre rânduri ne deslușim zgomotul urmelor parcă ar fi un catren dus de mână prin copilăria intrușilor din noi se spulberă mirosul sângelui prin pulberea urmelor tale mă ascunzi de mine în sărutul tău făptură fără contur mă împarți între tine și umbra ta trupurile noastre un sanctuar plin de tăceri prin scârțâitul ușii urme de pași vocea lui nichita e turnată în lingouri dora ne înregistrează în baza de date singurătățile pe coapsele tale ecoul amintirilor desenează tasta delete ne împodobim privirile cu tinerețea lui nichta șoaptele ne cad din mâini se rostogolesc prin degetele orbului psalmii lui david ne descuie lăcomia buzelor nisipul clepsidrei ne șterg urmele Noaptea deschizături de înserare pocnesc pietrele în căușul mâinii nu poți fi la nesfârșit vânt de legănare a bocetului sustras din temele poetice ale lui nichita vom deveni altceva decât apusul urmat de înserarea eu sunt tăcerea mirosită de tine cer scumpirea taxei pe monotonie în lesă purtăm șoaptele rebele ale poemului căzută în dizgrație umbra croncănitului de corb ne devoră mirosul cafelei sub pașii lui nichita adoarme seceta fântânii cad fărâmituri de somn în ceașca de cafea pleoapa ta nu se închide niciodată clarul de lună răsare din ochii tăi precum talpa lui nichita călcâiul tău e vulnerabil la sărutul meu noaptea a pus stăpânire pe trupuri croncănitul corbului cu fructul oprit în cioc îngălbenește trecerea de pietoni trecători fluorescenți ne duc pașii ce-și GHEORGHE VIDICAN Poesis caută urmele spre ziua de miercuri umbra felinarului tăiată felii e hrană pentru muza răstignită în poemul de seară poetul își duce trupul la tren de braț cu tinerețea șoaptelor tale împachetez peronul în trupul tău prin sărutul nostru mărșăluiesc călătorii pe nepusă masă dau buzna în ochiul de veghe al lui nichita tu aștepți trenul ce ne duce poemele spre alte poeme pe buzele noastre se nasc guri flămânde de lumina cometei șoaptele noastre devin un mâine trecut de miezul nopții miercurea e un peron ce prevestește ploile fricii stâmpără setea trecătorilor fluorescenți trupurile noastre o implozie perpetuă sângele aproximează ora plecării din noi în moleculele albastre ne ascundem poemele de trișorii camuflați în actori ambulanți noi ne naștem poemele în scârțâitul ușii bem bere cot la cot cu nichita sporovăim despre noua ordine mondială murim în setea trecătorilor pasărea phoenix ne trage umbra de mânecă poetul își duce poemul nescris la ghilotină noaptea asta seamănă cu noaptea lui bartolomeu ne lăsăm trupurile să adoarmă în pașii trecătorilor urmele lor fluorescente la moară în făina de pași miros de pâine coaptă ne gâdilă nările sărutul tău e un cântat de cocoș sălbăticit de muzica scripcarului din colț cu un înainte de venirea noastră în noi locuiau salahorii poemelor noastre nescrise se bucurau de intimitatea din trupurile noastre ne colorau sângele cu poemele lui nichita la venirea noastră în noi s-a produs o răsturnare de situație salahorii au luat-o câmpii se hrănesc cu umbrele noastre noi ne naștem în poemele noastre trecătorii fluorescenți descoperă în sărut înmugurirea frigului ne încălzim sângele în urmele lăsate de pașii lui nichita ni se spune în căști că suntem norocoșii câștigători ai libertăților zilei de miercuri felii din umbra felinarului ne hrănesc șoaptele fărâmituri de somn în galoșii precupeței din colț scripcarul își urcă tinerețea într-un autobuz galben cerem mărirea taxei pe monotonie nichita ne răstoarnă noaptea într-o halbă de bere
- 20. sintagme literare 20 Poesis ILDI ȘERBAN Chiar de tăcerea va fi ultima bornă de care te spânzuri, să taci în viscolul teilor! Să-nghiți geamătul nopții în căderea liberă, să mori prelingându-te-n piatra cireșelor! Să taci! Știai că-n genunchi rozele pun acoperiș, plângând?... .............................................................. Și corbi și rădăcini străine și mai ales tu, ai cariat grinda casei mele, “tempo!” Ferestrele despletesc vântul zgâriind pe pereți grafiti. A vioară spartă cântă dușumeaua păianjenilor grași din pupilă. Crezi că urletul războinicului bătându-se-n platoșă este definitiv? Fac un pas șovăielnic în albul crinului și încă unul, amețindu-mă-n dansul benevol. “Fiat lux!”, murmur. Tu rămâi doar cu aerul în coasă. ............................................................. Atâtea zâmbete schimonosite-n tipare, încât tomberoanele se cred magnolii. Facem plocoane socialului și-n nișe merele Albei-ca-Zăpada refuză somnul. Enunț simpla și unica propoziție a salvării: “Vreau doar cei câțiva centimetri de sub talpa mea!” Și aud în ecou hohotele... Las ultima conjuncție deoparte... Ea nu leagă “feedback-ul social” de simfonia mea. Poate dacă aș pluti ca Houdinii, urechea ar vedea, ochiul ar auzi și-n alegoria serii, măcar o dată aș învinge. ........................................................... Nu este nimic de cunoscut aici. Nimic de iubit. Nimic de oblojit. Umbră în secetă, acoperiș în furtună, oxigen și celuloză e copacul în ființa lui. Poți încă să vii, copile, cum veneai în decalogul predat . Adu-ți și mingea aia nesuferită și-nvinețește-mi ochii a greșeală… Poți să aduci și coarda din care să-mi faci spânzuratoare... dar fii blândă... și vino... Cât am încleștarea înfiptă în glie, vino să iei alocația târzie de fior. Și am așteptat... punând semințe... Statistica susținea după minuțioase calcule că am fost foarte înaltă. Dreaptă! Cu picioarele pe pământ și capul în nori. Primisem și certificat de calitate ISO (iubire, susținere, omenie). De dragul tău, nici crengile uscate nu le- am fasonat la vremea lor. Ca piciorul vieții să nu-ți pună piedici, nici frunzele nu mi le-am măturat, covor să-ți fie. Ți-am primit corbii prieteni și cariile în vizită. Așa spusese sămânța în zori! La ceas de odihnă, trecând spre soare, o rândunică mi-a oftat avertizarea. Am râs! Ce imatură pasăre călătoare! Îmi fac din crengi cârje. Nu... nu mai este nimic aici. La orizontală doar ecoul oftează. ................................................................ O boabă de fasole, două de linte, una de mazăre... și-o perlă! Nu alergasem prin nisipul deșertului, azi. Doar insolația dromaderelor am pândit-o la TV, mormăind pietrelor din rinichi invitația viitoarelor brățări. Iau boaba de fasole și o mușc. Acum am două. Doi rinichi mușcați. Lintea o lipesc pe ochi cu salivă. Acum pot să văd prin pleoapele transparente o meduză. Dromaderele încă se leagănă. Mazărea face echilibristică pe nas, în timp ce-n castronul vulcanilor clovnul caută perla.... ........................................................... Povestea piedestalului ai disecat-o în abatorul acela părăsit. Se uscase-n cârlige ultima halcă de inimă de dorul mozaicului pregătit pentru soclu. Cel din vârf tremura-n spaima singurătății. Principiul vaselor comunicante aștepta curgerea celuilalt spre în sus. Va fi o statuie în menirea aprobată! Va fi! Și nu va mai fi nimic în abator ce seamănă a noi... ............................................................ Timpanele măsoară extrasistolele spațiului dintre tine si mine . În creierul liniștii o ciocănitoare își face casă întrebând apa de ploaie dacă și-a pregătit arca . Cu soarele-n ghiozdan aștept curcubeul și te întreb iar dacă din trena adulterului îmi poți împleti o colivie.... ............................................................ Zorile strecoară rătăcite întrebări pe ultimul peron al regăsirii noastre. Locomotiva își înghițise șuierul în gălbenelele infuzate de ceață. Privesc lumina de pe banca aceea cu trei picioare pironite în echilibristica așteptării, ce nu are răspunsuri. Vin din noapte, despletită de ghearele liniștii, pun virgula al patrulea picior și-n aburul dimineții, galbenă, mă fluier prelung... ............................................................
- 21. sintagme literare 21 IRINA LUCIA MIHALCA Întâlnirea Jocuri de linii, de umbre, de lumini, clare, fără egal, plutesc pe-obraz, se întrevăd prin lazuritul din priviri. Regină devine, pentru o zi, în frumuseţea colorată în nuanţe aurii, melancolice - culori cum n-ai mai văzut -, împrăştiate, ca un abur, pe pânza care-ţi captează inima! Cuvintele urcă, în acelaşi timp cu ea, spre cer. Mii de vise, cu ochii deschişi pentru poveşti de fericire! Mii de vise, frumoasă reverie, două fugi spre-acelaşi punct! Farmec şi fermecător! Ai nevoie de timp pentru-a asculta, a observa, a contempla şi a iubi o lume mai bună, pribegi trecători prin viaţă, ca nişte inimi! La intervale regulate, totu-i simbol, traversează spaţiul încântător. În spate, pădurea de copaci mângâie peisajul paradisiac. O paletă de culori întrepătrunse subliniază o clipă nostalgică de adaptare la un alt ritm! O mână s-a relaxat, în timp ce cealaltă a susţinut un cap cu bucle de-abanos. În intenţie, o minune, o bucurie divină! Cu vârful degetelor abia-i atingi braţele, acoperite de voaluri diafane de un mov vrăjitor. Ochii ei sinceri, visători, cu privirea- ntr-o parte, de o delicată candoare! Iubirea care rămâne! O prinţesă de ieri şi de azi! Poesis Ah, soarta mea! Tu cine eşti? De ce aşa un dor? întrebi. Credinţă şi mister! Ardentă apropiere! În imagine, un întreg univers - picături în mişcare, potirul cu mir, un portret, o pictură discretă, realistă-n splendoare! Privind-o în adâncuri - o tainică durere, istovitoare sete, nelinişti înfloresc. Povestea călătoare emană parfum suav de floare. Sub perna ta, aievea, un zâmbet ai ascuns. Rătăcit, confuz, nu poţi să-nţelegi, dar, crezi sau nu, primăvara este fără frică, mereu inocentă! Clipa de taină Rătăcitori. Intersecţii sinaptice. Prin miracolele întâmplate, într-o nesfârşită căutare, acolo, la începutul cuvintelor, în adâncimea lor, din prezentul rostuit o lumină strălucitoare străbate cerul, ţărmurile se ridică, volute ritmice, înalte şi limpezi, se estompează, asemeni stropilor de apă. Orele bogate, fragile, se întorc de unde au plecat, cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi amarul durerii, cu zâmbetul pe buze şi dorul etern. Clipele nemărginite sunt trăite intens, fără timp, fără spaţiu, se înalţă şi zboară ca un fulg. În adâncimea lor, cotropitoare simţiri, cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi. La marginea inimii respiră cuvinte nespuse. Nesecată fântână cu apă vie! Amar şi dulce, convieţuind atât de strâns înlănţuite. Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi cresc, fremătând la gândul unei îmbrăţişări. Năvalnică, suverană, caldă, iubirea înlătură barierele, creşte totul, se scaldă în priviri, şterge lacrima, mângâie cerul, cuprinde abisul. Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri! Timpul se dilată sau fuge uimitor, ziua nu mai trece firesc, în linie dreaptă, topeşte totul în jur. A înţelege, a ierta... Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii, miraculoasă lumină, azimă de simţire. În zbor, cu aripi de porumbel, o rugăciune a inimii, a inimii de copil. Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire prin abandon, o sfântă bucurie a prezenţei de sine, o taină, o taină a iubirii. Aşteptarea... Aşteptarea e atunci când ai auzit că-n piept îţi arde dorinţa de tine, hai, smulge durerea din floarea tăcerii, durerea care-i umbreşte ochii, te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind doar neantul, un vis, o lume spectrală în care te pierzi în apa vie a iubirii, chiar dacă pământul de sub tălpile noastre se mişcă, asemeni nisipurilor mişcătoare, în aer dispari dacă nu te simt lângă mine, un vis inspirat din repetare, face parte din tine, înăuntru îl simţi, renăscându-te. Da, iubitule! Ţine-mă, să nu-mi dai drumul! Dincolo de marginile lumii se revarsă speranţele ei. Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie cu tainele luminii în aventura cunoaşterii, lutul facerii, fericit în roua iubirii!
- 22. sintagme literare 22 IULIA ELIZE Slavă Celui Viu Îmi pare, se scoboară o femeie, pe drumul care duce spre mormânt, pe lângă ea, sunt trei muieri, mergând cu pași de bucur, lacrimile-mi steie, de-abia e răsăritul sus, în dor, se naște și merg, femeile, pe drum, sfielnic uloiul scump, pe trupul feciorelnic l-or pune, și L-a unge, după Paște, cărarea-i colbuită și împunsă de-abia să fie ora, cu cocoșii, Mai ieri, toți l-au zărit în straie roșii, L-au pus, cu Trup, apoi, sub cerga- ascunsă Îl plâng și Îl bocesc, de multe zile, ce stele să mai țină, care moarte... chindiile sunt rozalii și sparte, e foame pe pământ, și în argile, îmi pare, se scoboară o femeie, pe drumul, care duce la mormânt, când la văzut pe-un om, i-a părut sfânt: Unde Îl cauți?, ea a prins să steie El nu-i aici, a Înviat, de ieri! Abia se ține, azi, de dimineață, Cel ce îl cauți, e, acum, în viață! Le spune celor două,-trei, muieri... L-au luat și L-au înmormântat, curată Mireasă ce Îl plângi, azi, în neștire... Nu vei găsi pe-acela, -al-nostru, Mire! nu aveau să-L afle, ele, lângă piatră... un înger să le spuie, iar, de dânsul... Unde Îl cauți, nu știi tu, femeie, Că El s-a înălțat, în Ceruri steie, De ce, dăduță, Mi te împle plânsul? Nu vezi că Heruvimii-s plini de slavă, Un Serafim, i-aici, să Te mângâie, Tu dă-mi un colț de pâine și tămâie Și-apoi mă duc la Dânsul, cu otavă, Culeasă de pe plai, să-și crească mieii Frumoase Îți sunt cerurile, Doamne, de-acum, pot să mai vină ani și toamne, s-or coace merele, or da iar dedițeii, Sunt Viu! Acum te du și dă de știre, Pe tine te-am iubit, îți zic, Magdala... Să nu mă plângeți, eu sunt milei oda, nu plângeți, și veniți-vă în fire, și pentru voi, m-am ridicat, în slavă, ce milă mi-e de oi, le dați otavă, căci turmelor de oameni le sunt Mire Magdala, Mamă, ce cătați, acuma, Nu veți afla-n pământ, ci-n zori, pe Mine Atâtea taine Sus, căci jos e spine, Eu moartea am învins-o, acum, de numa... O, mamă, rogu-te, privirea nu mai culcă! Maria, Maică dulce și frumoasă! Aproape, bate salcia pletoasă, sărmanii, iar, mă cântă, la ulucă, Magdala, nu-mi întinde iar tămâie, Și nu căta spre Mine, -înfiorată! Căci o să plec, la Dumnezeu, pe dată, Un serafim îți las, să te mângâie! Magdală, Mamă, eu mă duc, un soare pe care-L simțiți când via, galbăn se umple iar de daruri, ca o salbă, din aur fin și bun, fără strânsoare... Și Ea spre Dânsul, ochii blând curgând, Și, pare-mi-se, salca bate blând, Cu toate, către lume-alunecând Și eu, târzie, vinul culegând, Ca porumbeii, lacrimile-mi bând.. Căci Îl iubesc, și Îl cinstesc, curat Miresme din trecut, eu mi-am aflat Ștergarul dulce, Lui, înmiresmat; Tușă cu leagăn Între pomi se deschide un spațiu cu apă amestecată cu miere ochiul iadului de o guști, ți se descoperă voalurile tainei pe gură și viața în care se coboară palma femeii adulte despărțitu-s-a acum hățișul de ierburi ca să adune în ea apa cu care își va spăla bărbatul de rău după ce o va amesteca cu flori și cu planta ce săpunel se numește. și un leagăn, între pomi, un fel de hamac gros de cânepă, păzit de un câine orb cu ochii de sticlă se vor așeza amândoi unul spre altul ca să se odihnească unul pe altul; O lampă mai veche luminează, noaptea, în ierburi. Balada florii de mătasă Floare albă de mătasă, de ce mă iubești așa? Peste pleoapă-mi fulguia chimonoul de melasă ce-l purta luna mireasă pe când era plină, grea… Și de ce zâmbești așa? Așteptăm copil în casă, o fetiță prea-frumoasă cu privire de cafea, legănată de o stea și de-o floare de mătasă (moartea ei e fulg de nea, și cu ea va alăpta fata mea cea curioasă ce s-o naște-n astă casă pe când luna fi-va grea, răsăritul când o sta…) Floare albă de mătasă, de ce mă iubești așa? Tu ești ochi de catifea când tot cerul mă apasă ca o mare preoteasă să te las în lumea mea! Și eu ochii-i voi pleca, doar sunt lună, o crăiasă ce-a rămas din tine grea și la mine s-or uita căprioara cea duioasă, moartea ce nu are coasă, firul ierbii, palma sa. Zidul vieții s-o mira de tăcerea cea sticloasă ce prin moartea fără masă prea-adânc s-o așeza. De ce mă iubești așa? O să-mi crească fata-n casă, limpid lujer de crăiasă, piept de lună, ochi de stea, strai din noaptea ce o sta pentr-o clipă să i-l coasă. Moartea n-o să îi miroasă niciodată umbra sa, părul ei n-o înnopta, urma ei de viță-aleasă ce s-o așeza, spumoasă, peste stânci de peruzea niciodată n-o-însera… Uite sus, cum luna-i grasă când e soarele în casă, a rămas, iar, luna grea. Peste-o lună s-ar năștea mare nouă. Eu sunt cal peste sufletu-mi oval așezat, de-acum, la mal, și-o privesc, iar, criminal cum se sparge, val cu val, în cântări de madrigal, cum se nasc fenomenal chimonouri de cristal peste pieptul ei carnal cu esențe de migdal când renaște, val cu val. Poesis
- 23. sintagme literare 23 LAVINIA ELENA NICULICEA Poet cu normă întreagă îmi pun gândul inocent pe ghilotina timpului cu miros de mușcate sălbatice ispășesc clipa cu pleoapele deschise către mâine visul înghețat să sărute coapsa primăverii la orizont cerul îmi lustruiește aripile ponosite să pot zbura la altitudinea dorului ciugulit de păsări dezmoștenite pe tărâmul iubirii să pot fi poet cu normă întreagă în slujba lumii. Sentimente indescifrabile Îndes dragostea în sertarele cu vechituri să uit de noi, dintr-o fotografie îmi zâmbește tinerețea. Aleg să o înrămez pe pereții tapetați cu surâs de Mona Lisa, amintirile despre mâine să rămână într-un album digital. Dorul de noi e un junghi ce a început să doară tot mai tare la fiecare schimbare a vremurilor. Consult astrele și ascult buletinul meteo, să pot afla când oamenii vor deveni însoriți și nu vor mai adăposti în vena cavă țurțuri vinovați, ci vor fi proprietari de luceferi în cartierele rău famate ale existenței. Mă semnez pe spatele fotografiei c-un cod de sentimente indescifrabile… Crez Cred în alb, deși pe alocuri e și puțin de gri. În adânca noapte zăresc un strop de zi. Cred în Dumnezeu, pesemne și El crede-n mine, de M-a creat dintr-un gram de cer și tină. Cred în poezie, Demiurg de ,,feeling” ce mă ajută stelele dimineții să ating. Cred în iubire, vis ancestral, bucată de timp real-ireal, clipa ce (mă) scrie pe fibra inimii: Există și mâine! Există poeții pentru a pune un frumos epitet vieții! Copii uitați de timp Negociez cu Dumnezeu, ca oamenii să-nflorească, să fabrice seva veșniciei. Printre ramuri de vise simt chipul celui drag, mă leagă la ochi cu eșarfa copilăriei, să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. Trișează şi își deschide din când în când inima, să mă zărească în irisul clipelor. Negociez cu timpul, să te văd mereu ca acum, imună la miopia lumii, prin ochi să-mi treacă Pământul, să văd tot ce n-am înţeles, culegând din oameni puterea de a vedea nevăzutul, împrumutând de la păsări, zborul (ne)atins de căderi. Poesis În noi înfrunzi-va lumina. Pe o pânză de destin noi doi ne legănăm ca nişte copii uitaţi de timp... Sakura – floare de cireș am îmblânzit mugurii zburliți de dor să pot dansa cu primăvara îi aud inima cum bate pulsul ei contopindu-se cu al meu desprind de pe artere fiorul nopților pierdute gândul îndoliat să se gătească de sărbătoare Sakura – floare de cireș pe un ram de cuvânt cu pasul clipei haotice alunec pe marginea unui surâs – un salt către nemărginirea mea. Poemele iubirii Să nu mai ştim de anotimpuri, Hotarele trăirii să le-ncălcăm, Să fim maci visători lângă țărmuri, Poemele iubirii să-mbrăcăm. Povestea să cuprindă Misterul, Țesând c-un apus Raiul în inimi. Marea să soarbă sălbatic tot Cerul eternizând clipele-n înălțimi... Maci sălbatici cu ochi de lumină Visează că primesc sărutul mării. Îi simt atingerea-i (del)fină, iar plaja îmbracă haina fericirii. Un vis mi se dezbracă-n valuri, fotografiat de un pesăruș gânditor. Iluzii sărate naufragiază la maluri, iar pânze de dor plutesc spre viitor.
- 24. sintagme literare 24 Freon N-ai strâns magneți suficienți să te poți numi frigider. Mai plimbă-mă un pic în afara cartierului ăsta crepuscular să te pot lua în serios și poate, dacă ești cuminte, dacă o să-mi dai bucățele de mici lumi poate că voi pune în lada de legume o legătură de pătrunjel, sau două. “Careless whisper„ Să spunem că ne pasă e cel mai simplu lucru de pe lumea asta. Sub un ficus prăfuit, un candelabru cu două becuri cu filamentul ars, loc pentru poza perfectă. Să spunem că ne pasă e cel mai simplu lucru de pe lumea asta. O ramă veche fără fotografie, un ceainic și o ceașcă, lipsă din poveste. Să spunem că ne pasă e cel mai simplu lucru de pe lumea asta. Un coridor lung, oameni, mese, vegetație, a, e doar o oglindă! Să spunem că ne pasă e cel mai simplu lucru de pe lumea Poesis asta. Fotolii vintage, lumini, heruvimi, veioze, nevroze, necroze. Să spunem că ne pasă e cel mai simplu lucru de pe lumea asta. Uși de metrou deschise miez de noapte, Fără întrebări- fără răspunsuri. Ne mințim că ne pasă. Ecuație Încă o noapte în care nu dorm, nu respir liber, nu zâmbesc. Rulez pe perete filmul zilei extrag rădăcina pătrată a dramei, trec prin sită adevărul. Uit, încerc să uit. Rămâne scheletul unei banale zile de luni, când cafeaua e prea amară, îti arde buzele, îți agăți dresul și pierzi autobuzul. Măcar să fie bun de un clei de oase să pui pe o pânză trei culori Să agăți pe un perete într-o galerie cu intrare gratuită că arta mușcă. La trei mese distanță La capătul coridorului, în stânga scărilor, e o librărie veche, cunoscută de toți. În capătul coridorului, sunt șase mese lungi. Lumea vine bea cafeaua, mănâncă quiche, și glumește la volum maxim. Cine iți poate valida simțul umorului mai bine decât clientul de la trei mese distanță? Ei, să revenim în vecinătatea gândurilor noastre. Pe masa de lemn, lucioasă, cu urme de scrum, fine, greu observabile, un stilou verde cu rezervă albastră, o agendă dintr-un anticariat, nu știu cum mai rezistă pe piață. La masa din față, o fată cu părul roșcat, până la umeri. Un băiat înalt, cu o traistă de pânză, conversații monosilabice, ochii în telefoane. Music box Ochiul se hrănește grăbit, fară să mestece. Stări, ezitări, oameni cu priviri fixe, pulsul în același ritm cu pasul. Pe Lipscani o chitară vibrând. Gânduri cu voce tare, asurzitoare și sentimentul de vulnerabilitate căruia unii îi rezistă cu greu, în timp ce alții se refugiază în nepăsare. O ședință foto pe un colț de bancă. Doi îndrăgostiți stângaci, multe fotografii, perechi argintii încă ținându-se de mână, și recurența lui “ cine sunt eu?“ Câte un leu, cinci, zece lei în cutia chitării pentru băiatul care are curajul să ne certe, să ne amintească. LORENA PURNICHI
- 25. sintagme literare 25 LUCA CIPOLLA Poesis Myosotis Né da primo o ultimo sole ricavo linfa e quale voce assuma il verbo che carezza mano di sorella e mi sorregge in cilestrine vesti.. annullami.. ch’io sia piuma che trascende il velo, bruma, assorto nel primo refolo di mattino che si desta e di petalo in petalo infine vibrare. Myosotis Nici de primul ori ultimul soare nu primesc limfă și care voce să preia verbul mângâind mână surorii și mă susține pe după veșminte albăstrui.. anulează-mă.. să fiu eu pană care transcende vălul, pâclă, absorbit de prima adiere a dimineții care se deșteaptă și petală cu petală în fine vibrez. Beatitudine Quando uno spiraglio s’apre, fenice muta solo un istante sei, beatitudine. Vorrei galleggiare sul mare della mutevolezza, candido fotone nel raggio incalcolato ed assopito venuto a consolare l’orda passeggera. Beatitudine Când o deschizătură se dezvăluie, fenix mut doar o clipă ești, beatitudine. Aș vrea să plutesc pe marea mutabilității, candid foton în raza nenumărată și ațipită ce a venit să consoleze hoarda trecătoare. Erato Erato, nata da terra, su corde apparenti cuciture del tempo, trecce, silenti battiture, ospedale di coriandoli e colori, calvario surreale! Così, isola spersa sei, Erato, volpe in fuga, dove il maestro e dove il resto. Erato Erato, născută din pământ, pe corzi cusături aparente ale timpului, cosițe, tăcute tastări, spital de confeti și culori, calvar suprareal! Astfel, insulă pierdută ești, Erato, vulpe fugară, unde maestrul și unde restul. Piegato Piegato e ben disposto a sentire il peso della luna ..scintille cristalline trascendono l’istante ed è meglio piuttosto che limitarsi alle memorie. Il lago cela silenzi di morte e il cigno stride all’ultimo bagliore. Profuma l’erba e saliva è la terra che sa di ferro, scherma l’orizzonte e chiude gli occhi all’ultimo sipario senz’applausi. Aplecat Aplecat și bine dispus să simt povara lunii ..scântei cristaline transcend clipa și e mai bine decât să mă limitez la amintiri. Lacul ascunde tăceri de moarte și lebăda strigă ultimei sclipiri. Parfumează iarba și salivă este pământul ce are gust de fier, ecranează orizontul și închide ochii ultimei cortine fără aplauze.
- 26. sintagme literare 26 MARIA CALLEYA Poesis 1. Singură, lumea lui Mozart, luminoasă, continuă, străbătând epoci, furtuni, ziduri tot mai groase. Lucrarea ei benefică. Ea n-are nevoie de cuvinte. 2. Pui la fiert niște infinit din anul trecut, adaugi praf de sare, nuci și scorțișoară. În acest timp se destramă norii, primii muguri de salcie aduc vești din Cer. E duminică în prefacere. Nu închide ochii și nu vei regreta. Rabdă, cu ultimul zâmbet ce ți-a rămas, apoi Bach, Mozart... 3. Inima și gândul, și fapta, și viața – titlul unei Cantate de Bach slăvind puterea cea adevărată, cea de dincolo de noi. Aici, firul ce s-a rupt cândva se leagă altundeva; râul își continuă curgerea. Alcătuirea asta mirabilă – viața. 4. Și acum, elocvent, solo-ul de violoncel, luminat de două felinare. Poate, ochii lui Bach, în tonalitate majoră. 5. Mă voi ruga sfinților nenumiți, înghițiți de timp și de vremuri. Le voi da nume, câte zece în fiecare seară, iar unele vor semăna cu ale celor cunoscuți și mult iubiți. De acolo de unde sunteți, fiți milostivi, fiți îngăduitori. Nu ne certați prea tare. 6. Torente de sunete, scăldându-se unul într-altul, creează, dintotdeauna, punți către Cer, porți spre abisuri. Toate ale noastre, zone inefabile cu care înaintăm, împotriva avalanșelor de evidențe major-minore înfruntate în fiecare clipă a vieții. Un bărbat și o femeie, în căutare perpetuă, atingere, depărtare, sfâșiere neîntreruptă. Soarele și Luna, nicicând odihnindu-se. 7. Variațiuni înainte de zori – iar, acel do diez minor, Schumann – câteva dintre ele în alte mâini, cu fețele furtunoase ale visului, calmul adâncimilor implorând Cerul. Culoarea specială a unei tonalități, sumbră și luminoasă, alternând. 8. Sonata în fa minor de Beethoven îmi aduce înapoi, mi le pune în brațe, momente fericite, de care numai moartea mă va despărți. Așa cum salcia îmi vorbește despre un altul, cu susurul ei mângâios, șoptindu-mi că sunt o primejdie, că ar trebui să mă depărtez. Adesea, depărtările vorbesc mai limpede despre nespusele unei vieți. O văd, freamătă în vântul ușor. S-a înălțat, acolo unde urâtul nu ajunge, cu oricâte osteneli. 9. Mă învârt împrejurul tonalităților minore, când mi, când re, apoi, pentru contrast, câte un do sau mi bemol major. Sau majorul re al lui Mozart. 10. Da, scârțâie podeaua sub pașii de noapte, grijulii, la marginea unei istorii în convulsii, unde umorul e absorbit în smârcuri tot mai otrăvite. Poate în cotloane ale sufletului, neștiutele comori ale copiilor să țâșnească preț de câteva clipe, precum izvoarele neatinse din creștetul munților. Dacă se nimerește picior de om prin apropiere, să se considere fericit – muritor, zâmbind, fără pricină. 11. Cântecul meu de luptă era, de fapt, un cântec de leagăn pentru visele avântate, petrecute cu privirea până departe, acolo unde se întâlnesc apele. Ceva între ce a fost și ce va să fie, desprinderi și aterizări pe tot atâtea baloane de săpun, însoțite de ritmuri și melodii, ascuțite doruri sublimate. Nedumeriri constante, răsplătite câteodată cu focuri albe. 12. Timp al încheierilor și al plăpândelor începuturi. Ziua e senină, deși explozia e aproape, ascunsă în gușa guguștiucilor. Și în rozul degetelor- peceți. Trompeta lui Haydn – cale liberă. 13. Cineva, într-o grădină, îți pregătise un hamac. Nu te-ai așezat în el, presimțind că se cuvine altcuiva. Planuri suprapuse și încâlcite, pe care nu le poți străbate decât într-o singură direcție, soptind în barbă: acolo, sus, e singura ieșire. 14. Vibrația unei viori, avântul și melancolia câtorva clipe. Chipul îngerului închipuit de un copil pe un perete întunecat. Efecte intangibile și efemere, totuși vorbind, în graiul lor, despre oameni și visurile lor. Aici nu mai încape urâțenia niciunei suspiciuni. Pe peretele unei biserici străvechi, urmele răvășite de intemperii vorbesc și ele despre devoțiune, curaj, talent, imaginație. 15. Orice izbîndă poate deveni o punte. După o sonată pentru vioară solo de Bach ar trebui să se lase tăcerea, aceea ca un pansament binefăcător, încheind o meditație. Reculegere, requiem pentru condiția umană. Optimile egale, fără salturi spectaculoase, într-o curgere ca o joacă delicată. Cu aripi. 16. Bate un vânt în pânzele velierului meu, cel ce străbate o mare imobilă. Uscatul e încă departe și niciun far nu se zărește. Când se va opri vântul vor veni păsările, iar marea va renaște.
- 27. sintagme literare 27 Poesis MIHAELA GUDANĂ Vară durerosă Toți ochii dor, dar cel mai mult ai verii, apusul sângerând pe pleoapa serii... dor mâinile și gândul, înnoptarea și doare marea încercând uitarea. Și iarba doare și mănunchiul strânge firu-alergând o amăgire-l frânge și doare vara toată... neumblarea când e pustiu tot trupul... cum uitarea. Eram săbatici Eram sălbatici, prinși în copci răzlețe, Privirile nu îmblânzeau poveri. Aveau câmpiile mai multe fețe Și-n fiecare trup se nășteau veri. Creșteau iar macii roșii, prinși de buze Se agățau de-un zâmbet rugător Eram săbatici, prinși de două muze Într-un poem albastru, visător. Că-n lanul vieții, adormiți de toate Ne mângâia doar vântul ucigaș. Sălbăticia înflorise-n toate Și lumea ascundea un ochi golaș. Prindere Azi să mă prinzi în brațe! Ți-e teamă să-nflorești? Ai crengi legate-n ațe De gânduri pământești. Să mă ridici pe creste Am visul... îl mai știi? Doar într-o zi îți este Ce-ai vrea să îmi mai fii. Coroana ta de frunze Rămasă-i într-o urmă Pe chipul unei muze Ce lumea ți-o sfărâmă. Azi să mă porți pe umeri Copac umbros și dulce! Dacă tu nu mă numeri... Eu nu mai am răscruce. Timpul tânăr Ce tânăr era timpul În noaptea cu-amintiri Era-mbrăcat în verde Și construia iubiri. Avea pământ și ape, Avea prea mult mister Ce tânăr era timpul, Cu ochii mari, de cer. Nu te mai caut Nu te mai caut. Au murit izvoare și au pierit atâtea frunți de munți, prea multe ape s-au schimbat în mare și miile de gânduri nu au punți. Nu te mai caut. Păsări călătoare s-au dus din tine sus, pe frunți de munți, avem în suflet lacrima de soare și curcubeul ochilor mărunți. Câmpia verii În fiecare vară ești frumoasă cu buzele coapte și ochii mijiți de iubire. Brațele tale, liane agățătoare le întinzi peste goliciunea zilei în sfintele gânduri de departe. Vin nopțile albe cu cântecul împărțit la doi, și mâinile înspumate de vise. Îți tremură gândul culcat pe pagina cu ochi și privești la sorii care se deschid pe câmpia trupului înflorit în mâinile tale. Floarea de in Câmpia cu fire se întindea pe trupul înfierbântat de vară. Fiecare mișcare a sufletului aduna pacea ultimului cuvânt al văzduhului. În cuta cămășii tale dragostea cânta într-o floare de in. Trecere Am darul apei. Respir stropi și pietre, mâl și limanuri, izvorăsc în nisipul dureros al ochilor tăi, scriind cu umbre-o poveste. Doar gândul tău mă strânge în cofa sufletului, într-un curcubeu înflorit. Pe margine de drum o aripă de fluture plângea. Înșiruire S-a-nșirat noaptea pe-afară În șirag de raze-apuse Dintr-un ochi de călimară A stropit cuvinte spuse. A luat un tuș de seară Linii fine a făcut Și-a scris stelele de vară Cu un vis ce l-am avut. Se-aduna în rostul vremii Turma-ntreagă de nămeți Florile din calea iernii Înfloreau albe peceți. Zurgălăi de flori frumoase Puse-n crengi- umbre de pom, Aduna-n cireșe grase Fructe din iubiri de om. Și așa treceam cu timpul Și cu tine în povești, Măsurau oglinzi nisipul Vara, toamna în ferești. Melodii de vânt trecură Pe la tâmpla întrebării Și-am rămas în ochi de mură Floarea ninsă a-ntâmplării.
- 28. sintagme literare 28 MIHAELA OANCEA Domino cu viitorul amputat omul devine fiara prinsă în cușcă îl cutremură urletele cu gust de lună slăbiciunea celui ce se lasă devorat de gratii - un heautontimoumenos ce lunecă secătuit de puteri pe traheea nopții dintâi în galeriile de sub pământ panica își întețește constant efectul până când sângele învață să cadă precum piesele de domino În sala de reanimare noaptea devine elastică - o bizară formă de relief a rănilor tale extinse dincolo de pereții de sticlă - un lung șir de plopi cum lumânările arzând agonice tăceri se sparg în țăndări – e timpul! Sfâșiere haute couture iubirea aproapelui se predică de când ne știm – totuși colții se ascut zilnic întru aplicarea cu precizie chirurgicală a sfâșierii haute couture pe front sub acțiunea insidioasă a gazelor de luptă combatanții nu-și mai aud răsuflarea – iubirea aproapelui se predică fără încetare până ce soarele se va stinge ca un balon de săpun Pe strada pavată cu granit anvelopele mușcă din întuneric sfârtecă silabe deraiate de pe limbă prăbușite ca Alice în vizuina iepurelui spectre de școlari îmbătrâniți subit se tot perindă apatic pe strada pavată cu granit - frigul îți respiră în ceafă Urlet subpământean din orice ungher rânjesc rogojinile păturile putrede grilajele cu dinții roși de rugină pretutindeni întunericul atârnă ca un cârlig de care nu poți spânzura nici măcar un vis numele lor fără chip - urlet subpământean captiv întru veșnicie în andezitul fumuriu Femeie capricioasă - luna umblă desculță ținând în mâini lumânarea aprinsă tâziu lumina se strânge într-un ulcior de pământ în care ațipesc câțiva toporași Urme de anemone caut în carnea tuturor nopților formele căderii adevărul tocit până la transparență bucuriile imperfecte ori neliniștile inutile ca regretele eterne alba agonie disecă setea așteptările - palimpsest glasul viorilor ce încăpeau în căușul palmelor tale între noi - urme de anemone înmugurite de timpuriu De la începuturi gustul dulce-acrișor al fructului cu cele 613 semințe - lângă noi nici umbră nici ecou doar zbor de ciocârlii Lăstari din șovăieli și palori se nasc doar renunțările – reci ventuze ale spaimei am deprins însă mersul cu pași siguri și în curând biserica noastră va da lăstari sub ninsoarea caișilor vom asculta piesele lui Dean Martin și bătăile de inimă ale pruncilor – așa vom uita pentru câteva clipe cât de fragili suntem În culorile lui Tiziano ne rătăciserăm prin poveștile pe tema alfabetului runic a febrei charlestonului din ‘25 a primelor prese ale lui Gutenberg ori a tehnicii de obținere a unor desăvârșite macarons cu zmeură dimineața ne-am pierdut urma în culorile păstoase ale lui Tiziano continui să merg înaintea soarelui cu picioarele goale pe lespezi de piatră Poesis
- 29. sintagme literare 29 Poesis NELA TALABĂ Cântecul libertății umane Suntem liberi! Suntem liberi! Sã supunem elementele doar cu o mantrã a iubirii! Suntem unici! Suntem unici! Universul se învârte pe orbita inimii noastre, n-ar exista nicio stea fãrã privirea noastrã, n-ar exista niciun zbor fãrã dorurile noastre. Stelele zburãtoare se nasc din cântecele noastre şi subjugã zilele de emfazã ale dragonilor de umbre care cuceresc spaţiul nepus la adãpost. Celulele spaţiului încã acoperit al lumii se culcã pe rugãciunile noastre dezgolite, uitate sau aruncate pe neiertãri de gheaţã. Sã ne trezim din adâncirea în pierderea de sine, din lâncezeala zilei tridimensionale, sã dezgheţãm iertãrile sã ţinem în cãuşul palmei rugãciunile şi, cu infinitã grijã, sã le dãm drumul sã zboare libere spre cer. Suntem liberi sã supunem elementele. Sã lãsãm ziua sã-şi ardã lumânãrile, sã lãsãm apa sã-şi lepede izvoarele, focul sã-şi dea ofranda stelelor, pãmântul sã cuprindã cu dragoste în sânul lui obositele manifestãri ale existenţei cosmice şi sã desfacã totul în infinitezimale celule, ca la începutul Creaţiei. Dar suntem liberi sã supunem elementele, doar cu mantra iubirii, a unirii celulelor, identice dincolo de voalul tãcerii lumii. Unite sã fie celulele de iarbã cu cele de apã, celulele de aer cu celulele de zbor celulele curcubeului cu celulele inimii, celulele luminii ce cele ale poeziei! Sã lãsãm elementele sã se întâmipne unul pe celãlalt în timp ce noi, liberi, liberi şi unici, cântãm mantra iubirii pure... Ora de neiubire Din bolgiile orei noastre de neiubire, perfect rotundă, ca un ou rugos, s-a zămislit un bazilisc. Priviți-l cum aleargă pe ape! Privirea lui îngheață lumina, răsuflarea lui incendiază culorile pe care iubirea noastră nu le atinsese. Cât frig în lume, câtă cenușă, și cât gri, Doamne! O lume monocoloră, înghețată, născută într-o oră doar de neiubire! Un singur câmp de maci a mai rămas intact. În el se oglindeau cândva și răsăriturile și asfințiturile noastre bătrîne de iubire. Ademeniți hidosul șarpe spre câmpul de maci și-n față să i-l puneți oglindă! Să piară din lume neiubirea, să reînviem culorile, pe care iubirea noastră le-a ignorat! Cu brațele întinse spre lumină, iubirea un lan de maci să fie, iar poezia – ciocârlie! Pe șine de tramvai Tramvaiul îl poartã zi de zi pe aceleaşi strãzi pe care nu le vede niciodatã. Aglomeraţie, vacarm de sunete amestecate, (viaţã, viaţã, viaţã!) dar el nu întâmpinã probleme: şi-a înzestrat urechile cu o pereche de cãşti ce pare cã au crescut din propriul trup. Zi de zi, tramvaiul trece pe lângã aceeaşi florãrie, mai e şi un parc din care rãsunã vocea unor copii: „Soarele! A ieşit soarele!”. La colţ aceleaşi tomberoane se revarsã generos, spre deliciul aceluiaşi câine vagabond şi al cerşetorului, care împart frãţeşte prada. Ce bine cã el nu aude, nu vede nimic! Ochii lui sunt deschişi spre o altã lume, preocupaţi intens sã updateze şi sã upgradeze sistemele ce se învechesc, somnul şi mersul, Iubirea şi timpul. Timpul lui a ajuns sã fie împãrţit în fiole identice, mãsurate, cântãrite, Clone de timp. „Progresãm, progresãm!”, sunt cuvintele care îi ordoneazã mişcãrile, ca unui android perfect, uniform, rectiliniu. Viaţa lui, updatatã, upgradatã, este paralelã cu viaţa desuetã din jur, ca şinele tramvaiului care se vor întâlni la infinit… Tramvaiul îl poartã zi de zi pe aceleaşi strãzi spre lumea lui holograficã, în timp ce frunzele rãmân desuete, cerul îmbãtrânit plânge cu aceleaşi lacrimi, înmugureşte cu aceleaşi lumini, tomberoanele se revarsã la fel de generos la colţul strãzii, iar lutul hulpav înghite la fel tot ce-apucã, upgradat sau neupgradat…